Resurse Crestine - Studentii Bibliei, Lectii Biblice, Filme Crestine, cantece, poezii, eseuri, predici, schite predici, biblia, acorduri chitara, maxime crestine, midi, download mp3, devotionale, felicitari, muzica crestina, mp3 crestine, predici audio, cantari crestine, predici video, marturii video, partituri orchestra, partituri cor barbatesc, partituri cor mixt, studii biblice, emisiuni radio, negative, conferite, scenete, powerpoint, schite, eseuri, maxime, devotionale, stiri - Resurse creștine
PLANUL DIVIN AL VEACURILOR
  • Prefaţa Autorului
  • Capitolul 1: Noapte de păcata pământului se va preface într-o dimineaţă de bucurie 
  • Capitolul 2: Existenţa unui creator suprem şi inteligent stabilită
  • Capitolul 3: Biblia ca descoperire divină - privită în lumina raţiunii
  • Capitolul 4: Epocile si dispensaţiile marcate în desfăşurarea planului divin
  • Capitolul 5: Taina ţinută ascunsă de veacuri
  • Capitolul 6: Întoarcerea Domnului nostru
  • Capitolul 7: Permisiunea răului
  • Capitolul 8: Ziua de Judecata
  • Capitolul 9: Răscumpărare şi restabilire
  • Capitolul 10: Natura spirituală şi umana - separate şi distincte
  • Capitolul 11: Cele trei căi
  • Capitolul 12: Explicarea shiţei reprezentând planul veacurilor
  • Capitolul 13: Împărăţiile acestei lumi
  • Capitolul 14: Împărăţia lui Dumnezeu
  • Capitolul 15: Ziua lui Iehova
  • Capitolul 16: Gânduri Conclusive
  •  

    STUDIUL XIII

    Împărăţiile acestei lumi

    Prima stăpânire -- Pierderea ei -- Răscumpărarea şi restabilirea ei -- Împărăţia tipică a lui Dumnezeu -- Uzurpatorul -- Două faze ale stăpânirii prezente -- Puterile care sunt, orânduite de Dumnezeu -- Cum le-a văzut Nebucadneţar -- Cum le-a văzut şi le-a interpretat Daniel -- Împărăţiile acestei lumi, văzute din alt punct de vedere -- Legătura corectă a Bisericii cu guvernămintele prezente -- Dreptul divin al regilor, examinat pe scurt -- Pretenţiile creştinătăţii sunt false -- O speranţă mai bună, în cel de-al cincilea imperiu universal

    În primul capitol al Revelaţiei Divine, Dumnezeu declară scopul Său cu privire la creaţia Sa pământească şi la guvernarea ei: „Şi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; ei să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ». Şi Dumnezeu a creat pe om după chipul Său, l-a creat după chipul lui Dumnezeu, i-a creat de sex masculin şi de sex feminin. Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: «Fiţi roditori, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ»”.

    Astfel a fost pusă stăpânirea pământului în mâinile neamului omenesc reprezentat în primul om, Adam, care a fost perfect şi prin urmare pe deplin apt de a fi domnul, stăpânul sau regele pământului. Această împuternicire de a se înmulţi, a umple pământul, a-l supune şi a avea stăpânire peste el n-a fost numai pentru Adam, ci pentru toată omenirea: „. . . ei să stăpânească” etc. Dacă omenirea ((A246)) ar fi rămas perfectă şi fără păcat, această stăpânire n-ar fi trecut niciodată din mâinile ei.

    Se va observa că în această împuternicire nici unui om nu-i este dată stăpânire sau autoritate peste semeni, ci întregii omeniri îi este dată stăpânire peste pământ, pentru a-l cultiva şi a-i folosi produsele pentru binele comun. Nu numai bogăţia vegetală şi minerală este pusă astfel la dispoziţia omului, dar şi toate varietăţile de viaţă animală sunt la dispoziţia lui şi pentru a se servi de ele. Dacă omenirea ar fi rămas perfectă şi ar fi îndeplinit acest scop originar al Creatorului, crescând în număr ar fi fost necesar ca oamenii să se consulte împreună, să-şi sistematizeze eforturile şi să inventeze căi şi mijloace pentru distribuirea justă şi înţeleaptă a binecuvântărilor comune. Şi cum în decursul timpului din cauza numărului lor mare ar fi fost imposibil să se întâlnească şi să se consulte împreună, ar fi fost necesar ca diferite clase de oameni să aleagă pe unii dintre ei pentru a-i reprezenta, a le exprima sentimentele comune şi a acţiona pentru ei. Şi dacă toţi oamenii erau perfecţi mintal, fizic şi moral, dacă fiecare om iubea în grad suprem pe Dumnezeu şi reglementările Lui şi pe aproapele său ca pe sine însuşi, n-ar fi fost nici o fricţiune în astfel de aranjament.

    Astfel văzut, scopul originar al Creatorului pentru guvernarea pământului a fost ca formă o republică, o guvernare în care să participe fiecare individ, în care fiecare om să fie suveran, cu totul apt de a-şi exercita datoriile funcţiei pentru binele propriu şi pentru binele general.

    Continuarea veşnică a stăpânirii pământului, care i-a fost acordată omului, depindea de o singură condiţie; şi aceea a fost ca această stăpânire acordată divin să fie întotdeauna exercitată în armonie cu Stăpânitorul Suprem al universului, a cărui lege enunţată pe scurt este Iubirea. „Iubirea este împlinirea legii”; „Să iubeşti pe DOMNUL, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu ((A247)) toată gândirea ta . . . Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Romani 13:10; Matei 22:37-40.

    Referitor la această mare favoare acordată omului, David, lăudând pe Dumnezeu, spune: „L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale” (Psalmul 8:5, 6). Această stăpânire dată omenirii prin persoana lui Adam a fost prima stabilire a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Omul a exercitat în acest fel stăpânire ca reprezentant al lui Dumnezeu. Dar neascultarea omului faţă de Stăpânitorul Suprem a cauzat pierderea nu numai a vieţii lui, ci şi a tuturor drepturilor şi privilegiilor lui ca stăpânitor al pământului, ca reprezentant al lui Dumnezeu. De atunci încolo el a fost un rebel detronat şi condamnat la moarte. Atunci Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ a încetat repede şi de atunci n-a mai fost stabilită decât pentru scurt timp, într-o manieră tipică în Israel. Deşi în Eden omul şi-a pierdut dreptul la viaţă şi la stăpânire, acesta nu i-a fost luat dintr-o dată; şi în timp ce viaţa condamnată durează, omului îi este permis să exercite stăpânirea pământului conform propriilor idei şi capacităţi, până când vine timpul cuvenit al lui Dumnezeu pentru Acela care are dreptul să ia stăpânirea pe care a cumpărat-o.

    Moartea Domnului nostru a răscumpărat sau a cumpărat nu numai pe om, ci şi toată moştenirea lui originară, inclusiv stăpânirea pământului. Cumpărând-o, dreptul este acum la El; El este acum moştenitorul de drept, şi în curând, la timpul cuvenit, va lua în stăpânire ceea ce a cumpărat (Efeseni 1:14). Dar, deoarece El a cumpărat pe om nu de dragul de a-l ţine rob, ci ca să-l poată restabili la starea de mai înainte, tot aşa este şi cu stăpânirea pământului: El a cumpărat-o împreună cu toate binecuvântările originare ale omului, cu scopul de a le restabili, când omul va fi iarăşi făcut în stare să le exercite în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Deci, domnia lui Mesia pe pământ nu va fi veşnică. Ea va continua numai până când ((A248)) El, cu autoritatea Lui tare, de fier, va fi reprimat toată răzvrătirea şi nesupunerea, şi omenirea decăzută va fi restabilită la perfecţiune, când oamenii vor fi cu totul în stare să exercite corect stăpânirea pământului, aşa cum a fost intenţionată la origine. Când aceasta va fi astfel restabilită, iarăşi va fi Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, sub supravegherea omului, reprezentantul hotărât de Dumnezeu.

