Trăim într-un timp întunecos şi plin de tulburări.“Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi zguduite” (Luca 21:26). Acele lucruri care fac ca lumea să se teamă, sunt pentru noi dovezi puternice că Domnul este prezent. Ca urmare, reacţia noastră la acest timp de strâmtorare cum na mai fost niciodată este dată într-un verset următor: “Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că răscumpărarea voastră se apropie” (Luca 21:28).

Dar este nevoie aici de un cuvânt de prevenire. Noi trebuie să mulţumim că ochii noştrii sunt deschişi;

că am fost chemaţi afară din întuneric la lumina Sa minunată; că noi nu mai suntem orbiţi de către dumnezeul lumii acesteia - Satan. Dar care să fie atitudinea noastră faţă de alţii care nu văd aceste lucruri aşa cum noi avem privilegiul să le vedem? Mana din decembrie 23 conţine o importantă îndrumare pentru noi: “Când vorbim cu cei care au urechi de auzit şi se interesează despre calea ce duce la Domnul trebuie să ne amintim că sunt mari crize în viaţa omului, ocazii deosebite, în care un cuvânt poate fi mai valoros, mai cu efect decât sute sau mii de cuvinte altădată...”. Deşi acest sfat se poate aplica în principiu la eforturile noastre de a ajuta pe fraţi, aplicaţia principală în acest context este la afacerile noastre cu biata Creaţie gemândă, în special cu cei care “se interesează despre calea Domnului”. Este o parte din privilegiul nostru, parte din datoria noastră să facem să strălucească “o mică lumină” pe calea lor întunecoasă. Mulţi dintre noi au trecut prin “mari momente de răscruce” în viaţa noastră, sau am cunoscut pe alţii care au avut astfel de momente de răscruce. Cât de important este un cuvânt bun la astfel de timpuri; o privire compătimitoare; o mână de ajutor; sau

oricare din multele moduri prin care putem demonstra că ne pasă. Noi apreciem cel mai mult ajutorul pe care l-am primit atunci când am avut o nevoie deosebită.

Ca o introducere la acest subiect, aş vrea să vă împărtăşesc o mică experienţă. Când privesc înapoi

la viaţa mea, şi la cele mai mari puncte de răscruce prin care am trecut, un instrument de ajutor este deasupra tuturor celorlalte. Îl consider ca un dar special dat mie. Cele ce urmează sunt o scurtă recunoaştere a acelui dar şi mijloacele pe care Dumnezeu le-a folosit ca să mi le dea. Există un om care a apărut în viaţa mea cu mulţi ani în urmă. Acum este mort, dar el m-a învăţat mai mult decât oricare altă persoană pe care o cunosc (cu o excepţie: omul Isus Cristos). El a fost un om remarcabil: înţelept, umilit, iubitor. Şi el mia dar înţelegerea corectă despre Iubire şi Ură; Adevăr şi Eroare; Bine şi Rău; Corect şi Greşit; Dreptate şi Milă. Şi el mi l-a prezentat pe Isus Cristos. Şi el mi-a arătat faţa lui Dumnezeu. Ieremia 9:23, 24: “Aşa vorbeste Domnul: înţeleptul să nu se alude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţiile lui. Ci, cel ce se laudă, să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul,, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea îmi găsesc plăcerea, zice Domnul.” Da, acest om m-a învăţat despre Tatăl nostru ceresc. El mi-a arătat pe “Tatăl luminilor în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17).  Şi el a ştiut ceva despre lumină. Şi el a scris următoarele cuvinte care sunt pline de semnificaţie pentru subiectul nostru. Este o poezie, dar este mult mai mult. Ea conţine cuvinte şi concepte care cuprind esenţa consacrării noastre, şi arată scopul pe care Adevărul trebuie să-l aibă în vieţile noastre consacrate. Este intitulată:

O lumină mică

Purta doar o lumină mică

Stând lângă uşa deschisă;

O mică lumină, o firavă lucire

Ce totuşi lucea în întunecime,

Cu veselă rază şi departe afară,

Puternic precum steaua polară.

