STUDIUL II
„Timpul sfârşitului”
sau „Ziua pregătirii Sale”
— Daniel XI —
Timpul sfârşitului — Începutul lui, 1799
d. Cr. — Sfârşitul lui, 1914 d. Cr. — Ce trebuie să se
pregătească şi cu ce scop — Istoria lumii trasată profetic
prin conducătorii ei principali — De la 405 Î. Cr. până în
această zi a pregătirii — Începutul timpului sfârşitului
marcat precis, dar fără nume sau date
„TIMPUL sfârşitului”, o perioadă de o
sută şi cincisprezece (115) ani, de la 1799 d. Cr. până la
1914 d. Cr., este marcat în mod deosebit în Scripturi. „Ziua
pregătirii Sale” este un alt nume dat aceleiaşi perioade,
pentru că creşterea generală a cunoştinţei din această
perioadă, având ca rezultat descoperiri, invenţii etc.,
pregăteşte calea Mileniului de favoare care vine, pregătind
mijloacele mecanice care vor economisi forţa de muncă şi
care vor da lumii în general timp şi comodităţi, care sub
domnia de dreptate a lui Cristos vor fi o binecuvântare
pentru toţi şi un ajutor pentru umplerea pământului de
cunoştinţa Domnului. Aceasta este o zi sau o perioadă de
pregătire şi în alt sens, fiindcă prin creşterea cunoştinţei
în rândul maselor, dându-le tuturor un gust al libertăţii şi
al luxului înainte ca domnia lui Cristos să fie stabilită ca
să reglementeze în mod corect lumea, aceste binecuvântări
vor deveni treptat mijloace ale puterii de clasă şi vor avea
ca rezultat ridicarea maselor şi răsturnarea trusturilor
corporative etc., cu care vor cădea şi toate stăpânirile
actuale ale pământului, civile şi eclesiastice. Şi astfel
prezentul este o zi de pregătire (printr-o asemenea
((24)) răsturnare) pentru stabilirea stăpânirii
universale a Împărăţiei lui Dumnezeu cerute de atâta timp în
rugăciune.
Ultimii patruzeci de ani ai Timpului
Sfârşitului sunt numiţi „Sfârşitul” sau „Secerişul” Veacului
Evanghelic, aşa cum citim: „seceriŞul este sf<rŞitul
veacului” (Mat. 13:39). Asupra caracterului prezis şi a
evenimentelor generale din această perioadă vom atrage în
curând atenţia în mod deosebit, rezervând însă aspectele
speciale ale secerişului pentru un capitol următor.
Deşi informaţia care indică data acestei
perioade este dată în profeţia lui Daniel, noi ştim că el
n-a înţeles nimic cu privire la ea, după cum a spus: „am
auzit dar n-am înţeles” (Dan. 12:8). Ca răspuns la
întrebările sale nerăbdătoare i sa spus că acele cuvinte
erau închise şi pecetluite până la Timpul
Sfârşitului. Rezultă, prin urmare, că nimeni n-a putut
înţelege profeţia înainte de 1799; şi înainte de a părăsi
acest subiect vom arăta că profeţia indică faptul că ea nu
va începe să fie înţeleasă înainte de 1829, nici nu
va ajunge la o dezvăluire clară până în 1875.
Capitolul 11 al profeţiei lui Daniel este
dedicat evenimentelor remarcabile care duc la această
perioadă, Timpul Sfârşitului, în timp ce capitolul 12
continuă de atunci până la Sfârşit sau Seceriş. Cei care
studiază profeţia vor observa felul deosebit în care este
prezentată data începutului Timpului Sfârşitului — un fel
remarcabil atât pentru exactitate în fixarea datei, cât şi
pentru tăinuirea ei până la timpul stabilit pentru ca ea să
fie înţeleasă. Şi după ce acest punct al timpului este
astfel în mod deosebit marcat în capitolul 11, fără ca vreun
nume sau vreo dată să fie menţionate, capitolul 12 dă trei
perioade de timp, 1260, 1290 şi 1335 de zile profetice, care
confirmă şi stabilesc lecţia capitolului 11, că începutul
Timpului Sfârşitului a fost în anul 1799.
Şi, deşi capitolul 11 menţionează în
treacăt câteva dintre cele mai proeminente personaje şi
evenimente ale istoriei, după cum vom arăta, totuşi mărturia
lui este încă pecetluită ((25)) pentru foarte mulţi
dintre cei care studiază profeţia, din cauză că subiectul
central al profeţiei, de care multe depind, a avut deja
o împlinire aparentă. Acest mod de a acoperi sau a ascunde o
profeţie până la timpul cuvenit ca să fie descoperită nu
este nicidecum neobişnuit. Şi unii dintre cei care au
studiat profeţia în trecut au fost atât de încrezători că
acest subiect central se împlinise deja, încât în Bibliile
englezeşti, versiunea comună, referinţa marginală spune —
„împlinită de la 171 până la 168 î. Cr.” Textul (Dan. 11:
31) spune: „Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor profana
sfântul locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa
necurmată [literal neîntreruptă] şi vor aşeza [sau
stabili] urâciunea care pustieşte [sau urâciunea
pustiitoare]”.
Se pretinde că această profeţie a fost
împlinită prin Antiohus Epifanes, un rege sirian, când a
intrat forţat în Ierusalim şi a oprit sacrificiile pentru
Dumnezeu în Templu, şi a pus în templu idolul lui Jupiter
Olimpianul.