    În timpul Veacului Iudeu, Dumnezeu a organizat poporul Israel ca împărăţie a Sa sub Moise şi Judecători -- un fel de republică -- dar a fost numai tipică. Iar autoritatea absolută stabilită după aceea, în special sub David şi Solomon, în unele privinţe a fost tipică pentru Împărăţia promisă, când va domni Mesia. Spre deosebire de naţiunile din jur, Israelul avea pe Iehova ca Împărat al lor, iar conducătorii lor serveau nominal sub El, după cum aflăm din Psalmul 78:70, 71. Acest lucru este clar declarat în 2 Cronici 13:8 şi 1 Cronici 29:23, unde Israelul este numit „Împărăţia DOMNULUI” şi unde se spune că Solomon s-a aşezat pe „SCAUNUL DE DOMNIE AL DOMNULUI, ca împărat în locul tatălui său, David”, care, urmând lui Saul, primul împărat, a stat sau a exercitat autoritatea aceluiaşi scaun de domnie în cei patruzeci de ani dinainte.

    Când poporul Israel a păcătuit împotriva Domnului, El i-a pedepsit în repetate rânduri, până când în final le-a luat cu totul împărăţia. În zilele lui Zedechia, ultimul din linia lui David care a domnit, sceptrul puterii regale a fost îndepărtat. Atunci a fost răsturnată împărăţia tipică a lui Dumnezeu.

    Hotărârea lui Dumnezeu în această privinţă este exprimată în cuvintele: „Şi tu, domn fărădelege şi nelegiuit al lui Israel, a cărui zi a sosit, fiindcă fărădelegea ta ajuns-a la culmea ei. Aşa zice Iehova, Domnul: «Să i se scoată diadema şi să i se ia coroana! Aceasta nu va mai fi cum a fost . . . O voi răsturna, o voi răsturna, o voi răsturna. Şi NU va mai sta, până ce nu va veni acela al căruia este dreptul; şi acestuia o voi da»” (Ezechiel 21:25-27, Sf. Script., 1874 -- ((A249)) n. e.). În împlinirea acestei profeţii, împăratul Babilonului a venit împotriva lui Israel, a luat poporul în robie şi a înlăturat pe împăratul lor. Deşi restabiliţi după aceea la existenţă naţională prin Cirus persanul, ei au fost supuşi şi au plătit tribut imperiilor succesive ale Medo-Persiei, Greciei şi Romei până la nimicirea finală a lor ca naţiune, în anul 70 d. Cr., de când au fost risipiţi printre neamuri.

    Împărăţia lui Israel este singura, de la cădere, pe care Dumnezeu a recunoscut-o vreodată ca reprezentând în vreun fel guvernarea Lui, legile Lui etc. Au existat multe naţiuni înainte de a lor, dar nici una n-a putut pretinde pe drept că Dumnezeu a fost fondatorul lor, sau că conducătorii lor au fost reprezentanţii lui Dumnezeu. Când diadema a fost luată de la Zedechia şi împărăţia lui Israel a fost răsturnată, s-a decretat că va rămâne răsturnată până când Cristos, moştenitorul de drept al lumii, va veni să o pretindă. Astfel, prin deducţie, toate celelalte împărăţii în putere până la restabilirea împărăţiei lui Dumnezeu sunt numite „împărăţii ale acestei lumi”, sub „prinţul acestei lumi”, şi deci orice pretenţii ridicate de vreuna din ele că sunt împărăţii ale lui Dumnezeu sunt false. Şi această Împărăţie a lui Dumnezeu n-a fost „STABILITĂ” nici la prima venire a lui Cristos (Luca 19:12). Atunci, şi de atunci încoace, Dumnezeu a ales din lume pe aceia care vor fi socotiţi vrednici să domnească cu Cristos ca împreună moştenitori ai acelui tron. Cristos nu va lua împărăţia, puterea şi gloria şi nu va domni ca Domn al tuturor până la a doua venire a Sa.

    Toate celelalte împărăţii, în afară de cea a lui Israel, sunt scriptural numite păgâne, sau împărăţii ale neamurilor -- „împărăţii ale acestei lumi”, sub „prinţul acestei lumi” -- Satan. Îndepărtarea împărăţiei lui Dumnezeu în zilele lui Zedechia a lăsat lumea fără nici o guvernare pe care Dumnezeu s-o poată aproba, sau ale cărei legi sau afaceri să le fi supravegheat în mod special. Dumnezeu a recunoscut guvernămintele neamurilor indirect, prin aceea că a declarat public hotărârea Lui (Luca 21:24) ca în acest ((A250)) interval controlul asupra Ierusalimului şi asupra lumii să fie exercitat de guvernămintele neamurilor.

    Intervalul sau perioada de timp care s-a scurs de la îndepărtarea sceptrului şi a guvernării lui Dumnezeu, până la restaurarea acestora în mai mare putere şi glorie sub Cristos, este numit scriptural „Timpurile Neamurilor”. Şi aceste „timpuri” sau ani, în care „împărăţiile acestei lumi” au permisiunea să stăpânească, sunt fixate şi limitate, iar timpul pentru restabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu sub Mesia este la fel fixat şi marcat în Scriptură.

    Rele cum au fost aceste guvernăminte ale neamurilor, ele au fost permise sau „rânduite de Dumnezeu” cu un scop înţelept (Romani 13:1). Imperfecţiunea şi defectuoasa lor guvernare formează o parte din lecţia generală a răutăţii excesive a păcatului şi dovedesc faptul că omul decăzut nu este capabil să se autoguverneze, nici măcar spre propria lui satisfacţie. Dumnezeu le permite, în cea mai mare parte, să-şi realizeze propriile scopuri după cum sunt în stare, intervenind numai când ar sta în calea planurilor Sale. El intenţionează ca în cele din urmă toate să lucreze spre bine şi în final chiar şi „mânia omului să-L laude”. Restul, care n-ar lucra spre bine, care n-ar servi nici unui scop ori n-ar da nici o lecţie, El le restrânge. Psalmul 76:10.

    Incapacitatea omului de a stabili o guvernare perfectă se atribuie propriilor lui slăbiciuni, în starea lui decăzută, degradată. Aceste slăbiciuni, care prin ele însele s-ar împotrivi eforturilor umane de a crea o guvernare perfectă, de asemenea au fost folosite de Satan, primul care a ispitit pe om la neloialitate faţă de Stăpânitorul suprem. Satan s-a folosit continuu de slăbiciunile omului, a făcut ca binele să apară rău şi răul să apară bine, a denaturat caracterul şi planurile lui Dumnezeu şi a orbit pe oameni faţă de adevăr. Lucrând astfel în inimile copiilor neascultării (Efeseni 2:2), el i-a făcut prizonierii voinţei lui şi s-a făcut pe sine, ceea ce Domnul nostru şi apostolii numesc -- prinţul sau stăpânitorul acestei lumi (Ioan 14:30; 12:31). El nu este ((A251)) prinţul acestei lumi pe drept, ci prin uzurpare, prin fraudă şi înşelăciune şi prin controlul oamenilor decăzuţi. Fiindcă este un uzurpator, el va fi în mod sumar deposedat. Dacă ar fi avut un drept real ca prinţ al acestei lumi, nu s-ar fi procedat aşa cu el.

    Astfel se va vedea că stăpânirea pământului, aşa cum este exercitată în prezent, are atât o fază invizibilă cât şi una vizibilă. Cea dintâi este spirituală, cea de-a doua este umană -- împărăţiile pământeşti vizibile, într-o măsură sub controlul unui prinţ spiritual, Satan. Fiindcă Satan a posedat un astfel de control, el I-a putut oferi Domnului nostru să-L facă supremul suveran vizibil al pământului sub conducerea sa (Matei 4:9). Când Timpurile Neamurilor vor expira, ambele faze ale stăpânirii prezente se vor termina, Satan va fi legat şi împărăţiile acestei lumi vor fi răsturnate.