O mică lumină, o blândă aluzie,

Ce cade pe pagină fără confuzie,

Poate lumina o viziune şi dezvălui

Scumpe comori ascunse de îndoieli;

Către o uşă deschisă pe oameni să-I conducă,

Unde noi orizonturi pot explora încă.

O mică lumină împrăştie groaza,

Îngrămădită în trista odaie

Unde nevoia şi boala îşi găseşte prada,

Şi unde noaptea mai lungă decât ziua pare,

Iar inima se luptă cu multa întristare

Şi scânteia speranţei mai slabă apare.

O, mare nevoie trebuie să fie

Prin a acestei văi de plâns călătorie!

Întristaţi, descurajaţi, rătăciţi,

Prinşi în hăţişuri şi-ncâlciţi,

Numai de-o mică lumină lipsiţi,

Care să le-ndrepte paşii rătăciţi.

Că nu mult putem face

Să ajutăm pe altul, este adevărat;

Dar bună-i o scânteie doar de bunătate

Când căile-s întunecate,

Decât să umble acesta-n căi oprite,

Când noi o rază de lumină la nevoie i-o puteam întinde.

Nu l-am întâlnit niciodată pe acest om, dar îl cunosc şi şi voi îl cunoaşteţi. Probabil că nu aţi ştiut că a fost poet, pe lângă faptul că a fost un proeminent om de afaceri, scriitor, autor, orator, predicator, evanghelist şi pastor. Nu voi aminti numele său pentru că aşa a preferat şi el. Această poezie se găseşte pe pagina 382 din volumul 5 al studiilor în scripturi. Eu nu-l slăvesc pe acest om. El m-a învăţat să slăvesc pe Dumnezeu. Eu nu urmez pe acest om. El m-a învăţat să fiu urmaş al lui Isus Cristos. Dar îl respect şi îl recunosc ca un instrument al Domnului, ca un om al lui Dumnezeu. Prin harul lui Dumnezeu, el ne-a dat lumina Adevărului. Ne-a fost dată această lumină şi cu ea vine o binecuvântare specială. Şi cu Adevărul vine o datorie serioasă şi responsabilitate. Şi cu Adevărul vine marele privilegiu de al împărtăşi cu alţii. Primul efect al luminii adevărului a fost o influenţă transformatorare în vieţile noastre. Lumina a strălucit într-un loc întunecos (inimile noastre) şi a adus la lumină lucrurile ascunse ale întunericului. El a iluminat adevărata noastră stare, şi ne-a arătat nevoia de un ajutor. Acesta este primul pas când vii la Dumnezeu. Aceasta este prima întrebare pe care o punem cuiva care este candidat la botezul în apă. Următoarele scripturi, şi altele, ne arată clar nevoia acestui pas. Ieremia 17:9-10: “Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască? Eu Domnul cercetez inima şi încerc rărunchii, ca să dau fiecăruia după căile lui, după rodul faptelor lui”. Psa. 19:12: “Cine îşi cunoaşte greşelile? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc! Iacov 1:22-25: “Dar fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri. Căci dacă cineva este ascultător al cuvântului şi nu

împlinitor, seamănă cu un om care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă şi, după ce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era. Dar cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, cea a libertăţii, şi va stărui în ea nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui”.

Da, lumina adevărului ne-a arătat, şi continuă să ne arate multe lucruri, inclusiv unele lucruri pe care n-am vrea să le ştim — adevărul despre noi înşine. Dar acesta este chiar locul unde munca ce ne stă înainte trebuie să înceapă. Trebuie să înceapă în inimile şi minţile noastre. Nu putem progresa fără să înţelegem corect starea noastră reală. Trebuie să fim transformaţi prin “motamorfoza” minţii noastre ca să putem şti care este acea voie a lui Dumnezeu bună, acceptabilă şi perfectă. (Rom. 12:2) Am studiat adevărul aproape 40 de ani. Aceasta nu este o laudă, ci mai curând reversul, pentru următoarele motive: Cu cât ajung să cunosc mai

mult Adevărul, cu atât mai mult ajung să înţeleg cât de puţin ştiu. Dar cunoştinţa este numai începutul. Trebuie să adăugăm înţelegere la cunoştinţă. Şi trebuie să câştigăm înţelepciune prin aplicarea acelei înţelegeri în vieţile noastre. După toţi aceşti ani, îmi dau seama că încă doar încep să apreciez Adevărul aşa cum se cuvine să-l apreciez. Uneori aş vrea să am mai puţină cunoştinţă şi mai multă înţelegere.