Această împlinire aparentă a profeţiei
este suficientă pentru a-l satisface pe cercetătorul
obişnuit, mulţumit să creadă ce i se spune; şi aceasta îl
face să-şi piardă interesul pentru profeţie, ca una
împlinită în trecutul îndepărtat şi fără vreun interes
special pentru el. Dar cel care va studia cu seriozitate va
observa că a fost prezis (versetul 14) că jefuitorii
poporului lui Daniel vor încerca într-adevăr să
împlinească viziunea (sau o vor împlini aparent), dar nu vor
reuşi; şi, mai departe, că Timpul Sfârşitului a fost un timp
stabilit (versetul 35); şi că nu se putea da o interpretare
deplină şi corectă până atunci. Ca atare, unii ca
aceştia nu vor aştepta interpretări corecte din trecut. Şi
cel care studiază cu grijă nu va trece cu vederea nici
faptul că Domnul nostru a atras atenţia chiar asupra acestei
profeţii cu două sute de ani după pretinsa ei împlinire şi
ne-a spus să aşteptăm împlinirea ei în viitor,
zicând: „Veţi vedea [în viitor] «urâciunea pustiirii ...
aşezată în locul sfânt»” (Mat. 24:3, 15). Domnul nostru
chiar a adăugat o atenţionare, că trebuie să ((26))
luăm aminte şi să nu greşim în privinţa adevăratei urâciuni,
spunând: „Cine citeşte să înţeleagă”.
Avem încredere că dovezile prezentate în
volumul precedent au clarificat faptul că marele sistem
papal este urâciunea pustiitoare care de secole a jefuit
atât lumea cât şi Biserica în numele împărăţiei lui Cristos.
Într-adevăr, ea stă de mult în „locul sfânt” — în templul
lui Dumnezeu, Biserica creştină. Mulţumim lui Dumnezeu
pentru privilegiul de a vedea tot mai clar caracteristicile
ei oribile, ca să putem fugi de toate erorile ei. Mulţumim
lui Dumnezeu că zilele ei sunt numărate şi că Sfântul Locaş
curăţat (Dan. 8:14) va fi în curând înălţat şi umplut de
slava lui Dumnezeu.
Cu această introducere continuăm să
examinăm Daniel 11 în ordine succesivă.
Versetul 2 începe cu imperiul
medo-persan, al patrulea şi ultimul împărat fiind Darius al
III-lea Codomanus.
Puternicul împărat din versetul 3 este
Alexandru cel Mare al Greciei, despre care citim cu interes
următorul fragment din istoria lui Willard. El spune:
„Alexandru cel Mare, după ce a invadat
Iudeea, a trimis la Ierusalim un mandat pentru a se furniza
armatei sale provizii şi trupe. Jaddus, marele preot de
atunci, i-a răspuns că el jurase supunere faţă de împăratul
Persiei şi nu-i putea abandona cauza cât timp trăia. De
îndată ce asediul Tirului a fost încheiat, Alexandru a
înaintat spre Ierusalim ca să se răzbune pentru acest refuz.
Înştiinţat de scopul lui şi cu totul incapabil să se lupte
cu el, în strâmtorarea sa marele preot a strigat spre cer
după protecţie. Fiind îndrumat printro viziune de noapte, el
a deschis larg porţile cetăţii şi a presărat calea cu flori.
Îmbrăcându-se în splendidele veşminte ale preoţiei levitice,
a ieşit să-l întâmpine pe cuceritor, urmat de toţi preoţii
îmbrăcaţi în alb. Alexandru l-a întâlnit, i s-a plecat şi i
s-a închinat. Fiind întrebat de prietenul său uimit pentru
ce el, pe care alţii l-au adorat, lar adora pe marele preot,
el a răspuns: «Nu-l ador pe el, ci ((27)) pe
Dumnezeul al cărui slujitor este. L-am cunoscut imediat ce
i-am văzut veşmântul, că este acelaşi pe care l-am văzut
într-o viziune în Macedonia când făceam planuri pentru
cucerirea Persiei; şi el m-a asigurat atunci că Dumnezeul
lui va merge înaintea mea şi-mi va da izbândă». Apoi
Alexandru i-a îmbrăţişat pe preoţi, mergând în mijlocul lor
şi intrând astfel în Ierusalim, unde, în modul cel mai
solemn, a oferit sacrificii în templu. Atunci marele
preot i-a arătat profeţia lui Daniel şi a interpretat-o în
sensul că prezicea că puterea persană va fi răsturnată de
el”.
Cu toate că Alexandru a cucerit lumea în
scurta perioadă de treisprezece ani, împărăţia n-a continuat
după moartea sa ca o singură naţiune în familia sa, ci a
fost împărţită de către cei patru generali ai săi şi
fărâmiţată în bucăţi, după cum se afirmă în versetul 4.
Remarcaţi aici asemănarea acestei
profeţii cu cea din Daniel 8:3-9, 20-25. Aici este arătat că
dintr-una din diviziunile imperiului lui Alexandru (compară
versetele 8, 9 şi 21) va ieşi un „corn mic” sau o putere
care va deveni extrem de mare. Aceasta se referă în mod
evident la Roma, care s-a ridicat în influenţă pe ruinele
Greciei. Din starea de supus neînsemnat, ai cărui ambasadori
se grăbeau să recunoască supremaţia greacă şi să devină
parte din imperiu la picioarele lui Alexandru cel Mare,
Roma s-a ridicat treptat la supremaţie.
Istoria spusă în puţine cuvinte în Daniel
8:9, 10 este relatată cu mai multe detalii în capitolul
11:5-19. În această relatare detaliată, Egiptul este
menţionat ca împăratul de la miazăzi; în vreme ce
grecii şi după aceea romanii, succesorii lor la putere
sau noul corn ieşit din Grecia, sunt numiţi împăratul de
la miazănoapte. Împletită între aceştia, legată când de
unul când de altul, este istoria poporului lui Dumnezeu —
poporul lui Daniel — în a cărui binecuvântare finală, aşa
cum a fost promisă de Dumnezeu, Daniel s-a încrezut. Este
anevoios şi inutil a urmări această istorie în ((28))
multele ei detalii ale conflictelor dintre generalii lui
Alexandru şi succesorii lor, până la versetul 17, care se
referă la Cleopatra, împărăteasa Egiptului. Şi deoarece până
aici toate sunt stabilite, nu este nevoie să mergem mai
departe în trecut.