    Creaţia gemândă, căzută, orbită, înfrântă la fiecare pas, de secole s-a târât de-a lungul drumului ei epuizant, chiar şi cele mai bune străduinţe dovedindu-se nerodnice, totuşi sperând întotdeauna că epoca de aur visată de filosofii ei era aproape. Ea nu ştie că încă o mai mare eliberare decât aceea în care speră şi după care geme va veni prin dispreţuitul Nazarinean şi prin urmaşii Lui, care, ca fii ai lui Dumnezeu, în curând se vor manifesta în puterea împărăţiei pentru eliberarea ei. Romani 8:22, 19.

    Pentru ca să nu fie copiii Săi în întuneric în legătură cu permiterea guvernămintelor rele prezente şi în legătură cu scopul Său originar, de a aduce un guvernământ mai bun când aceste împărăţii, sub providenţa Sa conducătoare, vor fi servit scopul pentru care au fost permise, Dumnezeu ne-a dat prin profeţii Săi câteva mari vederi panoramice ale „împărăţiilor acestei lumi”, de fiecare dată arătând, pentru încurajarea noastră, răsturnarea lor prin stabilirea propriei Sale Împărăţii drepte şi veşnice sub Mesia, Prinţul Păcii.

    Faptul că efortul prezent al omului de a exercita stăpânire nu se face printr-o sfidare reuşită a voinţei şi puterii lui Iehova, ci prin permisiunea Lui, este arătat prin ((A252)) mesajul lui Dumnezeu către Nebucadneţar, în care Dumnezeu dă permisiune celor patru mari imperii, Babilon, Medo-Persia, Grecia şi Roma, să stăpânească până la timpul stabilirii Împărăţiei lui Cristos (Daniel 2:37-43). Aceasta arată sfârşitul concesiunii stăpânirii.

    Aruncând acum o privire la aceste viziuni profetice, să ne amintim că ele încep cu Babilonul, pe timpul răsturnării împărăţiei lui Israel, împărăţia tipică a Domnului.

    Viziunea lui Nebucadneţar asupra
    guvernămintelor pământului

    Printre acele lucruri „scrise mai înainte pentru învăţătura noastră”, pentru ca noi, cărora ni se porunceşte să fim supuşi autorităţilor care sunt, să putem avea nădejde prin răbdarea şi mângâierea pe care le dau Scripturile (Romani 15:4; 13:1), este visul lui Nebucadneţar şi interpretarea divină a lui prin profet. Daniel 2:31-45.

    Daniel a explicat visul spunând: „Tu, împărate, te uitai, şi iată, ai văzut un chip mare. Chipul acesta era foarte mare şi de o strălucire nemaipomenită. Stătea în picioare înaintea ta şi înfăţişarea lui era înfricoşătoare. Capul chipului acestuia era de aur curat; pieptul şi braţele îi erau de argint, pântecele şi coapsele îi erau de bronz, fluierele picioarelor, de fier; picioarele, parte de fier şi parte de lut. Tu te uitai, până ce s-a dezlipit o piatră, fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului şi le-a făcut bucăţi.

    Atunci, fierul, lutul, bronzul, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi au devenit ca pleava din arie, vara; le-a luat vântul şi nici un loc nu s-a mai găsit pentru ele. Dar piatra, care lovise chipul, s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul.

    Iată visul. Şi vom spune înaintea împăratului şi explicarea lui. Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, tărie şi ((A253)) slavă. [Acolo au fost rânduite de Dumnezeu împărăţiile neamurilor sau autorităţile care sunt.] El ţi-a dat în mâini, pe oriunde locuiesc ei, pe fiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului, şi te-a făcut stăpân peste toate acestea; tu eşti capul de aur!

    După tine, se va ridica o altă împărăţie, mai neînsemnată decât a ta [argint]; apoi o a treia împărăţie, care va fi de bronz şi care va stăpâni peste tot pământul. Va fi o a patra împărăţie, tare ca fierul; după cum fierul sfărâmă în bucăţi şi rupe totul, şi ea va sfărâma şi va rupe totul, ca fierul care face totul bucăţi. Şi, după cum ai văzut picioarele şi degetele picioarelor parte de lut de olar şi parte de fier, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi împărţită; dar va rămâne în ea ceva din tăria fierului, tocmai aşa cum ai văzut fierul amestecat cu lutul. Şi, după cum degetele de la picioare erau parte de fier şi parte de lut, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi în parte tare şi în parte plăpândă.”

    Printre numeroasele imperii mai mici ale pământului care s-au ridicat, cel care studiază istoria le poate trasa repede pe cele patru descrise mai sus de Daniel. Acestea sunt denumite IMPERII UNIVERSALE -- întâi Babilonul, capul de aur (versetul 38); al doilea Medo-Persia, cuceritorul Babilonului, pieptul de argint; al treilea Grecia, cuceritorul Medo-Persiei, pântecele de bronz; şi al patrulea Roma, împărăţia cea tare, fluierele picioarelor de fier şi picioarele de fier amestecat cu lut. Trei dintre aceste imperii trecuseră şi al patrulea, cel Roman, deţinea stăpânire universală pe timpul naşterii Domnului nostru, după cum citim: „În timpul acela, a ieşit o poruncă de la Cezar August să se facă recensământ în toată lumea”. Luca 2:1.

    Împărăţia de fier, Roma, a fost de departe cea mai tare şi a durat mai mult decât predecesoarele ei. De fapt Imperiul Roman continuă încă, fiind reprezentat în naţiunile Europei. Această divizare este reprezentată în cele zece ((A254)) degete de la picioarele chipului. Elementul lut din picioare amestecat cu fierul reprezintă amestecul bisericii cu statul. În Scripturi acest amestec este numit „Babilon” -- confuzie. După cum vom vedea imediat, piatra este simbolul adevăratei Împărăţii a lui Dumnezeu; şi Babilonul a folosit în loc o imitaţie de piatră -- lutul -- pe care l-a unit cu rămăşiţele fragmentare ale Imperiului Roman [fierul]. Iar acest sistem amestecat -- biserică şi stat -- Biserica nominală căsătorită cu împărăţiile acestei lumi, pe care Domnul îl numeşte Babilon, confuzie, îşi ia libertatea să se numească Creştinătate -- Împărăţia lui Cristos. Daniel explică: „Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omeneşti de căsătorie [biserica amestecată cu lumea -- Babilon] dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul”. Ele nu se pot contopi cu totul. „Dar în zilele acestor împăraţi [ale împărăţiilor reprezentate prin degetele picioarelor, ale aşa-ziselor „împărăţii creştine” sau „creştinătate”], Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi distrusă şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, dar ea însăşi va dăinui pentru totdeauna”. Daniel 2:43, 44.

    Daniel nu declară aici timpul pentru sfârşitul acestor guvernăminte ale neamurilor; pe acela îl găsim în altă parte, dar fiecare împrejurare prezisă arată că astăzi sfârşitul este aproape, chiar la uşă. Sistemul papal de mult a pretins că el este împărăţia pe care Dumnezeul cerurilor a promis aici că o va stabili şi că în îndeplinirea acestei profeţii el a sfărâmat în bucăţi şi a nimicit toate celelalte împărăţii. Totuşi, adevărul este că biserica nominală s-a unit cu imperiile pământului numai ca lutul cu fierul şi că papalitatea niciodată n-a fost adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu, ci numai o falsificare a ei. Una din cele mai bune dovezi că papalitatea n-a distrus şi n-a nimicit aceste împărăţii pământeşti este că ele încă există. Şi acum că lutul noroios s-a uscat şi a devenit „plăpând”, pierzându-şi ((A255)) puterea adezivă, fierul şi lutul dau semne de sfărâmare şi repede se vor fărâmiţa, fiind lovite de „piatră”, Împărăţia adevărată.

