„V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină.” „Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi văita, iar lumea se va bucura; vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.” — Ioan 15:11; 16:20

Cât de mulţumitori trebuie să fie sfinţii lui Dumnezeu pentru că li s-a păstrat o parte atât de mare din cel din urmă mesaj al lui Isus. Acesta vine la noi ca o cuvântare spusă în acel moment solemn, înainte de a fi vândut, şi poate fi foarte potrivit numit predica de rămas bun. În timp ce noi, cei de azi, citim acest mesaj deosebit de intim şi delicat să aruncăm o privire asupra veacurilor trecute şi să ne imaginăm că noi suntem adunaţi cu Domnul, fericiţi, ca cei mai apropiaţi ucenici ai Săi, ascultând cuvintele Sale mari şi pline de mângâiere, lăsând să pătrundă în noi tot ce putem înţelege din încurajările pe care ele ni le dau şi înţelegând ceva din spiritul şi energia conţinută în cuvintele Sale minunate. Dacă celor dintâi ucenici le-a fost scumpă această ocazie, cu cât mai scumpă ar trebui să ne fie nouă astăzi, de când Spiritul sfânt a venit pentru a lua din lucrurile lui Isus şi să ni le descoperă nouă.  Ce însemnătăţi adânci ne sunt descoperite, care nici chiar iubitului Ioan care s-a rezemat de pieptul Domnului în camera de sus, nu i-au fost cunoscute, fiindcă Spiritul sfânt încă nu era dat.

Ca o parte a Scripturii „insuflată de Dum-nezeu”, acest mesaj a contribuit, cu siguranţă, în ceasurile întunecate, mult la bucuria şi fericirea noastră. Gândindu-ne asupra acestui lucru nu ne este greu să înţelegem de ce a spus Isus că El a vorbit în felul acesta până la sfârşit, ca bucuria noastră să fie deplină. Tocmai pentru setea şi dorinţa inimii noastre, de a ne simţi în apropierea Sa, a prevăzut Domnul „aceste lucruri” atât de minunate, încât să nu trebuiască să întrebăm niciodată de ce au fost acestea necesare pentru a face bucuria noastră deplină. Şi în timp ce creştem în capacitatea de a înţelege aceste cuvinte binecuvântate, cât de clare şi adevărate sunt influenţele exerci-tate de aceste cuvinte asupra noastră, în ceasurile cu cer senin sau în ceasurile întunecate. Când Isus a promis să trimită o măsură deplină de bucurie care „să fie” în noi, şi apoi a întărit acea promisiune mai mult, prin asigurarea că „nimeni nu va lua de la voi bucuria voastră”, ce putea El să ne spună mai mult? Sigur, ca şi credincioşi Cuvântului Său, noi trebuie să povestim despre starea inimii noastre, plini de încredere faţă de astfel de făgăduinţe, când ne întrunim în casa lui Dumnezeu pentru a cânta:  „Viaţa mea e o cântare fără de sfârşit, prin toate necazurile de pe pământ”; şi cea mai mare dorinţă a noastră va fi să nu arătăm nici o frică înspăimântătoare faţă de ceea ce ar putea să vină asupra noastră pentru a ne întuneca cerul, ci să mărturisim „ceea ce a făcut Domnul" pentru noi.

Ce izvor de mângâiere şi încurajare au fost capitolele 14-17 din Evanghelia lui Ioan pentru întreaga Biserică. Pentru urmaşii credincioşi ai lui Isus, care umblă ca şi El în această lume rea, s-a observat o îndeplinire dureroasă literală a prevenirii Sale, că toţi care voiesc să rămână credincioşi în El, trebuie să sufere cum a suferit El. Toţi sfinţii adevăraţi au cunoscut într-o formă sau alta amărăciunea acestor persecuţii prezise; şi după cum este aceasta adevărat în ce priveşte necazurile, tot aşa este adevărat şi în ceea ce priveşte pacea şi bucuria. Aceste binecuvântări şi nenorociri au mers mână în mână în fiecare perioadă din istoria Bisericii. Nici unul care trăieşte o viaţă evlavioasă în Isus Cristos n-a găsit posibilitatea, pe calea îngustă, de a se odihni pe un pat de flori. Veacurile întunecate au putut să ofere o oarecare libertate religioasă şi lumina a putut să strălucească cu o mai mare strălucire pe cărarea generaţiilor următoare, dar un adversar rău, nu va înceta niciodată să-i urască şi să-i lovească pe sfinţii lui Dumnezeu. Dar nici unuia care rabdă şi suferă, în mod voluntar, nu i se va retrage moştenirea ajutorului mângâietor, care a fost prezisă tot atât de sigur ca şi suferinţele. Toţi au suferit la fel. Pentru unii suferinţele au fost atât de mari, încât acestea i-au aşezat în primul rând al martirilor. Iar pentru mulţi alţii, se poate că niciodată n-a fost cu putinţă aureola martirilor, şi totuşi s-au împărtăşit de suferinţele lui Cristos, şi tot aşa de sigur se vor împărtăşi de mărirea viitoare. Cel mai neînsemnat şi singuratic sfânt a avut destule ocazii de a cunoaşte că „zece mii de duşmani se ridică”, pentru a încerca şi a chinui pe cel drept, şi de aceea nici un copil adevărat al lui Dumnezeu nu este exclus din numărul acelora pentru care s-au scris aceste capitole. Aici, Isus vorbeşte tuturor fraţilor Săi dorind ca toţi care-L iubesc să poată cunoaşte că El pe toţi îi vede părtaşi ai încercărilor Sale, şi de aceea toţi să se aştepte să aibă parte şi de bucuria Sa, şi să experimenteze aceasta nu numai în mod trecător, ci bucuria să rămână în ei pe deplin şi permanent.

