Trimisul din Laodiceea

TRIMESUL

DINLAODICEEA

Deci cine este sluga credincioasă şi cuminte, pe care a pus-o stăpînul peste slugărimea sa, spre a le da de mîncare la timp?-Pusu-m-am la straja mea, stam pe turn, şi căutam să văd ce mi se va zice, şi ce să răspund eu la acel îndemn al meu. Şi Iehova îmi răspunse, şi zise: Scrie viziunea lămurit pe table aşa că oricine, chiar fugind, să o poată citi. – Şi iacă, bărbatul îmbrăcat în in, care purta călimara la coapsele sale, adus-a răspuns, zicînd: Făcut-am precum mi-ai ordonat. – Matei 24:45 Habacuc 2:1-2 Ezekiel 9:11.

Şi îngerului[trimisului] bisericei din Laodicea scrie-i: - Aceste cuvinte din Apocalips 3:14 întroduc mesagiul reproşului imputării ce Dumnezeu o face bisericii [comunităţii] din Laodicea sau perioada a şaptea şi din urmă a istoriei bisericeşti de pe pămînt. Cei mai mulţi studenţi în Biblie se unesc la acea, că mesagiul din începutul Apocalipsului către cele şapte biserici din Asia mică, în realitate este menit bisericii întregi, în cele şapte perioade ale ei, dela Rusalii pînă la terminarea vîrstei Evanghelice. Dacă aceste cuvinte de admoniere şi încurajare se referă numai la adunările mici din Asia mică[unde astăzi numai cîte doi-trei se află din cei credincioşi], atunci ar fi o distincţiune vădită a acestora, care în nici o proporţie a mărimii şi activităţii lor nu stă în biserica originală.

O cercetare îngrijită a experienţelor bisericii a adus multe mii de studenţi în Biblie la convingerea, că apostolul Pavel a fost îngerul sau trimisul bisericii din perioada Efes şi apostolul Ioan a celei din perioada Smirna; că Arius a fost trimisul pentru cea din Pergam, Waldo ţinea în sus făclia adevărului în zilele perioadei Tiatira, Wykliff a fost autorul distinct al învăţăturilor biblice fundamentale în perioada Sardis, Martin Luthher a strigat pentru a se aduna în jurul Cuvîntului lui Dumnezeu în zilele memorabile ale perioadei Filadelfia, în zilele Reformaţiunii, pînă la 1874, şi că C. T. Russell a fost mîna care a cîntat pe Harfa lui Dumnezeu în ceasul din urmă, în perioada Laodicea, în ceasul de încercare şi examinare şi de compromitere a bisericii nominale şi a lumii.

Celor ce şi-au examinat mărturia asupra acestor puncte le poate părea ca un cult personal şi neadevărat aceasta, că aceşti îngeri sau trimişi, pe cari îi aminteşte descoperitorul, sunt oameni pe cari noi îi cunoaştem bine. Dar trebuie să ne amintim că toţi vestitorii Cuvîntului lui Dumnezeu au fost oameni imperfecţi, cu o singură excepţie – Domnul nostru ISUS CHRISTOS. Totuş împrejurarea că ei au fost oameni imperfecţi nu-i exclude dela aceea ca ei să nu fi putut purta şi duce o veste. Şi aceasta a făcut-o fiecare la timpul său.

Păcatele bisericii din perioada Laodicea sunt ciudate şi remarcabile. Nimenea, care cugetă asupra acestor lucruri, nu va putea asemăna condiţiile dominante din prezent cu acelea a oricărei din cele şapte perioade. Biserica din perioada Laodicea este clar desemnată: 1. Ca nici caldă nici rece şi 2. ca oarbă. Laodicea [dreptate poporului] nu este căzută ca cea din Efes, nu e cufundată în stricăciune ca cea din Pergam, ea nu este căzută în formalităţi şi ipocrizie ca cea din Sardis. Ce s-a întîmplat cu ea? Aparţinătorii bisericii acestei perioade sunt mulţumiţi cu sine în întregime, ei nu sunt “reci”, ei nu resping meritul lui Christos; din contră, ei recunosc însemnătatea religiunei pînă la un anumit grad, depun o mărturisire de credinţă, dau mult pe exterioritate şi în toate se ţin foarte respectabili, oameni religioşi. Biserica nominală nu pune mare preţ pe ajungerea la sfinţenie, deoarece sfinţenia ei nu este ca ceva de dorit sau important. Ea ţine ceva evlavie pentru sîrguinţele şi interesele ei, dar în nici un chip nu-şi permite evlavia atît de departe, încît să fie conturbată în obiceiurile vieţii sale, şi nici nu-şi permite reformarea caracterului. Ea este încropită – ca un cadavru la soare. – Apocalipsul 3:16,17.

La aceasta biserică din cei cincizeci de ani trecuţi, la aceasta, împodobită şi mulţumită în sine dar în realitate mizerabilă, a venit mesagiul lui Dumnezeu prin C. T. Russell.

VIAŢA ŞI OPERILE SALE

Charles Taze Russell, cunoscut în întreaga lume ca Pastorul Russell, scriitor, învăţător şi predicatoral evangheliei, a fost născut în 16 Februarie 1852 şi a murit în 31 Octombrie 1916. El a fost fiul lui Iosif L. şi Elza Birney Russell, ambii au fost de origină scoţiană-irlandeză. El a fost educat în şcoala poporală şi prin profesori privaţi. În 1879 s-a căsătorit cu Maria Frances Askley. Această căsătorie n-a fost binecuvîntată cu copii. Soţia lui [Russell] a fost mai mulţi ani activă în redactarea revistei “Turnul de Veghere.”

Educat sub influenţa părinţilor creştini, Pastor Russell de tînăr s-a interesat pentru teologie. El s-a alăturat comunităţii bisericeşti şi a fost activ în opera misiunei interne. Învăţătura că chinul etern e hotărît de Dumnezeu pentru toţi oamenii, cu excepţia cîtorva aleşi, i-a fost lui atît de groaznică încît la etatea de şaptesprezece ani a devenit un sceptic [necredincios, infidel]. După aceea şi-a îndreptat privirea în cercetarea religiunilor păgîneşti, pentru a le găsi pe toate nemulţumitoare.

Totuşi fiind el dela natură un caracter venerabil şi dorind a onora pe adevăratul Dumnezeu şi ai servi Lui, el a conchis: “Toate dominaţiunile creştinătăţii susţin a fi fondate pe baza Bibliei şi totuş se contrazic una pe alta. E posibil ca Biblia să fie întoarsă. Poate că ea nici nu învaţă această groaznică învăţătură a chinului etern.” Judecînd astfel el s-a întors la Biblie şi s-a hotărît să studieze Biblia sistematic, neluînd în consideraţie confesiunile omeneşti. Rezultatul a fost, că restul vieţii sale şi l-a devotat cu totul pentru învăţătura Bibliei, a scris cărţi şi reviste şi le-a distribuit şi a predicat şi vestit Împărăţia Mesianică.

El n-a fost fondatorul unei noui religiuni şi nicicînd n-a susţinut că ar fi un atare. El a adus la ivială marile adevăruri pe cari le-a învăţat Isus şi Apostolii şi le-a arătat în lumina secolului al douăzecilea. Şi nicicînd nu a spus că ar avea o descoperire deosebită dela Dumnezeu, dar a susţinut sus şi tare că a sosit timpul cînd Biblia trebue să fie înţeleasă şi că lui, din cauza că a fost deplin consacrat Domnului şi serviciului său, i-a fost permis să înţeleagă aceste adevăruri. El a fost singurul editor al revistei “Turnul deVeghere,” începînd cu anul 1884 şi pînă la moartea sa. A mai fost şi preşedintele Uniunei Tribuna Poporului, care a fost organizată în anul 1909, şi a Asociaţiunei Internaţionale a Studenţilor în Biblie, care s-a constituit în anul 1913 în Londra. Prin aceste Asociaţiuni religioase, cît şi prin cuvîntul gurei sale, el a vestit evanghelia Împărăţiei lui Mesia. A fost scriitorul mai multor cărţi şi broşuri, cari au apărut în decursul timpului dela 1881-1914, dintre cari cea mai însemnată este o serie de volume,”Studii în Scripturi.” Întreaga distribuţie, numai a cărţilor şi broşurilor sale, cuprinde suma a mai mult de 16 000 000 [şasesprezece milioane] exemplare-în treizeci şi cinci de limbi.

A organizat şi introdus un Biurou, care în continuu a susţinut şaptezeci de vorbitori, cari au călătorit şi au ţinut vorbiri din Sfînta Scriptură. De fapt el a scris în fiecare an totul pentru foaia lunară Studenţii Bibliei, care s-a distribuit în cincizeci de milioane exemplare anual.

Vorbirile sale săptămînale au fost publicate de Sindicatul unei Prese. Mai mult de 2000 de ziare, a căror cititori erau cincisprezece milioane, publicau vorbirile lui la acelaş timp. Toate ziarele cari publicau vorbirile lui erau mai mult de , care s-a distribuit în cincizeci de milioane exemplare anual.

ÎNVĂŢĂTURILE LUI

După ce Isus Christos, Capul şi Domnul nevăzut al bisericii, a “scuipat” din gura sa sistemele bisericeşti nominale, din cauza lipsei de zel şi de dorinţa de a înţelege lucrurile, şi-a răspîndit adevărul referitor la timpul prezent prin aceia, cari se deosebesc de Babilon prin lucrurile cari-i lipsesc acestuia-prin zel şi cunoştinţă sfinţită. În fruntea tuturor acestora sta C. T. Russell ca conducător.

Învăţătura sa, care în continuu este asigurată cu dovezi Scripturale, este următoarea: Omul nu posedă un suflet nemuritor, el este un suflet şi este muritor. Plata păcatului este moartea, nu chinul etern. Moartea a venit asupra omului ca o pedeapsă dreaptă pentru călcarea poruncii lui Dumnezeu. Moartea înseamnă nimicirea omului. Totuş Dumnezeu prin bunătatea sa a prevăzut un mare preţ de răscumpărare prin care omul poate să fie scăpat din servitutea păcatului şi a morţii. Dumnezeu a dat pe iubitul său Fiu, acesta a fost omul ISUS şi a crescut pînă la starea de om perfect; El a murit ca om şi a înviat ca o fiinţă spirituală în posesiunea naturii dumnezeeşti. Prin moartea şi învierea sa a adus şi depus preţul răscumpărării pentru eliberarea şi restaurarea omului. Prin mila lui Dumnezeu Isus Christos a gustat moartea pentru fiecare om, pentruca fiecare la timpul cuvenit, să poată avea o încercare dreaptă pentru viaţă. Atunci, la timpul cuvenit, se va întîmpla o înviere a tuturor morţilor. Isus Christos, care este suit la cer, trebue să vină a doua oară, iar timpul, dela întîia pînă la a doua sa venire, este menit pentru alegerea membrelor corpului lui Christos dintre oameni. Condiţiunea pentru a fi ales în o poziţie atît de înaltă este deplină credinţă în sîngele lui ISUS ca preţul de răscumpărare, o deplină consacrare de a face voia Părintelui ceresc pînă la moarte. Toţi consacraţii con cepuţi de Spiritul Sfînt, cari sunt învingători, au parte la prima înviere şi vor fi ridicaţi în împărăţia lui Dumnezeu cea cerească în poziţii înalte; ei vor avea parte cu Christos Isus la binecuvîntarea tuturor neamurilor de pe pămînt în timpul Său de domnie, în Mileniu. În timpul domniei de o mie de ani a lui Christos toţi morţii vor învia şi vor avea o încercare dreaptă pentru a ajunge la viaţă sau la moarte. Sub aceasta domnie cei cu voinţa nesupuşi vor fi distruşi pentru etern în moartea a doua, pe cînd cei supuşi faţă de legile drepte a lui Christos vor fi restatorniciţi la perfecţiunea umană a corpului, spiritului şi a caracterului. În timpul acestei domnii a Mileniului, pămîntul trebue să fie readus la acea condiţie în care a fost Edenul[raiul] pregătit pentru locuinţa omului perfect, a omului care, restatornicit la perfecţiune va locui pămîntul în etern.

De aceea laturea pozitivă a mesagiului Pastorului Russell poate fi explicată ca două părţi, deoarece aceasta arată o veste pentru biserică, iar cealaltă pentru lume. Isaia 52:7 Pentru biserică este o veste a răscumpărării şi a prezenţei a doua a Domnului [care după înţelegerea lui s-a început în 1874]. Pentru lume este o veste de răscumpărare şi restatornicire, care se va întîmpla după evenimentele acestei vîrste. Laturea negativă a vestei sale este o veste de mustrare sau de dojană şi o expunere a făţăriei şi a ruşinei creştinilor nominali [a tăciunelui], în deoseb a sistemelor căror aparţin. El a cunoscut că biserica [adevărată] este încă un peregrin sărman în mijlocul lumii, totuşi departe de a se amesteca şi “infecta” în aranjamentele pămînteşti şi cu aşa numita politică religioasă. Ea este hotărîtă de Domnul ei de a se ţinea separat de lume şi de a se ocupa cu interesele împărăţiei.

DESCRIEREA PROPRIE A PASTORULUI RUSSELL

DIN ÎNTUNERIC LA LUMINĂ (W. T. 07 pag. 66)

Povestirea mea se începe cu anul 1868, la care timp deja de cîţiva ani eram un fiu consacrat a lui Dumnezeu şi un membru al Bisericii Congregaţionale cît şi al Uniunei Creştine a Tinerilor pe cînd am început a mă sgudui în privinţa credinţei în unele învăţături pe cari de lung timp le ţineam ca adevărate. Educat ca un presbiterian şi instruat în catechism, fiind dela natură doritor de a cerceta , iute am devenit o victimă a învăţăturei raţională a necredinţei – imediat ce am început a cugeta independent. Totuş ceeace la început ameninţa cu distrugerea credinţei în Dumnezeu şi în Biblie, sub providenţa lui Dumnezeu s-a întors spre bine, încît numai încrederea mea în credinţele şi sistemele omeneşti s-a distrus.

În scurt am început a recunoaşte, că noi trăim aproape de sfîrşitul vîrstei evanghelice şi în acest timp, după cuvîntul Domnului, cei înţelepţi trebue să vină la o clară cunoştinţă a Planului său. La timpul acesta, împreună cu cîţiva cercetători ai adevărului, am format în Pittsburgh şi Allegheny un cerc pentru cercetarea Bibliei, şi dela anul 1870 pînă la 1875 a fost un timp de continuă creştere în harul, cunoştinţa, iubirea şi cuvîntul lui Dumnezeu. Noi am învăţat întrucîtva a cunoaşte iubirea lui Dumnezeu, care a făcut pregătirile pentru întreaga omenire, ca toţi să iasă din mormînt pentru a li se face cunoscut planul de iubire a lui Dumnezeu. Am cunoscut că toţi aceia cari în credinţă primesc lucrul de răscumpărare a lui Christos şi cari, conform cunoştinţei lor faţă de voia lui Dumnezeu, care atunci le va fi împărtăşită, vor dovedi supunere, prin meritul lui Christos vor fi readuşi în deplină armonie cu Dumnezeu şi li se va da viaţa vecinică. Aceasta am văzut-o ca lucrul sau opera de restatornicire, despre care vorbeşte în Fapte 3:21. Deşi am putut să recunoaştem că Biserica a fost chemată de a moşteni în împărăţia milenială a Domnului, totuşi noi am greşit, în ce priveşte înţelegerea, că dosebirea clară între răsplata Bisericii-care acuma se află pe probă-şi între răsplata credincioşilor vîrstei Mileniului, constă, a celor dintîi, în natura dumnezeiască, pe cînd a celor din urmă va fi mărirea restatornicirii-restatornicirea la perfecţiunea naturei omeneşti, de care s-a bucurat odată părintele şi capul nostru Adam în Eden.