    Continuându-şi interpretarea, Daniel declară: „Aceasta înseamnă piatra pe care ai văzut-o dezlipindu-se din munte fără ajutorul vreunei mâini şi care a sfărâmat fierul, bronzul, lutul, argintul şi aurul. Dumnezeul cel mare a făcut deci cunoscut împăratului ce se va întâmpla după aceasta. Visul este adevărat şi explicarea lui este sigură”. Versetul 45.

    Piatra dezlipită din munte fără ajutorul unor mâini, care loveşte şi împrăştie puterile neamurilor, reprezintă Biserica adevărată, Împărăţia lui Dumnezeu. În timpul Veacului Evanghelic, această „piatră”-împărăţie este în formare, „dezlipindu-se”, cioplindu-se şi conturându-se pentru poziţia şi importanţa ei viitoare -- nu prin mâini omeneşti, ci prin puterea şi spiritul adevărului, puterea invizibilă a lui Iehova. Când va fi completă, când va fi în întregime dezlipită, ea va lovi şi va nimici împărăţiile acestei lumi. Nu poporul, ci guvernămintele sunt simbolizate prin chip, şi acestea vor fi nimicite pentru ca poporul să poată fi eliberat. Domnul nostru Isus n-a venit să piardă vieţile oamenilor, ci să le mântuiască. Ioan 3:17.

    În timpul pregătirii ei, în timp ce se dezlipeşte în vederea destinului ei viitor, piatra ar putea fi numită munte în embrion; tot aşa şi Biserica ar putea fi şi uneori este numită Împărăţia lui Dumnezeu. Totuşi, piatra nu devine de fapt munte până după ce loveşte chipul; şi Biserica la fel, va deveni Împărăţie în sensul deplin, ca să umple întreg pământul, când „Ziua Domnului”, „Ziua mâniei” „asupra popoarelor” sau „timpul de strâmtorare” va fi sfârşit şi când ea va fi stabilită şi toate celelalte stăpâniri vor fi devenit supuse ei.

    Amintiţi-vă acum făgăduinţa făcută de Domnul nostru învingătorilor Bisericii creştine: „Celui care va birui îi voi ((A256)) da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie”; „Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va păstori cu un toiag de fier şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu de la Tatăl Meu” (Apocalipsa 3:21; 2:26, 27; Psalmul 2:8-12). Când toiagul de fier va fi îndeplinit lucrarea de nimicire, atunci mâna care a lovit se va întoarce să vindece, şi atunci poporul se va întoarce spre Domnul şi El îi va vindeca (Isaia 19:22; Ieremia 3:22, 23; Osea 6:1; 14:4; Isaia 2:3), dându-le frumuseţe în locul cenuşii, untdelemn de bucurie în locul plânsului şi haină de laudă în locul unui duh mâhnit.

    Viziunea lui Daniel asupra guvernămintelor pământeşti

    În viziunea lui Nebucadneţar vedem că imperiile pământului, privite din punctul de vedere al lumii, sunt o manifestare de glorie, grandoare şi putere omenească, deşi în ea vedem şi o aluzie la decăderea şi nimicirea lor finală, aşa cum este arătat prin deteriorarea de la aur la fier şi lut.

    Clasa pietrei, Biserica adevărată, în timpul alegerii sau scoaterii ei din munte a fost evaluată de lume ca fără nici o valoare, a fost dispreţuită şi respinsă de oameni. Ei nu văd în ea nici o frumuseţe ca s-o dorească. Lumea iubeşte, admiră, laudă şi apără pe conducătorii şi guvernele reprezentate prin acest chip mare, deşi a fost încontinuu dezamăgită, înşelată, rănită şi oprimată de ele. Lumea preamăreşte în proză şi versuri pe agenţii cei mari şi încununaţi de succes ai acestui chip, pe alexandrii, cezarii, bonaparţii ei, şi pe alţii a căror mărime s-a manifestat prin măcelărirea semenilor, şi care, în pofta lor pentru putere, au făcut milioane de văduve şi orfani. Şi spiritul care există în cele „zece degete” ale chipului este încă tot aşa, după cum îl vedem manifestat astăzi în oştirile lor ordonate, de peste douăsprezece milioane de oameni înarmaţi cu toate dispozitivele diavoleşti ale ingeniozităţii moderne, pentru a ((A257)) se măcelări unul pe altul la comanda „autorităţilor care sunt”.

    Cei mândri sunt numiţi acum fericiţi; da, cei care lucrează răutate sunt instalaţi în putere (Maleahi 3:15). Atunci, nu putem noi oare vedea că nimicirea acestui chip mare prin lovirea exercitată de piatră şi prin stabilirea împărăţiei lui Dumnezeu înseamnă eliberarea celor asupriţi şi binecuvântarea tuturor? Deşi schimbarea va cauza pentru un timp dezastru şi strâmtorare, în cele din urmă va produce roadele paşnice ale dreptăţii.

    Amintindu-ne deosebirea punctului de vedere, acum să privim aceleaşi patru imperii universale ale pământului din punctul de vedere al lui Dumnezeu şi al acelora care sunt în armonie cu El, aşa cum sunt înfăţişate în viziunea dată preaiubitului profet Daniel. După cum pentru noi aceste împărăţii par dezonorante şi feroce, tot aşa lui Daniel, aceste patru imperii universale i-au fost prezentate ca patru fiare sălbatice mari şi lacome. Iar viitoarea Împărăţie a lui Dumnezeu (piatra), în viziunea lui apare proporţional mai mare decât în viziunea lui Nebucadneţar. Daniel spune: „În viziunea mea de noapte am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe Marea cea Mare. Şi patru fiare mari au ieşit din mare, deosebite una de alta. Cea dintâi semăna cu un leu şi avea aripi de vultur . . . Şi iată, o a doua fiară era ca un urs . . . o alta era ca un leopard . . . După aceea m-am uitat în viziunile de noapte şi iată o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul diferită de toate fiarele de mai înainte, şi avea zece coarne”. Daniel 7:2-7.

    Trecem peste detaliile referitoare la primele trei fiare (Babilon--leul, Medo-Persia--ursul şi Grecia--leopardul), cu capetele, picioarele, aripile lor etc., toate fiind simbolice şi de mai mică importanţă în examinarea noastră prezentă decât detaliile fiarei a patra, Roma.

    ((A258))

    Despre a patra fiară, Roma, Daniel spune: „După aceea m-am uitat în viziunile de noapte şi iată o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică . . . şi avea zece coarne. Am privit la coarne, şi iată, un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor, şi dinaintea lui au fost smulse din rădăcini trei din cele dintâi coarne. Şi iată, cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om şi o gură care vorbea lucruri mari”. Daniel 7:7, 8.

    Aici este arătat Imperiul Roman, iar diviziunile puterii lui sunt arătate prin cele zece coarne, un corn fiind un simbol al puterii. Cornul cel mic, ieşind dintre acestea, însuşindu-şi puterea a trei dintre ele şi stăpânind printre celelalte, reprezintă începutul mic şi ridicarea treptată la putere a Bisericii Romei -- puterea sau cornul papal. Acesta ridicându-se în influenţă, trei dintre diviziunile, coarnele sau puterile Imperiului Roman (Herulii, Exarhatul de Răsărit şi Ostrogoţii) au fost smulse din cale, pentru a face loc stabilirii lui ca putere sau corn civil. Acest din urmă corn, în special notabil, papalitatea, este remarcabil pentru ochii lui, reprezentând inteligenţa, şi pentru gura lui -- declaraţiile lui, pretenţiile lui etc.