Cei care pretind că versetul 31 se aplică
la Antiohus Epifanes continuă să aplice profeţia din
versetul 18 la micile încăierări şi lupte dintre Seleucus,
Filopater, Antiohus Epifanes şi Ptolemeus Filomater până la
sfârşitul capitolului — aşa cum evreii erau în mod evident
obişnuiţi s-o aplice. Evreii, continuând această
interpretare în capitolul 12, aveau temeiuri puternice să
aştepte eliberarea grabnică prin Mesia; astfel citim că pe
timpul naşterii Domnului nostru „tot poporul era în
aşteptarea” Lui, şi prin El a eliberării lor de sub jugul
roman. Însă de la versetul 18 încolo, noi care vedem
adevărata „urâciune”, avem o părere diferită de a lor şi
înţelegem că profeţia numai atinge personajele proeminente
până la papalitate; şi apoi referindu-se în treacăt la ea şi
identificând-o, trece mai departe până la sfârşitul puterii
ei de a persecuta şi marchează acea dată printr-o relatare
detaliată a unuia dintre cele mai remarcabile personaje ale
istoriei — Napoleon Bonaparte.
Dar se poate pune întrebarea, de ce
această schimbare a metodei amănunţite din versetele
anterioare, de a se atinge numai aspectele proeminente ale
istoriei? Răspundem că aceasta a fost o parte din metoda lui
Dumnezeu de a pecetlui şi a închide profeţia. În plus, totul
în profeţie a fost aranjat astfel încât să nu poticnească pe
Israel la prima venire. Dacă amănuntele şi detaliile a
douăzeci de secole ar fi fost expuse cum este acea profeţie
din versetele 3-17 ale acestui capitol, ele ar fi fost
lungi, obositoare şi în afara înţelegerii, şi ar fi dat
evreilor şi bisericii creştine timpurii o idee despre
lungimea timpului înainte de venirea Împărăţiei lui
Dumnezeu; şi nu acesta a fost scopul lui Dumnezeu.
Continuând deci, înţelegem că versetele
17-19 se aplică la timpurile şi la întâmplările în care au
figurat Marc ((29)) Antoniu şi Cleopatra, când
Antoniu a căzut şi Egiptul („împăratul de la miazăzi”) a
fost înghiţit de imperiul roman. Versetul 20 îl aplicăm la
Cezar August, care a fost vestit pentru colectarea
sistematică de impozite mari de la toate naţiunile
tributare, şi ale cărui perceperi de impozite în Iudea şi în
toată lumea civilizată de atunci sunt amintite în Scriptură
în legătură cu naşterea Domnului nostru (Luca 2:1).
Declaraţia, „În timpul acela a ieşit o poruncă de la Cezar
August: să se facă recensământ în toată lumea”, corespunde
exact cu descrierea — „în locul său se va ridica unul
care va face să treacă un colector de taxe prin podoaba
împărăţiei” îTrad. lit. nouă — n. e.ş. Această parte din
urmă a descrierii se potriveşte şi ea cu exactitate, pentru
că perioada domniei lui Cezar August este consemnată în
istorie ca epoca cea mai slăvită a marelui Imperiu
Roman şi este numită „vârsta de aur a Romei”.
O altă traducere a versetului 20 spune:
„În locul lui se va ridica unul care va face ca perceptorul
de impozite să treacă prin ţinutul glorios al
împărăţiei”. Aceasta ar părea să se aplice în mod
special la Palestina şi ar face ca ea să se potrivească
exact cu relatarea din Luca. Dar ambele aplicări sunt
corecte: A fost timpul glorios al Imperiului Roman, şi
perceptorilor de impozite li s-a cerut să treacă prin
ţinutul Palestinei — ţinutul glorios al împărăţiei. Mai
mult, să se remarce că Cezar August a fost cel dintâi
conducător care a instituit în lume o impozitare
sistematizată.
Citim mai departe despre acest conducător
proeminent — „dar în câteva zile va fi zdrobit şi anume nu
prin mânie, nici prin război”. Despre Cezar August este
consemnat că a murit de moarte liniştită, în timp ce
predecesorul său şi cei şapte succesori ai săi la puterea
imperială au murit de moarte violentă. Moartea sa a survenit
la câţiva ani după ce atinsese culmea puterii şi făcuse „ca
perceptorul de impozite să treacă prin ţinutul glorios al
împărăţiei”.
Versetul 21 îl descrie în mod potrivit pe
Tiberiu Cezar, succesorul lui August: „În locul lui se va
ridica un om ((30)) dispreţuit, căruia nu-i vor da
cinstea împărăţiei; dar el se va ridica într-un timp de
linişte şi va obţine împărăţia prin intrigi”. Să remarcăm
aici cum relatarea istorică despre Tiberiu este în acord cu
cea de mai sus făcută de profet.
White spune: „Tiberiu avea cincizeci şi
şase de ani când a urcat pe tron, declarând mare lipsă de
dorinţă de a-şi asuma grijile importante ale acestuia.
... Toate restricţiile fiind acum înlăturate, tiranul a dat
frâu liber patimilor sale crude şi senzuale”.
Willard spune: „La început s-a prefăcut
şi părea că domneşte cu moderaţie; dar masca a căzut curând.
... Senatul, căruia el i-a transferat toate drepturile
politice ale poporului, devenise degradat şi astfel îi
aproba slugarnic faptele şi oferea tămâia linguşirii
neîncetate omului care le umplea străzile cu sânge. Sub
administraţia acestuia, cel mai degradat dintre
oameni, Domnul nostru Isus Cristos a fost răstignit în
Iudeea”.