Dar noi trebuie să creştem în amândouă. Scripturile ne arată o formulă specială pentru a transforma

cunoştinţa în înţelegere, şi înţelegerea în înţelepciune. Iacov ne spune ceva despre acest proces: “Fiţi împlinitori ai Cuvântului nu numai ascultători”. Prin punerea Adevărului în practică noi creştem în înţelegere şi înţelepciune. Ce înseamnă a pune Adevărul în practică? Trebuie să privim mai adânc decât doar la suprafaţă. Trebuie să ne punem anumite întrebări, înclusiv următoarele. Pătrunde Adevărul în aşa fel fiinţa noastră încât

fiecare experienţă a vieţii are legătură cu adevărul? De exemplu: Doctrina “fiind morţi împreună cu El” (2 Tim. 2:11) înseamnă mai mult pentru noi decât viaţa însăşi? Aceasta trebuie să fie mai mult decât doar o întrebare teoretică. Trebuie să fie o realitate practică. Înţelegem de ce trebuie să fie aşa? Trebuie să ne amintim scopul pentru care “să fim morţi împreună cu El”. Care este acel scop? Este marele scop care dă un astfel de înţeles vieţii noastre încât noi suntem gata să renunţăm la ea. Şi acel scop nu este numai pentru noi. Îl îmbrăţişează pe fiecare om, femeie şi copil care a trăit vreodată. Este acelaşi scop care l-a motivat pe Avraam, Isaac şi Iacov: Este perspectiva binecuvântării tuturor familiilor pământului. Dar trebuie să înţelegem această doctrină în mod personal şi practic.

Trebuie continuu să ne străduim să facem legături în vieţile noastre, chiar în experienţele mici, cu acest concept al Adevărului. Trebuie să ne străduim să înţelegem mai deplin scopul, personal, de a “suferi împreună cu El ca să putem domni împreună cu El” (Rom. 8:17; 2 Tim. 2:12). Motivul nostru în a dori o astfel de poziţie împreună cu Isus trebuie să fie neegoist, altfel nu o vom obţine. Dar dacă avem această dorinţă cu scopul de a binecuvânta pe alţii, aceasta devine o puternică inspiraţie spre mai mare credincioşie, şi vom avea succes. Se aşteaptă mult de la cei cărora li s-a dat mult. Şi vouă şi mie ne-a fost dat atât de mult. Lumea, în comparaţie, bâjbâie în întuneric. Ei caută un mântuitor şi nu-l găsesc. De ce? Pentru că ei nu au lumina. Ei nu înţeleg biblia şi ei nu văd şi nu înţeleg “lumina Cuvântului” care este Isus şi Biserica (Ioan 9:14; Mat. 5:14). Da dragi prieteni, voi şi cu mine suntem parte din “lumina lumii” şi trebuie să ne străduim să lăsăm lumina noastră să strălucească. Noi trebuie să fim epistole vii (2 Cor. 3:2). Nu vom fi înţeleşi în viaţa prezentă, după cum spune apostolul Petru: “Să aveţi o purtare cinstită în mijlocul neamurilor, pentru ca, în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării” (1 Pet. 2:12). Dar acest verset arată că deşi noi nu vom fi înţeleşi în viaţa prezentă (decât de puţini) totuşi exemplul nostrum tre buie să fie văzut de cei din jurul nostru. Marea majoritate care aud mesajul pe care noi îl proclamăm nu vor răspunde pozitiv la el acum, dar acele seminţe ale Adevărului vor rămâne până în

ziua cercetării lor.