Atunci am fost ajuns la o cunoştinţă numai despre liniamentele [schiţele] generale ale planului lui Dumnezeu şi la o părăsire a unor greşeli purtate într-un timp îndelungat; fiindcă timpul pentru o clară deosebire a părţilor singuratice încă n-a fost sosit. Aici îmi amintesc cu mulţumită de ajutorul dat de fraţii George Stetson şi George Storrs, cel din urmă editorul dela “Studenţii Bibliei”; ambii sunt morţi acum. Studiul cuvîntului lui Dumnezeu cu aceşti iubiţi fraţi ne-a condus din pas în pas la păşuni verzi şi la speranţe mai clare pentru lume, deşi eu înainte de 1872 n-am avut nici o privire clară despre opera Domnului nostru ca preţul răscumpărării în care mi-aş fi putut afla puterea şi baza a toată speranţa restatornicirii. Pîn-atunci eram în dubietate cu toată mărturia că toţi cari sunt în groapă trebue să vină afară la o deplină pregătire, neştiind că idioţii sau copiii cari sunt morţi, fără de a fi ajuns vre-un grad de cunoştinţă, ar fi cuprinşi între aceştia, fiindcă ei au fost fiinţe pentru cari viaţa prezentă şi experienţele ei puţin sau aproape nici un avantaj n-au avut. Dar în anul 1872, cînd am ajuns să examinez subiectul restatornicirii din punctul de vedere al preţului de răscumpărare, pe care la depus Domnul Isus pentru Adam, am ajuns la o deplină claritate în ce priveşte acest subiect, şi atunci am primit cea mai deplină siguranţă, că toţi trebue să iasă afară din groapă pentruca ei să poată veni la o clară cunoştinţă a adevărului şi la o deplină ocaziune de a ajunge viaţă vecinică în Christos.

Aşa au trecut anii 1869-1872. Anii următori, pînă la 1876, au fost ani de continuă creştere în har şi cunoştinţă din partea micului cerc de studenţi în Biblie, cu cari mă adunam în Allegheny. Dela ideile noastre necoapte ale restatornicirii am păşit mai departe la o mai clară pricepere a particularităţilor adevărului [deosebite lucruri ale adevărului]; dar timpul potrivit a lui Dumnezeu pentru lumina adevărată n-a fost sosit încă.

În decursul acestui timp am învăţat a cunoaşte şi deosebirea între Domnul nostru ca “omul care s-a dat pe sine” şi Domnul care va veni din nou ca fiinţă spirituală. Noi am văzut că fiinţele spirituale pot fi prezente şi de oameni să nu fie văzute, ceeace şi acuma o credem după cum am explicat-o în vol. 2 cap. 5. Am simţit şi o mare întristare asupra erorilor adventiştilor, cari au aşteptat pe Christos în carne şi au învăţat că lumea şi toate ce sunt într-însa, afară de adventişti, pe la anul 1873 sau 1874, va fi arsă. Calculele, erorile şi ideile lor necoapte cu privire la scopul şi felul venirii Domnului, în general, au adus mai mult sau mai puţin gust faţă de noi şi faţă de toţi cari au dorit după împărăţia sa şi au vestit-o.

Aceste concepţii, în general fals privite, cît şi scopul şi felul venirii a doua a Domnului, m-au determinat pentru redactarea unei foi volante [o publicaţie] întitulată: “Scopul şi felul rentoarcerii Domnului,” din care au fost distribuite vre-o 50 000 de exemplare.

În anul 1876 am fost în mod deosebit atent asupra subiectului timpului profetic; şi cît de mult este acest timp legat de învăţătura şi speranţa aceasta. Aceasta s-a întîmplat în modul următor: Am primit o foaie, întitulată: “Vestitorul Dimineţii,” trimisă de autorul ei N. H. Barbour. Imediat cînd am despachetat-o am cunoscut-o, după chipul din faţă, că aceasta este dela adventişti, şi cu un fel de curiozitate i-am examinat conţinutul pentru a vedea ce va fi cu timpul hotărît de ei pentru arderea lumii. Dar ce să vezi, o surprindere şi mulţumire pentru mine din acest conţinut, văzînd că ochii autorului au început a se deschide şi a vedea obiectele cari au bucurat inimile noastre atît de mult în decurs de cîţiva ani în Allegheny – că scopul venirii a doua a Domnului nu este de a distruge lumea, ci de a binecuvînta toate neamurile de pe pămînt, şi că venirea lui va fi asemenea cu a furului, nu în carne, ci ca o fiinţă spirituală, nevăzut de oameni; şi că adunarea Bisericii lui şi despărţirea “grîului” de “neghină” se va întîmpla la sfîrşitul acestei vîrste fără ca lumea să observe.

Eu m-am bucurat văzînd că şi alţii au făcut progrese ca noi, dar m-am mirat aflînd afirmarea susţinută într-o formă foarte precaută, adecă autorul accepta că Domnul, conform profeţiei, este în lume, prezent [nevăzut] şi că timpul secerişului pentru strîngerea grîului deja este aici, fiindcă această părere este dovedită prin timpul profetic, pe care el nu o putea cunoaşte cu cîteva luni înainte.

Aici a fost o nouă cugetare. Ar putea ca timpul profetic pe care eu atît de mult l-am despreţuit, din cauza abuzului adventiştilor, să fie chiar dat, pentru a arăta cînd ar fi Domnul prezent nevăzut şi cînd va întemeia împărăţia sa-un lucru care, după cum eu clar văd, nici într-un mod nu ar putea fi recunoscut altcum? Se părea, spus cinstit, ca ceva raţional, da foarte raţional, de a aştepta că Domnul va orienta pe ai săi asupra acestui subiect, îndeoseb fiindcă El a promis, că credincioşiii nu vor fi lăsaţi în întuneric cu lumea, şi că deşi ziua Domnului peste toţi alţii va veni ca un fur noaptea [neobservat], totuş cu cei priveghetori, sfinţii adevăraţi, cazul nu va fi astfel. 1 Tesaloniceni 5:4

Mi-am amintit de anumite dovezi, de care s-a servit prietenul meu Ionas Wendell şi alţi adventişti, pentru a arăta că anul 1873 ar fi timpul în care lumea, etc. ar trebui să fie arsă, fiindcă cronologia a arătat că 6000 de ani dela Adam se sfîrşesc cu începutul anului 1873 – cît şi alte dovezi cari au fost luate din Scriptură pentru a arăta aceasta. Putea să fie, ca aceste dovezi, cu privire la timpul pe care eu socotindu-l nevrednic l-am trecut cu vederea, să conţină un adevăr important care ei l-au aplicat fals?

Întrucît eu am fost lacom de a învăţa, ori unde ar fi aceea ce Dumnezeu ar avea ceva de învăţat, imediat am scris lui Barbour, împărtăşindu-i armonia mea cu privire la alte puncte şi că în deosebi doresc a şti, pentru ce şi în baza căror Scripturi crede el că prezenţa lui Christos şi timpul secerişului al epocei evanghelice şi-a luat începutul în toamna anului 1874. Răspunsul a arătat că părerea mea a fost adevărată, adecă că dovezile pentru timpul, Cronologia, etc. cari au fost egale, pe cari le-au întrebuinţat adventiştii în anul 1873, şi că Barbour şi I. H. Paton la Michigan, conlucrătorul său, pîn-atunci au fost adventişti deplin; totuş cînd anul 1874 a trecut, fără ca lumea să fie arsă de foc şi fără ca să vadă pe Christos în carne, ei au fost un timp amuţiţi. Ei au examinat profeţiile cu privire la timp, cari în aparenţă au fost trecut neîmplinite, şi neavînd vre-un succes ca să descopere o singură greşeală, au început să se cugete că timpul poate să fie totuş drept, dar aşteptările lor falşe. Privirile despre restatornicirea şi binecuvîntarea lumei, pe cari eu şi alţii le-am învăţat, ar putea fi ceva din lucrurile aşteptate. Se pare că nu mult timp după înşelarea lor din anul 1874 un cetitor al “Vestitorului Dimineţii,” care avea traducerea Diaglottului, a observat că în Matei 24:27, 37 şi 39 cuvîntul care în traducerile obişnuite se traduce “venire” în Diaglott este tradus cu “prezenţă.” Aceasta a fost manualul; şi întrucît l-au urmat, ei au fost conduşi prin timpul profetic la părerile adevărate cu privire la scopul şi felul rentoarcerii Domnului. Eu din contră, întîi am fost condus la scopul şi felul rentoarcerii Domnului şi numai după aceea la examinarea timpului pentru aceste lucruri, după punctele de sprijin oferite de cuvîntul lui Dumnezeu. Aşa conduce Dumnezeu pe copii săi la adevăr, adesea din diferite puncte de plecare; dar unde inima este serioasă şi plină de încredere, trebue să fie resultatul acesta şi toate inimile de acest fel vor fi atrase laolaltă.

CERNERE ASEMENEA GRÎULUI

“Satan va cerut pentru sine spre a vă cerne ca pe grîu.” Luca 22:31

Pînă aici totul a mers neted înainte: noi am fost în abundenţă binecuvîntaţi prin adevăr, totuş încă nu am avut examenul iubirii şi credincioşiei noastre faţă de adevăr. Dar în primăvara anului 1878, timpul paralel al crucificării Domnului şi conform expresiunei sale de mai sus a început cernerea: şi de atunci îşi are mersul său [a adevărului] într-una, şi mai de timpuriu sau mai tîrziu, trebue ca el să examineze pe fiecare, care primeşte lumina adevărului prezent. “Nu vă miraţi de focul aprins între voi, făcut vouă spre încercare, ca şi cum vi s-ar întîmpla ceva străin,” pentru că “ce fel este lucrul fiecăruia focul însuşi va încerca”- dacă el va clădi credinţa sa cu uşurinţă, din lemn, fîn sau pae, în loc de pietrele scumpe ale adevărului lui Dumnezeu descoperit, sau de va clădi credinţa sa pe nisipul teoriilor omeneşti sau pe stînca puternică, preţul răscumpărării, singura temelie sigură, pe care Dumnezeu a pus-o. Toţi cari clădesc pe aceasta stîncă, individual vor sta cu siguranţă; deşi ei au putut clădi o credinţă neraţională, pe care “focul” şi sguduirea din ziua aceasta a examinării o va surpa şi nimici deplin; dar aceia, cari clădesc pe o altă temelie cu siguranţă vor suferi naufragiu, fie că materialul adus pentru clădire a fost bun sau rău. Luca 6:47-49; 1 Corinteni 3:11-15

Scopul acestei încercări şi cerneri este vădit acela, de a căuta pe toţi aceia a căror cauze lăuntrice sunt desinteresate şi deplin consacrate Domnului, cari înainte de toate numai de aceea lucră ca să se facă voia Domnului, şi a căror încredere în înţelepciunea sa, căile sale şi în cuvîntul său este atît de mare, încît ei nu îndrăsnesc să se lase conduşi la o parte dela Cuvîntul Domnului prin sofisteriile[raţionament fals, dar în aparenţă adevărat] altora sau chiar şi prin planurile şi cugetele lor. Unii ca aceştia se vor întări în timpul cernerii şi bucuria lor în Domnul, şi cunoştinţa în planul său le va creşte chiar şi atunci cînd credinţa le va fi încercată şi cînd mii vor cădea la dreapta şi la stînga în greşală. Psalm 91:7

Încercarea a început în modul următor: cu privire la mărturia apostolului Pavel (1 Corint. 15:51,52) : “Iată taină vă spun, toţi nu vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi - într-un moment, într-o clipeală de ochi” etc., noi am ţinut tare încă la cugetul care de fapt îl au toţi creştinii, că la un anumit timp sfinţii vii, prin o minune, vor fi schimbaţi din carne, ca apoi pentru totdeauna să fie cu Domnul. Dar cunoştinţa noastră cu profeţia timpului ne-a condus acolo, că noi am aşteptat această schimbare a sfinţilor în timpul acestei vîrste, care formează o paralelă cu învierea Domnului; fiindcă multe dintre paralele în administrarea jidovilor şi a creştinilor ne-au fost deja clare.

Atunci încă n-am văzut ce vedem astăzi, adecă că data aceea 1878 a arătat începutul întemeierii împărăţiei lui Dumnezeu şi anume prin glorificarea tuturor cari au fost adormiţi în Christos, şi că schimbarea amintită de Pavel (1 Corint.15:51) îi va fi împărtăşită fiecărui din clasa amintită în momentul morţii, începînd cu acea dată pînă la sfîrşitul perioadei de seceriş, pînă cînd toţi cei vii “picioarele” din corpul lui Christos vor fi schimbaţi la fiinţe glorioase spirituale. Dar cînd în anul acela nu s-a întîmplat nimic ce noi am fi putut vedea, mi s-a dovedit încă odată un examen al lucrului, că greşala noastră a zăcut în aşteptarea să vedem pe toţi sfinţii schimbaţi odată şi fără de a muri, care părere a fost împărtăşită de întreaga biserică nominală cît şi de aceia cari noi încă nu i-am recunoscut sau respins ca atari. Cunoştinţa noastră clară din prezent a fost rezultatul încercării începute astfel. În scurt eu am văzut că cuvîntul “adormi” în cuvintele Apostolului “toţi nu vom adormi,” nu are un înţeles egal cu cuvîntul “mort,” deşi aceasta în general aşa se înţelege [şi chiar faţă de cuvîntul “adormit” este cu nedreptul]; că din contră expresiunea întrebuinţată aici în textul original “a adormi” înseamnă inconştient, şi că apostolul voeşte să ne dea de înţeles, că de la un anumit timp începînd, în prezenţa Domnului, sfinţii săi, deşi ei vor muri ca toţi alţi oameni (Psalm 82: 6,7), totuşi în nici un caz nu vor fi într-o condiţie inconştientă, ci în clipa morţii vor fi schimbaţi şi vor primi corpurile glorioase spirituale. În tot decursul vîrstei evanghelice la timpul morţii a urmat inconştienţa-adormirea. Aceasta a rămas adevărat cu privire la toţi sfinţii, cari au fost adormiţi în ISUS, pînă la timpul cînd Domnul şi-a început împărăţia sa (Apoc. 11:17), după cum arată Vol. II din Studii în Scripturi, că s-a întîmplat în anul 1878.

Nu numai că a ridicat Regele la acel timpul toate membrele corpului său, Biserica, pe aceia cari au fost adormiţi, “la chipul său,” ci şi din această cauză [că timpul pentru întemeierea împărăţiei a fost sosit] nu este de lipsă ca “picioarele” sau cei din urmă membrii să fie supuşi adormirii sau inconştienţei. Din contră, fiecare din ei, care îşi va îndeplini cursul său credincios pînă la moarte, imediat va primi coroana vieţii, şi fiindcă într-o clipă, într-un moment va fi schimbat, nu se poate spune de un atare, că el doarme sau că peste tot este inconştient. Aici-1878-îşi află Apocalipsul 14:13 îndeplinirea sau întrebuinţarea: “Fericiţi morţii cari în Domnul mor de acum înainte!”

Acest examen ulterior ne-a cauzat o nouă lumină pe cărare şi ne servi foarte mult pentru încurajare, prin aceea că în continuu ne-am asigurat conducerea Domnului.

În timp ce mi se deschise o privire mai clară şi o speranţă mai glorioasă, şi în timp ce cu zel mă osteneam a ajuta altora, primăvara anului 1878, pentru Barbour şi pentru mulţi alţii cari au stat sub influenţa sa, nu s-a dovedit ca un timp de binecuvîntare. Întrucît el a respins descoperirea de mai sus, dată clar şi simplu, lui i se păru că din necesitate trebue să afle ceva nou, pentru a îndrepta atenţiunea tuturor sfinţilor vii dela rătăcire.

Dar ah! Cît de periculos este aceasta pentru fiecare de a simţi prea multă răspundere şi de a încerca să scoată lumină nouă. Spre surprinderea noastră dureroasă Barbour a scris un articol pentru revista sa, în care a tăgăduit preţul răscumpărării-a tăgăduit că moartea lui Christos este preţul răscumpărării pentru Adam şi urmaşii săi, susţinînd că moartea lui Christos nu este mai înlăturătoare de pedeapsă pentru păcatele omenirii decît ar fi o muscă străpunsă cu un ac, ca şi cînd careva părinţi prin atari suferinţe şi moarte a unei muşte ar voi să facă o ispăşire de greşala copilului lor.