    Acestei fiare a patra, reprezentând Roma, Daniel nu-i dă nici un nume descriptiv. În timp ce celelalte sunt descrise, ca un leu, ca un urs şi ca un leopard, a patra era aşa de feroce şi hidoasă încât nici una dintre fiarele pământului n-ar putea fi comparată cu ea. Ioan Revelatorul, văzând în viziune aceeaşi fiară simbolică (guvernământ), de asemenea a fost în încurcătură în ceea ce priveşte numele prin care s-o descrie şi în final îi dă câteva. Printre altele el a numit-o „Diavolul” (Apocalipsa 12:9). Desigur că el a ales un nume potrivit, deoarece Roma, dacă este privită în lumina persecuţiilor ei sângeroase, cu siguranţă a fost cel mai diavolesc dintre toate guvernămintele pământeşti. Chiar în schimbarea ei de la Roma păgână la Roma papală a ilustrat una din caracteristicile principale ale lui Satan, pentru că şi el se ((A259)) preface să apară ca un înger de lumină (2 Corinteni 11:14), după cum Roma s-a transformat din păgânism şi a pretins a fi creştină -- Impărăţia lui Cristos*.


    *Faptul că Roma este numită „Diavolul”, în nici un caz nu dovedeşte netemeinicia existenţei unui Diavol personal, ci mai curând contrariul. Fiindcă există fiare ca lei, urşi şi leoparzi, cu caracteristicile cunoscute, guvernămintele au fost asemănate cu ele; tot aşa, fiindcă există un Diavol cu caracteristicile cunoscute, al patrulea imperiu este asemănat cu el.


    După ce dă unele detalii referitoare la această din urmă fiară, fiara romană, şi în special la cornul ei deosebit, cornul papal, profetul declară că se va face judecată împotriva acestui corn şi el va începe să-şi piardă stăpânirea, care se va consuma printr-un proces treptat până când fiara va fi nimicită.

    Această fiară, Imperiul Roman, încă mai există prin coarnele sau diviziunile sale, şi ea va fi ucisă prin ridicarea maselor de oameni şi prin răsturnarea guvernămintelor în „Ziua Domnului”, pregătitoare recunoaşterii stăpânirii cereşti. Acest lucru este clar arătat în alte scripturi, care încă trebuie să fie examinate. Totuşi, întâi vine consumarea cornului papal. Puterea şi influenţa lui au început să se consume când Napoleon a luat pe papa prizonier în Franţa. Atunci, când nici blestemele papilor, nici rugăciunile lor nu i-au eliberat de puterea lui Bonaparte, a devenit evident pentru naţiuni că autoritatea şi puterea divină pretinsă de papalitate era fără temei. După aceea, puterea laică a papalităţii a scăzut rapid, până când în septembrie 1870 şi-a pierdut ultima urmă de putere laică prin Victor Emanuel.

    Cu toate acestea, în tot acest timp în care „se consuma”, ea a continuat să-şi declare vorbele umflate de blasfemie, ultima ei declaraţie fiind în 1870, când, doar cu câteva luni înainte de răsturnarea ei, a făcut declaraţia de infailibilitate a papilor. Toate acestea sunt notate în ((A260)) profeţie: „Priveam atunci [adică după decretul împotriva acestui „corn”, după ce începuse consumarea lui] pentru vuietul VORBELOR SEMEŢE ce vorbea cornul”. Daniel 7:11 (Sf. Scriptură, 1874 -- n.e.).

    Astfel suntem aduşi prin istorie până în zilele noastre şi ni se permite să vedem că evenimentul de aşteptat în privinţa imperiilor pământului este nimicirea lor completă. Ceea ce urmează este descris prin cuvintele: „M-am uitat până când fiara a fost ucisă şi trupul ei a fost distrus şi aruncat în foc, ca să fie ars”. Uciderea şi arderea sunt simboluri, ca şi fiara însăşi, şi înseamnă nimicirea completă şi fără speranţă a guvernării organizate prezente. În versetul 12 profetul remarcă o diferenţă între sfârşitul acestei fiare, a patra, şi al predecesoarelor ei. Celor trei, în mod succesiv (Babilon, Persia şi Grecia), li s-a luat stăpânirea; au încetat să deţină puterea stăpânitoare a pământului, dar viaţa lor ca naţiuni n-a încetat imediat. Grecia şi Persia încă mai au ceva viaţă, deşi sunt multe secole de când stăpânirea universală a trecut din mâna lor. Totuşi, cu Imperiul Roman, a patra şi ultima dintre aceste fiare, nu este aşa. El va pierde dintr-o dată stăpânirea şi viaţa şi va merge în nimicire completă; şi celelalte de asemenea vor pieri cu el. Daniel 2:35.

    Nu are importanţă care sunt mijloacele sau instrumentele folosite, cauza acestei căderi va fi stabilirea celui de-al cincilea Imperiu Universal al pământului, Împărăţia lui Dumnezeu sub Cristos, care are dreptul să ia stăpânirea. Transferarea împărăţiei de la fiara a patra, care pentru timpul ei hotărât a fost „rânduită de Dumnezeu”, la a cincea împărăţie sub Mesia, când va veni timpul ei hotărât, este descrisă de profet în aceste cuvinte: „. . . şi iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului; a înaintat spre Cel Bătrân de Zile şi a fost adus înaintea Lui. I s-a dat [Cristosului -- cap şi corp complet] stăpânire, slavă şi împărăţie, pentru ca toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile să-I slujească. ((A261)) Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi împărăţia Lui nu va fi distrusă”. Îngerul a interpretat aceasta astfel: „Domnia, stăpânirea şi măreţia tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Prea Înalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică şi toate stăpânirile Îi vor sluji şi-L vor asculta”. Daniel 7:13, 27.

    Astfel văzute lucrurile, stăpânirea pământului va fi pusă în mâinile lui Cristos de către Iehova („Cel Bătrân de Zile”), care va supune „totul sub picioarele Lui” (1 Corinteni 15:27). Întronat astfel peste Împărăţia lui Dumnezeu, El trebuie să domnească până când va fi reprimat toată autoritatea şi puterea care este în conflict cu voinţa şi legea lui Iehova. Pentru realizarea acestei misiuni mari, întâi este necesară răsturnarea acestor guvernăminte ale neamurilor, deoarece „împărăţiile acestei lumi”, ca şi „prinţul acestei lumi”, nu se vor preda paşnic, ci trebuie restrânse şi reţinute cu forţa. Şi astfel este scris: „. . . ca să lege pe împăraţii lor cu lanţuri şi pe mai-marii lor cu obezi de fier, ca să aducă la îndeplinire împotriva lor judecata scrisă. Aceasta este o cinste pentru toţi credincioşii Săi”. Psalmul 149:8, 9.

    Când astfel privim guvernămintele prezente, din punctul de vedere al Domnului nostru şi al profetului Daniel, şi ne dăm seama de caracterul lor feroce, distructiv, sălbatic şi egoist de fiară, inimile noastre tânjesc după sfârşitul guvernămintelor neamurilor şi cu bucurie aşteaptă mult acel timp binecuvântat, când învingătorii veacului prezent vor fi întronaţi împreună cu Capul lor pentru a conduce, a binecuvânta şi a restabili creaţia care geme. Cu siguranţă că toţi copiii lui Dumnezeu se pot ruga din toată inima împreună cu Domnul lor: „VIE ÎMPĂRĂŢIA TA, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”.

    Fiecare din aceste guvernăminte reprezentate prin chip şi prin fiare a existat înainte de a veni la putere ca imperiu universal. Tot aşa este şi cu adevărata Împărăţie a lui ((A262)) Dumnezeu: ea a existat de mult, separată de lume, neîncercând să conducă, ci aşteptându-şi timpul -- timpul hotărât de Cel Bătrân de Zile. Şi asemenea celorlalte, ea trebuie să-şi primească funcţia şi trebuie să ajungă în autoritate, sau să fie „stabilită”, înainte de a-şi putea exercita puterea în lovirea şi uciderea fiarei sau împărăţiei care o precede. De unde şi caracterul potrivit al declaraţiei: „În zilele acestor împăraţi [în timp ce ei au încă putere], Dumnezeul cerurilor va ridica [va stabili în putere şi autoritate] o împărăţie”. Şi după ce este stabilită, „ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, dar ea însăşi va dăinui pentru totdeauna” (Daniel 2:44). Deci, oricum am aştepta-o noi, Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie inaugurată înainte de căderea împărăţiilor acestei lumi, iar puterea şi lovirea exercitată de ea va aduce răsturnarea lor.