Lumea se uită la guvernele lor, dar după ce au încercat orice formă de guvernământ, ele toate vor eşua. Lumea se uită la instituţiile lor financiare, dar după ce urmează sfatul acelor lideri, lumea se simte mai puţin sigură azi decât în oricare alt timp din istoria recentă. Lumea se uită la sistemele lor religioase, dar după aproape două mii de ani, scopul declarat al Creştinătăţii (false) — să convertească lumea — pare mai îndepărtat decât înainte. Da, lumea vede că nu mai are ce să încerce. Sunt aproape de a nu mai şti ce să facă. (Psa. 107:27) Ei ajung rapid la punctul unde nu mai văd nici o ieşire. Cu speranţe zadarnice se uită ei la generaţia următoare, dar cu tristeţe noi observăm că una din cele mai mari tragedii ale timpului nostru este în generaţia următoare. Decădere morală; libertăţi false; necredincioşie; critica radicală şi alte atitudini distructive sunt încurajate în “generaţia următoare” prin instituţiile educaţionale şi chiar în Biserici. Tot ce vedem ne convinge mai ferm că sfârşitul este aproape. Există doar o singură speranţă, iar omenirea trebuie de asemenea să ajungă la aceeaşi concluzie. Ştim acea speranţă. Mai mult: am fost invitaţi să participăm la a aduce acea speranţă la îndeplinire. Şi în plus ne este dat privilegiul să spunem acea speranţă la alţii care nu au speranţă. Ce mare însărcinare ne-a dat Domnul.

Citim în Isaia 61:1-3: “Duhul stăpânului Domnul este peste mine, căci Domnul ma uns să aduc veşti bune celor blânzi: El ma trimis să pansez pe cei cu inima zdrobită, să vestesc eliberarea robilor şi deschiderea închisorii celor ce sunt în lanţuri; să vestesc anul de îndurare al Domnului şi ziua de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi  cei întristaţi; să dau celor întristaţi din Sion frumuseţe în loc de cenuşă, un undelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi “terebinţi ai dreptăţii”, “un răsad al Domnului, ca El să fie slăvit”. Aceste versete ne ajută să înţelegem cum să trăim doctrina de “a fi morţi cu El” în mod practic. Aceste versete ne ajută să înţelegem cum să trăim doctrina de a “suferi împreună cu El” în mod practic. Isus ne-a dat exemplul.

Vreţi să aduceţi veşti bune celor blânzi? Vreţi să legaţi inimile zdrobite? Vreţi să mângâiaţi pe cei întristaţi? Vreţi să le daţi frumuseţe în loc de cenuşă? Vreţi să slăviţi pe Dumnezeu în acest mod? Această

viaţă prezentă ne pregăteşte pentru lucrarea noastră viitoare. Cât de puternică este motivaţia noastră să ne angajăm în acea lucrare din viitor? Cât suntem dispuşi să dăm acum? Promisiunea este: “...ei se vor odihni de muncile lor, căci faptele lor îi urmează” (Apoc. 14:13). Trebuie să facem ceva acum pengtru ca faptele noastre să ne urmeze. Numai cei care au lumina pot s-o facă să strălucească peste alţii. Numai cei care au speranţă

o pot da altora. Numai adevăratului popor al Domnului i s-a dat acea lumină, acea speranţă, acel privilegiu. Dacă noi nu le spunem, pietrele vor striga. Dar în realitate, noi suntem pietrele, şi dacă nu ne facem partea vom fi înlocuiţi de alţii. Dar să nu fim descurajaţi. Aşa cum apostolul Pavel a spus evreilor, ne spune şi nouă:

“Preaiubiţilor, totuşi despre voi suntem încredinţaţi de lucruri mai bune ... Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite lucrarea voastră şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru Numele Lui... “ (Evr. 6:9-11) Deci să continuăm să facem cu puterea noastră ceea ce mâinile noastre găsesc de făcut. Şi dacă simţim că eforturile noastre din trecut nu au fost suficiente, să le dublăm pe viitor. Deşi timpul este scurt, este încă timp.