Fiţi atenţi cum auziţi

Este importanat însă, ca noi să observăm condiţiile în care se pot primi aceste cuvinte de har, dacă voim ca ele să producă în noi bucurie şi pace. Cât de clar şi cât de impresionant este gândul, că cineva ar putea sta chiar în prezenţa lui Isus şi ar asculta aceste făgăduinţe de pe buzele Sale; şi în acelaşi timp ar avea inima atât de plină de propriile sale idei despre cum această moştenire a păcii şi bucuriei ar putea fi cel mai bine asigurate, încât el ar pierde mult din adâncimea şi însemnătatea cuvintelor lui Isus. Pentru a simţi pe deplin forţa a ceea ce a vrut să spună când a repetat mângâierile conţinute în textele noastre de la început, va fi absolut necesar să ascultăm cu mare atenţie tot ce are El să ne spună, căci suntem învăţaţi că bucuria noastră este condiţionată de supunerea la toate poruncile Sale şi de plăcerea noastră activă în toate învăţăturile Sale. Trebuie să facem o cercetare foarte atentă pentru a ne asigura că nu există nici o ambiţie nedemnă sau egoistă, nici un motiv care ne-ar putea distrage, ca să ne slăbească  auzul sau să ne întunece înţelegerea despre cum vine şi rămâne bucuria Lui. El de repetate ori ne spune că Cuvântul Său trebuie să rămână în noi, că Spiritului sfânt trebuie să i se dea o absolută libertate de a acţiona în viaţa noastră zilnică şi că reacţia noastră faţa de voinţa lui Dumnezeu trebuie să fie în această privinţă la fel cu bucuria Sa neprefăcută, dacă vrem să cunoaştem bucuria Sa. Întocmai ca orice altă comoară scumpă, vrednică de a fi căutată, această moştenire lăsată la îndemâna noastră să fie posibilă de obţinut prin iubirea divină, poate fi cunoscută experimental numai de către acei care sunt dispuşi să o caute până când o găsesc.

Tocmai aici, poate, este bine să ne oprim pentru a observa reacţia ucenicilor Domnului în timpul acestei cuvântări minunate. Se poate întâmpla, ca în timp ce noi facem aceasta, să ne vedem întocmai cum El ne vede adeseori. Cum s-a întâmplat cu aceşti ucenici, se poate întâmpla des şi cu noi, ca celor mai adânci şi mai importante trăsături ale Cuvântului Său să li se dea mai puţin respect şi mai puţină atenţie, în timp ce, aşa cum au făcut ei, sesizăm cu atenţie unele declaraţii de mai puţină importanţă, şi făcând aşa dăm pe faţă condiţia minţii noastre prea ocupată pentru a prinde cuvintele mai adânci şi de o mai mare importanţă, pe care El vrea să le observăm.

Cu această ocazie memorabilă, Isus a voit să atragă atenţia ucenicilor Săi asupra unităţii uimitoare cu El, conform intenţiei Tatălui, un subiect asupra căruia El a insistat aşa de iubitor. Marea Lui dorinţă a fost să-i încurajeze spunându-le despre pacea pe care ei de atunci înainte, în mod clar, trebuiau s-o cunoască, o pace atât de importantă încât este menţionată în mod special în această moştenire pe care iubirea Sa încearcă să o scrie în inimile lor.

El a vorbit mult despre Mângâietorul care va veni şi despre minunatele rezultate ale locuirii Mângâietorului în ei. El a tras învăţături frumoase din vie şi coardele ei şi le-a întrebuinţat pentru a arăta legătura directă dintre Tatăl, Fiul şi Biserică în cea mai sublimă şi minunată unitate pentru acum şi pentru eternitate. Şi, de la un capăt la altul, se pare că ei L-au ascultat în linişte. Dar, când urechile lor ascultau declaraţiile: ““Peste puţin timp nu Mă veţi mai vedea” şi “apoi iarăşi, peste puţin timp Mă veţi vedea””, toţi au fost atenţi şi curioşi întrebându-se: „Ce înseamnă cuvintele acestea: “Peste puţin timp …”?" de care se vorbeşte: ““Peste puţin timp nu Mă veţi mai vedea” şi “apoi iarăşi peste puţin şi Mă veţi vedea?”” (capitolul 16:17, 18). Este clar, că adevărurile mai adânci au provocat puţin comentariu între aceşti iubiţi ucenici, dar îndată ce Isus a atins ceea ce i-a privit pe ei în mod direct, au fost plini de interes şi gata să-L întrerupă pentru a le lămuri acest “puţin”.