Eu m-am mirat, fiindcă mi-am fost propus că B. posede o clară pricepere a operei lui Christos ca jertfa noastră de ispăşire, ca răscumpărătorul nostru voluntar, care cu bucurie s-a dat ca preţul răscumpărării lucrînd la îndeplinirea planului dumnezeesc, pentru a purta pedeapsa care zăcea asupra lui Adam, ca Adam şi toţi urmaşii lui la timpul său să poată fi scăpaţi de păcat şi de moarte. Jertfa voluntară, vie şi plină de pricepere a răscumpărătorului nostru, conform planului descoperit şi fără margini în înţelepciune, a fost cu totul deosebită de caricatura mizerabilă a operei de răscumpărare, care o oferă ilustraţiunea de mai sus. Sau că i-am atribuit eu lui B. o mai clară pricepere decît el a avut vreodată, sau că el intenţionat a desbrăcat “haina de nuntă” a dreptăţii lui Christos şi a aruncat-o dela dînsul. Altceva decît conchiderea din urmă nu s-a putut înţelege, deoarece după aceea a declarat, că el mai înainte a privit moartea lui Christos ca preţul răscumpărării pentru neamul omenesc.

Imediat am scris un articol în care am contrazis această eroare şi am dovedit necesitatea, “că unul a murit pentru toţi”- “cel drept pentru cei nedrepţi”: că Christos toate acestea le-a dus la îndeplinire cum stă scris: şi că în urma acestor, Dumnezeu este în drept să ierte păcătosului şi să-l elibereze de sub pedeapsa care dreptatea lui i-a pus-o în spate. Rom. 3:26. Am scris şi lui Paton şi l-am făcut atent asupra caracterului cuprins de învăţătura intenţionată, prin aceea că i-am arătat cum timpul şi împrejurările corespund cu oaspele din parabola cu nunta, care şi-a aruncat la o parte haina de nuntă, întocmai cum a fost sosit timpul pentru aceasta. Matei 22:11-14. El a răspuns că mai înainte nu a înţeles aşa clar însemnătatea preţului de cumpărare, şi că Barbour are un obiceiu de a trata obiectele strict dogmatic, prin care un timp şi-a perdut echilibrul, fiindcă el a văzut însemnătatea învăţăturii. Am stăruit ca el să scrie un articol care să aducă sau să dee o mărturie clară despre sîngele preţios a lui Christos, ceea ce a şi făcut. Aceste articole au apărut în ediţia revistei din Iulie pînă în Decembrie 1878.

A fost clar, că a finanţa mai departe un lucru, care ar exercita o influenţă duşmănoasă asupra principiilor credinţei noastre celei mai sfinte, şi a merge mai departe laolaltă, nu ar fi după voia Domnului. După ce eu am făcut o încercare foarte îngrijitoare, dar fără vre-un rezultat, de a aduce îndărăt pe greşit, am întrerupt cu desăvîrşire orice legătură cu B. Dar am simţit, că numai o rupere a legăturilor nu e deajuns pentru a putea dovedi credincioşia mea neschimbată faţă de Domnul şi Mîntuitorul meu, fiindcă acesta a fost lucrul său, care a fost atît de puternic atacat de cineva, care prin poziţia sa a fost în stare să ducă în rătăcire oile – şi în aceasta poziţie eu l-am ajutat şi încurajat atîta timp cît l-am ţinut credincios din inimă faţă de Domnul. Am cunoscut apoi că voia Domnului ar fi ca să începem o altă revistă, care să ţină sus flamura sau stindardul crucii, să apere învăţătura preţului de răscumpărare şi să ducă vestea de bucurie mare în toate părţile, atît de departe cît este posibil. Urmînd aceasta îndrumare a Domnului am dat mlădiţa sau mugurul, şi în anul 1879 apăru cel dintîi număr din Sion “Turnul de Veghere şi vestirea prezenţei lui Christos.” Dela început această revistă a apărat “preţul răscumpărării pentru toţi” şi prin harul lui Dumnezeu sperăm s-o facem aceasta totdeauna.

Un timp îndelungat am avut experienţe foarte dureroase. Cetitorii revistei au fost aceiaşi, şi după ce a început să apară “Turnul” şi ajutorul din partea noastră pentru Barbour a încetat, nu numai că a pretins ca ai lui banii depuşi de mine la Bancă şi a folosit totul ce era în posesia sa ca proprietatea sa, ci a început a turna un puhoi de insulte personale din cele mai înjositoare asupra editorului “Turnului de Veghere” pentru a împiedica ca “Turnul de Veghere” şi învăţătura preţului de răscumpărare să aibă o influenţă asupra cititorilor. Aceasta natural a cauzat o despărţire, cum de regulă se întîmplă în astfel de cazuri. Şi fiindcă aceste insulte au fost recunoscute din partea unora ca adevărate, de aceea nu şi-au greşit scopul lor intenţionat de a tulbura judecata multora cu privire la preţul de răscumpărare, din care cauză mulţi şi-au întors privirea dela noi.

Totuş Domnul a continuat mai departe în arătarea favorii sale şi aceasta eu am preţuit-o cu mult mai de valoare decît favoarea întregii lumi. Chiar la acest timp şi Adam, un conlucrător al meu, care mai înainte a fost un predicator în biserica metodistă, şi-a însuşit părerea lui Barbour şi totodată a părăsit învăţătura despre preţul de răscumpărare. În conglăsuire cu explicarea noastră din parabola cu haina de nuntă s-a dus Barbour şi Adam din lumină în întunericul cel mai dinafară, cu privire la lucruri cari ei le-au cunoscut odată atît de clar – adecă timpul şi felul prezenţei Domnului; şi dela acest timp începînd ei au aşteptat în fiecare primăvară sau toamnă pe Christos în carne şi profeţiile le-au întocmit în conformitate cu această idee.

În timp ce o parte din aceste probe înfocate, pe cari noi le putem numi ca şi o luptă pentru crucea lui Christos, ne-au făcut înrîurirea serioasă a lui Paton, care pînă în vara anului 1881 a fost un conlucrător preţios şi apărător al învăţăturii despre venirea binecuvîntărilor lui Christos şi tocmai în baza preţului de răscumpărare dat pentru toţi la Golgota. Fiindcă cartea “Trei lumi” de un timp a fost epuisată, se păru la loc a da o nouă ediţie sau a edita o altă carte cu acelaş caracter. Paton se declară gata de a pregăti pentru aceasta carte totul ce priveşte pînă la presă, în timp, ce Iones se oferi cu toate cheltuelile pentru tipărire şi compactorie, şi Paton să dea atîtea exemplare din această carte, cîte ar putea el vinde, ca o despăgubire pentru osteneala redacţiei; iar eu să public cartea în “Turnul de Veghere” într-un mod cît se poate de pe larg şi gratis, ca prin recomandarea mea cartea să se caute şi să se reîntoarcă suma cheltuită cît şi un surplus. Acelea cărţi nu au fost aşa de scumpe ca Studiile în Scripturi. Nu numai că m-am declarat unit cu aceasta, dar am dat şi un ajutor la cheltuelile personale a lui Paton în legătură cu editarea şi afară de aceasta am mai plătit o parte şi din cheltuelile tiparului.

Pentru mine cartea intitulată: “Aurora Dimineţii” s-a făcut cu o perdere financiară, pînă cînd scriitorul cît şi editorul au avut foloase financiare; aceasta a fost aşa fiindcă eu a trebuit să public cartea de repetate ori. E necesar ca aceste amănunte să fie amintite aici din cauza demonstrării unilaterale şi numai parţiale a faptelor şi susţinerilor false cari de curînd au fost publicate şi răspîndite în formă de tractate din partea lui Paton, care acuma încă este un apărător a “celeilalte evanghelie,” a cărui centru nu este crucea lui Christos, şi neagă că ne-a răscumpărat cu sîngele său scump. P. a editat după aceasta o altă carte, care deşi purta acelaş titlu ca la cea întocmită de noi, avea totuş o altă bază, falşă, din care cauză eu nu o pot recomanda; eu am privit-o aceasta mai mult ca o sofisterie înşelătoare, care este capabilă să îngroape întreagă învăţătură creştinească, pe lîngă care fapt totuş conţine o bună măsură de adevăr, care noi îl aveam mai înainte, pentru ca prin aceasta să se facă plăcut şi totodată periculos pentru toţi cari nu sunt înrădăcinaţi şi întemeiaţi bine pe stînca preţului de răscumpărare.

Bza falsă, care aceasta o oferă, este o pregătire a teoriei evoluţioniste păgîneşti, care nu numai că neagă căderea omului, dar neagă orice necesitate pentru un răscumpărător. Aceasta susţine că omul nu este ridicat prin răscumpărare şi restatornicire, ci prin evoluţiunea graduală şi desvoltarea din condiţia inferioară în care el este creiat, şi el se ridică mai departe pînă cînd, prin faptele proprii, va ajunge în sfîrşit la natura dumnezeească. Ea susţine că măritul nostru Domn a fost asemenea un om căzut şi imperfect, a cărui menire pe pămînt a fost de a crucifica o natură de carne care el, după cum se susţine, a posedat-o pentru a arăta în chipul acesta tuturor oamenilor cum au ei să-şi crucifice aplecările lor carnale sau păcătoase.

Noi am observat că întunericul şi stricăciunea, cari au fost peste lume în condiţia ei căzută şi stricată şi cari în timpul evului întunecat prin viclenia preoţiască a papalităţii au fost mai cufundate, în comparaţie cu lumina cunoştinţei care Dumnezeu o lasă acuma să înrîureze asupra lumii, încetul cu încetul au făcut pe oameni să creadă că această cunoştinţă prezentă este numai o parte a procesului de evoluţiune. Deşi aceasta părere este cu totul neadevărată, totuş este cauzatoarea marei căderi profeţită din timpul secerişului. Psalm 91:7. Numai puţini se par a fi destul de înrădăcinaţi în adevăr pentru a putea rezista probei din ziua aceasta rea, în care mulţi cad şi numai puţini vor rămînea statornici. Din această cauză noi vorbim o limbă foarte clară.

Mica istorie despre felul şi modul în care Paton s-a întors dela noi şi dela preţul de răscumpărare, pentru a lupta contra a ceea ce el a recunoscut şi apărat odată, este folositoare, fiindcă a cauzat o cernere şi probare mai departe a cetitorilor “Turnului de Veghere,” cari între timp au devenit cu mult mai mulţi la număr [pentru că Paton a fost un frate cu vază şi conlucrătorul nostru, şi pentru că el ca un reprezentant voiajor al “Turnului de Veghere” şi al învăţăturilor lui, la care cheltuelile sale au fost acoperite în parte prin banii “Turnului de Veghere” şi în parte prin banii mei, a fost personal cunoscut de un număr de cititori cu mult mai mare decît scriitorul “Turnului de Veghere”]. Aceasta a fost după cum urmează:

În anul 1881, în timp ce Barbour se ostenea încă de a arunca învăţătura preţului de răscumpărare, el a observat, că eu într-o predică de călătorie am folosit o schiţă, o hartă de perete a Tabernacolului pentru a ilustra cum a fost preumbrită jertfa lui Christos în jertfa lui Israel. El a scris asupra acestei un articol despre împăcare, în care el încerca de a dovedi, că jertfele din ziua împăcării au preumbrit cu totul altceva decît ceeace ele în adevăr înseamnă. Din aceasta imediat se văzu înşelătoria demonstrării lui, fiindcă el a făcut din viţelul unui vers un tip şi din viţelul fiecărui alt vers alte tipuri, şi la fel a urmat şi cu ţapul. Totuşi eu bine am ştiut, că oamenii în general nu sînt judecători ageri, şi că fiind sub influenţa grijilor vieţii, ei se pleacă foarte uşor a primi ceeace are aparenţa unei explicaţii, fără un examen critic al cuvintelor Scripturii şi a conglăsuirii ei.

M-am cugetat cu îngrijire asupra întregului lucru cu Tabernacolul. Am examinat capitolul (3 Moise 16), dar imediat ce am văzut nesolidaritatea şi greşala explicării lui Barbour, am putut să recunosc că eu nu am priceput-o şi n-am fost capabil să-i dau o explicare conglăsuitoare, care să fie în armonie în toate particularităţile. Ce puteam eu face? Unii au fost în pericol de a fi conduşi în rătăcire, dacă nu li s-ar fi dat ajutorul trebuincios de a eşi din greutate, dar numai a spune că explicarea lui Barbour se contrazice şi de aceea este o interpretare greşită, s-ar provoca o înţelegere greşită. Cu siguranţă mulţi ar fi cugetat că eu am contrazis explicarea din cauza unui spirit de rivalitate; fiindcă totdeauna există oameni, pentru cari totul se face pentru persoană, rivalitate şi spiritul părtinirii şi unii ca aceştea nu pot pricepe pe alţii, cari pleacă dintr-un punct de vedere mai înalt şi mai nobil şi cari totdeauna au adevărul în minte, indiferent de cauzele mişcării personale.

Ca cu toate greutăţile, eu am mers şi cu aceasta la Domnul, i-am spus toate cum mi-au stat înaintea ochilor: cît sînt eu de îngrijit pentru “oile” sale, cari sînt expuse rătăcirilor lui Satan, după ce foamea lor a fost înmulţită chiar prin unele adevăruri. I-am spus că eu sînt conştient de aceea, că El şi nu eu sînt păstorul, dar că eu ştiu şi aceea, că interesele mele pentru oile lui îi sînt plăcute, cît şi dorinţa mea de a fi instrumentul Său pentru a face cunoscut adevărul, calea şi viaţa; că eu am o adîncă convingere că atunci cînd timpul pentru permisiunea părerilor false a sosit, pentru ca cei nevrednici să fie înşelaţi, trebue să fie şi timpul potrivit ca adevărul să facă clar aceste obiecte, pentru ca cei vrednici să fie în stare a sta şi nu a cădea dela adevăr. În credinţa că timpul cuvenit pentru înţelegerea explicării jertfelor jidoveşti a sosit, cum în general toţi creştinii recunosc că sînt “Umbra jertfelor mai bune” şi că Domnul va permite o vedere în priceperea acestora îndată ce eu aş fi într-o condiţie de inimă care ar fi potrivită de a primi lumina, m-am rugat cu încredere pentru a fi auzit şi ascultat că, dacă timpul potrivit al Domnului este sosit şi dacă e voia lui ca să mă întrbuinţeze ca unealta Sa de a duce vestea iubiţilor Săi – eu aş fi capabil de a libera inima mea de orice prejudiţiu ce ar putea fi piedica şi că eu aş dori să fiu condus prin Spiritul său la o adevărată înţelegere.

În credinţa că rugăciunea va fi ascultată, m-am dus în dimineaţa următoare în camera mea de lucru pregătit pentru a studia şi a scrie. Timpul înainte de masă l-am întrebuinţat în studierea textului cît şi a altor texte cari ar putea face clar acest subiect, în deoseb epistola către Evrei, cu privirea înălţată către Domnul pentru a primi înţelepciune şi conducere dela el; dar nu mi s-a arătat nici o descoperire a locului greu. După masă şi seara a mers tot la fel, tot aşa în ziua următoare. Toate altele au fost neglijate, şi eu m-am mirat pentru ce mă lasă Domnul să aştept atîta; dar în ziua a treia către seară mi-a fost totul clar ca soarele la ameaz – atît de clar şi convingător şi aşa armonios cu întreg cuprinsul textului Scripturii, încît nu puteam să am nici o îndoială; şi nimenea nu a cutezat să afle o greşală în aceasta. [Notiţele mele despre acestea se află într-o broşură apărută cu titlul: “Tabernacolul, o umbră a jertfelor mai bune.”]