Mulţi oameni şi-au dat viaţa pentru o cauză nobilă. Isus este cel mai semnificativ şi mai important exemplu. Într-un fel El a fost mai mult decât un exemplu, căci numai el putea plăti Răscumpărarea. Dar cauza pe care o împărtăşim cu Isus este cea mai nobilă cauză, cea mai înaltă cauză; cea mai magnifică cauză din tot Universul. Şi privilegiul de a participa în programul divin este oferit doar unui grup mic, pentru un timp limitat. Să ţinem continuu în mintea noastră acest fapt. Nouă ne-a fost dată lumina. Ne-a fost dat un privilegiu unic. Bisericii îi este dată ocazia de a avea experienţe care să-i pregătească pentru a lucra şi a ajuta lumea în viitor. Dar există un aspect unic cu aceste experienţe, care se poate să nu fie observan la prima vedere. Şi acest aspect s-ar putea să nu fie uşor de înţeles. Unele experienţe pe care le avem nu au fost posibile pentru Isus. Acesta este un punct important. Lăsaţi-mă să repet: Unele din experienţele pe care noi le avem nu au fost posibile pentru Isus. Gândiţi-vă la următoare Scriptură: E vrei 4:15: “Căci n-avem un Mare Preot care să

n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat”. Da, Isus a experienţat multe lucruri; a suferit multe lucruri; a simţit multe lucruri. Şi Isus întotdeauna a luptat împotriva păcatului în mod perfect, pentru că era perfect. Dar există un lucru pe care Isus nu la putut experienţa: Să lupte împotriva păcatului din El însuşi, pentru că El era fără păcat. Numai Biserica, care este corpului Lui poate avea această experienţă — de a lupta împotriva păcatului care este în interior.

Înţelepciunea lui Dumnezeu este cea care a făcut această asigurare. Şi acesta este unul din motivele

principale că există o clasă Biserică. Cât de mare ajutor va fi pentru lume în viitor când vor înţelege că Biserica este compusă din aceia care au avut aceleaşi slăbiciuni, şi prin harul lui Dumnezeu ei le-au învins? Acest gând ar trebui să dea înţeles şi scop fiecărei experienţe pe care o avem. Nimic nu se pierde. Fiecare durere pe care o simţim, fiecare lacrimă pe care o vărsăm, fiercare slăbiciune cu care ne luptăm, este pentru un scop mare şi glorios. Multe din victoriile noastre sunt ca ale Învăţătorului, dar unele nu sunt. Şi unele din cele mai mari bătălii

sunt date în privat — în inimile noastre şi în minţile noastre — în lupta nesfârşită împotriva lumii, a cărnii şi a diavolului. Aceste bătălii şi victoriile pe care le câştigăm prin harul Domnului nu sunt văzute întotdeauna de alţii, poate cu excepţia celor care sunt mai apropiaţi nouă. Şi aşa trebuie să fie. Dar rezultatul acelor victorii trebuie să se vadă în dezvoltarea propriului nostru caracter tot mai mult an de an. Da, progresul este uneori dureros de încet, dar aceasta este parte din “lupta bună a credinţei” (1 Tim. 6:12). Să continuăm să luptăm acea luptă bună a credinţei. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Domnului nostru Isus victoria ne este garantată (1

Cor. 15:57).

Deci rămâne întrebarea: Ce facem cu lumina care ne-a fost dată? Trebuie să fie folosită în primul rând pentru iluminarea noastră. Dar este doar pentru folosul nostru? Nu. Iluminarea noastră este doar primul pas din programul divin pentru noi ca indivizi. Trebuie apoi să ajutăm pe alţii care umblă alături de noi pe această cale îngustă. Dar Dumnezeu are un plan chiar mai mare care implică mult mai mult decât pe Turma Mică aleasă. Scopul clasei alese este pentru binecuvântarea celor nealeşi. Este un concept aşa de simplu şi atât de

logic. Aşa sunt folosiţi termenii aleşi şi nealeşi în alegerile din lume. Dar adversarul a orbit minţile majorităţii în acest subiect. Ei au fost învăţaţi să creadă că procesul alegerii va avea ca rezultat vătămarea celor nealeşi. Dar ce spun scripturile? Psa. 119:105 : “Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea” Cuvântul lui Dumnezeu acţionează mai întâi de toate asupra noastră individual şi ne conduce pe o cale deosebită.