Nu este aceasta la fel şi astăzi? Nu am văzut noi, oare, că trăsăturilor mai puţin însemnate ale adevărului li se dă cu mult mai multă atenţie, decât faptelor mai mari ale unităţii noastre cu Cristos, a umplerii cu Spirit, a curăţării de toată mânjitura trupului şi a spiritului şi a unei vieţi, cu adevărat, ascunse cu Cristos în Dumnezeu? Conducătorii spirituali, din fiecare altă perioadă a istoriei Bisericii, s-au plâns de faptul că poporul din timpul lor a fost mai puţin interesat faţă de adevărurile care conduc la desăvârşire. Este ceva diferit astăzi? O, cât de necesar este ca noi care mărturisim azi a fi urmaşi ai Domnului, să dăm o atenţie deosebită la toate cuvintele Învăţătoru-ui. Dacă trebuie să rămână în noi cuvintele Sale, pentru ca atât prevenirile cât şi făgădu-inţele Sale să poată avea influenţă asupra noastră, atunci cu siguranţă trebuie să acordăm cea mai mare atenţie felului în care auzim.

În afară necaz, înăuntru pace

Faptul că atât de mulţi se pare că experimentează dificultate în armonizarea aspectului dureros al încercărilor succesive cu realizarea bucuriei şi păcii permanente, promise de Isus, dovedeşte sigur, că noi trebuie să dăm o atenţie specială la “toate aceste lucruri" vorbite de El. Celor ce au urechi care par a fi deschise, în mod deosebit, pentru viitoarea Împărăţie şi bucuriile ei, dar închise pentru multe din afirmaţiile Lui adânci cu privire la posibilităţile prezente, multe din cuvintele Sale îndurătoare continuă, foarte probabil, să le fie foarte cunoscute ca declaraţii, dar vor fi regretabil zadarnice în ce priveşte schimbarea experienţelor actuale de la necaz la bucurie şi de la furtunile exterioare la pacea lăuntrică. Noi nu putem spicui şi alege din această predică, de pe urmă, a lui Isus numai anumite părţi, dacă voim să cunoaştem binecuvântările pe care El voieşte să ni le împărtăşească prin toate aceste cuvinte ale Sale. Ne-a vorbit El despre un pahar plin de bucurie? Da, într-adevăr, dar El ne-a vorbit şi despre un pahar al întristărilor, care este tot atât de adevărat şi adeseori tot aşa de plin ca şi cel de bucurie. Ne-a promis El pacea pe care lumea nu ne-o poate da, dar nici lua? Desigur, dar El a vorbit şi despre suferinţe destul de grele, la anumite timpuri, când „veţi plânge şi vă veţi văita” — care sunt declaraţii aparent contradictorii, deşi în realitate nu este aşa, dacă tot ce ne spune El se păstrează în minte. El tocmai aceasta a voit, ca noi să învăţăm că toate „aceste lucruri”, fără excepţie, sunt amintite în mod intenţionat cu scopul ca bucuria şi pacea să poată fi ale noastre pe deplin.

Privind înapoi, vom lăuda calea

În ciuda norilor strâmtorării care se aşează acum asupra lumii şi asupra Bisericii, fericiţi într-adevăr sunt aceia care au învăţat cât de adevărate sunt bogăţiile îndurării şi măririi ascunse în serviciul suferinţelor. Poate vreun creştin, într-adevăr, să pretindă că el cunoaşte „bucuria DOMNULUI” până nu a învăţat că este cu putinţă “să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări”? Această întrebare este una potrivită, deoarece consacrarea adevărată voinţei lui Dumnezeu nu este numai o supunere oarbă, ci o supunere bucuroasă acelei voinţe. Nici unul care susţine felul de vorbire: „Bucură-te şi suportă”, să nu se înşele crezând că el este în armonie cu aceste binecuvântări pe care ni le-a promis Isus, deoarece pacea şi bucuria pe care le-a experimentat El au fost cu putinţă numai pentru că El a putut spune: „desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu”. (Psalm 40:8) Deci, o minte care nu se poate ridica deasupra întristărilor “pentru puţin timp, prin felurite încercări", din timpul prezent şi astfel este incapabilă să privească, cu adevărat, asupra lucrurilor nevăzute şi eterne din cer, niciodată nu poate cunoaşte bucuriile pe care Dumnezeu le-a hotărât, că pot fi cunoscute numai de acei care le-au câştigat prin strâmtorările deosebite de pe calea îngustă, care duce la glorie, onoare şi nemurire. Primeşte din mâna lui Isus paharul care a fost pregătit de Tatăl ceresc pentru El şi vei primi de la El o bucurie pe care El a considerat-o de o valoare foarte mare şi de asemenea vei primi de la El bucuriile puse înaintea Lui, ca şi bucuria şi plăcerea pe care El a avut-o suferind pentru noi. O, da, nu cuiele din mâinile şi picioarele Sale iubite l-au ţinut pe acea cruce nemiloasă a suferinţei. Dacă ceea ce l-a ţinut acolo pironit ar fi fost numai cuiele materiale, atunci El cu siguranţă ar fi putut să Se dea jos de pe cruce, pentru a răspunde batjocurii duşmanilor Săi. Şi ceea ce I-a legat mâinile şi picioarele a fost pur şi simplu supunerea. El a fost ţinut pe acea „cruce crudă” de iubirea Sa faţă de voia lui Dumnezeu şi faţă de noi, care nu are nimic de-a face cu felul de vorbire: „Bucură-te şi suportă”, ci aceasta a fost o legătură puternică care de mii de ori a fost mai tare decât lemnul şi cuiele. Şi aceasta trebuie să fie şi purtarea noastră, dacă voim să experimentăm pe deplin bucuria Sa? Cu siguranţă aşa este, pentru că numai aceasta este calea spre bucuria deplină.

