“Aceasta este mângâierea mea în necazul meu: căci cuvântul Tău mi-a dat iarăşi viaţă.” — Psalmul 119:50

Mulţi oameni citesc Biblia numai pe jumătate. Ei citesc în mod superficial şi nu reuşesc să înţelegeagă îmsemnătatea adâncă a cuvintelor de aur. Ei primesc adevărul numai pe jumătate, iar adevărul pe jumătate adeseori duce la rătăcire. Chiar textele inspirate, singure nu întotdeauna dau mesajul deplin şi definitiv al învăţăturii sau al obligaţiei morale pe care-l conţin; adeseori este necesar a aduce alte texte inspirate şi a le pune alături pentru a primi adevărul clar şi complet. Când Ispititorul i-a citat Domnului unele Scripturi, El i-a răspuns: „De asemenea este scris”. Cuvântul demn de crezare, izolat, a fost totuşi numai un fragment, şi au trebuit aduse alte cuvinte pentru a le susţine şi a le da acestora înţelesul adevărat.

Multe concepţii greşite referitoare la învăţătura despre rugăciune vin datorită unei citiri superficiale a Scripturilor. Unul găseşte cuvintele: „Cereţi şi vi se va da”, şi pentru că nu caută mai departe, ajunge la convingerea că are cheia  pentru a deschide tot ce are Dumnezeu păstrat pentru noi, că acum el poate primi orice doreşte. Dar descoperă, curând, că răspunsurile nu i se dau după cum a aşteptat, şi astfel devine descurajat şi poate îşi pierde credinţa în rugăciune. Adevărul este că acest Cuvânt al lui Cristos, dacă este luat singur, nu conţine tot adevărul cu privire la rugăciune. „De asemenea este scris.”  Trebuie să citim mai mult, să adunăm toate spusele Domnului cu privire la acest subiect şi să le unim într-o declaraţie completă. Există condiţii pentru îndeplinirea acestei făgăduinţe generale. Cuvântul „cere” trebuie definit cu grijă prin alte texte scripturale şi când aceasta s-a făcut, atunci declaraţia va rămâne adevărată, neînşelătoare şi demnă de încredere.

Voia Ta şi nu a mea

O condiţie adesea uitată, a tuturor rugăciunilor corecte şi acceptabile este aceea, ca fiecare dorinţă şi rugăminte să fie supuse voinţei divine. În cele din urmă încrederea, sinceritatea şi stăruinţa noastră trebuie, totuşi, lăsate la aprecierea lui Dumnezeu cu încredere că El va face ce este mai bine. Căci cum putem noi şti că lucrul pe care-l cerem, va fi o binecuvântare pentru noi dacă-l primim? Desigur, Dumnezeu ştie mai bine decât putem noi şti; şi singurul lucru sigur pe care-l putem face este să arătăm dorinţa noastră în mod serios şi cu încredere, şi să lăsăm problema în mâinile Sale. În acest fel ne învaţă întreaga Scriptură să ne rugăm lui Dumnezeu.

Dar înţelegem noi exact acest lucru? Nu este dincolo de aceasta ceva mai profund  decât cred mulţi dintre noi? Aceasta nu este numai consimţământul tacit după ce cererea noastră a fost respinsă; o astfel de consimţire poate exprima un curaj sau încăpăţânare, sau poate fi o descurajare şi disperare; dar nici una din aceste stări de spirit nu este cea corectă. A cere conform voinţei lui Dumnezeu înseamnă a avea încredere când ne rugăm, că Dumnezeu ne va da ceea ce cerem, afară de cazul când în înţelepciunea Sa ştie că refuzul sau vreun răspuns diferit de cel pe care-l cerem va fi mai bun pentru noi, caz în care noi ne angajăm să acceptăm refuzul sau alt răspuns ca lucrul potrivit pentru noi.

Dacă noi am înţeles aceasta, atunci vom înlătura multe din confuzii legate de doctrina rugăciunii şi răspunsul la rugăciune. Noi ne rugăm serios şi nu primim ceea ce cerem. În dezamăgirile noastre amare spunem: „Nu a promis Dumnezeu că dacă cerem vom primi”? Desigur, dar să examinăm o clipă istoria rugăciunii. Isus Însuşi S-a rugat ca paharul suferinţei morţii Sale — trădarea, procesul, batjocura, condamnarea, răstignirea şi toate acele suferinţe înspăimântătoare şi de neînţeles, care zăceau în spatele acestor dureri şi suferinţe evidente — să treacă de la El, şi totuşi nu a trecut. Pavel s-a rugat ca ţepuşul să fie înlăturat din carnea sa, dar el nu a fost înlăturat. De-a lungul secolelor mamele s-au luptat în rugăciuni pentru copiii lor muribunzi, strigând către Dumnezeu ca să-i ţină în viaţă; şi chiar în timp ce ele încă se rugau, umbra morţii s-a lăsat încă şi mai adânc asupra lor, şi micile inimi au încetat a bate şi s-au dus în tăcerea morţii. De-a lungul Erei Creştine sufletele împovărate de crucea grea a neca-zului sau a ruşinii au strigat: “Până când Doamne?” şi singurul răspuns a fost, că sarcina lor va mai fi îngreunată puţin şi se va mai adăuga un spin în coroană.