Psa. 43:3: “Trimite lumina şi Adevărul Tău, ca să mă călăuzească şi să mă ducă la muntele Tău cel

sfânt şi la locaşurile Tale” Lumina este intenţionată să ne conducă la muntele sfânt al lui Dumnezeu. Dar de ce  ne conduce acolo? Ioan 8:12 : “Isus le-a vorbit din nou şi le-a zis: Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” Acum subiectul se lărgeşte chiar şi mai mult. Aici Isus identifică această lumină în două moduri:

(1) Lumina lumii

(2) Lumina vieţii

De ce este numită lumina lumii? Pentru că este lumina care va lumina în cele din urmă pe fiecare om venit în lume — trecut, prezent şi viitor (Ioan 1:9). Şi rezultatul final al acelei lumini va fi să conducă pe toţi oamenii la viaţă veşnică. Dar aceasta nu este totul. Scripturile includ nu numai pe Isus ca şi lumina lumii ci şi pe voi şi pe mine dacă suntem crediincioşi: Mat. 5:14-16 “Voi sunteţi lumina lumii. O cetate situată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub baniţă, ci în sfeşnic şi luminează tuturor celor ce sunt în casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre drepte şi să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri”. Da chestiunea este clară. Lumina nu trebuie să fie acoperită şi ascunsă. Trebuie folosită neegoist — nu numai pentru noi înşine. Trebuie folosită pentru toţi cei care sunt în casă. Casa credinţei. Şi trebuie să strălucească înaintea tuturor oamenilor, pentru motivele deja amintite.

Să ne examinăm fiecare şi să ne punem întrebarea: Este uşa mea deschisă? Vreau să-mi iau această

responsabilitate? Nu este întotdeauna plăcut. Deschizându-ţi inima de asemenea poate fi dureros aşa cum a fost pentru Isus. Nu întotdeauna este uşor. Deschizându-ţi inima poate aduce şi ruşine aşa cum a adus pentru Isus. Unii iau Adevărul nostru minunat şi-l trag prin noroi, sau îl rup şi nil aruncă în faţă.

Undeva afară cineva caută. Ce sunteţi dispuşi să le daţi? Ce sunteţi dispuşi să jertfiţi ca să-i conduceţi

spre uşa deschisă? Cât de puternică este dorinţa voastră să împrăştiaţi întunericul care este în inimile şi minţile lor? Unii dintre noi au fost chemaţi afară din întunericul acela, şi ne aducem aminte cum a fost pe când căutam şi noi.

 Atât de mulţi oameni din jurul nostru bâjbâie prin întuneric. Noi, asemenea lui Isus, trebuie să fim mişcaţi de milă faţă de mulţimi (Mat. 9:36). Noi suntem în pregătire ca să binecuvântăm toate familiile pământului. Eforturile noastre — ca o pregătire pentru acea lucrare — trebuie să înceapă aici şi acum. Cât de mult vrem să-i binecuvântăm? — Pe toţi? Să ne străduim să facem bine tuturor oamenilor după cum avem ocazie (Gal. 6:10). Da, prioritatea noastră este să facem bine casei credinţei, dar să nu neglijăm privilegiile noastre de a face bine pentru alţii. Şi să ne amintim că unii din casa credinţei încă întreabă “despre calea spre Domnul” şi se poate să fie privilegiul nostru să-i ajutăm s-o găsească.

Da, noi avem “lumina vieţii”. Şi este uşor să fim descurajaţi când atât de puţini o apreciază, şi atât de puţini vreau chiar să se uite la ea. Dar acesta este doar un test a credinţei noastre, un test a dorinţei noastre de a împărtăşi această lumină atunci când ea nu este populară.  Într-o zi, cunoştinţa de Domnul va acoperi

pământul aşa cum apele acoperă mările. Atunci toţi îl vor cunoaşte pe Domnul. Atunci nu se va cere efort special de a împărtăşi acea lumină cu alţii. Dar acum se cere efort deosebit ca să împărtăşeşti lumina. Şi numai acum acel efort va avea rezultate atât de mari şi glorioase.

Dragi fraţi şi surori, să ne deschidem larg uşile inimilor noastre şi să lăsăm lumina glorioasă a Evangheliei pe care Dumnezeu a pus-o acolo, să strălucească şi să aducă speranţă la o lume întunecată. Să ne străduim zilnic să dăm “o lumină mică” celor din jurul nostru. Amin.