    Guvernămintele prezente privite din alt punct de vedere

    Dreptul suprem şi autoritatea de a stăpâni lumea sunt şi vor fi întotdeauna legitime pentru Creatorul, Iehova, nu are importanţă cui îi permite sau pe cine autorizează El să aibă control subordonat. Sub imperfecţiunile şi slăbiciunile rezultate din neloialitatea faţă de Împăratul împăraţilor, Adam a devenit curând slab şi neputincios. Ca monarh, el a început să piardă puterea prin care la început comanda şi deţinea supunerea animalelor inferioare prin puterea voinţei sale. El a pierdut şi controlul asupra sa, aşa încât, atunci când voia să facă bine, interveneau slăbiciunile şi răul era prezent cu sine; şi chiar binele pe care voia să-l facă nu-l făcea, iar răul pe care nu voia să-l facă îl făcea.

    Prin urmare, deşi nu facem nici o încercare de a scuza rasa noastră rebelă, putem avea compătimire pentru zadarnicele ei eforturi de a se autoguverna şi a-şi aranja propriul bine. Şi se poate spune ceva despre succesul lumii în această direcţie, pentru că, în timp ce recunoaştem adevăratul caracter al acestor guvernăminte feroce, chiar ((A263)) dacă au fost corupte, ele au fost mult superioare lipsei totale de guvernare -- mult mai bune decât lipsa de lege şi anarhia. Deşi anarhia i-ar fi fost probabil cu totul plăcută „prinţului acestei lumi”, n-a fost aşa pentru supuşii lui, şi puterea lui nu este absolută: ea este limitată la măsura capacităţii lui de a opera prin omenire, iar politica lui trebuie să se conformeze în mare măsură ideilor, patimilor şi prejudecăţilor oamenilor. Ideea omului a fost autoguvernarea, independent de Dumnezeu; şi când Dumnezeu i-a permis să încerce experimentul, Satan a îmbrăţişat posibilitatea de a-şi extinde influenţa şi stăpânirea. Astfel, dorind să uite pe Dumnezeu (Romani 1:28), omul s-a expus la influenţa acestui duşman viclean şi puternic dar nevăzut; prin urmare, de atunci a fost obligat întotdeauna să lucreze împotriva maşinaţiunilor lui Satan, precum şi împotriva propriilor slăbiciuni personale.

    Acesta fiind cazul, să aruncăm din nou o privire la împărăţiile acestei lumi, privindu-le acum ca fiind efortul omenirii căzute de a se autoguverna, independent de Dumnezeu. Deşi corupţia individuală şi egoismul au deviat cursul dreptăţii, aşa încât dreptatea deplină arareori a fost măsurată cuiva sub împărăţiile acestei lumi, totuşi obiectivul aparent al tuturor guvernămintelor organizate vreodată printre oameni a fost să promoveze dreptatea şi binele tuturor oamenilor.

    În ce măsură a fost atins obiectivul acesta, este o altă chestiune, dar aceasta a fost pretenţia tuturor guvernămintelor şi acesta a fost obiectivul poporului guvernat, prin faptul că li s-a supus şi le-a sprijinit. Acolo unde limitele dreptăţii au fost mult ignorate, fie că masele au fost orbite şi înşelate în ceea ce le priveşte, fie că au rezultat războaie, agitaţie şi revoluţii.

    Faptele urâte ale tiranilor josnici, care au câştigat poziţii de putere în guvernămintele lumii, n-au reprezentat legile şi instituţiile acelor guvernăminte, ci, uzurpând ((A264)) autoritatea şi folosind-o în scopuri josnice, au dat acelor guvernăminte caracterul lor de fiară. Fiecare guvernământ a avut o majoritate de legi înţelepte, drepte şi bune pentru protecţia vieţii şi proprietăţii, pentru protecţia intereselor interne şi comerciale, pentru pedepsirea nelegiuirii etc. Ele au avut şi curţi de apel pentru chestiuni de dispută, unde, cel puţin într-o anumită măsură, se face dreptate; şi oricât de imperfecţi ar fi cei în funcţie, avantajul şi necesitatea acestor instituţii este evidentă. Slabe cum au fost aceste guvernăminte, fără ele elementul de calitate mai joasă al societăţii, prin forţa numărului ar fi biruit elementul mai drept, mai bun.

    Prin urmare, deşi recunoaştem caracterul de fiară al acestor guvernăminte, la care s-a ajuns prin înălţarea la putere a unei majorităţi de conducători nedrepţi, prin intrigile şi înşelăciunile lui Satan care operează prin slăbiciunile, gusturile şi ideile degradate ale omului, totuşi noi le recunoaştem ca fiind cele mai bune eforturi ale bietei omeniri decăzute de a se autoguverna. Secol după secol Dumnezeu le-a permis să facă efortul şi să vadă rezultatele. Dar, după secole de experiment, rezultatele sunt tot atât de departe de a fi satisfăcătoare astăzi ca şi în oricare altă perioadă din istoria lumii. De fapt nemulţumirea este mai generală şi mai larg răspândită decât oricând înainte; nu fiindcă există mai multă asuprire şi nedreptate decât oricând, ci fiindcă sub aranjamentele lui Dumnezeu ochii oamenilor se deschid prin creşterea cunoştinţei.

    Diferitele guverne stabilite din când în când au demonstrat capacitatea medie a poporului reprezentat prin ele de a se guverna. Chiar şi unde au existat guverne despotice, faptul că au fost tolerate de mase a dovedit că ei ca popor n-au fost capabili să stabilească şi să sprijine un guvern mai bun, deşi, fără îndoială, întotdeauna au fost mulţi indivizi cu mult mai înaintaţi decât starea medie.

    ((A265))

    Comparând condiţia lumii de astăzi cu condiţia ei din oricare altă perioadă dinainte, găsim o diferenţă însemnată în sentimentele maselor. Spiritul de independenţă este acum pretutindeni, şi oamenii nu pot fi acum atât de uşor legaţi la ochi, înşelaţi şi conduşi de stăpânitori şi politicieni, şi de aceea nu se vor supune jugurilor din trecut. Această schimbare a sentimentului public n-a fost treptată chiar de la începutul efortului omului de a se autoguverna, ci a fost clar marcată numai din secolul al şaisprezecelea; şi progresul ei a fost foarte rapid în ultimii cinzeci de ani. De aceea, această schimbare nu este rezultatul experienţei veacurilor trecute, ci este rezultatul natural al creşterii recente a cunoştinţei şi al răspândirii ei generale printre masele omenirii. Pregătirea pentru această răspândire generală a cunoştinţei a început cu invenţia tiparului, prin anul 1440 d. Cr., şi cu înmulţirea consecutivă a cărţilor şi periodicelor de ştiri. Influenţa acestei invenţii în iluminarea publică generală a început să se simtă cam în secolul al şaisprezecelea; şi toţi sunt familiari cu paşii progresivi făcuţi de atunci. Educaţia generală a maselor a devenit populară, iar invenţiile şi descoperirile devin fapte de zi cu zi. Această creştere a cunoştinţei printre oameni, care este din hotărârea lui Dumnezeu şi se întâmplă la timpul Său cuvenit, este una din influenţele puternice care lucrează acum la legarea lui Satan -- reducându-i influenţa şi delimitându-i puterea în această „Zi a Pregătirii” pentru stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