Dacă tot timpul ne-am putea aduce aminte de siguranţa promisiunii, că toate lucrează spre binele nostru, atunci cu cât ar fi mai preţioase încercările noastre. Ne-ar fi oare greu de înţeles, vreo cruce pusă asupra noastră pe neaşteptate, dacă i-am cunoaşte cauza? O, ce bucurie şi fericire viitoare ar putea face posibile, tocmai acea încercare. Când Simon din Cirena a părăsit casa sa, într-o zi frumoasă de aprilie, el a fost un om necunoscut, dar când pe neaşteptate i-a fost pusă pe umeri crucea lui Isus, privilegiul său a fost deschis pentru o faptă nobilă care i-a câştigat o onoare nemuritoare; „mare cât lumea şi eternă ca vârstele fără de număr este gloria omului care a purtat crucea Mântuitorului”. Va fi cu tine altfel, iubite sfânt şi purtător de cruce, dacă tu porţi cu bucurie crucea care-i pusă asupra ta; când într-adevăr poţi spune: „bucuros vreau să sufăr orice numai lasă-mă să merg cu Tine”?

 Lăsaţi-i pe acei care vor trage concluzia că „aceste lucruri”, care au fost spuse de Isus, au fost într-o mare măsură idealiste şi de aceea pot fi rar aşteptate în această viaţă;  atâta vreme cât mai sunt pe acest pământ credincioşi adevăraţi, vor exista unii care vor mărturisi că cunosc o astfel de bucurie şi pace. Unde condiţiile sunt îndeplinite, întocmai cum a spus El, cu siguranţă va fi îndeplinită promisiunea, „aveţi pace în Mine”. Când credinţa noastră este puternică şi aducem în armonie toate cuno-ştinţele noastre despre îngrijirea continuă a lui Dumnezeu, în toate experienţele noastre de bunăstare şi suferinţă, cât de mângâiaţi şi întăriţi şi cât de fericiţi putem noi fi. Nimic să nu-i descurajeze pe aceia care cred cu adevărat că „firele închise la culoare, în mâinile Ţesăto-rului iscusit, sunt tot atât de necesare ca şi firele de aur şi de argint în opera plănuită de El”.

Noi nu exprimăm o linişte care nu înseamnă nimic, când zicem: „privind în urmă vom lăuda calea” pe care ne-a condus iubirea divină zi după zi. Noi ştim că vom fi foarte recunoscători când “Dumnezeu va desfăşura pânza cu tabloul şi va explica motivul" pentru fiecare încercare. Dar voieşte Isus să aşteptăm până când, în acea glorie a Împărăţiei,  toate vor fi explicate, pentru a putea avea bucuria deplină? Nu! El spune că tocmai “aceste lucruri" să ne facă plini de bucurie acum. El doreşte ca noi să privim înainte ca şi El, şi să experienţăm o bucurie corespunzătoare prezentă, chiar dacă din cauza greutăţilor prezise trecem prin valea plângerii. Aceasta este moştenirea noastră prezentă în aceste umbre întunecate, care ne înconjoară din toate părţile. Dragi fraţi, cât de deplin trebuie să gustăm noi aceste lucruri, aceste roade ale credinţei. Desigur noi suntem fericiţi, fiindcă am ajuns această dimineaţă şi eliberarea este mai aproape ca oricând. „De aceea să răsune cântările şi să se şteargă lacrimile."

Pacea şi bucuria Domnului au fost continue?

Citite superficial, aceste declaraţii a lui Isus, ne-ar părea în mod hotărât contradictorii şi nepractice. Aici, El vorbeşte despre pacea şi bucuria Sa, ca şi când toate acestea le cunoştea din experienţă. Dar numai cu puţin timp înainte El a mărturisit: „Acum sufletul Meu este tulburat”, şi puţin mai târziu, El le-a spus celor trei ucenici, mai apropiaţi, despre dorinţa Sa ca ei să vegheze cu El în încercarea Sa: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine”. Şi totuşi El le vorbeşte lor, cât şi nouă, despre o pace şi o bucurie lăuntrică, pe care nici o luptă dinafară nu le pot tulbura. Se poate ca El, care a promis această pace, să greşească în ce priveşte îndeplinirea ei în mod practic? Dacă este aşa, atunci cum putem noi nădăjdui să avem această pace, când deja ni s-a spus că drumul vieţii noastre v-a fi, de asemenea, un drum al crucii?