După aceea am văzut pentru ce m-a condus Domnul aşa încet şi îngrijit. Eu am avut lipsă de o pregătire deosebită a inimii pentru deplina apreciere a acestui obiect, şi cu atît mai mult am fost convins, că aceasta n-a fost înţelepciunea mea; fiindcă dacă acesta ar fi fost cazul, atunci mi-ar fi lipsit explicarea, că de ce nu am venit eu imediat la aceasta descoperire. Am aflat că priceperea acestui lucru, din necesitate, a trebuit să exercite o mare influenţă asupra tuturor speranţelor şi privirilor noastre în adevăr – nu că doară aceasta ar fi respins adevărurile vechi sau că le-ar fi contrazis, ci din contră, prin aceasta toate au fost reglate şi aduse în ordine şi armonie şi ceea ce era neaplanat cu aceasta totul s-a aranjat. De exemplu învăţătura despre “îndreptarea prin credinţă” mi-a fost mult sau mai puţin neclară, cum e de exemplu cazul la fiecare învăţătură a “sfinţirii” în primul rînd. Toate acestea au devenit clare şi explicabile pe neaşteptate, deoarece tipurile au arătat că noi ca păcătoşi toţi am avut lipsă de “preţul de răscumpărare” a lui Christos, că prin credinţă trebue să ne însuşim meritele sale [îndreptarea şi iertarea] şi că în chipul acesta vom fi îndreptaţi [liberi de păcat], dacă lăsînd calea păcatului vom lua calea prin credinţă în jertfa lui Christos. Afară de aceasta tipul a mai arătat că numai după ce noi sîntem curaţi în ochii lui Dumnezeu [prin primirea preţului de răscumpărare depus de Christos] este Dumnezeu gata de a ne primi ca împreună jertfitori cu Christos, aşa că dacă noi sîntem credincioşi pînă în sfîrşit şi urmăm în urmele sale ne va fi dată favoarea de a moşteni împreună cu El.

Aici am văzut prima dată, că marele privilegiu de a moşteni cu Christos şi de a deveni părtaşi cu El la natura dumnezeească, se restrînge exclusiv la aceia cari se jertfesc împreună cu El în serviciul său. Mai departe am văzut aici prima dată, că Domnul a fost întîiul din această jertfă pentru păcat; că nici unul din servii lui Dumnezeu, profeţii, cari au trăit şi murit înainte de Christos, preoţii după ordinul său, încă n-au fost părtaşi cu El la această jertfă, deşi unii dintre ei au fost omorîţi cu pietre, alţii tăiaţi cu ferestrăul, iar alţii au fost omorîţi de sabie, şi toţi pentru cauza lui Dumnezeu. Deşi ei vor ajunge o bună şi mare răsplată, totuşi vor aparţine unei clase şi ordin deosebit de aceia, cari dela Rusalii încoace sînt chemaţi să jertfească şi să moştenească cu Christos. Aici iară am văzut prima dată, că “timpul de bineprimire” reprezintă vîrsta evanghelică – timpul în care Dumnezeu voieşte să primească jertfa fiecăruia, care vine prin Christos la dînsul în baza marei jertfe pentru păcat. Cînd acest “timp de bineprimire” s-a terminat, atunci se termină şi răsplata de moştenire şi de schimbare la natura dumnezeească, şi dacă ziua aceasta mare a jertfei, vîrsta evanghelică, [ziua adevărată a împăcării] va fi sfîrşită, cînd toate membrele din corpul lui Christos au luat parte în jertfirea cu El a drepturilor lor ca oameni îndreptăţiţi şi vor fi glorificaţi, atunci vor începe binecuvîntările pentru lume – binecuvîntările împărăţiei de o mie de ani, cari conform graţiei lui Dumnezeu sînt cumpărate pentru omenire prin răscumpărătorul ei.

Aceasta iară ne-a condus pentru prima dată la o clară pricepere a naturilor diferite adecă ce e natura omenească sau ce cuprinde, ce e natura îngerilor şi ce fel trebue să fie natura dumnezeească, cum se arată acestea în Vol. I a Studiilor în Scripturi. În timp ce înainte cuvîntul restatornicire, în înţelesul general, îl întrebuinţam pentru a arăta o formă de schimbare binecuvîntată, acuma am început a vedea la lumina adevărată, că marea operă de restatornicire numai aceea poate însemna ce spune Cuvîntul-o restatornicire a ceea ce a fost perdut (Matei 18:11), o restatornicire la condiţia originală, dela care a căzut omul odată. Atunci am văzut că planul lui Dumnezeu, cînd va fi dus la îndeplinire, nu va aduce toate creaturile sale pe o singură bază a naturii dumnezeeşti, ci că el şi-a propus să aibă un ordin de creaturi numit îngeri, cari, deşi desăvîrşiţi, vor aparţine totdeauna unui ordin sau naturi deosebite de natura dumnezeească. Eu am cunoscut că el a intenţionat de a avea un neam de fiinţe omeneşti, a căror model sau chip original a fost Adam, iar modelul de locuinţă paradisul, Edenul. Am mai cunoscut, că după hotărîrea lui Dumnezeu, Christos şi jertfitorii şi împreună moştenitorii cu el vor fi uneltele lui Dumnezeu pentru binecuvîntarea neamului căzut, pentru ai restaura iară la perfecţiunea naturii de care se bucura Adam în Eden-o creatură care după cuvîntul lui Dumnezeu a fost “foarte bună,” după chipul său. Aceşti conmoştenitori cu Christos, după cum am văzut eu, trebue să fie ridicaţi la o natură mai înaltă decît omenirea restatornicită şi perfecţionată, mai sus şi ca natura îngerilor, pentru a fi părtaşi chiar la natura dumnezeească. Cînd toate aceste lucruri neaşteptate au stat atît de măreţ şi clar înaintea ochilor mei, nu m-am mirat mai mult de ce mi-a dat cîteva zile de aşteptare şi pregătire pentru binecuvîntare, pentru care i-am adus laudă şi mulţumită. Toată descurajarea şi frica inimii de înrîurirea rea a greşelii a fugit dinaintea acestor dovezi a conducerii Domnului în lumina pe calea care “luminează tot mai mult pînă se face ziuă deplină.” Imediat am văzut, că aceste noui desvoltări pentru unii probabil se vor dovedi ca o piatră de poticnire,iar pentru alţii, pentru cari au fost făcute, vor aduce o mare binecuvîntare. În loc de a le publica acestea în numărul cel mai apropiat al “Turnului de Veghere,” m-am hotărît să prezint lucrul fraţilor mai principali în mod privat, amintindu-mi cum a făcut Pavel odată în asemenea împrejurări. Galateni 2:2.

Am trimis invitări şi banii necesari pentru călătorie la patru fraţi mai prominenţi şi i-am chemat la o conferinţă. Paton din Michigan a fost unul din cei patru, şi singurul care a aruncat razele luminii noui. Vre-o greşală în explicare nu a putut să găsească, deşi el, cît şi ceilalţi, au fost rugaţi să arate totul ce li s-ar părea ca o greşală sau contrazicere, sau să aducă ceva dovezi Scripturale cari ar învăţa contrariul. Dar nu s-a aflat nici o dovadă contra, şi cu fiecare întrebare s-a dovedit cu atît mai deplin exactitatea lucrului. Eu am apărat punctul de vedere, că ceea ce va stabili critica acestora cari au fost cei mai cunoscuţi cu planul lui Dumnezeu, va fi adevărul şi cu tot preţul trebue să fie făcut cunoscut şi învăţat, şi aceasta cu atît mai mult, cu cît ordina celelalte principii ale adevărului atît de admirabil, şi le aduce în conglăsuire. Eu m-am referit şi la aceea, cît de necesar şi raţional este de a ţinea cu stăruinţă la preţul răscumpărării, de a recunoaşte propria-minte ce cuprinde în sine: Feluritatea naturilor-că Domnul nostru a lăsat o natură mai superioară şi devenind om a luat o natură mai inferioară, şi că scopul schimbării sale de natură a fost acela, că el ca un om, om perfect, s-a putut da pe sine ca un preţ de răscumpărare pentru primul om perfect, Adam, ca în modul acesta pe Adam şi toţi cari sînt perduţi într-însul să-i răscumpere. Am arătat şi aceea, că Isus ca o răsplată pentru această mare operă, s-a împărtăşit la înviere de natura dumnezeească-o natură care e mai superioară decît natura măreaţă în care a fost creat şi pe care a lăsat-o cînd a devenit om. Totuşi privirea spiritului lui Paton sau inima sa a fost slabă, deoarece el nicicînd nu a mai luat acest pas a credinţei; şi scurt după aceea a lepădat şi el învăţătura preţului de răscumpărare. Deşi se folosea de cuvîntul “preţ de răscumpărare,” totuş tăgăduia cugetul care zace la baza acestui cuvînt. Pe lîngă aceasta nu îndrăsnea a da cuvîntului o altă explicare şi nici o altă exactitate a însemnătăţii pe care eu am dat-o nu o punea la întrebare care odată se adeverea de fiecare dicţionar englez şi oferea o credincioasă reproducţiune a cuvîntului tradus în greceşte “anti-lutron”- preţ corespunzător.

Cu toate ostenelile noastre mari de a-l scăpa, el s-a depărtat tot mai mult pînă cînd am fost silit să-i resping articolele pentru “Turnul de Veghere,” şi anume din aceeaş cauză care m-a determinat că banii încredinţaţi mie de Domnul să nu-i folosesc mai mult de a sprijini răspîndirea învăţăturii sticăcioasă a lui Barbour.

Cam pe la acest timp Iones mi-a spus, că proviziunea din cartea “Aurora Dimineţii” e pe sfîrşite. Eu am anunţat în “Turnul de Veghere” ca să nu se mai trimită cereri după dînsa, totodată folosind ocaziunea de a promite cartea zorile zilei care să conţină planul vîrstelor într-un mod mai clar şi mai bine aranjat, fiind aceasta posibil prin noua lumină care în urma învăţăturilor Tabernacolului a fost potrivită la fiecare trăsătură de principiu a acestui plan. La acest plan se hotărî Paton să scoată o altă carte sub numele “Aurora Zilei,” totuş schimbată şi în armonie cu părerile sale schimbate. Această carte a trecut peste preţul răscumpărării şi îndreptăţirii şi le-a negat pe amîndouă. În schimb învăţa că toţi oamenii vor fi mîntuiţi pentru etern, nu în urma oarecărei jertfe pentru păcatele lor prin Christos, ci în urma răstignirii păcatelor în sine din partea fiecăruia-o lege şi o încercare, sub care degeaba au căutat jidovii să se facă primiţi de Dumnezeu, fiindcă nimeni n-a fost îndreptăţit. Multe şi grele defaime au fost încărcate asupra mea, din cauza că eu am făcut cunoscut aceasta şi am declarat-o neadevărată, că originalul a epuisat şi cartea nouă care eu am recomandat-o, are un principiu cu totul deosebit de cartea cu acelaş nume.

În decursul acestui timp eu am fost ocupat cu o lucrare foarte mare, care la mulţi cititori le este cunoscută, adică cu pregătirea şi răspîndirea a două broşuri în peste 1 milion 400 000 de exemplare, întitulate: “Hrană pentru creştinii cugetători” şi “Instruirea Tabernacolului,” cari laolaltă conţineau materie de citit cît conţine Vol. I Studii în Scripturi; şi afară de aceasta am primit o mulţime de mii de epistole pline de bucurie şi îmbucurătoare dela aceia cari au primit şi citit literatura răspîndită de mine, şi cari îmi puneau întrebări şi de cetit mai departe. Pentru înmulţirea acestei aglomeraţii[înghesueli] s-au pus încă complicaţiuni financiare, încît patru ani am fost împiedicat de a-mi îndeplini promisiunea cu scoaterea cărţii Zorile zilei Mileniului. Aceasta prin creşterea circulaţiei generale a cauzat întîrziere[amînare], care indiscutabil stă în conglăsuire cu “timpul cuvenit” a lui Dumnezeu. Dar în decursul acestor patru ani a zăcut asupra mea o mare şi extraordinară putere de lucru cu anumite piedici [pe cari toate le luam asupra mea pentru cauza Domnului şi ai săi cu bucurie], an după an sperînd de a cîştiga ceasuri de a le folosi pentru pregătirea cărţii Zorile zilei Mileniului.

Trebue să fie amintit un capitol mai departe în experienţele noastre, fiindcă acesta reprezenta o zguduire şi ciuruire mai departe. A. D. Iones a propus să începem o revistă care să înlocuiască direcţia “Turnului de Veghere,” în care el voia să redee unele trăsături mai simple ale Planului lui Dumnezeu, ca revista să poată fi un fel de foaie misionară pentru instrucţia în principiile începătoare ale adevărului. Ştiind eu că el a fost clar despre obiectul preţului de răscumpărare i-am dorit binecuvîntarea lui Dumnezeu şi am trimis cîte un exemplar de probă din revista “Steaua Dimineţii a Sionului”[care de cîţiva ani nu mai apare] la cetitorii noştrii pe atunci cam 10 000; însă durere, după cum am experienţat, mai tîrziu a devenit o piedică pentru unii, cari au căzut în braţele necredinţei, pînă cînd alţii prin acestă revistă au aruncat preţul răscumpărării. Cu toate că “Steaua Dimineţii” cîteva luni a fost condusă în cursul adevărat şi referitor la preţul răscumpărării şi sta pe principii egale cu “Turnul de Veghere,” din care cauză el respingea şi articole trimise de Paton,în cari se tăgăduia preţul răscumpărării, totuş în decurs de un an a călcat valoarea împăcării jertfei lui Christos şi după terminarea unui alt an a fost căzut în necredinţa mărturisită şi a negat chiar părţi din Scriptură, cari învăţau căderea în Adam şi răscumpărarea din aceasta, cît şi restul rămas al Bibliei.

Toate acestea însemnau noui povare sau sarcini, o nouă cernere şi o despărţire mai departe a fraţilor cari din greşală au susţinut că critica noastră cu privire la învăţătura falşă ar fi provocată dintr-un spirit de gelozie, şi cari n-au văzut imediat unde conduce aceasta învăţătură, şi cît de important este de a ţinea cu tărie la primele principii a învăţăturii lui Christos-că Christos a murit pentru păcatele noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră.

Noi voim să mărturisim aceasta tuturor clar, că timpul de încercare şi de sguduire este departe de a fi terminat, ci din necesitate trebue să continue mai departe, pînă cînd toţi vor fi examinaţi şi probaţi radical. Nu e vorba de aceea care va cădea, ci “care va putea sta?” cum spune apostolul. Şi e de lipsă ca să ne amintim de admonierea Apostolului: ”Cine crede că stă, să ia seama să nu cadă.”

Învăţătura despre o altă cale de mîntuire [şi despre o mîntuire pentru toţi], decît prin crucea lui Christos nu e numai greşala, care dela 1874 a cernut pe toţi cari au venit la lumina adevărului prezent, ci este încercarea care va veni peste întreaga, aşa numita, creştinătate, pentru a-i încerca pe toţi. Apoc. 3:10. Deja toate clasele din cercurile creştine sînt atinse de această încercare, dar în deoseb conducătorii diferitelor confesiuni. Numărul celor ce cred că moartea lui Christos a fost pentru păcatele noastre, din zi în zi va deveni tot mai mic, şi nu peste mult timp despărţirea de învăţătura căderii omului în Adam şi răscumpărarea lui dela cădere prin “omul Christos Isus”(1 Timotei 2:5,6) va fi generală. Psalmistul a profeţit-o aceasta în Psalmul 91:7, unde vorbeşte despre mii cari vor cădea faţă de unul care stă.

Timpul a sosit cînd fiecare se va declara pe faţă. Cine nu este pentru crucea lui Christos [preţul răscumpărării] acela este contra. Cine nu adună acela împrăştie! Cine rămîne mut la aceasta, cînd acest adevăr e atacat de duşmani din toate părţile, fie de frică sau de ruşine, sau din indiferenţă, nu este vrednic de a poseda adevărul şi cu siguranţă în scurt se va poticni. Cel ce priveşte cu lenevie cînd stindardul crucii este atacat, nu este luptător al crucii şi nu merită acest nume, din care cauză nici nu va fi numărat între cei învingători, cari vor moşteni toate. Dumnezeu permite aceste cerneri ca toţi cari nu sînt “învingători” să fie cernuţi, şi pentru a examina turma mică şi a o face cunoscut. Aceasta, întocmai ca ceata lui Ghedeon, deşi mică la număr, va lua parte la învingerea şi onoarea conducătorului ei în glorie

CÎTEVA EXTRASE DIN

“TAINA îMPLINITĂ”

DESPRE LUCRUL SĂU

Lucrul ce l-a făcut Pastor Russell este de necrezut şi fără îndoială nu se va găsi o altă fiinţă omenească care să-i fie asemenea. Cînd era de douăzeci de ani nimenea nu îndrăsnea să facă cu el un contract în ceva afaceri, fiindcă proprietarilor li era frică că el [Pastor Russell] va muri înainte ca afacerea să se termine. Cincizeci de ani în continuu a suferit de durere de cap în urma unei căderi din tinereţe; şi 25 de ani a suferit de omoroizi [scurgere de sînge], încît nici în scaunul cel mai comod şi mai moale nu putea să şadă. Cu toate acestea a călătorit în decurs de 40 de ani 1 600 000 de kilometri, a ţinut 30 000 de predici [vorbiri]-dintre cari multe au durat cîte trei ore; a scris mai mult ca 50 000 pagini de volum asupra temelor adînci ale Bibliei şi cîteva luni cîte 1000 de epistole pe lună. Mai departe personal a compus cea mai minunată operă biblică, ce s-a putut vedea vreodată: “Foto-Drama Creaţiunii.” De multe ori, cînd credea că nimeni nu-l vede, a fost văzut rugîndu-se îngenunchiat. Odată s-au numărat în scrierile sale 20 511 versete biblice, cari au fost aranjate după ordinea biblică. El a fost iubit de toţi aceia, cari urmează“Mielului.”