Aceste imagini se potrivesc exact cu
descrierea profetului şi sunt confirmate în continuare de
versetul următor — 22: „Oştile [toţi împotrivitorii] se vor
revărsa ca un râu [potop] înaintea lui, dar vor fi zdrobite,
împreună cu căpetenia legământului”. Această ultimă
afirmaţie pare să se refere negreşit la Domnul nostru Isus,
care, aşa cum s-a remarcat mai sus de către istoric, a fost
răstignit sub administraţia lui Tiberiu de către
reprezentantul său, Pilat, guvernatorul roman al Iudeii, şi
de soldaţii romani.
„După ce se vor uni cu el [Senatul
recunoscându-l ca împărat], el va lucra cu viclenie; va
porni şi va deveni puternic cu puţină lume. [Tiberiu a
organizat garda pretoriană, la început de 10.000,
apoi dublată. Acest mic număr de oameni, ca gardă de corp a
împăratului, era în permanenţă la Roma şi sub controlul său.
Prin ea, el a terorizat poporul şi Senatul, a abolit
alegerile populare, adunările etc.] În timp de pace va intra
în locurile cele mai roditoare ale ţinutului, va face ce nu
făcuseră nici părinţii ((31)) lui, nici părinţii
părinţilor lui: va împărţi prada, jafurile şi bogăţiile; va
urzi planuri împotriva cetăţuilor, dar aceasta pentru un
timp.” Versetele 23, 24.
Politica lui August şi a succesorilor lui
a fost să păstreze în mod paşnic stăpânirea domeniilor
câştigate înainte, mai degrabă decât să caute noi anexări
prin cucerire; şi pentru a-şi asigura această stăpânire,
politica lor a fost să împartă prada prin numirea de
guvernatori locali, cu demnitate şi autoritate, al căror
mandat a fost făcut să depindă de păstrarea ordinii în
provinciile lor, de loialitatea lor faţă de cezari şi de
colectarea neîntârziată a impozitelor. Ei n-au mai continuat
ca la început politica de jefuire şi prădare a lumii numai
ca să ducă prăzile ca trofee la Roma. Prin această politică
diplomată, astfel „urzind planuri”, Roma conducea
acum lumea mai deplin şi cu mai mare prestigiu decât atunci
când armatele sale mergeau încoace şi încolo.
Trebuie recunoscut că în timp ce profeţia
a detaliat relatarea, şi în cazul lui August şi Tiberiu
aproape că a individualizat-o, totuşi acesta a fost doar un
mijloc pentru un scop. Scopul care trebuia atins era să
marcheze timpul transferării stăpânirii universale de la
Grecia la Roma, de la cei patru generali ai lui Alexandru
cel Mare, reprezentând patru diviziuni ale acelui imperiu
(cele „patru coarne” ale „ţapului” grec, menţionate în
Daniel 8:8) către Imperiul Roman, care în acea vreme şi mai
înainte era o parte din Grecia. Cei patru generali care i-au
urmat lui Alexandru cel Mare sunt la fel de clar marcaţi în
istorie ca şi în profeţie*. Istoricul** spune:
*În Daniel 8:8 şi 11:4, 5 se face în mod
distinct referire la diviziunea între aceştia patru.
**Universal History (Istoria
Universală) de Willard, pagina 100.
„Imperiul [grec] era acum divizat în
patru părţi şi fiecăruia dintre generalii care formau
alianţa i-a fost încredinţată câte o parte. Ptolemeu şi-a
asumat puterea regală în Egipt; ((32))
Seleucus în Siria şi în Asia de Sus, Lisimah
în Tracia şi în Asia Mică până la Taurus, iar
Casandru şi-a luat ca parte Macedonia”.
În această divizare Italia aparţinea de
administraţia lui Casandru, care era diviziunea nordică,
numită „împăratul de la miazănoapte”, în timp ce Egiptul era
diviziunea sudică sau „împăratul de la miazăzi”. Treptat
influenţa romană a predominat şi bucată cu bucată
teritoriile deţinute iniţial de Seleucus, Lisimah şi
Casandru au fost aduse în supunere Romei, care era parte a
diviziunii nordice, şi a rămas numai Egiptul, diviziunea
sudică. Acest împărat de la miazăzi, Egiptul, a devenit
supus puterii diviziunii nordice, cum s-a amintit mai sus,
în zilele Cleopatrei, ale lui Antoniu şi August Cezar, în
parte prin voia tatălui Cleopatrei, care, murind în timp ce
copiii erau mici, a lăsat împărăţia sub protecţia Senatului
roman, şi în parte datorită înfrângerii lui Marc Antoniu.
Pentru o vreme, într-adevăr, „împăratul de la miazăzi”,
Egiptul, a fost cam la fel de puternic ca şi „împăratul de
la miazănoapte”, Roma. Istoricii ne spun că „era cea mai
mare naţiune comercială existentă atunci”, că avea
„33.000 de cetăţi” şi că venitul lui anual „se ridica la
14.800 talanţi de argint”, cam 20.000.000 de dolari.
Recunoscând sensul şi scopul profeţiei,
nu trebuie să ne aşteptăm la relatări detaliate, personale
despre monarhii acestor împărăţii, dar prin „împăratul de la
miazănoapte” trebuie să înţelegem reprezentantul Imperiului
Roman, iar prin „împăratul de la miazăzi” un reprezentat al
împărăţiei Egiptului. Cu această explicaţie continuăm cu
profeţia.
Versetul 25: „Apoi [Roma] va porni cu
puterea şi curajul lui, împotriva împăratului de la miazăzi
[Egiptul], cu o armată mare. Şi împăratul de la miazăzi va
porni la război cu o armată şi mai mare şi foarte puternică;
dar nu va putea să ţină piept, căci se vor urzi [cu
înşelăciune] planuri rele împotriva lui”.