Văzut însă, acest lucru în mod corect, cuvintele Domnului nostru nu se contrazic. Fiecare creştin devotat a învăţat acele principii ale unei păci lăuntrice, a liniştii şi bucuriei, deşi dinafară totul este neliniştit. Şi astfel de creştini au gustat această bucurie continuă, deoarece cuvintele Sale către ei n-au fost numai nişte declaraţii trecătoare, care strălucesc cel mai tare în faţa razelor soarelui, ci au fost cuvinte care rămân în inima lor ca puternice şi folositoare. Aceasta a fost pacea lui Isus de care S-a bucurat în legătura Sa cu Tatăl şi astfel a suportat El tot timpul suferinţele îngrozitoare, până când faţa Tatălui a dispărut din ochii Săi, pentru că păcatele noastre erau asupra Sa. Aceasta a fost o vale întunecată prin care noi nu este necesar să trecem.

Să nu lăsăm să ne vorbească, acum, mărturia acelor sfinţi credincioşi, care din zilele lui Isus şi până astăzi au trăit viaţa într-o adevărată unitate cu El, despre siguranţa păcii Sale prin toate împrejurările? Desigur că printre cei mulţi care în decursul Veacului Evanghelic au suferit într-adevăr, trebuie să fie unii care pot să dea o mărturie despre deplina gustare a „acestor lucruri”. Astfel de mărturii sunt pentru  aceia care au nevoie să fie stimulaţi în credinţa lor şovăielnică. Cât de bine ar fi dacă, astăzi, toţi urmaşii Domnului ar fi atenţi la aceste rapoarte, care arată îndeplinirea sigură a acestor bucurii din partea altora, fiindcă aceasta ar linişti orice frică posibilă pentru noi şi ar înlătura orice cuvânt de pe buzele noastre, care arată o credinţă slabă, şi ar exclude din viaţa noastră însuşirea numai cu jumătate de inimă a cuvintelor Domnului, care sunt aşa de pline de spirit şi viaţă. Să recunoaştem că mulţi sfinţi din veacul trecut, în zile mai puţin favorabile decât astăzi, s-au ridicat la cea mai mare înălţime de bucurie şi pace faţă de care, prea mulţi dintre noi sunt relativ străini chiar şi acum. Fie ca aceste fapte să ne ajute să arătăm o simpatie mai mare faţă de cunoştinţa lor limitată în ceea ce priveşte descoperirea unor doctrine, asupra cărora noi insistăm interpretându-le cu o precizie care nu era posibilă în zilele lor şi să ne amintim că, deşi noi nu putem acum contribui cu ceva pentru ca ei să aibă o mai mare  cunoştinţă, ei totuşi pot fi încă prin exemplul lor de evlavie şi credincioşie în cele mai îngrozitoare persecuţii şi încercări, un ajutor de care noi avem foarte mare nevoie astăzi. Ca membri ai aceluiaşi Corp, care este clădit prin ceea ce fiecare contribuie, ei ne pot arăta calea pentru o experienţă mai mare a păstrării păcii şi bucuriei, deoarece drumul vieţii lor a fost de fapt o cale spinoasă. Bucuria lor nu a fost un lucru trecător, care să dispară la prima încercare, ci a fost o putere statornică în viaţa lor. Să fie aceasta şi cu noi, orice s-ar întâmpla, şi atunci “bucuria Domnului va fi" şi “puterea noastră".

Întristarea voastră se va preface în bucurie

Este bine ca noi să învăţăm să spunem: „În orice timp, când îmi va fi frică, eu mă voi încrede în Tine”. Dar nu vom fi în stare, acum, să spunem: „Mă voi încrede şi nu-mi va fi frică”? Aceasta este făgăduinţa pe care ne-a făcut-o Isus, dacă o înţelegem bine. Asigurarea Sa nu este aceea că El doar ne va întări ca să purtăm greutăţile care sunt legate de relaţia noastră cu El, ci să observăm cum spune El: „întristarea voastră se va preface în bucurie”. Felul nostru de a proceda ar fi să înlocuim întristarea cu bucurie sau chiar să înlăturăm întristarea din calea noastră. Dar nu aceasta este metoda Lui extraordinară. Promisiunea Sa este că El ne va preface întristările noastre în bucurii. Se gândeşte Satan că ne învinge, când conform prezicerilor adevărate ale lui Isus, avem ocazia să ne plângem şi să ne văităm? O, el nu se poate lăuda cu aceasta, dacă noi rămânem în Cristos, deoarece Dumnezeu va schimba valurile neînsemnate şi repede trecătoare într-un ocean de bucurie care va dura, ca şi tronul Său atotputernic etern şi norii de care noi ne-am înspăimântat atât de mult, mai devreme sau mai târziu, se vor sparge deasupra capului nostru într-o ploaie de binecuvântări.