O JUDECATĂ NEUTRALĂ

În următoarele redăm o descriere neutrală a acestui om din pana profesorului S. A. Ellis: “Cînd eu prind pana în mînă, aceasta nu se întîmplă pentru a apăra o învăţătură oare care a unei confesiuni sau credinţe, ci pentru îndreptăţirea unui om, pentru apărarea ce-i drept, adevărat şi echitabil. Pastor C. T. Russell din Brooklyn N. Y. este un obiect de ţintă a vorbitorului dela tribună şi a presei religioasă din întreaga ţară. Eu cred că nici un om n-a fost persecutat vreodată atît de straşnic, atît de aspru judecat, arătat în cea mai tristă formă şi rău înţeles, ca acest nefricos şi neclintit om a lui Dumnezeu. Nicicînd nu s-a întîmplat ca un scriitor necredincios ca Hume, Voltaire sau Ingersoll să sufere atîtea insulte şi atacuri ca Pastor Russell. Eu nu pot judeca, dacă cauza acestei persecuţii şi desfigurări este bazată pe prejudiţiu sau pe necunoştinţa caracterului acestui om şi scrierile sale; totuş eu cred că amîndouă aceste elemente exercită înrîurirea lor în critica presei religioasă şi a preoţimei. Oamenii în general sînt aplecaţi a lua în nume de rău fiecare atac contra credinţei convingerii lor, fiindcă în loc să fie conştienţi ei ţin la confesiunea şi comunitatea lor cu cea mai mare încăpăţînare, pînă cînd o minte inteligentă, bazată pe dovezi biblice, prinde învăţătura dela rădăcină şi aşa îi scoate la lumină contrazicerile şi greşelile. Într-aceasta constă îndeoseb activitatea lui Pastor Russell, şi e singurul care în timpul nostru stă ca logician şi teolog în însuşirile sale, chiar după cum îşi caută o asemănare a sa în investigaţiile sale după adevărul biblic. Echipat cu un caracter excelent şi împodobit de Dumnezeu cu cele mai plăcute idealuri şi cele mai distinse capacităţi, se aseamănă cu un uriaş spiritual, aşa că comparîndu-l cu acesta slăbiciunile şi lipsurile sale aproape dispar. Zelul, pentru a răspîndi adevărul dumnezeesc odată cunoscut, a fost prea mare pentru aşi pierde timpul cu meditări nefolositoare. El nu s-a ocupat cu lucruri cari nu stau în strînsă legătură cu scopul neamului omenesc arătat în planul vîrstelor. Desinteresat, liberal şi prevenitor creştinilor tuturor dominaţiunilor a judecat, nestimat de ei şi fără nici o frică, greşelile şi contrazicerile confesiunilor lor cunoscute. Prin aceasta s-a pus pe partea celor mai mari binefăcători şi prin explicarea Sf. Scripturi a influenţat lumea religioasă cum nimeni n-a mai făcut-o de pe timpul reformaţiunii. De repetate ori s-au făcut încercări, din partea preoţimei, de a se împiedica publicarea predicilor sale prin ziare. La ce şi pentru ce aceasta rezistenţă? Pentru ce să examineze cineva pe acela care cercetează Scriptura şi să-i fie contra? Pentru ce? Cine are dreptul de a sugruma cugetul liber, cuvîntul liber, sau libertatea presei? Cine sîntem noi? Să se cugete bine fiecare predicator şi oricare altul de a nu sta în calea acestui om! Isus a spus: “Cine va fi sminteală unui dintre aceşti mici cari cred în mine, mai bine este pentru el dacă este pusă o peatră de moară împrejurul gîtului său şi este aruncat în mare.”(Marcu 9:42) Este mai înţelept pentru atari de a proceda ca Gamaliel în zilele Apostolilor, cînd Petru şi alţii au stat înaintea tribunalului; Gamaliel s-a ridicat şi a spus: “Staţi departe de aceşti oameni şi lăsaţi-i, pentru că dacă hotărîrea aceasta sau lucrul acesta este dela oameni, se va desfiinţa; iar dacă este dela Dumnezeu, voi nu-i veţi putea nimici; staţi dar departe ca nu cumva să fiţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu.”

“MOTTO” LUI PASTOR RUSSELL

Ca ucenic C. T. Russell a fost atent la ceeace este de cunoscut din Cuvîntul lui Dumnezeu. “Priveghiaţi” a spus învăţătorul. Pastor Russell şi-a ales ca “motto” Habacuc 2:1 “Pusu-m-am la straja mea, stam pe turn şi căutam să văd ce mi se va zice.” Publicaţiunea lui bilunară a numit-o “Turnul de Veghere” şi în credinţa puternică, că a doua venire s-a întîmplat în anul 1874 a mai adus şi un subtitlu: “şi vestirea prezenţei lui Christos.” Sub providenţa lui Dumnezeu Pastor Russell a văzut apropierea unui timp de mare strîmtorare, a unui vînt de război, revoluţiune şi anarhie. (Ieremia 25:32; Psalm 58:9,10) A fost norul care l-a însoţit pe Rege la venirea sa a doua şi restatornicirea împărăţiei, după care atît de mult ne-am rugat. “Nor şi negură sînt în jurul lui; dreptatea şi judecata sînt temelia tronului său. Foc merge înaintea lui, şi cu flăcări mistueşte din toate părţile pe neamicii săi.”- Psalm 97:2,3.

OFICIUL PĂZITORULUI

Serviciul de păzire a fost încredinţat numai în anul 1881.(Ieremia 6:17; Isaia 31:6-12) Credincioşia şi privegherea personală în decursul unui timp de probă de şapte ani a fost acordarea oficiului celui mai mare servitor ce l-a avut Biserica lui Dumnezeu dela apostolul Pavel pînă acum. “Şi cel ce voeşte să fie întîiu între voi, va fi sluga voastră.”(Matei 20:27) Pastor Russell a servit Bisericii în tot timpul, atît în lucrurile mari cît şi în cele mici. Nici o cerere nu a fost prea neînsemnată ca să nu o privească cu îngrijire. Bogat şi sărac au fost serviţi la fel şi în tot modul posibil cu credincioşie. Opera începută în anul 1881 a fost pentru fiecare om simplu o mare operă, dar totuşi neînsemnată în asemănare cu ceeace trebue să urmeze. Cu anul 1884 opera veghetorului a fost crescut atît de mult, încît a fost necesar ca să se constitue Societatea de Biblii şi Tractate Turnul de Veghere. Aceasta a fost unealta prin care veghetorul numit de Dumnezeu a dus vestea lui creştinătăţii. Pastor Russell n-a dat nici o atenţiune cuvintelor sau părerilor oamenilor, fie ei cît de învăţaţi sau evlavioşi, fie că au fost oameni ai timpului nou sau “sfinţii părinţi” după timpul apostolilor. El a ascultat cuvîntul care vine direct din gura lui Dumnezeu şi dela oamenii sfinţi cari au fost mînaţi de spiritul sfînt, profeţii cari au vorbit din vechime. (2 Petru 1:21) Ezekiel a fost ridicat scurt timp înaintea distrugerii Ierusalimului, pentru ca el să prevină pe evrei de catastrofa ameninţătoare. Prevenirea creştinătăţii prin Pastor Russell a venit direct dela Dumnezeuşi ca obiect a avut prăbuşirea apropiată a civilizaţiei “creştine” într-un haos al războiului, revoluţiei şi anarhiei, care va fi urmat de întemeerea împărăţiei lui Dumnezeu. În toate avertismentele sale el nu şi-a pretins originalitatea.

OMUL CU CĂLIMARA LA BRÎU

În Ezekiel 9:2 cei şase oameni cu săbiile spiritului reprezintă întreaga clasă Ilie, cei şase cari împreună cu un altul sînt şapte, reprezintă numărul desăvîrşirii. Aceştea au însărcinarea dela “NORD,” dela tronul guvernămîntului dumnezeesc, dela Dumnezeu însuşi. Toţi traducătorii şi explicatorii Bibliei sînt de acord cu aceasta, că omul cu călimara la brîu n-a fost unul dintre cei şase, ci unul al şaptelea; el a fost îmbrăcat ca un preot sau ca un scriitor sau oficiant într-o armată din răsărit. In sau pînză arată dreptatea lui Christos socotită. (Apoc. 19:8) Călimara ilustrează că omul al şaptelea trebue să fie un scriitor. Dumnezeu s-a făcut lui cunoscut în modul următor: cînd Societatea de Biblii şi Tractate Turnul de Veghere a fost încă în Allegeny, Pa. A trebuit să se vopsească pe un geam al unei fereştri dela Casa Bibliei o Biblie deschisă. Un vopsitor, care nu era în adevăr, a vopsit Biblia deschisă şi anume, fără a avea vre-un ordin dela cineva, ci din propria iniţiativă, a deschis Biblia la Ezekiel cap. 9. Omul îmbrăcat în in a fost servitorul perioadei Laodicea, servul înţelept şi credincios Pastor Russell. Cînd Pastor Russell a văzut aceasta a îngălbenit.

ZILELE DIN URMĂ A LUI PASTOR RUSSELL

Luni în 16 Octombrie 1916, la ora 5 după masă, a părăsit fratele Russell ultima dată Bethel-ul. La masă a spus familiei, care i-a fost lui cea mai scumpă pe pămînt, că el probabil va lipsi pentru un scurt timp dintre ei şi şi-a exprimat speranţa, că în timpul absenţei sale să fie fericiţi şi să aibă prosperitatea sub binecuvîntările Domnului. A mai spus că el aşteaptă să aibă multă bucurie împreună cu însoţitorul său în serviciul Domnului. Apoi a zis o rugăciune, care s-a început cu cuvintele: “O Doamne, împărtăşeşte-ne nouă graţia ta promisă şi umple cu aceasta fiecare inimă sfinţită.” După aceea s-a retras liniştit în camera sa de lucru. Acolo a dictat nouă epistole în care a dat îndrumări la diferiţi conlucrători cu privire la datorinţele lor. La ora numită a plecat pentru a nu se mai întoarce. Cînd a eşit din sala de intrare, îndreptat fiind spre gară, a mai zis fraţilor un adio.

La ora 6 după masă trenul de Lehigh Walley din Jersey City a plecat cu iubitul nostru frate în ultima sa călătorie de peregrin, care trebuia să se termine în cer. Fiindcă în ziua înainte de plecare a ţinut o adunare publică în Providence şi Fall River a fost obosit şi de aceea nu a dictat nici o epistolă în tren, cum de regulă era obiceiul său. Încă s-a culcat mai de timpuriu ca de obiceiu, spunînd “noapte bună.” Dimineaţa cînd a fost întrebat cum a odihnit, a dat răspunsul său obicinuit din călătoriile anterioare: “Pe amîndouă părţile.” Natural prin aceasta a înţeles, că în timpul nopţii adesea şi-a schimbat poziţia.

În timpul din urmă adesea ne spunea că abia mai poate dormi, în fiecare oră se trezeşte şi cugetă mult, atît noaptea cît şi ziua. Grija tuturor adunărilor i-a zăcut la inimă, şi boala lui corporală nu i-a permis să se odihnească mult. El a mîncat totdeauna foarte puţin şi a observat cu îngrijire înrîurirea a tot ce el mînca. Adesea împărţia porţiunea sa cu companionul său, pentru a face economie. A fost obiceiul său neschimbabil ca înainte de fiecare masă să mulţumească, fie că a fost în hotel, tren sau altundeva. El avea o metodă frumoasă de a se face plăcut celor ce călătoriau cu el, ca el să nu se socotească ca un serv îi da destui bani, pentruca în timpul călătoriei să-şi poată acoperi toate cheltuelile. Astfel a aranjat ca cheltuelile să le plătim amîndoi. El a plătit într-o zi pentru amîndoi, iar în ceea zi plătia companionul său toate cheltuelile şi aşa se întîmpla în toată călătoria.

Marţi dimineaţa am trecut graniţa în Canada, şi el zise glumind: “Nu ai simţit cum se ridică podul la mijloc cînd am trecut peste el?” Despre Canada zise: “Ei nu ne vor supăra, atîta timp cît călătorim încolo. Ce priveşte o vizită în Canada eu nu am dorinţa s-o fac, dacă nu voiu fi provocat la aceasta.” La două ocaziuni anterioare a avut încercări serioase în Hamilton, Ontario, dar acum cînd am trecut pe acolo nu a mai cunoscut Hamiltonul. Am schimbat trenul şi ne-am întocmit oroloagele, şi în scurt timp, marţi după masă în Detroit, am avut prima oprire. Aici au început încercările fratelui Russell cari au devenit tot mai grele şi mai serioase pînă la sfîrşitul călătoriei. Corporal a fost slab şi obosit, dar a ascultat cu răbdare năcazurile şi durerile unui frate care i s-a plîns, iar după aceea a făcut tot ce a fost posibil, pentru a împăca pe doi fraţi. Şoferul ne-a condus într-un loc fals, şi aceasta a costat mult timp valoros. Am ajuns aproape la capătul drumului. Lucrul său de cea mai mare însemnătate în legătură cu opera secerişului n-a fost dus la sfîrşit.

GREUTĂŢI PE DRUM

În tren spre Lansing, Mich a spus: “Nici nu ne-am cugetat că vom călători amîndoi la Lansing cînd ne-am întîlnit primadată,” şi ascultătorul a fost uimit cînd a văzut că îşi aminteşte atăt de bine de prima întîlnire în Allegheny, care s-a întîmplat cu mulţi ani înainte. În chipul acesta şi-a arătat el interesul şi iubirea sa faţă de cel ce l-a luat cu sine din “Bethel” pentru a-l însoţi pe cale. Adunarea publică din Lansing a fost bine cercetată, dar din oarecare cauze a scăzut interesul şi mulţi s-au dus. Au fost atît de mulţi încît fratele Russell mai tîrziu a vorbit despre aceasta şi se părea ceva încurcat. În gară a mai vorbit cu un frate despre diferite afaceri pînă la miezul nopţii. Apoi a spus că trebue să meargă la odihnă. Noi aşteptam ca în dimineaţa următoare, miercuri la ora 7, să fim în Chicago, dar în locul acestei dorinţe ne-am aflat pe o linie laterală în Kalamazoo, fără de a putea primi vre-o îndrumare că ce va fi mai departe. Un accident al unui tren de marfă din timpul nopţii a cauzat oprirea, după cum ni s-a spus, din care cauză a trebuit să facem un ocol de vre-o cincizeci de mile pentru a putea ajunge la locul destinat. În tren nu se afla vagon-restaurant şi din cauza nesiguranţei n-am putut să ne cîştigăm ceva alimente. Acuma ne-a prins foarte bine o doză cu unt de nuci şi două felii de pîine, cari le-am primit dela un bun prieten din Brooklyn. Aceste ne-au fost primul cît şi al doilea dejun. Cînd am ajuns în Chicago cu o întîrziere de 6 ore am aflat că nu mai putem avea legătura la Springfield; afară de aceasta ar fi imposibil să rămînem acolo, deşi am cercetat fiecare drum posibil. În Chicago fratele Russell a fost la sfîrşitul puterii sale. Împrejurările ne-au silit să mergem mai mulţi chilometri pe jos, pînă cînd scriitorul acestor rînduri a început să devie obosit, şi a fost sigur că şi fratele Russell ar fi sleit de puteri, deşi nu s-a făcut nici un fel de observaţie de felul acesta. Toate acestea s-au întîmplat numai după cîteva ore de odihnă în noaptea trecută şi puţină alimentaţie. Eram în gara Union în Chicago unde am luat dispoziţiunile pentru a putea pleca cu trenul de miercuri seara spre Kansas City via Springfield, cînd o damă dela Sud, care a fost un timp în vizită la Chicago cu fata şi feciorul ei, a venit la fratele Russell. Ea s-a recomandat ca fata unei anumite dame, care mai înainte a trăit în Allegheny şi a crezut adevărul, a cărei înmormîntare a fost oficiată de fratele Russell. A spus apoi, că deşi ea nu e una de “ale noastre” în deplinul înţeles al cuvîntului, totuşi este credincioasă şi în deosebi o interesează “Foto-Drama Creaţiunii,” şi încă atît de mult, încît scrie o carte despre aceasta, cu titlul: “Epoca de Aur.” Cu aceasta ocaziune şi-a exprimat dorinţa de a primi un exemplar din cartea:Foto-Drama Creaţiunii. Cartea i-a fost promisă şi trimisă. Fratele Russell ca de obiceiu a întrebat-o de consacrarea atît a ei cît şi a fetei sale, primind răspunsul că ele pun în cumpănă acest lucru cu multă seriozitate.