    Creşterea cunoştinţei în toate direcţiile trezeşte printre oameni un sentiment de respect de sine şi o înţelegere a drepturilor lor naturale şi inalienabile, care nu mult timp vor permite să le fie ignorate sau dispreţuite; mai curând vor merge spre extrema opusă. Aruncaţi o privire înapoi şi vedeţi cum de-a lungul secolelor naţiunile au scris cu sânge istoria nemulţumirii lor. Şi profeţii declară că datorită ((A266)) creşterii cunoştinţei o nemulţumire încă şi mai generală şi mai larg răspândită se va exprima printr-o revoluţie mondială, prin răsturnarea întregii legi şi ordini; că rezultatul va fi anarhia şi nefericirea pentru toate clasele, dar că, în mijlocul acestei confuzii, Dumnezeul cerurilor Îşi va STABILI Împărăţia care va satisface dorinţa tuturor popoarelor. Obosiţi şi descurajaţi de propriile eşecuri, văzând ultimele şi cele mai mari eforturi ale lor rezultând în anarhie, oamenii vor întâmpina cu bucurie, se vor apleca în faţa autorităţii cereşti şi vor recunoaşte guvernul tare şi drept. Astfel, situaţia fără ieşire a omului va fi folosită de Dumnezeu, „şi va veni dorinţa tuturor neamurilor” -- Împărăţia lui Dumnezeu în putere şi glorie mare. Hagai 2:7.

    Ştiind că acesta este scopul lui Dumnezeu, nici Isus nici apostolii nu s-au opus în nici un fel conducătorilor pământeşti. Dimpotrivă, ei au învăţat Biserica să se supună acestor autorităţi, chiar dacă au suferit adesea prin abuzul lor de putere. Ei au învăţat Biserica să se supună legilor şi să respecte pe cei în autoritate datorită funcţiei lor, chiar dacă ei personal nu erau vrednici de stimă; să-şi plătească taxele stabilite, şi, dacă nu veneau în conflict cu legile lui Dumnezeu (Faptele 4:19; 5:29), să nu opună rezistenţă la nici o lege stabilită (Romani 13:1-7; Matei 22:21). Domnul Isus, apostolii şi Biserica timpurie s-au supus toţi legii, deşi au fost separaţi de guvernele acestei lumi şi n-au luat deloc parte la ele.

    Deşi puterile care sunt, guvernămintele acestei lumi, au fost orânduite sau aranjate de Dumnezeu pentru ca omenirea să poată câştiga sub ele experienţa necesară, totuşi Biserica, cei consacraţi care aspiră la funcţie în Împărăţia viitoare a lui Dumnezeu, nu trebuie nici să tânjească după onorurile şi retribuţiile funcţiei în împărăţiile acestei lumi, nici să se opună acestor puteri. Ei sunt cetăţeni şi moştenitori ai împărăţiei cereşti (Efeseni 2:19), şi, ca atare, ei trebuie să pretindă numai acele ((A267)) drepturi şi privilegii, sub împărăţiile acestei lumi, care sunt acordate străinilor. Misiunea lor nu este să ajute lumea să-şi îmbunătăţească starea prezentă, nici să se amestece în afacerile ei în prezent. A încerca să facă astfel, ar fi doar eforturi inutile, deoarece mersul lumii şi sfârşitul ei sunt ambele clar definite în Scripturi şi sunt sub controlul deplin al Celui care la timpul Său ne va da împărăţia. Acum influenţa Bisericii adevărate este şi a fost întotdeauna mică -- atât de mică încât practic nu are importanţă din punct de vedere politic; dar oricât de mare ar putea să apară, noi trebuie să urmăm exemplul şi învăţătura Domnului nostru şi a apostolilor. Ştiind că scopul lui Dumnezeu este să lase lumea să-şi încerce pe deplin capacitatea de a se guverna, Biserica adevărată nu trebuie să fie din lume, deşi este în ea. Sfinţii pot influenţa lumea numai prin faptul că se separă de ea, prin faptul că lasă lumina lor să strălucească, şi astfel prin vieţile lor spiritul adevărului MUSTRĂ lumea. Astfel -- supunându-se paşnic şi ordonat, lăudând fiecare lege dreaptă, mustrând nelegiuirea şi păcatul, aratând înainte spre Împărăţia promisă a lui Dumnezeu şi spre binecuvântările care se aşteaptă sub ea, şi nu prin metoda adoptată obişnuit, de amestec în politică şi uneltire cu lumea pentru putere, fiind astfel atraşi în războaie, în păcate şi în degradarea generală -- astfel deci, în glorioasă castitate, Mireasa în perspectivă a Prinţului Păcii trebuie să fie o putere pentru bine, ca reprezentanta Domnului ei în lume.

    Biserica lui Dumnezeu trebuie să acorde toată atenţia şi efortul pentru propovăduirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru înaintarea intereselor acelei Împărăţii conform planului prezentat în Scripturi. Dacă va face aceasta cu credincioşie, ea nu va avea nici timp, nici dispoziţie de a se ocupa de politica guvernelor prezente. Domnul n-a avut timp pentru ea; apostolii n-au avut timp pentru ea; şi nu are nici unul dintre sfinţii care le urmează exemplul.

    ((A268))

    Curând după moartea apostolilor Biserica timpurie a căzut pradă tocmai acestei ispite. Propovăduirea viitoarei Împărăţii a lui Dumnezeu, care va înlocui toate împărăţiile pământeşti, şi a lui Cristos cel răstignit, ca moştenitorul acelei Împărăţii, a fost nepopulară şi a adus cu ea persecuţie, batjocură şi dispreţ. Dar unii s-au gândit să îmbunătăţească planul lui Dumnezeu şi în loc de suferinţă să aducă Biserica într-o poziţie de favoare în faţa lumii. Printr-o combinaţie cu puterile pământeşti, aceştia au reuşit. Ca rezultat s-a dezvoltat papalitatea, şi în timp ea a devenit amanta şi regina neamurilor. Apocalipsa 17:3-5; 18:7.

    Prin această politică totul s-a schimbat: în loc de suferinţă a venit onoarea; în loc de umilinţă a venit mândria; în loc de adevăr a venit eroarea; şi în loc de a fi persecutată, ea a devenit persecutoarea tuturor celor care au condamnat noile ei onoruri ilegale. Curând a început să inventeze noi teorii şi sofisme pentru a-şi justifica mersul, înşelându-se întâi pe sine şi apoi neamurile, în credinţa că făgăduita domnie milenară a lui Cristos VENISE şi că Regele Cristos era reprezentat prin papii ei, care au domnit peste regii pământului ca locţiitori ai Lui. Pretenţiile ei au avut succes în înşelarea întregii lumi. „Cei care locuiesc pe pământ s-au îmbătat” de doctrinele ei eronate (Apocalipsa 17:2), intimidându-i prin învăţătura că tortura veşnică îi aştepta pe toţi care se împotriveau pretenţiilor ei. Curând regii Europei au fost încoronaţi sau detronaţi prin edictul ei şi sub pretinsa ei autoritate.

    Astfel se întâmplă că regatele Europei de astăzi pretind a fi regate creştine şi anunţă că suveranii domnesc „prin graţia lui Dumnezeu”, adică prin numirea fie a papalităţii, fie a uneia dintre sectele protestante. Căci, deşi reformatorii au abandonat multe din pretenţiile la jurisdicţie eclesiastică etc. ale papalităţii, ei au ţinut la această onoare pe care regii pământului au ajuns s-o ataşeze creştinismului. Şi în acest fel reformatorii au căzut ((A269)) în aceeaşi eroare şi au exercitat autoritate de monarhi în numirea şi aprobarea guvernelor şi regilor, denumindu-le „împărăţii creştine” sau împărăţii ale lui Cristos. Astfel auzim astăzi mult despre acea enigmă stranie, „Lumea Creştină” -- într-adevăr o enigmă când este privită în lumina adevăratelor principii ale Evangheliei. Domnul nostru a spus despre ucenicii Săi: „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume”. Iar Pavel ne îndeamnă spunând: „Să nu vă conformaţi veacului acestuia”. Ioan 17:16; Romani 12:2.