Într-adevăr, cât de neînvinşi sunt cei care trăiesc prin credinţa ascunsă în Cristos, şi care într-adevăr cred că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu”, şi pe care El, de asemenea, îi iubeşte foarte mult. Cum se adeveresc făgăduinţele minunate a lui Dumnezeu, care niciodată nu greşesc şi sunt permanente în vieţile acelora care le pot păstra în mod experimental! Aceştia sunt convinşi că „multă pace au cei ce iubesc legea Ta şi pentru ei nu este cădere.” (Psalmul 119:165). Ei ştiu că este, de asemenea, adevărat că: „Tu vei ţine în pace deplină pe cel care se spijină pe Tine”. Isaia 26:3.

Este dureros că aşa de multe dintre bucuriile învingătorilor sunt considerate ca fiind numai în ceea ce priveşte răsplăţile finale ale vieţii creştineşti. Expresia „mai mult decât biruitori” se întrebuinţează destul de des, dar rareori în sensul în care Scripturile întrebuinţează această expresie. Cuvintele: „Celui care va birui” sunt întrebuinţate cu privire la învingerea din urmă a soldatului crucii. Dar Pavel ne spune în epistola sa către Romani (capitolul 8) după înţelesul său, cum unele din lucrurile care ne necăjesc şi nu ni se par de dorit, sunt schimbate în împrejurări de bucurie. Ar părea ca şi cum el n-ar fi fost înzestrat cu o capacitate de exprimare mai convingătoare şi mai clară, prin care să prezinte eliberarea, plinătatea drepturilor noastre de fii, bastionul credinţei copiilor lui Dumnezeu şi totala neputinţă a vreunei forţe rele sau a tuturor forţelor rele să-i vatăme pe acei care sunt în Cristos.

Cu ce provocare şi cu ce încredere de învingere sigură îşi încheie Pavel expunerea sa: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?”. Prin urmare, cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Cea mai înaltă curte de justiţie din Univers ne-a declarat eliberaţi de păcat şi ne-a numit fii ai lui Dumnezeu. Poziţia noastră este apărată în faţa condamnării şi în faţa tuturor puterilor rele; şi acesta este un fapt atât de îmbucurător pentru Pavel, încât el îşi declară convingerea  fără teamă. Şi ce convingere îmbucurătoare a avut el! Credincioşii îndoielnici îi întreabă neîncetat pe toţi: „Ce convingere ai tu?” O, dacă toţi care pretind a fi urmaşi ai lui Cristos ar cunoaşte adevărul viu, în literă şi spirit, atât de bine ca răspunsul lor obişnuit să nu fie un cuvânt îndoielnic, ci totdeauna: „Eu sunt convins că pe mine nimic nu mă va despărţi de dragostea lui Dumnezeu”, fiindcă: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necaz, sau strâmtorare, sau prigonire, sau foamete, sau lipsă de îmbrăcăminte, sau primejdie, sau sabie? … Totuşi, în toate acestea îaici şi acumş, noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit”. Da, noi putem nu numai să biruim, acum, prin credinţă asupra acestor lucruri, ci pe lângă ajungerea învingerii asupra lor în felul acesta, pentru că suntem în Cristos, toate împotrivirile trebuie să lucreze spre binele nostru cel mai înalt. Astfel, adesea, prin purtarea crucii suntem aduşi mai aproape de Dumnezeu. Nu este aceasta o schimbare din întristare în bucurie? Ceea ce nouă ne trebuie este mai mult din credinţa care nu va ezita să  pretindă o asemenea victorie; o credinţă destul de activă, în aceste zile de aspre încercări, ca să-şi dea seama în mod constant, orice ar veni că „nici moarte, nici viaţă, nici îngeri, nici stăpâniri, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nici o altă creatură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnnul nostru.” Rom. 8:38, 39.

Niciodată nu Te voi părăsi

Printre „aceste lucruri” care se cuprind în acest mesaj de rămas bun, nu putem uita asigurarea repetată de Isus, că manifestarea prezenţei Sale va fi rezultatul sigur al legăturii noastre cu El. „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui.” (Ioan 14:21). Aceasta, desigur, nu este o manifestare pentru mintea naturală, ci este un lucru al credinţei în siguranţa puterii Sale nevăzute, care întotdeauna face tabără în jurul nostru. Cât de fericiţi ne poate face credinţa în această prezenţă şi manifestare. Pentru o credinţă activă niciodată nu este prea mult „a avea pe Domnul mai iubit şi mai intim decât şi cea mai dulce legătură pământească”. De fapt, aceasta este tocmai ceea ce El este îndreptăţit să aştepte de la noi şi sigur El va fi cel mai aproape şi mai scump pentru toţi aceia care apreciază şi păzesc poruncile Lui. Niciodată n-a fost intenţioant ca acest lucru să fie numai ocazional, sau o schimbare de lumini şi umbre, ci El ne-a asigurat după cum spune făgăduinţa Sa: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. De aceea noi trebuie să credem, că în tot locul şi în tot timpul este cu noi.