((33))
Din anul 30 î. Cr., când Cezar August a
făcut Egiptul o provincie romană, n-a avut loc nici o
ostilitate între cele două ţări până când împărăteasa
Zenobia, o urmaşă a Cleopatrei, cam pe la anul 269 d. Cr., a
pretins şi a exercitat control asupra lui. Domnia ei a fost
scurtă; Aurelian, împăratul roman, învingând-o în anul 272
d. Cr. Istoricul spune: „Siria, Egiptul şi Asia Mică au
recunoscut stăpânirea Zenobiei, regina Palmirei. Dar ea a
trebuit să facă faţă forţei superioare a imperiului şi
iscusinţei militare a celui mai de seamă comandant al
vremii. Totuşi Aurelian scrie despre ea: «Poporul roman
vorbeşte cu dispreţ despre războiul pe care îl duc împotriva
unei femei. Ei nu cunosc nici caracterul, nici faima
Zenobiei. Este imposibil să descrii pregătirile ei de război
şi curajul ei disperat»”. Firmus, aliatul Zenobiei în Egipt,
a fost repede învins şi ucis, iar Aurelian s-a întors la
Roma acoperit de onoare şi cu mare bogăţie, aşa cum este
descris în versetul 28 — „Când se va întoarce în ţara lui cu
mari bogăţii, în inima lui va fi vrăjmaş legământului sfânt,
va lucra [diferite fapte vitejeşti] şi se va întoarce în
ţara lui”.
Ca dovadă a bogăţiilor acumulate de el,
să remarcăm un fragment din relatarea lui Gibbon, despre
marşul lui triumfal pe străzile Romei. El spune:
„Bogăţia Asiei, armele şi drapelurile
popoarelor cucerite, platoşa şi garderoba magnifică a
reginei siriene, erau dispuse în simetrie exactă sau în
dezordine artistică. ... Frumoasa figură a Zenobiei era
restrânsă în lanţuri de aur; un sclav susţinea lanţul de aur
care îi încercuia gâtul şi ea aproape leşina sub greutatea
de nesuportat a bijuteriilor. Ea mergea pe jos înaintea
carului magnific în care odată spera să intre pe porţile
Romei”.
Cât despre afirmaţia profetului, că la
întoarcere inima lui va fi împotriva legământului sfânt
(creştinismului), Mosheim spune:
((34))
„Aurelian, deşi dedat excesiv la
idolatrie şi având o puternică aversiune faţă de creştini,
totuşi timp de patru ani n-a luat nici o măsură pentru a le
face rău. Dar în cel de-al cincilea an al domniei sale, fie
din propria sa superstiţie, fie îndemnat de superstiţia
altora, el s-a pregătit să-i persecute: şi dacă ar fi trăit,
atât de crudă şi feroce îi era firea şi atât de mult a fost
influenţat de preoţii şi admiratorii zeilor, încât
persecuţia lui ar fi fost mai crudă decât oricare din cele
anterioare. Dar înainte ca noile sale edicte să ajungă în
toate provinciile, a fost asasinat; şi de aceea numai puţini
creştini au suferit sub el pentru evlavia lor.”*
*History of Christianity (Istoria
Creştinismului), Vol. II, pag. 101.
Acest spirit de persecuţie împotriva
creştinismului s-a manifestat după întoarcerea sa din
expediţia de cucerire, aşa cum este arătat în
profeţie. Aurelian a fost un adorator al soarelui şi a
atribuit Soarelui victoria sa asupra Zenobiei; şi imediat
după bătălie s-a îndreptat spre magnificul templu
dedicat Soarelui să recunoască favoarea. Întrucât creştinii
socoteau Soarele nedemn de închinare, se presupune că
refuzul lor de a participa la această adorare a Soarelui a
provocat împotrivirea sa neaşteptată şi violentă.
Versetul 26: „Aceia care vor mânca bucate
alese de la masa lui îl vor zdrobi; armatele lui se vor
împrăştia şi morţii vor cădea în mare număr”. Aurelian a
fost asasinat de propriii săi generali, armata lui a avut
izbândă, deşi mulţi au fost ucişi.
Versetul 27 nu se aplică la Roma şi la
Egipt, ci la doi împăraţi sau două puteri din
Imperiul Roman — puterea imperială stingându-se treptat, iar
puterea clericală ajungând încet la viaţă şi la ambiţie.
Fiecare căuta să-l folosească pe celălalt pentru propriile
sale scopuri egoiste, deşi negau astfel de intenţii. Este
scris: „Cei doi împăraţi nu vor căuta decât să-şi facă rău
unul altuia, vor sta la aceeaşi masă şi vor vorbi cu
viclenie. Dar nu vor reuşi [atunci], căci sfârşitul
nu va veni decât la timpul hotărât”.
((35))
Sau, pentru a exprima gândul mai clar, o
anumită perioadă, de 1260 de ani, fusese stabilită de
Dumnezeu ca durata puterii de persecuţie a papalităţii; de
aceea, uniunea sau alianţa dintre cler şi puterea civilă nu
putea „reuşi” atunci, deoarece cei 1260 de ani
socotiţi de la acea dată ar fi adus „sfârşitul” prea curând;
de aceea, ea trebuia să fie amânată sau reţinută, şi
îngăduită să vină treptat prin decăderea imperiului în
Italia. Vedem în paginile istoriei eclesiastice intrigile
episcopilor creştini pentru putere în Imperiul Roman;
şi evident împăraţii au dezbătut mult dacă nu era în
avantajul lor să recunoască noua religie. Se pare că
Constantin a pus doar în practică, la un timp mai potrivit,
ceea ce alţii gândiseră mai mult sau mai puţin. Însă chiar
şi Constantin a fost împiedicat de atitudinea poporului să
realizeze dintr-o dată şi pe cât de repede se dorea o unire
a forţelor bisericii şi statului.
Privim versetele 29 şi 30 ca o paranteză,
pusă aici pentru a ascunde înţelesul pentru o vreme, prin
întreruperea ordinii relatării, şi credem că se aplică la o
ciocnire atunci încă departe în viitor, între reprezentanţii
Imperiului Roman şi ai Egiptului. Nici un conflict ulterior
între aceştia nu avea să se petreacă cu excepţia unuia, şi
acesta avea să fie chiar la „timpul stabilit” —
timpul sfârşitului, 1799. Pentru acest motiv vom lăsa
examinarea acestor versete până când vom analiza acea ultimă
bătălie dintre ei, cum este detaliată în versetele 40-45.