    Dumnezeu niciodată n-a aprobat numirea acestor împărăţii după numele lui Cristos. Înşelate de Biserica nominală, aceste neamuri navighează sub culori false, pretinzând a fi ce nu sunt. Singurul lor drept, abstracţie făcând de votul poporului, este în concesiunea limitată a lui Dumnezeu, aşa cum i s-a spus lui Nebucadneţar -- până vine Cel care are drept la stăpânire.

    Pretenţia că aceste împărăţii imperfecte, cu legile lor imperfecte şi adesea cu conducători egoişti şi vicioşi, sunt „împărăţiile Domnului nostru şi ale Unsului Său” este o calomnie grosolană la adresa adevăratei Împărăţii a lui Cristos, în faţa căreia ele vor trebui în curând să cadă, şi la adresa „Prinţului păcii” şi a conducătorilor ei drepţi. Isaia 32:1.

    O altă daună serioasă ce rezultă din această eroare este că prin ea atenţia copiilor lui Dumnezeu a fost îndepărtată de la Împărăţia cerească făgăduită, şi ei au fost conduşi spre o recunoaştere nepotrivită a împărăţiilor pământeşti şi la o intimitate cu ele, ca şi la încercări aproape inutile de a altoi harurile şi moralitatea creştinismului în aceste tulpini sălbatice, lumeşti, până la neglijarea Evangheliei referitoare la adevărata Împărăţie şi la speranţele care se centrează în ea. Sub această înşelare, în prezent unii sunt foarte preocupaţi ca numele lui Dumnezeu să fie încorporat în Constituţia Statelor Unite, pentru ca prin aceasta((A270)) poată deveni o naţiune creştină. Prezbiterienii reformaţi au refuzat de ani de zile să voteze sau să deţină funcţii în acest guvern, fiindcă nu este Împărăţia lui Cristos. Astfel ei recunosc caracterul nepotrivit al participării creştinilor la oricare altă împărăţie. Noi încurajăm mult acest sentiment, dar nu şi concluzia că, dacă numele lui Dumnezeu ar fi menţionat în Constituţie, faptul acesta ar transforma acest guvernământ dintr-o împărăţie a acestei lumi într-o împărăţie a lui Cristos şi le-ar da libertatea să voteze şi să deţină funcţii în el. O, ce nechibzuinţă! Ce mare este înşelarea prin care „Mama desfrânatelor” a îmbătat toate neamurile (Apocalipsa 17:2); deoarece într-o manieră similară se pretinde că regatele Europei au fost transferate de la Satan la Cristos şi au devenit „naţiuni creştine”.

    Să se remarce faptul că cele mai bune şi cele mai rele dintre naţiunile pământului nu sunt decât „împărăţii ale acestei lumi”, a căror concesiune de putere de la Dumnezeu este acum aproape expirată, pentru ca să poată da loc succesorului lor orânduit, Împărăţia lui Mesia, al Cincilea Imperiu Universal al pământului (Daniel 2:44; 7:14, 17, 27) -- această vedere va face mult pentru a stabili adevărul şi a răsturna eroarea.

    Dar, după cum se prezintă situaţia, acţiunile papalităţii în această privinţă, aprobate de reformatorii protestanţi, trec necontestate printre creştini. Şi deoarece trebuie să susţină Împărăţia lui Cristos, ei se simt obligaţi să apere împărăţiile prezente ale aşa-numitei creştinătăţi în cădere, al căror timp expiră repede; în acest fel simpatia lor este adesea forţată spre partea asupririi, mai degrabă decât spre partea dreptului şi libertăţii -- spre partea împărăţiilor acestei lumi şi a prinţului acestei lumi, mai degrabă decât spre partea adevăratei Împărăţii viitoare a lui Cristos. Apocalipsa 17:14; 19:11-19.

    Lumea ajunge repede să-şi dea seama că „împărăţiile acestei lumi” nu sunt asemenea lui Cristos şi că pretenţia ((A271)) lor de a fi prin hotărârea lui Cristos nu este incontestabilă. Oamenii încep să-şi folosească puterea raţiunii în această chestiune şi în altele similare; şi ei îşi vor exprima cu atât mai violent convingerile prin fapte, cu cât ajung să-şi dea seama că au fost obiectul unei înşelări în numele lui Dumnezeu, al Dreptăţii şi al Prinţului Păcii. De fapt, tendinţa multora este să tragă concluzia că creştinismul este o impunere fără temei, şi că, aliat cu conducătorii civili, scopul lui este numai să ţină în frâu libertăţile maselor.

    O, dacă oamenii ar fi înţelepţi, dacă şi-ar îndrepta inimile spre înţelegerea lucrării şi planului Domnului! Atunci împărăţiile prezente s-ar topi treptat -- ar urma repede reformă după reformă şi libertate după libertate, şi dreptatea şi adevărul ar predomina până când ar fi stabilită dreptatea pe pământ. Dar ei nu vor să facă aceasta şi nici nu pot în starea lor prezentă decăzută; şi astfel, înarmaţi cu egoismul, fiecare se va strădui pentru supremaţie, şi regatele acestei lumi vor trece cu un timp de strâmtorare mare, cum n-a mai fost de când sunt popoare. Despre cei care în zadar vor încerca să menţină stăpânirea trecută, atunci când stăpânirea va fi dată Celui care are dreptul la ea, Domnul accentuând spune că ei luptă împotriva Lui -- un conflict în care sigur vor fi fără succes. El spune:

    „Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii pământului se răscoală şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva DOMNULUI şi împotriva Unsului Său: «Să rupem legăturile lor şi să aruncăm departe de noi funiile lor». Cel care locuieşte în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei. Apoi, în mânia Lui le vorbeşte şi în aprinderea Sa îi îngrozeşte, zicând: «Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu peste Sion, muntele sfinţeniei Mele» . . . Acum, împăraţi, fiţi înţelepţi! Luaţi învăţătură, judecătorii pământului! Slujiţi DOMNULUI cu frică şi bucuraţi-vă tremurând! Sărutaţi ((A272)) [faceţi-vă prieteni] pe Fiul [Unsul lui Dumnezeu], ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră; căci mânia Lui este gata să se aprindă. Ferice de toţi câţi se încred în El”. Psalmul 2:1-6, 10-12.

    ÎMPĂRĂŢIA ESTE APROAPE

    „Veghetorule, ne spune, cât a mai rămas din noapte?
    Care sunt ale ei semne, spuse în făgăduinţă?
    Călătorule, priveşte peste-naltul cel de munte
    Steaua glorioasă care-i în lumină strălucindă!
    Oare-a ei frumoasă rază, veghetorule, prezice
    Bucurie ori speranţă?
    Călătorule, desigur, ea aduce, aduce ziua
    Care lui Israel i-e făgăduită.

    Veghetorule, ne spune, cât a mai rămas din noapte?
    Şi mai sus încă se-nalţă steaua ceea;
    Şi-al ei mers, fericire şi lumină, pace şi-adevăr,
    Călătorule, prezice!
    Veghetorule, razele-i împodobesc
    Numai locul de unde pornesc?
    Ea veacurile stăpâneşte,
    Slava ei pământul umple, călătorule, priveşte!

    Veghetorule, ne spune, dimineaţa
    Gloriei frumosului Sion răsare?
    Semnele ce-a ei venire-arată
    Strălucesc pe-a ta cărare?
    Călătorule, te scoală şi priveşte-n jurul tău!
    Lumina străbate cerul!
    Hainele de nuntă-ncinge!
    Scoală! Scoală! Aurora se iveşte!”


    © 2005-2014 Studenţii Bibliei