Această manifestare trebuie să fie experimentată în continuu, şi tocmai în măsura în care ne aflăm în prezenţa lui Cristos vom experimenta această făgăduinţă îndeplinită în noi. Sunt mulţi aceia care nu au această bucurie ca un lucru permanent, din cauză că trăiesc prea mult în aşteptarea de a fi în stare să simtă prezenţa Sa înlăuntrul lor; şi deoarece sentimentele se schimbă în continuu, asemenea oameni nu se pot aştepta la o manifestare mulţumitoare. Alţii pot mărturisi cu siguranţă, că ei experimentează această manifestare continuu, deoarece ei au învăţat a-şi îndrepta cugetele asupra realităţii şi siguranţei făgăduinţei Lui.

De aceea, dacă noi nu simţim această manifestare trebuie să fim profund îngrijoraţi, să descoperim cauza, deoarece noi trebuie să ne amintim că Isus a promis această bucurie specială celor care păzesc poruncile Lui. Nu s-ar putea întâmpla ca acestă cauză să fie o lipsă de supunere, dacă prezenţa Sa familiară nu are loc? Dacă după o cercetare amănunţită, nu vedem o cauză de nesupunere pentru retragerea Sa de la noi, nu s-ar putea ca dificultatea noastră să fie o lipsă de credinţă? Aceasta ar arăta o stare de inimă care cere o corectare imediată deoarece „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui îDumnezeuş” şi dacă întotdeauna a fost de lipsă ca sfinţii să fie conştienţi de prezenţa Sa neîntreruptă, cu atât mai mult astăzi, deoarece aceasta este singura dovadă că noi avem aprobarea lui Dumnezeu în această zi a inspecţiei finale. Să fim tari în principiile dreptăţii, să fim tari în credinţă şi vom şti „că suntem în El”. „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!”  Aceasta, aşadar, este o promisiune posibil de realizat în timpul prezent, iar noi trebuie s-o întrebuinţăm în continuu cercetânu-ne inimile astăzi, deoarece nu este un lucru de mică importanţă dacă avem dovada unei relaţii cu El sau nu. Noi trebuie să ştim că El rămâne în noi prin Spiritul pe care ni l-a dat. Noi trebuie să ştim că Dumnezeu este pentru noi şi că El este mai mult decât orice, ce poate fi împotriva noastră.

Aruncaţi toate grijile voastre asupra Lui

Cât de încurajator este a şti că Isus este cu noi în toate situaţiile schimbătoare şi compli-cate ale vieţii, acelaşi Stăpân binecuvântat care a trăit şi împărtăşit experienţele zilnice ale fraţilor Săi, cu mult timp înainte. El continuă a fi cu noi astăzi ca şi atunci, prin aceea că Se interesează, plin de simpatie, pentru toate nevoile iubiţilor Săi. Nu s-a spus oare bine că niciodată nu trebuie să citim Evangheliile “numai ca o mărturie a trecutului, ci ca o transcriere a ceea ce face El întotdeauna”? Multe întâmplări care conţin tocmai ceea ce a spus şi a făcut Isus atunci, nu sunt povestite numai pentru a ne informa de ceea ce a făcut El atunci, ci pentru a ne asigura despre ceea ce El voieşte să facă în continuu, atâta timp cât se mai află în trup vreunul din poporul Său şi are nevoie de ajutorul şi îngrijirea Sa. Toate rapoartele Sale sunt probe despre faptele eterne, ilustraţii ale operei Sale neîntrerupte, a unui Isus absent, dar totdeauna prezent, care „este acelaşi ieri şi azi şi în veci”.

Astăzi nu există nici o apă atât de adâncă deasupra căreia drumul datoriei noastre ne poate duce, peste care Isus n-ar putea să vină la noi, pentru a ne fi alături şi astfel să ne dea o nouă dovadă a puterii Sale, ca să facă în aşa fel ca să fie toate ale noastre. Şi dacă, pentru scurt timp, se pare că El este adormit, neinteresat fie că noi pierim sau nu, totuşi în momentul potrivit Se va ridica şi ne va învăţa că într-adevăr, nici un val violent nu poate pune în pericol vasul nostru slab “unde este Stăpânul mărilor, al pământului şi al cerului”. Mai devreme sau mai târziu va opri agitaţia prin cuvântul autorităţii Sale, iar pe noi ne va duce în portul liniştii. Acolo nu va fi lipsă de cele necesare vieţii, deoarece acele mâini care au fost ocupate cu frângerea şi înmulţirea pâinii, vor mulţumi toate nevoile noastre. Nici o groapă nu se poate deschide pentru a primi pe iubiţii noştri morţi sau să ne împiedice în oricare plan tainic, despre care am gândit că ne-ar încununa viaţa cu o bucurie şi răsplată supremă, fără să ne împărtăşim de compasi-unea Sa divină. Nici o greutate, fie aceasta mare sau mică, nu poate interveni în viaţa noastră de comuniune cu El, fără ca El să ne roage să aruncăm această grijă şi toate grijile asupra Sa. El vine la noi liniştit, când inimile noastre sunt dezamăgite din cauză că aşteptările noastre nu s-au împlinit, şi El umblă şi vorbeşte cu noi şi ne asigură că noi suntem ai Săi deschizânu-ne “mintea ca să înţelegem Scripturile", făcând ca inimile noastre să ardă de bucurie, şi atunci noi ştim că El încă ni se descoperă aşa cum ne-a promis că va face.