Versetul 31 este legat de ideea din
versetul 27, şi noi recunoaştem că se referă la cea mai
plină de succes dintre cele două puteri ale Imperiului Roman
— papalitatea. După ce am urmărit istoria prin conducători
individuali remarcabili până la Aurelian şi după ce ni s-au
prezentat cele două conduceri opuse — civilă şi eclesiastică
— care sau ridicat la scurt timp după aceea, sunt indicate
predominanţa papalităţii, caracterul şi lucrarea ei, aşa cum
se raportează la adevărul şi la Biserica lui Dumnezeu —
fiind reprezentată ca un împărat sau ca o putere, neţinând
seama de diferiţii ei papi sau capi care se ((36))
schimbau. Ştim că în rivalitatea dintre conducătorii civili
şi religioşi papalitatea a fost victorioasă; şi profeţia
spune: „Nişte oşti trimise de el vor veni [sau „cei
puternici ai lui se vor ridica” — traducerea Young]
şi vor profana sfântul locaş, cetăţuia, vor face să
înceteze jertfa necurmată şi vor aŞeza urâciunea
care pustieşte”.
În interpretarea noastră aceasta înseamnă
că, deşi nici biserica nici puterea civilă n-au reuşit să se
înghită una pe alta, cum părea odată posibil, totuşi „cei
puternici” s-au ridicat, care au profanat principiile
fundamentale atât ale guvernului civil cât şi ale religiei
adevărate. „Sfântul locaş, cetăţuia”, limitele sacre ale
autorităţii civile pe care Dumnezeu o dăduse pentru un timp
neamurilor, împărăţiilor acestei lumi, au fost subminate de
către aceia din Biserică ce au însetat după dominaţie
actuală, şi care au căutat prin orice mijloc să obţină
putere civilă pentru a ajuta la propăşirea uneltirilor
lor eclesiastice; şi sanctuarul lui Dumnezeu (locaşul
Său sfânt — Biserica) a fost pângărit şi degradat de
eforturile susţinute ale acestor „puternici” de a obţine
putere la conducătorii civili şi număr şi influenţă la
popor. Aceasta a fost papalitatea în embrion, uneltind să se
ridice la putere ca un imperiu sacerdotal.
Nu ne putem mira că aceşti „puternici”,
încrezuţi, nesocotind planul lui Dumnezeu, care prevede
pentru prezentul nostru supunere faţă de
„autorităţile care sunt” (care sunt rânduite de Dumnezeu
pentru încercarea noastră actuală şi pentru pregătirea în
vederea înălţării viitoare la putere, glorie şi
stăpânire a lumii), şi hotărând să domnească, dacă este
posibil, înainte de timpul lui Dumnezeu, au fost atât de
mult în dezacord cu planul lui Dumnezeu, încât au pierdut
însăşi esenţa şi miezul adevărului, şi au reţinut numai
forma, aparenţa exterioară. Un pas foarte hotărâtor al
apostaziei a fost acela de a „face să înceteze jertfa
necurmată”. Pe acesta, apogeul degenerării doctrinare,
reprezentat în doctrinele papale ale Transsubstanţierii şi
((37)) Jertfei Liturghiei, doar îl amintim aici,
lăsându-l pentru o examinare mai completă într-un capitol
următor în legătură cu altă profeţie. De la introducerea
acestei erori fatale şi blasfematoare, Dumnezeu numeşte
sistemul o urâciune; şi înălţarea lui ulterioară la putere
este numită aici „aşezarea urâciunii care pustieşte”.
Cât de bine şi-a câştigat papalitatea acest nume şi cât de
vătămătoare a fost influenţa ei otrăvitoare este bine
atestat de istoria „veacurilor întunecate”, despre care am
dat o mică idee în volumul anterior.
Versetul 32: „Va ademeni prin linguşiri
pe cei care rup legământul”. Aceia din biserică ce n-au
trăit la înălţimea legământului lor cu Domnul au căzut pradă
uşoară linguşirilor, onorurilor, titlurilor etc. puse în
faţa lor de ierarhia papală când aceasta a început să aibă
influenţă. Dar, deşi mulţi au cedat în faţa erorilor, nu
toţi au făcuto, căci citim: „Dar aceia din popor care vor
cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor acţiona.
Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi”. Astfel este
arătată o divizare a Bisericii în două clase distincte,
diferenţiate în Daniel 8:11-14 ca locaşul sfânt şi
oştirea: o clasă, coruptă de onorurile măgulitoare ale
lumii, şi-a încălcat legământul cu Dumnezeu, în timp ce
cealaltă clasă a fost de fapt întărită de persecuţiile la
care a expus-o loialitatea faţă de Dumnezeu. În clasa din
urmă au fost unii care au înţeles situaţia şi i-au învăţat
pe credincioşi că aşa a fost scris în Scripturi, că
Anticristul sau Omul Păcatului se va dezvolta dintr-o mare
lepădare de credinţă în Biserică.
Numărul şi puterea erau în mâinile celor
care au părăsit legământul, care s-au unit cu imperiul; şi
cei credincioşi, puţini, au fost persecutaţi — vânaţi,
întemniţaţi, schingiuiţi, torturaţi şi omorâţi în sute de
forme revoltătoare, aşa cum atestă clar paginile istoriei şi
cum a fost prezis aici prin profet, care a spus: „Unii vor
cădea, loviţi de sabie şi de flacără, de captivitate
şi de jaf, multe zile” (aici se întrerupe cu o altă
paranteză din versetul 34 şi cu o parte din 35), ((38))
„până la timpul sfârşitului; căci sfârşitul nu va fi decât
la timpul hotărât [în viitor]”. Lungimea timpului în
care această persecuţie trebuia să continue nu este
declarată aici, decât că aceasta se va încheia aşa cum a
fost hotărât, la Timpul Sfârşitului. Din alte Scripturi
aflăm că aceasta a fost o perioadă de 1260 de ani, care s-a
sfârşit cu 1799 d. Cr., o dată remarcată în mod deosebit de
Daniel şi de Revelator, precum şi în istorie.