Cît de adeseori l-am auzit întrebînd pe oameni, în tren, prin gări, în hotel,-peste tot: “Sunteţi consacrat?” Aproape totdeauna întreba de consacrare. El avea multe ocaziuni pentru aceasta, fiindcă oamenii îl cunoşteau în tot locul şi doreau să vorbească cu el, barem cîteva cuvinte. Oamenii dela tren, frînarii, portarii, conducătorii de tren şi călătorii toţi îl cunoşteau. El era cunoscut în gări, în hoteluri, pe străzi şi în tot locul. Adesea veneau oameni la mine şi întrebau: “Nu este acesta Pastor Russell? Eu imediat l-am cunoscut după chipul său din ziare?” Uneori cînd era dus prin tren îmi puneau întrebarea “Cine este acest domn aşa nobil, care şade lîngă d-ta?” În felul acesta ni s-a dat ocaziunea de a trimite o mulţime din volumul prim şi tractate de ale societăţii în toate părţile.

FRATELE RUSSELL PIERDE GEAMANTANUL

Către miezul nopţii am ajuns în Springfield, unde a trebuit să ne luăm alte bilete. Fratele Russell a stat mult timp sus şi intenţiona să nu se culce pînă nu ajungem în Springfield, totuş după o înduplecare mi-a lăsat ordinul cu privire la lucru, şi s-a culcat. A fost o noapte ploioasă şi rece, dar fraţii credincioşi ne aşteptau la gară, pentru a-i preda poşta şi a schimba cîteva cuvinte cu el. Ei au mulţumiţi cînd le-am explicat împrejurările, au predat corespondenţa pentru fratele Russell cu multă iubire creştinească, ceeace el preţuia foarte mult.

Joi dimineaţa am fost în Kansas City. Aici am avut mari greutăţi cu cumpărarea biletelor la Vest, aşa că prin ploae a trebuit să fac un drum în oraş. Afară de aceasta am întîrziat fiindcă fratele Russell a făcut ceva ce, după cunoştinţa mea, niciodată n-a făcut; el a fugit după tren ca să-l ajungă. Amintesc aceste lucruri pentru a arăta cît de diferită a fost această călătorie de toate altele înainte şi cum au crescut încercările sale în decursul călătoriei. În Wichita am ajuns joi, tocmai la timpul cuvenit pentru o adunare după amiaz

Dar aceste cît şi alte lucruri în Wichita au fost împiedicate prin pierderea cufărului fratelui Russell. Fratele care şi-a luat însărcinarea pentru cufăr, cînd şi-a pregătit auto să plece, a pus cufărul pe treapta automobilului şi cînd a plecat a uitat să-l ia cu sine în auto.

Urmarea a fost că, undeva între gară şi locul adunării, a căzut jos. Am făcut tot ce am putut, iar în sfîrşit am dat un anunţ la ziar, în care oferam o recompensă acelui ce ar aduce cufărul înapoi.

Am rămas acolo şi a doua zi în speranţa că vom găsi cufărul, totodată îngrijindu-ne de unele lucruri cari ar fi trebuincioase pentru fratele Russell în călătorie. Seara a fost o adunare publică, după care fratele Russell a fost obosit extraordinar. În dimineaţa următoare a eşit mai tîrziu ca de obiceiu din odaia sa, dar după dejun am lucrat împreună la unele documente şi epistole, pe cari le-a fost dictat înainte. Aici s-a prezentat fratelui Russell un comerciant de o înfăţişare nobilă, spunînd că el se interesează de scrierile sale. El era fiul unui preot prominent din Allegheny, odată un duşman înverşunat al fratelui Russell, cît şi al operei sale. Femeea acestui domn încă a fost interesată în scrierile sale, fiindcă mai tîrziu i-am întîlnit în adunarea publică în Dollas în Texas. După ce totul am făcut ce am putut face, pentru a afla unde ar putea fi cufărul pierdut, am lăsat cercetarea şi în scurt timp am fost în trenul care trebuia să ne ducă la conferinţa din Dollas.

EXPERIENŢA ÎN DOLLAS

Fiindcă am ajuns în Fort Worth prea de timpuriu nu a fost tocmai convenabil fraţilor de a ne întîlni şi aşa am călătorit cu tramvaiul mai departe la Dollas. Acolo era un tîrg şi toate hotelele au fost arhipline. Condiţia corporală a fratelui Russell ne-a silit să părăsim vagonul înainte de a ajunge în Dollas, aşa că am pierdut toate legăturile cu fraţii pe cînd am ajuns în oraş, după ce am trecut vreo şapte locuri pe unde drumul era plin de buşteni. După cîteva dificultăţi ne-au aflat din nou. Hotelurile erau toate arhipline, de aceea am fost duşi la o locuinţă privată, unde deja locuiau diferiţi fraţi cari voiau să ia parte la conferinţă. Acolo am rămas sîmbăta seara şi duminică pînă cînd am plecat la locul următor destinat pentru fratele Russell.

Fratele Russell a încheiat adunarea din Dollas cu un prînz de iubire; seriositatea şi lealitatea aparentă a fraţilor de acolo i-a făcut o adîncă impresie. În seara aceasta a vorbit publicului două ore şi jumătate. În decursul acestei vorbiri, o trupă de artişti, în dosul tribunei prin mersul şi venitul lor în pregătirea pentru predarea unei piese teatrale în seara aceea, a cauzat o considerabilă conturbare. Un membru din acestă trupă a cunoscut pe fratele Russell şi şi-a cerut permisiunea de a lua şi el parte la cîntarea de încheiere. El avea o voce moale sonoră şi a cîntat cu toată inima împreună cu noi cîntarea: “Cîntaţi cu putere în numele lui Isus!” După o scurtă odihnă în hotel unii dintre noi au plecat la gară. Ne-a trebuit o jumătate de oră pînă ce am ajuns la tren. Fratele Russell a fost obosit şi avea dureri de cap, cînd s-a urcat în trenul din Dollas în seara de 22 Octombrie. A luat ceva doftorii şi s-a dus la odihnă.

În dimineaţa următoare cînd am sosit în Galveston în nici un chip nu-i era bine; dar fiindcă fraţii au aranjat o adunare înainte de amiaz, s-a învoit ca la ora 11.30 să vorbească după care să urmeze o vorbire de fratele Sturgeon. La această adunare iară a făcut ceva ce, după cunoştinţa mea, nicicînd înainte n-a făcut. El şi-a scris textul şi versul unei cîntări pe o bucată de hîrtie şi a spus fraţilor că a făcut aceasta ca să nu facă o greşală. Textul era: “Iar cînd încep acestea să fie, mişcaţi-vă şi ridicaţi capetele voastre, pentru că s-a apropiat răscumpărarea voastră.”

PRÎNZUL DIN URMĂ AL FRATELUI RUSSELL

Aceasta vorbire a fost stenografiată şi va fi publicată la timp. Epistolele fratelui Russell au fost dictate chiar înainte de a merge la acestă adunare. După adunare fraţii au făcut o preumblare cu el în trăsură pe drumul la See-Kai. Se părea că se bucură la vîntul lin de mare şi la valurile apelor golfului din Mexico. În decursul acestei preumblări pe Bulevard un frate şi-a plîns durerile sale primindu-şi apoi sfaturile necesare. În ziua aceasta nouă fraţi au luat prînzul împreună cu noi în hotelul Galvey. El le-a răspuns întrebările şi se părea că se bucură atît de prînzul împreună cît şi de comunităţile lor. S-a observat că acesta a fost ultimul prînz al fratelui Russell. De aici înainte a gustat numai puţin suc de fructe, una sau două îmbucături de ouă moi sau ceva la fel.

În scurt după aceasta am mers la adunare publică în Galveston, care a fost ţinută într-o sală spaţioasă şi frumoasă. Dar fiindcă era luni după amiaz n-am fost mai mulţi ca 500 persoane prezenţi. Cu toate acestea a fost tot atît de greu, ba încă mai greu ca de altă dată, şi la sfîrşit fratele Russell a fost foarte obosit. De aici am mers cu un auto la poştă iar de acolo la tren. Acolo îl aşteptau fraţii cari vorbind cu el i-au pus întrebări pînă la timpul de despărţire. În tot timpul nu a mîncat nimic. La ora 7.45 am fost în Houston. Aici îl aşteptau alţi fraţi serioşi şi sîrguincioşi însoţindu-l pînă la o sală plină, care încăpea cam 1200 persoane. A vorbit aproape 2 ore şi jumătate. Luni, 23 Octombrie, a vorbit 6 ore.

După ce am călătorit toată noaptea, marţi dimineaţa am ajuns la locuinţa surorii Frost. Se putea bine înţelege, că el are mari dureri corporale; lucrurile lui l-au capturat mai mult ca totdeauna. Corpul istovit a început să se prăbuşească. Pe neaşteptate au început durerile de fiere. În dimineaţa aceasta i-am fost cîştigat diferite lucruri, de fapt totul ce el dorea, şi părea că ştie precis ce era de făcut. Tot timpul înainte de amiaz s-a ocupat cu morbul său, şi, deşi am cercetat un medic care se interesa şi de adevăr şi cu plăcere l-ar fi cercetat, totuşi dorinţa lui nu a fost aceasta. El a preţuit această ofertă, dar a spus că nu-i lipseşte serviciul unui medic. A fost foarte isteţ în tratarea sa, şi avea un servitor la mînă care imediat făcea totul ce el cerea. Aceasta a fost totul ce dorea. Cele mai alese fructe au fost puse la dispoziţia sa, dar nu se atinse de ele.

Starea aceasta a început să devină serioasă. Fratele Russell a iscălit cîteva epistole scrise de noi. El a dat de înţeles că opera este mai importantă decît ne-am închipui şi atunci m-a rugat să-l înlocuesc la adunarea care se va ţinea la ora 11 într-o sală. Sora Frost ne-a pus automobilul la dispoziţie cu plăcere, aşa că uşor şi cu plăcere puteam să mergem la adunare şi îndărăt. Fratele Russell a mers cu noi la masă, a vorbit bucuros cu fiecare, şi încă umoristic ca de obiceiu, dar nu a mîncat nimic, deşi mîncarea a fost foarte delicată. După prînz am mers de braţ pînă în odaia sa, şi după ce a vorbit un timp m-a rugat să ocup serviciul la ora 3 în sală. Aceasta am făcut şi imediat după serviciu m-am întors la el în odae.

Apoi m-am dus în oraş la toate oficiile telegrafice pentru a căuta o telegramă, care, după cum el credea, ar fi sosit dela Chicago, fiindcă în Dollas n-am primit-o. Geamantanul a fost sosit în Dollas. O fetiţă mică la aflat şi l-a păstrat pînă a ştiut din anunţurile noastre prin ziare ce are să facă cu el. Ea şi-a primit răsplata şi s-a bucurat. Fratele Russell a fost desamăgit, din cauza că anumite telegrame n-au fost sosit. După ce m-am reîntors am rămas restul zilei la el, de fapt foarte aproape de el, întreagă săptămînă următoare. O săptămînă după aceasta el a fost în glorie.

ULTIMA SA VORBIRE

Noaptea a început. Eu şedeam pe banca cea mai joasă aproape de el; mîinile mele zăceu pe genunchii săi, faţa mea era întoarsă către a sa. Iubirea sbura dela faţă la faţă şi dela inimă la inimă întocmai ca o scînteie. Noi vorbeam cu un ton şoptitor, şi în timpul acestei convorbiri pline de iubire mi-a spus liniştit: “Iubite frate, te rog, rămîi în seara aceasta aproape de mine şi stai pregătit, ca atunci, cînd eu voiu înceta vorbirea tu s-o conduci mai departe.” Toate acestea mi se păreau neobicinuite, şi totuş aceasta a fost vorbit într-un chip neliniştitor. Tovarăşilor săi le-a făcut o impresie adîncă. Am observat faţa, ochii şi cuvintele sale, cari răspundeau fără a spune un cuvînt.

Seara s-a ţinut vorbirea în cel mai mare şi mai bun teatru din San Antonio. Aceasta de fapt e o frumoasă clădire. Partea de desupt şi cele trei galerii au fost pline de feţe serioase şi intelegente. Niciodată nu am văzut o adunare mai frumoasă decît aceasta. Vorbirea despre subiectul “Lumea în foc,” a început în condiţiunile cele mai favorabile.

Voi vă puteţi picta aceasta atît de frumos cît voi ştiţi, dar nu veţi face-o mai frumoasă decît a fost. La ora 8 şi 10 minute, cînd totul era aranjat, fratele Russell a mers la tribună şi a început cea din urmă vorbire a sa. Scena a fost foarte frumoasă şi plină de înrîurire.

Eu şedeam la dreapta sa sub un paravan de unde am putut să văd fiecare mişcare a sa. Totul a mers bine cam 45 minute, atunci am observat că el voia să părăsească tribuna. Fără vre-un semn de suferinţă, cu deplină stăpînire de sine, a părăsit tribuna, în timp ce eu îmi dam toată silinţa ca tot aşa de liniştit şi regulat să merg în locul lui şi fără un cuvînt de explicare am luat firul vorbirii unde el l-a lăsat.

Am vorbit cam 5 minute şi el iară a venit. Aici am avut prerogativa ca tocmai aşa de liniştit ca şi el, să mă retrag îndărăt şi să-mi iau locul după paravan. Ochii mi-au rămas aţintiţi asupra lui o jumătate de oră; atunci a plecat din nou şi eu am mers în locul lui.

M-am silit de a ţinea cu tărie la ceeace el voia să înveţe pe ascultători, în care învăţătură întrebuinţa pe Ilie ca ilustraţie.

După o absenţă de şapte minute a venit a doua oră şi şi-a continuat vorbirea mai departe. El vorbea ascultătorilor despre compunerea celui dintîi credeu în Nicea prin episcopii de atunci sub conducerea împăratului Constantin, cînd din nou a plecat de la tribună. A fost uşor de a lua firul istoriei şi a vorbi zece minute. Aici mi-a venit cugetul: “Oare voeşte el ca eu să sfîrşesc vorbirea?” Atunci vine învăţătorul nostru îndărăt, tocmai la timpul cuvenit, pentru a sfîrşi vorbirea la o încheere potrivită. A fost culmea plină de admiraţie a tuturor vorbirilor sale. El mi se păru mic încunjurat de o rază de glorie. După ce a condus marele auditoriu în cîntarea: “Cîntaţi cu toţii numele puternic a lui ISUS” s-a rugat plin de înrîurire. L-am aşteptat cînd a venit jos dela tribună. A luat loc pe scaunul unde am şezut eu, şi în timp ce el se odihnea un prieten l-a fotografiat de mai multe ori. Fiindcă sînt cele din urmă sperăm că vor fi cele mai bune fotografii.

ÎN DRUM SPRE CALIFORNIA

Pînă la tren am fost însoţiţi de sora care ne-a adăpostit în locuinţa ei şi s-a îngrijit de noi cu toate cele trebuincioase, de care în adevăr se poate spune: “Ea a făcut ce putu.”