Darul care este deajuns

a ajutat întotdeauna

Rugăciunile noastre nu vor primi deloc răspuns? Desigur că vor primi răspuns. Nu este nici un cuvânt care se ridică la Dumnezeu, pe aripile credinţei, care să nu fie ascultat şi să nu i se dea răspuns. Dar adesea răspunsul care vine nu este o schimbare în bine, ci dispoziţia unei acceptări tacite a voinţei lui Dumnezeu. Rugăciunea, de multe ori, numai trage pe cel ce se roagă îngrijorat mai aproape de Dumnezeu.  Paharul n-a trecut de la Domnul, dar voinţa Sa a fost adusă într-o armonie atât de desăvârşită cu a Tatălui, încât strigătul Său plin de tristeţe, pentru uşurarea morţii a încetat într-o asigurare dulce şi plină de pace. Ţepuşul lui Pavel nu a fost înlăturat, dar apostolul a fost întărit să-l suporte mai depar-te, consimţind cu bucurie refuzul Domnului său. Copilul nu s-a însănătoşit, dar împăratul a fost ajutat să “se scoale de la pământ”, să-şi şteargă lacrimile şi să-L slăvească pe Dumnezeu.

Să nu ne gândim că Dumnezeu va înlătura orice greutate pentru care ne rugăm, nici că ne va dărui orice favoare pe care o aşteptăm cu nerăbdare. El niciodată nu a făgăduit aşa ceva. „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă.” Tocmai în centrul acelei rugăciuni, pe care Domnul ne-a dat-o spunând: „Voi, deci, aşa să vă rugaţi:”, a pus El rugămintea: „facă-se voia Ta”. Ascultând la poarta Grădinii Ghetsimani implorarea serioasă a Domnului nostru, auzim printre toate suferinţele luptei Sale cuvintele: „Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”.

Dorinţa supremă în rugăciunile noastre să nu fie numai aceea de a primi ajutorul pe care-l dorim. Asta ar însemna să punem voinţa noastră înaintea voinţei lui Dumnezeu şi să nu dăm loc înţelepciunii Sale să hotărască ce este mai bine. Noi ar trebui să zicem: „Această dorinţă îmi este foarte scumpă, eu aş dori să-mi fie îndeplinită; totuşi eu nu pot hotărî pentru mine, pentru că eu nu sunt destul de înţelept şi eu o pun aceasta în mâinile Tale. Dacă este voinţa Ta, atunci te rog să mi-o îndeplineşti; iar dacă nu, atunci reţine-mi acest lucru şi ajută-mi să încuviinţez blând, deoarece calea Ta trebuie să fie cea mai bună …”.

Rugăciunea este potrivită, oricât de puternică şi insistentă ar fi; totuşi printre toate luptele dorinţelor voastre, dorinţa supremă, dorinţa hotărâtoare ar trebui să fie a supune şi a potoli toate dorinţele nesăbuite ale firii şi să aducem fiecare gând şi sentiment în supunere, ca voia lui Dumnezeu să se poată îndeplini.

“Nu cum voiesc eu” —  cuvinte ce îmi sună tot mai duios

De fiecare dată când buzele mele aceasta rostesc.

“Nu cum voiesc eu” — mai sigur ca lumina întunericul pare

Când gândul acesta de linişte şi binecuvântare

Alungă tot ce-i neodihnă şi însingurare.

“Nu cum voiesc eu”, fiindcă Acela care mai întâi şi mai mult ne-a iubit,

O cale pentru noi a deschis şi înaintea noastră a păşit 

Şi încă iubirea-I pentru noi toată o va-mplini,

Dar asta “nu cum voim noi” va fi.

Baza acestei supuneri este încrederea noastră în iubirea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. El este Tatăl nostru plin de toată iubirea gingaşă şi părintească şi pe deasupra cu înţelepciune nemărginită, aşa că nu poate nici să greşească şi nici să fie neiubitor. El ne poartă în inima şi gândurile Sale. Lucrurile pe care noi în ignoranţa noastră le dorim, ne-ar putea cauza în cele din urmă un mare rău, iar lucrurile care ni se retrag pot aduce, în schimb, mari binecuvântări, aşa că noi nu ar trebui să îndrăznim să alegem pentru noi înşine, care vor fi experienţele vieţii noastre. Cel mai bun lucru posibil pentru noi în această lume este întotdeauna aceea ce Dumnezeu doreşte să ne dea. A avea calea noastră proprie, mai degrabă decât a Lui, înseamnă a strica frumuseţea grijii cu privire la noi.

Cel mai mare câştig în rugăciune este această punere a tuturor cererilor noastre la picioarele lui Dumnezeu, la dispoziţia Sa. Cel mai înalt lucru pe care poate să-l atingă credinţa este consacrarea iubitoare şi înţeleaptă a întregii noastre vieţi voinţei lui Dumnezeu.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01. 05. 1934