Versetele 34, 35: „Când vor cădea, vor fi
ajutaţi puţin”. Întreaga perioadă a puterii persecutorului
(a papalităţii), 1260 de ani, nu se va sfârşi până în 1799;
dar înainte de sfârşitul ei Dumnezeu a acordat puţin ajutor
prin mişcarea Reformei, care, deşi la început mai degrabă a
intensificat persecuţia, mai apoi a dat oarecare mângâiere
şi protecţie celor care cădeau din cauza credincioşiei faţă
de Cuvântul lui Dumnezeu. Reforma a împiedicat zdrobirea
completă a adevărului din lume. Dar, vai! Odată cu puţinul
ajutor au venit iarăşi „linguşitorii”. De îndată ce
persecuţia a început să slăbească, adversarul a recurs la
aceeaşi stratagemă prin care reuşise înainte să corupă şi să
degradeze biserica, pentru ca acum să biruiască mişcările de
reformă. Regii şi prinţii au început să dea onoruri şi
titluri protestanţilor şi să se unească cu protestantismul;
iar aceasta a dus la rezultate deosebit de rele şi la
devierea de la legământ, după cum citim: „Dar mulţi se vor
uni cu ei din făţărnicie. Chiar şi dintre cei înţelepţi
[lideri, reformatori, învăţători, care au fost în stare să
informeze pe mulţi în privinţa erorilor papalităţii] vor
cădea, ca [puţinii credinicioşi] să fie încercaţi, curăţiţi
şi albiţi”.
Urmărind mai departe profeţia, găsim că
în vreme ce versetele precedente descriu cu precizie
personajele principale în mod proeminent legate de
transferul stăpânirii la Grecia şi apoi la Roma, iar apoi cu
viclenie, treptat, pe furiş, la papalitate ca o putere care
a crescut din Roma civilă, tot aşa, când se ajunge la
punctul foarte important de a ((39)) remarca unde a
fost sfărâmată* dominaţia papală, nu este decât rezonabil să
ne aşteptăm să fie evidenţiat Napoleon, personajul principal
asociat cu această schimbare; şi acest lucru, de asemenea,
nu printr-o descriere a înfăţişării sale personale, ci
printr-o descriere a caracteristicilor sale specifice,
întocmai cum au fost indicaţi August şi Tiberiu Cezar. Găsim
într-adevăr astfel de descriere; şi cariera lui Napoleon
Bonaparte corespunde exact cu acea descriere. Versetele
31-35 descriu papalitatea, erorile şi urâciunile ei, Reforma
şi „puţinul ajutor” din partea ei, deşi un eşec parţial din
pricina linguşirilor; şi aceste versete ne duc până la
„timpul sfârşitului” şi ne arată că, în ciuda puţinului
ajutor acordat, unii vor cădea prin persecuţie
până la Timpul Sfârşitului. Şi aşa s-a şi întâmplat: în
toate ţările supuse papalităţii — Spania, Franţa etc. —
persecuţia prin groaznica Inchiziţie a continuat până când a
fost efectiv zdrobită de Napoleon.
*Este potrivit să spunem că dominaţia
papală s-a terminat la începutul secolului actual; căci după
Revoluţia Franceză autoritatea Romei peste conducători şi
peste împărăţii (şi chiar peste propriul ei teritoriu în
Italia) a fost numai cu numele, nu reală. Să ne
amintim de asemenea că până atunci Franţa a fost, dintre
toate naţiunile, cea mai credincioasă şi mai supusă
autorităţii papale. Regii, prinţii, nobilii şi poporul ei au
fost cei care s-au supus cel mai prompt la poruncile papei —
au organizat cruciade, au mers la război etc., în ascultare
de porunca papei, şi au fost atât de loiali încât să nu
permită nici unui protestant să trăiască pe solul ei după
masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu. Prin urmare, nici
o altă naţiune nu putea să-i dea papalităţii o
lovitură atât de uluitoare şi distructivă ca naţiunea
franceză.
Urmează apoi versetele care îl descriu pe
Napoleon, instrumentul folosit de Providenţă ca să
zdrobească puterea papalităţii şi să înceapă chinuirea ei,
care se va sfârşi în nimicire completă, pentru a fi
realizată mai târziu, aşa cum este scris: „Pe care Domnul
Isus îl va ... desfiinţa cu strălucirea prezenţei Sale”.