A spus că ea se bucură de a putea sparge vasul cu albastru, şi atunci mi-a înmanuat bani destui, pentru a ne asigura un apartament din San Antonio pînă la locul destinat. Fratele Russell întîi nu a voit să primească, dar mai tîrziu a fost înduplecat de a primi darurile oferite de bună voe, şi aceasta a fost bine, pentrucă în noaptea aceasta s-a sculat sus de treizeci şi şase de ori în şapte ore. Îndată ce am trecut din San Antonio, pentru prima dată am avut prerogativa şi bucuria să-i trag ghetele de pe picioare. Pîn-acuma niciodată n-a voit să-mi permită aceasta, deşi mai multe ori m-am oferit. Acum însă a primit imediat şi mi-a spus în modul său iubit: Îţi mulţumesc! În dimineaţa următoare era deja un om bolnav, deşi nu voia să recunoască aceasta. Mercuri a rămas în pat toată ziua. Zăcea pe canapeaua lui unde dormea şi eu am luat loc lîngă el pe canapea. Eu privegheam fiecare mişcare a sa, îi netezeam capul în timp ce mă cugetam, ce lucru minunat a făcut acest creer! Cînd i-am luat mîna dreaptă moale şi bună şi i-am lăsat-o să se odihnească în mîna stîngă a mea, i-am netezit-o blajin cu dreapta mea. Într-aceasta m-am cugetat la vorbirea lui din San Antonio în seara anterioară şi la adeseori, unde l-am văzut întrebuinţînd această mînă atît de gingaş, cînd arăta erorile în crezurile oamenilor şi aducea dovezile, că ele au contrazis cuvîntul lui Dumnezeu. Eu i-am zis: “Nicicînd nu am văzut o mînă care să fi lovit atît de puternic contra crezurilor cum a făcut aceasta.” Răspunzînd la aceasta a zis, că el trebue să creadă, că ea [mîna] nu va mai lovi nici un crez mai mult.

Aceasta mă făcu să-l întreb: “Cine va lovi Iordanul?” Atunci a răspuns: “Cineva altul poate să facă aceasta!” “Dar cum e cu plătirea dinarului?” am întrebat iară. El a aşteptat un moment, şi atunci a spus: “Eu nu ştiu.” Fratele Russell a fost o clipă nedumerit. Am mai vorbit apoi despre starea lui corporală, iar despre durerile lui a spus următoarele: “Eu totdeauna m-am cugetat că am să sufer încă serios înainte de ce voiu termina cursul meu, dar cînd am avut durerile în Pittsburgh, am crezut că aceste sînt acele. Dacă Domnul voeşte să-mi mai adaugă încă aceste, atunci e bine aşa.”

În decursul acestei conversări îmi zice: “Ce să facem?” După ce m-am cugetat asupra acestui lucru plin de rugăciune am zis: “Bine, frate Russell, tu se pare că mai bine înţelegi cazul tău decît oricare altul, şi tu te-ai gîndit la toate ce poate fi făcut. Am făcut eu toate, după cum cugeţi tu că eu ar trebui să fac?” Nicicînd nu voiu uita răspunsul său. Cuvintele lui au arătat o iubire cît marea de adîncă, cînd liniştit şi cu o voce domoală a zis: “Da, tu ai făcut aceasta, eu nu aş fi ştiut ce să încep fără tine.”

Fiecare mişcare, care o făcea, şi fiecare cuvînt, care îl exprima, mă aducea la o cugetare tot mai adîncă, şi totuş nu puteam crede, că viaţa fratelui Russell e pe sfîrşite. Cugetul meu a fost a lui şi a tuturor fraţilor, că el probabil va rămînea aici pînă la sfîrşit, şi că el va fi strămutat numai atunci cînd opera va fi sfîrşită. Cu astfel de priviri i-am răspuns întrebarea zicînd: “Fiindcă noi am făcut totul ce ştim, şi tu devii tot mai slab, puterea vieţii tale se consumă, în timp ce tu nu mănînci nimic, pentru a o complecta, eu cuget că, dacă ne întoarcem la Brooklyn, tu vei afla ceva acolo ca să te pui din nou pe picioare.” Răspunsul său la aceasta a fost: “Domnul să ne permită să alegem drumul acesta.” La aceasta m-am cugetat, că drumul ales de noi în această călătorie care a fost făcut corespunzător planului nostru a reprezentat voinţa Domnului pentru noi, şi de aceea noi trebue să facem tot posibilul pentru a-l duce la îndeplinire. Cugetele originale ale scriitorului cu privire la călătorie au fost că, fratele Russell, după ce din cauza cercetării multor conferinţe a avut înapoia sa o vară plină de muncă încordată, ar fi mai bine să ia vaporul pe linia Mallory în New-York şi tot drumul pînă la Galveston să se facă pe apă; dar el a spus că aceasta ar face prea mare încunjur şi ar cere prea lung timp.

ÎN DEL RIO ÎMPIEDECAŢI

Cu trenul Pacificului de Sud ne mişcam repede prin Texasul de Sud şi ne apropiam de Del Rio cînd am auzit, că un pod care ne stă înainte a fost ars peste noapte, şi că probabil un anumit timp va trebui să aşteptăm aici. Trenul nostru s-a oprit în Del Rio, şi noi ne aflam în mijlocul unui lagăr [tabără] de grăniceri. Soldaţii făceau marşuri pe stradă, musica cînta şi în toate părţile era o mare larmă. Afară de acestea erau încă trei trenuri încărcate cu soldaţi, împinse pe şinele de lîngă trenul nostru. Aceşti oameni, cărora nu li era permis de a părăsi trenul, strigau în continuu şi făceau tot felul de glume uşuratice. Aceasta a durat toată ziua şi toată noaptea. Pe lîngă aceasta aici la Sud era cald, dar prin toate acestea fratele Russell n-a exprimat un singur cuvînt prin care să se plîngă, nici barem nu a amintit de soldaţi sau de larmă.

Fiindcă Del Rio e un oraş cam de vre-o 10 000 locuitori, ne-a fost posibil să ne cîştigăm unele lucruri de folos. Odată i-am propus fratelui Russell să mă lase în oraş să cercetez pe medicul principal pentru a auzi părerea sa, ce ar fi de făcut într-un astfel de caz cum e a lui; se-nţelege fără a spune medicului pentru cine cer eu sfatul său; dar aceasta nu i s-a părut a fi drept. Chelnerul din vagonul-restaurant a cunoscut pe fratele Russell şi a venit înlăuntru pentru a vedea cum se află. El ne-a recomandat multă atenţiune şi s-a oferit să facă totul ce el poate face. Prînzul a fost cu trei vagoane Pullmann mai înainte de noi. Din această cauză a trebuit să fac acest drum pentru orice lucru ce-mi trebuia, fie cît de neînsemnat. După ce am stat o zi întreagă, am plecat din Del Rio marţi dimineaţa şi am fost cei dintîi cari am trecut peste podul reparat.

Cînd trenul nostru trecea peste pod m-am grăbit să-i spun fratelui Russell. Am ajuns în odae tocmai cînd vagonul nostru se afla pe mijlocul podului. Cînd i-am făcut aceasta cunoscut s-a ridicat din pat şi s-a uitat din fereastră. Între timp eram trecuţi dincolo şi atunci am spus: “Frate Russell, noi adesea te-am auzit vorbind despre timpul în care vom trece peste rîu, şi acuma am trecut.” Un surîs dulce s-a văzut pe faţa lui, dar n-a spus nici un cuvînt. Eu am început să cred că el ar putea trece peste rîu, dar cu siguranţă nu aşa curînd. Era Octombrie, şi îmi venise în gînd, că tocmai aşa cum noi acuma a trebuit să aşteptăm o zi, înainte de a putea trece rîul în Texasul de Sud, aşa şi el va mai rămînea cu noi o zi profetică, ca apoi în Octombrie 1917 să treacă dincolo. În timp ce mie îmi treceau aceste cugete prin minte, am făcut ce am putut mai bine, pentru a servi în tot modul posibil pe iubitul, răbdătorul, nemurmurătorul şi pe cel mai scump frate al nostru.

Numai dacă odată l-am ridicat drept am putut să-i dau o înghiţitură mică de apă, fără a o vărsa. A fost lucru din belşug ziua şi noaptea, totuş eu l-am socotit acesta ca un mare privilegiu. Adesea mă cugetam că eu trebue să fiu mai credincios din cauza iubiţilor fraţi de acasă.

Cînd vineri seara am ajuns la un punctunde a trebuit să schimbăm trenul, fratele Russell s-a sculat de pe pat şi s-a îmbrăcat ca de obiceiu; se înţelege el era foarte slab. A fost tocmai aceea ce el ar face după cum eu am cugetat, dacă timpul pentru adunarea lui ar fi sosit, deoarece el a făcut-o aceasta de multe ori înainte. Sîmbătă s-a ocupat cu mare energie toată ziua în lupte, în dureri violente, îngrămădindui-se piedecile în continuu şi în mare slăbiciune cu lucruri de birou. Nicicînd n-am văzut şi n-am auzit ca cineva să se asemene cu victoria sa. Prietenii l-au schimbat, şi el întreba mirat, dacă Domnul nu ar fi contra lui în unele lucruri. Încercările sale au fost mai aspre şi mai adînci. Totuşi el nu a murmurat nici nu s-a plîns. El a promis Domnului că nu va face aceasta, şi şi-a ţinut promisiunea. A fost atît de mare, încît eu aproape nu îndrăsneam să mă apropii de el.

MAI DEPARTE SPRE LOS ANGELES

Trenul nostru a sosit în Los Angeles la 29 Octombrie, cu o oră sau poate cu o mai mare întîrziere, şi noi nu aveam nimic de mîncare. Fraţii au fost bucuroşi să ne vadă, dar trăsăturile feţelor lor s-au schimbat cînd au văzut pe iubitul frate Russell. Ei au văzut că el e slab, însă n-au ştiut cît de bolnav a fost. Dar el încă nu voia să recunoască că a fost bolnav. Cam la ora zece am ajuns la hotel, şi eu l-am întrebat dacă pot să-i aduc ceva de mîncare. A spus că e flămînd, şi m-a rugat ca să-i propun ceva. După ce i-am propus mi-a permis şi eu am putut să-i aduc ceva; dar a gustat numai foarte puţin. Cînd i-am adus aceasta m-a întrebat or de eu am luat dejunul, şi cînd am răspuns că nu, a voit să ştie de ce nu. I-am spus că dorinţa mea este ca el să primească întîi. El mi-a zis că nu voeşte să ia dejunul său pînă nu voiu fi luat eu întîi.

Fratele Russell a văzut aceasta egal. El totdeauna a fost îngrijit pentru alţii. De fiecare dată cînd a voit să-l servesc cu ceva îmi zicea “mă rog,” şi după ce îl serveam totdeauna spunea: “Îţi mulţumesc.” El a fost un miracol. Fratele Homer Lee a făcut ce a putut şi ne-a dat cînd am plecat cele mai bune medicamente sau doctorii ale sale, în speranţa că ele vor fi de folos fratelui Russell. Fraţii din Los Angeles s-au arătat în tot chipul prietenoşi.

ULTIMA VORBIRE A FRATELUI RUSSELL

CĂTRE BISERICĂ

Cînd a sosit timpul să avem adunare cu fraţii după amiaz fratele Russell s-a sculat şi s-a pregătit de drum. Fraţii au fost venit pentru a-l duce cu automobilul. Era ora 4 şi 30 minute după amiaz cînd am părăsit hotelul, de unde am mers la adunare care s-a ţinut în sala în care s-a ţinut şi conferinţa din Los Angeles în prima jumătate a lunei septembrie. Aceasta e o sală liniştită şi potrivită. Noi nu cunoşteam nici o sală mai bună sau mai potrivită pentru locul în care fratele Russell şi-ar fi putut preda vorbirea cea de pe urmă Bisericii mai bine ca acolo. El a prevenit pe fraţi să nu-l compromită în condiţia lui corporală, Spunînd: “Nu mă părăsiţi fraţilor.” [Nime să nu observe condiţia mea suferindă].

Eu ştiu că iubitul frate Russell a luat atît de mult în consideraţie sentimentele altora încît niciodată nu s-a prea răzimat pe compătimirea lor. El a fost atît de plin de consideraţie încît numai puţini ştiau că el de treizeci de ani a fost suferind în corp. Nu de mult a fost anunţat odată familiei Bethel că nu va veni jos la dejun. Mai tîrziu mi-a spus că din cauza familiei nu a venit jos, fiindcă ar fi avut prea mare compătimire cu el. El nu voia să o apese şi să influenţeze asupra puterii vieţii sale. A învăţat să se razime numai pe mîna puternică a lui Dumnezeu, iar de noi a avut puţină lipsă, dar noi am avut de el.

Noi am fost atenţi să-i urmăm fiecare dorinţa sa, de aceea nimenea nu şi-a îndreptat atenţiunea asupra condiţiei sale, şi în acest înţeles nimeni nu l-a părăsit. Prezenţa sa deschisă vorbea volume pentru un ager observator. Dar mai mult decît aceasta; cînd s-a dus la tribună să-şi înceapă vorbirea, a spus, considerînd auditorul strălucitor [fiindcă toate locurile erau ocupate]: “Regret că nu sînt în stare să vă vorbesc cu putere.” Atunci a făcut un semn preşedintelui să înlăture amvonul şi să-i aducă un scaun. Cînd s-a pus pe scaun a zis: “Scuzaţi-mă că mă pun pe scaun.” Cu adîncă evlavie, în mari suferinţe şi în chipul cel mai sărbătoresc a vorbit cam 45 minute, iar după aceea, un scurt timp, a răspuns unele întrebări.

La sfîrşit a spus: Eu trebue să vă zic adio şi să vă las ca amintire un text: 4 Moise 6:24-26: “Iehova să te binecuvînteze pe tine, şi să te păzească! Iehova să-şi lumineze faţa sa peste tine, şi să-ţi fie îndurător! Iehova să-şi înalţe faţa sa spre tine, şi să-ţi dea pace.” Domnul să-şi reverse binecuvîntarea sa din belşug asupra voastră . El a binecuvîntat clasa din Los Angeles în mare măsură. Fiecare să dovedească să-şi facă partea sa, indiferent ce ar face alţii. Acum cîntaţi cîntarea:

Spirite sfînt rămîi cu noi,

Fii mîngîere celor goi;

Fii-ne pază-n drumul nost,

Călăuză în orice loc!

PĂSTRAŢI ACEST SPIRIT ÎN MIJLOCUL VOSTRU

Continuînd a spus: Nu este aceasta o cugetare frumoasă: “Păstraţi acest spirit în mijlocul vostru.” Aveţi încredere desăvîrşită în Domnul şi el vă va conduce pe voi în adevăr. Noi nu am ajuns în adevăr prin oarecare cuvînt care ne-ar fi prins într-un mod viclean, ci prin cuvîntul Domnului. Noi ştim că Domnul toate le va duce la îndeplinire. Eu vă zic la toţi Adio. Aşa a părăsit amvonul, Duminică în 29 Octombrie, la ora 6 şi 5 minute cînd şi-a ţinut ultima vorbire de această parte de văl. Inimile noastre sînt plecate pînă la pămînt! Noi onorăm smeriţi pe Dumnezeu, pe Părintele nostru ceresc la picioarele lui Isus

Eu mi-aş prefera să rămîn liniştit, dară pentru Biserică voesc să plec.

Mulţi au încercat încă să vorbească cu fratele Russell, cînd am plecat cu automobilul, dar au venit prea tîrziu. Noi imediat am fost în gară, şi cînd ne-am dat jos, am lăsat pe unul îndărăt. Fratele Shermann a avut privilegiul să fie cu noi în gară şi să ne dovedească multe amabilităţi. Cînd fratele Russell şi-a csris numele între biletele de tren în Kansas City, aceasta a fost ultima dată. Acum a fost privilegiul meu să-i iscălesc numele. Noi am mers la tren, în timp ce fratele Shermann a intrat în farmacia din apropiere să cumpere ceva pentru el. El s-a întors la ora 6 şi 30 şi noi i-am zis adio. Trenul “Santa Fe” numărul 10 a plecat. Am mers apoi în odaia de locuit a vagonului, şi cînd am închis uşa şi am încuiat-o l-am încuiat şi i-am deschis alta pentru totdeauna. De aici începînd a fost Ghesemane! Victorie! Glorie!