„Cel care umblă plângând, purtând sămânţa de semănat, se întoarce cu cântec de veselie purtând snopii." (Psalmul 126:6). Astfel  a scris psalmistul în zilele din vechime şi Isus, în felul Lui, ne-a asigurat de aceleaşi rezultate finale. Când ostenelile noastre par a fi în zadar şi noi suntem aproape descurajaţi de rezulta-tele foarte slabe ale secerişului, şi poate că asemenea lui Ilie strigăm, că am rămas doar singuri şi că nu mai este nimeni care să aprecieze mesajul nostru sau să împărtă-şească împreună cu noi comuniunea cu sfinţii, atunci El va veni şi ne va învăţa o cale mai bună. Mrejele noastre pot fi aruncate în mare pe partea greşită a corăbiei şi El nu poate face să prospere eforturile noastre şi mrejele noastre nu se umplu cu rezultatele speciale, plăcute Lui; dar El ne va instrui răbdător, să aruncăm mreaja “în partea dreaptă a corăbiei", astfel ca ele să se umple din abundenţă în faţa ochilor noştri şi noi să fim forţaţi a striga încă o dată; „Este Domnul!”. El toate le cunoaşte în ce priveşte timpul şi sezoanele în Planul Tatălui; şi El ştie unde trebuie să fie îndreptate eforturile noastre în fiecare perioadă a istoriei Bisericii şi fericit este acela care învaţă a-şi arunca mreaja în apă „în partea dreaptă”, unde „toate ce El face vor prospera.” (Psalmul 1:3; traducerea King James — n. t.). Apoi, din nou, ca odinioară aşa este şi acum, când vasele noastre au stat destul lângă ţărmuri, El într-o zi va repeta aceeaşi poruncă cunoscută ucenicilor legaţi de ţărm; „Depărteaz-o la adânc şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuire!” (Luca 5:4). Ape puţin adânci sunt destule, din care să se vorbească “muţimilor … în pilde", dar apostolilor atunci şi acum El le-ar repeta acele cuvinte cu semnificaţie negreşită: „Cei care se coborâseră pe mare în corăbii, şi făceau  comerţ pe apele cele mari, aceia au văzut lucrările Domnului şi minunile Lui în adânc.” (Psalmul 107: 23, 24).

Cine ne poate despărţi de El

El niciodată nu dă greş! El niciodată nu l-a dezamăgit pe poporul Său credincios şi El niciodată nu ne va părăsi şi nu ne va dezamăgi, în aceste zile. El este cu noi în toate bucuriile şi necazurile noastre, în fiecare moment al peregrinării noastre, El este aici întotdeuna cu iubirea Sa nemuritoare să ne susţină şi cu prezenţa Sa evidentă să ne înveselească pe toţi care rămânem în El şi care credem că „aceste lucruri” sunt o veste personală pentru noi. Mulţumită fie lui Dumnezeu pentru bucuria Sa peste măsură, care este posibilă în viaţa creştină. Poate să fie un privilegiu mai mare, o moştenire mai minunată, o legătură mai plăcută şi o viaţă mai victorioasă şi mai de neînvins, dragi sfinţi ai lui Dumnezeu, decât aceasta de membru în familia lui Dumnezeu? Dacă timpul prezent este un timp de încercări speciale — „Binecuvântată să fie furtuna care ne aduce mai aproape de casă.” Cât de nevrednice de comparat sunt aceste puţine zile de necaz cu acea greutate veşnică de slavă care nu peste mult va fi a noastră! Lăudat fie numele Său pentru îndurarea Sa bogată care este destulă pentru orice timp de nevoie! Apele prin care avem să trecem pot fi adânci, dar ele niciodată nu ne pot acoperi. În foc nu vom fi arşi şi nici flăcările nu se vor aprinde peste noi. Cine sau ce ne poate despărţi de El? Desigur, noi nu ne putem permite să ne gândim că ceva ne-ar putea amăgi în a avea mai puţină căldură în iubirea noastră pentru El, prin care putem triumfa aşa de deplin în viaţă şi-n moarte. Într-adevăr noi putem spune: „Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne conduce totdeauna în carul lui de biruinţă în Hristos şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireas-ma cunoştinţei Lui.” (2 Cor. 2:14). El ne ţine în mâna Sa dreaptă şi nicicând nu ne va părăsi. Zi de zi, El care ne-a dat făgăduinţa este credincios şi noi zi de zi putem trăi experimentând pacea şi bucuria promise de Învăţătorul nostru.  O ce moştenire şi fericire deplină ne este destinată nouă de Dumnezeu!

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01. 05. 1933