CĂLĂTORIA DE ÎNAPOIERE A ÎNCEPUT

El mi-a permis să-i aduc diferite lucruri cari i-ar fi de lipsă peste noapte, şi să i-le pun într-un loc potrivit, sub plapomă, sub perina de cap şi pe pervazul ferestrei, aşa ca toate să le ajungă cînd îi trebue, fără a mă conturba pe mine. Eu am făcut totul cum mi-a ordonat; m-am bucurat de a putea face aceasta şi i-am spus. Mi-a răspuns: “Îţi mulţumesc; eu te las să-mi faci aceasta, pentru că văd că o faci cu multă plăcere.” A fost bucuria mea să-i fiu îngrijitorul, în timp ce el era atît medic cît şi pacient; şi cînd pacientul–ce nume potrivit-[cuvîntul englez patient înseamnă răbdător] nu mai are lipsă de îngrijirea medicului şi a îngrijitorului, îngrijitorul a devenit un ajutor de înmormîntare care a îngrijit de cele din urmă obiceiuri triste şi sărbătoreşti, pe cari le-a văzut făcîndu-se de alţii înainte de aceasta. Eu m-am interesat despre toate cu îngrijire: “E bine totul aşa, frate Russell?” M-a asigurat că aşa este; mi-a mulţumit şi m-a rugat să mă culc, arătîndu-mi că în caz de lipsă mă va chema, apoi mi-a dorit “noapte bună” şi s-a înturnat pe partea stîngă, cu faţa către fereastră.

Eu nu ştiu cît timp a fost trecut, cînd am fost chemat printr-o sunătură strigîndu-mă pe nume; probabil era ora două. Am mers repede la el şi am făcut ce el a dorit, l-am auzit din nou zicînd “îţi mulţumesc,” şi iară m-am culcat. De data aceasta m-am culcat cu cugetul că nu voiu dormi atît de greu. După o oră a strigat şi a bătut din nou, şi eu am fost lîngă el. În scurt am observat, că se apropie un al doilea frig violent. Primul l-a avut cu două nopţi mai înainte. L-am acoperit cu cinci ţoale de tren, pe care le-am aranjat bine pe de toate părţile, dar încă tot tremura. I-am dat toate cele necesare şi s-a bucurat cînd a încetat atacul greu. Eu am rămas lîngă el şi din cînd în cînd mă culcam lîngă el pe canapea.

PREGĂTIRI PENTRU MOARTE

Spre dimineaţă, pentru buna cuviinţă, a lăsat să-i fac o haină. Am cusut un cearşaf către un ţol de lînă, l-am îmbrăcat în forma unei haine de dimineaţă şi i-am întărit-o bine sub barbă. În scopul acesta a stat pe picioare în odae, după aceea s-a culcat pe canapea în loc să se pună în pat. De aceea am şezut eu pe patul lui şi el şedea înaintea mea. După mai multe ore s-a dovedit că haina era foarte incomodă, pentru că era imposibil să ţină pe el şi cearşaful şi ţolul de lînă. Din această cauză a stat iară sus şi mi-a zis: “Te rog fă-mi o togă romană.”

Nu am priceput ce vrea să zică prin aceasta, dar n-am voit ca el să mai spună odată, fiindcă era foarte slab. Vocea a devenit atît de slabă, încît aproape totul trebuia să spună de două ori. De mai multe ori i-am spus: “Iubite frate Russell, eu nu te rog bucuros ca să-mi spui de două ori [era obiceiul meu, cînd îmi dicta, să-l ascult atît de bine încît să nu fie necesar să repete cuvîntul], dar vocea ta este atît de slabă, că abea te mai pot auzi.” El a repetat cuvîntul în continuu, pînă cînd odată nici repetatul nu mai folosea. După aceasta a făcut semne. În sfîrşit au încetat şi semnele.

Înainte de a înceta cu totul vocea fratelui Russell, am mai spus odată: “Frate Russell, eu nu înţeleg ce vreai să spui.” Atunci mi-a zis: “Eu voesc să-ţi arăt.” M-a chemat să iau un cearşaf curat şi să-l îndoesc doisprezece ţoli la marginea deasupra. Apoi am luat un al doilea şi am făcut la fel. El şi-a pus mîna stîngă pe umărul lui drept şi a zis: “coasele laolaltă.” După ce cearşafurile au fost acăţate laolaltă după îndrumare lui, a zis: “Acuma acaţă-le şi pe celălalt umăr laolaltă.” Aşa am făcut. Atunci s-a sculat, şi un cearşaf îi spînzura înainte de la grumaz pînă la picioare, iar celălalt pe spate. Ele au fost acăţate pe amîndouă umerele şi la margine îndoite laolaltă. O clipă a stat drept înaintea mea, fără a zice un cuvînt. Apoi s-a pus pe canapea pe spate, a închis ochii şi zăcea înaintea mea ca într-un sicriu, un chip al morţii desăvîrşite.

Eu şedeam pe marginea patului; îl păzeam, îl priveam şi cugetul de moarte a trecut prin spiritul meu. Mi-a fost greu a cuprinde cugetul, că fratele Russell va muri. Eu nu puteam crede aceasta în adevăr, nici chiar acuma. A fost de tot altcum de cum noi am aşteptat. Acum ştiu că Domnul treptat ne-a învăţat pe amîndoi, de cînd am părăsit San Antonio pînă în ceasul acesta, cînd sfîrşitul fratelui Russell se apropia văzînd cu ochii. Ce voia să ne spună fratele Russell prin toate aceste mişcări noi nu putem şti cu siguranţă. Acesta a fost cel mai înţelept lucru ce putea să se facă în cazul său, dar pentru noi au cu mult mai mare însemnătate; şi noi credem că Domnul aşa a aranjat. Toga a fost purtată de oficianţii romani şi uneori de preoţi; altădată a fost un simbol al victoriei şi al păcii; la alte timpuri a arătat că acela care o poartă şi-a îndeplinit votul său. După părerea scriitorului ar însemna toate acestea. El şi-a îndeplinit votul său! a cîştigat victoria! a fost în pace. De acum înainte coroana dreptăţii i-a fost pregătită, care Domnul în scurt îi va pune-o pe fruntea lui nobilă.

PRIVITOR LA VOLUMUL ŞAPTE

În timp ce aceste scene erau înaintea mea, şi cu cugetul la sfîrşitul apropiat, a fost dela sine înţeles, că eu singur mi-am zis: “Nu ar fi mai bine, dacă tu frate Russell ai întreba de unele lucruri?” În acest înţeles şi din acest motiv am întrebat de volumul şapte şi am primit răspunsul: “Cineva altul poate să-l scrie acesta.” Eu am fost mulţumit. A vorbit despre lovirea Iordanului, despre plătirea dinarului şi despre scrierea volumului şapte, aceasta era deajuns. Nu a rămas nici un lucru mai mult în dubietate şi de temut. Noi credem că el a spus totul ce doria să spună, şi că Domnul, prin el, a dat Bisericii toate acelea ce el doria să-i deie ei privitor la aceste lucruri mari, esenţiale şi importante. Fratele Russell se părea că nu are nici o dorinţă, şi se părea că nici nu este necesar, să i-se mai spună încă şi la sfîrşitul vieţii o mulţime de lucruri mărunte sau să se facă, cari pînă acum au fost rămase nefăcute. El şi-a terminat cursul său. Lucrurile au fost trecute, şi acum era gata să fie jertfit cu totul.

Eu eram toată ziua [Luni] ocupat sărbătoreşte, şi anume aşa de mult, încît n-am avut timp nici pentru a lua prînzul şi nici cina. Cînd noaptea s-a apropiat, el zăcea în patul său. Aproape să adorm, cînd mi se părea că am auzit cuvintele “frate Sturgeon.” Cînd am fost deşteptat deplin mi-au venit experienţele lui Samuel în minte. Eu m-am plecat peste el şi l-am întrebat: “Frate Russell, tu m-ai chemat?” El a răspuns: “Da,” şi mi-a dat să isprăvesc unele amănunte. După aceasta m-am culcat a doua oră. Nu mult după aceasta mi se părea că aud iară numele. Am întrebat ca şi înainte, m-am plecat iară peste dînsul şi l-am auzit şoptind: “Eu încerc să găsesc ceva de lucru pentru tine.” La aceasta am întrebat: “Frate Russell, voeşti ca eu să rămîn sus în noaptea aceasta?”- şi s-a arătat că aşa a fost.

MOARTEA VINE MAI APROAPE

Eu am isprăvit multe lucruri mărunte cari au fost în armonie cu cuvintele sau cu semnele lui, pînă cînd s-a început un al treilea frig. L-am acoperit cu mai multe ţoale după olaltă şi le strîngeam bine pe lîngă el, dar el tot tremura. Din cauza aceasta m-am pus peste dînsul şi mi-am lipit faţa mea de faţa lui. Faptul că frigul acesta a fost al treilea de patru nopţi încoace, întăria sentimentul în mine, că sfîrşitul s-a apropiat.

Către miezul nopţii s-a făcut o mare schimbare înaintea lui. El nu a cerut mai mult doctoriile şi se părea că nu mai are nici o lipsă de apă, ca pîn-acum. Unele lucruri au încetat aproape cu totul. Durerile lui au devenit mai mari; pe pat nu mai putea sta culcat întins ca înainte de aceasta. Acum trebuia să şadă ridicat, şi dacă voia să se culce, atunci cădea şi îşi rezima capul pe fereastră şi nu pe perină. În poziţia aceasta putea să stea puţin, pînă cînd gura i-se umplea de vomă şi făcea semnul să-l ridicăm. Eliberat de aceasta, fiindcă aceasta i-a fost mai uşor, se rugă să i-se facă patul mai jos, pînă cînd trebuia să fie ridicat din nou, pentru a înlătura intoxicaţia. În chipul acesta a fost înconjurată intoxicaţia, şi aşa a putut să fie aşezat unde a fost, pentru a i-se alina durerile.

Aceasta a durat şapte ore în continuu, cu repetate violenţe şi cu dureri crescînde. Cînd el nu şi-a putut exprima dorinţa mai mult prin cuvinte, a arătat-o prin semne. Cînd zăcea pe pat şi dorea să se ridice, atunci îşi ridica mîna dreaptă, arătînd că capul meu se potriveşte în braţul său şi s-ar putea acăţa de grumazul meu, iar mîna mea stîngă cuprindea grumazul său şi în felul acesta îl puteam ridica în poziţia şezîndă. Aceasta a durat pînă mi-a venit în minte, care dintre noi va fi istovit de puteri mai întîi. Eu m-am cugetat la fraţii de acasă şi la toţi în general. Am privit la Domnul şi m-am întărit singur zicînd: “Voiu rămînea lîngă el pînă la sfîrşit.”

Des de dimineaţă şi-a ridicat capul. Era istovit de puteri şi acuma l-am putut pune întins pe pat cu capul pe perină la locul său obicinuit; în sfîrşit a putut să se odihnească. Liniştea după asalt a început. El muria gradual, liniştit şi în pace. Eu eram lîngă el şi-l păzeam plin de iubire. Prin aceea că-l netezeam pe păr, pe barbă şi pe cap, şi-i fricţionam faţa, mînele şi picioarele, mi-am exprimat iubirea faţă de el. Se părea că nu sînt capabil să fac destul pentru el, acuma, cînd a trecut peste o anumită graniţă.

CEASURILE DIN URMĂ

Luni l-am îndreptat de vre-o cîteva ori în pat; m-am aşezat în dosul lui pentru a-l răzima şi capul său l-a răzimat de-al meu. Odată a şoptit: “Ai tu vre-o propunere oarecare?” Eu am avut, fiindcă am dorit ca el să meargă direct la Galveston şi de acolo să ia vaporul pînă la New York, sau să fi călătorit cu trenul fără a se opri în Topeka, Tulsa sau Lincoln. El a răspuns: “Destul este zilei răutatea ei.” Din aceasta am înţeles că Topeka şi alte locuri ar fi putut să se îngrijească singure, dacă am ajuns acolo, şi noi nu trebuia să le luăm în considerare. Atunci l-am mai întrebat privitor la volumul şapte. Mai tîrziu şedeam şi mă cugetam ce ar fi de început în privinţa aceasta. După un timp de tăcere m-am cugetat că eu am voit să-i spun ceva despre moarte şi anumite lucruri în legătură cu aceasta, dar am întîrziat şi nu ştiam cum să încep. El şedea în pat; şi eu mi-am pus mîna după grumazul lui şi i-am zis: “Frate Russell, tu eşti foarte bolnav.” Buzele sale tremurau, eu l-am culcat şi m-am întors de către el ca să plîng. Am ştiut că nu pot să mai încerc odată aceasta. Aceasta s-a părut că, atît el cît şi eu, nu mai putem suporta aşa ceva, şi că mai departe nimic nu poate fi făcut.

Cea mai mare minune la acest om miraculos a fost aceea, că el în tot timpul suferinţelor, încercărilor, incomodităţilor şi neliniştei sale nu s-a plîns un singur cuvînt. Nici barem n-a suspinat, n-a gemut şi nici n-a vărsat lacrimi. A fost hotărîrea sa de a nu murmura sau a se plînge; şi el şi-a dus această hotărîre la îndeplinire. În adevăr a murit făcînd voia Părintelui şi îndeplinindu-şi votul. “Fericiţi morţii, cari în Domnul mor, de acum înainte!”

MOARTEA FRATELUI RUSSELL

Am veghiat lîngă el toată Marţi dimineaţa, fără a avea atceva de lucru, decît a priveghia şi a mă ruga. Observînd că aceasta este ultima zi din Octombrie, şi crezînd că el va muri înainte de miezul nopţii, am trimis iubiţilor fraţi din Brooklyn următoarea telegramă: “Înainte de ce Octombrie se sfîrşeşte iubitul nostru frate Russell va fi la Domnul în mărire. Noi sîntem singuri în vagonul Roseisle a trenului No 10 în Santa Fe, care a sosit în Cansas City Mercuri dimineaţa la ora 7 şi 35 minute. El moare ca un erou. După ce va fi îmbalsamat voiu veni acasă cu cadavrul, sau voiu merge direct la Pittsburgh.” Am chemat apoi pe conducătorul vagonului de dormit înlăuntru, asemenea pe portar şi am zis: “Eu voesc să vă arăt cum moare un om a lui Dumnezeu.” Clipa aceasta a făcut o mare impresie asupra lor, îndeoseb asupra portarului. Am chemat şi pe conducătorul trenului înlăuntru şi am telefonat după un medic, care în Panhandle să vină în tren, ceeace el a şi făcut. El a văzut situaţia, a recunoscut adeveritatea diagnozei şi sfîrşitul, mi-a spus numele şi a plecat, înainte de a pleca trenul mai departe.

La ora unu am trimis pe toţi afară din odae, am încuiat uşa şi am veghiat liniştit lîngă el, pînă la cea din urmă suflare a sa. Eu am observat semnele morţii apropiate, înainte de ce am chemat personalul dela tren înlăuntru. Aceştia au stat pînă ce unghiile dela degete s-au colorat, au eşit sudori reci pe frunte, mîinele şi picioarele au devenit reci şi trăsăturile feţei s-au văzut deformate. Atunci, întocmai cum a făcut Iacob de bătrîneţe, şi-a tras picioarele în pat şi respiraţia sa liniştită a devenit tot mai puţină. Apoi s-au mai deschis odată pleoapele închise, întocmai ca foile unei flori şi atunci s-au descoperit ochii, aceşti ochi plini de admiraţie în măreţia lor, pe cari eu nu-i voiu uita niciodată! Imediat după aceasta nu a respirat mai mult; eu am presat buzele mele pe fruntea sa nobilă şi am ştiut că el este pentru totdeauna la Domnul şi asemenea lui, pe care l-a iubit atît de mult.

S-a stins o stea, dată lumii de Dumnezeu,

S-a stins o lumină pe acest pămînt.

O viaţă a unui om nobil a sburat la Dumnezeu,

Pentru a gusta bucurii fără de sfîrşit.