2 Tes. 2:8.
((40))
Cariera publică a lui Napoleon Bonaparte,
care a fost recunoscut chiar în timpul său ca „omul
destinului”, este atât de clar zugrăvită de afirmaţia
profetică încât fixează în mod categoric data „timpului
hotărât”. Această metodă de a fixa o dată este corectă. Şi
dacă vom arăta că evenimentele menţionate aici în profeţie
sunt în acord cu cariera lui Napoleon în istorie, putem
determina data la fel de sigur cum am putut determina
începutul domniei lui August Cezar, sau a lui Tiberiu, sau a
Cleopatrei — descrise în versetele 17, 20 şi 21. Cariera lui
Napoleon, în lumina profeţiei, a marcat anul 1799 d. Cr. ca
încheierea celor 1260 de ani ai puterii papale şi începutul
perioadei numite „Timpul Sfârşitului”. Descrierea profetică
continuă astfel:
Versetul 36: „Împăratul va face ce va
voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii
şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului
dumnezeilor; şi va prospera până va trece mânia, căci ce
este hotărât se va împlini”. Napoleon nu era împărat, dar
termenul împărat este unul general pentru a indica un
conducător puternic. El a făcut poate „ce a voit”,
cât de mult a putut face vreun om care a trăit vreodată; el
s-a remarcat prin voinţa şi hotărârea sa care au învins
dificultăţi aproape de neînvins. Pentru a obţine înţelesul
potrivit al versetului de mai sus, trebuie să ne amintim că
cuvântul „dumnezeu” înseamnă puternic şi că
este des folosit în Scriptură cu referire la regi şi la
conducători, ca şi în acest verset: „dumnezeul
dumnezeilor”*. Aici cuvântul „dumnezei” se referă la
conducători, împăraţi şi prinţi, iar expresia „dumnezeul
dumnezeilor” sau conducătorul conducătorilor se referă la
papa. Cei mai mulţi oameni au recunoscut vreun
superior religios, dar Napoleon n-a recunoscut nici unul. El
a avut propria sa voinţă, propriul său plan, care era să se
înalţe deasupra oricărui alt conducător. Chiar şi
„dumnezeului dumnezeilor” (adică, conducătorului
conducătorilor — papa) i s-a adresat într-un fel uimitor,
((41)) ordonându-i supunere ca servitor al său într-un
fel care a zguduit atât superstiţiile lumii la acea vreme,
cât şi demnitatea ierarhiei papale. Şi după cum este
declarat aici, el a prosperat până când şi-a îndeplinit
misiunea de biciuire a papalităţii şi de zdrobire a
influenţei sale asupra minţii oamenilor. Ca dovadă la
aceasta, istoria** spune:
*Vezi Studii În Scripturi, Vol. II,
paginile 274 şi 275.
**Campaigns of Napoleon (Campaniile
lui Napoleon), paginile 89, 95, 96.
„În timp ce prinţii laici care
încheiaseră tratate cu francezii au rămas fideli acestora în
bună credinţă şi au plătit contribuţiile stipulate,
suveranul pontif s-a făcut vinovat de cele mai nechibzuite
încălcări ale angajamentelor sale. Înconjurat de preoţi care
erau singurii lui sfătuitori, papa a recurs la vechile sale
practici de viclenie şi de înşelăciuni pioase; şi s-au făcut
mari eforturi de a aţâţa minţile poporului împotriva
francezilor. ... Preoţii au pretins că cerul intervenise şi
s-a afirmat clar că se făcuseră felurite miracole în
diferite biserici pentru susţinerea sfintei credinţe
catolice, a supremaţiei papale, arătând nemulţumirea cerului
faţă de conduita francezilor. Bonaparte, înţelegând că
infatuarea curţii de la Roma era aşa încât toate eforturile
sale pentru pace vor fi zadarnice, a luat imediat măsuri ca
să-i vină «Sfinţiei Sale» minţile la cap.
El a ordonat generalului Victor să
invadeze teritoriile papale, care a împrăştiat armata papei
ca «pleava înaintea vântului» şi care a răspândit o panică
generală printre statele eclesiastice. ... «Sfinţia Sa»,
aflând că Sfântul Petru nu i-a acordat nici un sprijin în
această împrejurare critică ... a trimis de urgenţă
plenipotenţiari la Bonaparte să-l implore pentru pace. Pacea
a fost obţinută, dar în condiţii destul de umilitoare. Pe
lângă conformarea la tratatul provizoriu încheiat anterior
şi încălcat de papa, el a fost obligat să cedeze o parte din
teritoriul său şi să plătească o sumă de bani care s-a
ridicat la aproape treizeci de milioane de livre franceze
[cam şase milioane de dolari] ca ispăşire pentru ultima
neînţelegere”.
((42))
Aceasta, adăugată la prima evaluare,
făcea în total peste zece milioane de dolari, pe care papa
i-a plătit Franţei în aur şi argint, pe lângă alte lucruri
de preţ — statui, picturi etc. Un scriitor romano-catolic
declară că „îndeplinirea acestor condiţii l-a dus pe papă în
pragul ruinei”. Acest tratat a fost încheiat la 19 februarie
1797.
Se poate crede că această scurtă şi
reuşită răsturnare a puterii papale ar fi suficientă ca să
dovedească lumii că pretenţiile ei la dreptul divin de a
conduce pe regi etc. au fost numai presupuneri; dar dacă nu,
în mod sigur lovitura finală a fost adăugată în anul
următor, când generalul francez Berthier a intrat în Roma, a
organizat acolo o republică la 15 februarie 1798, şi cinci
zile mai târziu l-a dus pe papa prizonier în Franţa unde a
murit în anul următor. De atunci până în prezent, dominaţia
papală asupra regatelor pământului a fost numai o umbră a
ceea ce era odată. De atunci abia mai menţionează presupusul
ei drept de a numi şi a demite pe regi. De fapt, papa care a
urmat, în 1800, cu titlul de Pius al VII-lea, „a dat un
comunicat în care a declarat că toţi trebuie să
asculte de guvernele stabilite, aceasta fiind doctrina
evangheliei”, ceea ce, desigur, îl încludea şi pe el.
Versetul 37: „Nu va ţine seama nici de
Dumnezeul [conducătorul] părinţilor săi, nici de dorinţa
femeilor; nu va ţine seama de nici un dumnezeu [conducător],
căci se va slăvi pe sine mai presus de toţi”.
Nu numai că Napoleon n-a respectat pe
dumnezeul părinţilor săi, papalitatea, dar el n-a privit
favorabil pe nici una dintre sectele protestante,
reprezentate aici ca femei*. De fapt, nu la stăpânit nimic
altceva decât propria sa ambiţie.
*După cum singura Biserică adevărată este
numită simbolic Mireasa lui Cristos, şi după cum Biserica
Romei în alianţa ei necredincioasă cu imperiul pământesc
este numită desfrânată, tot aşa sectele protestante sunt
numite „femei”.
Versetul 38: „În schimb [în locul tuturor
acestor dumnezei], va cinsti pe dumnezeul fortăreţelor
[puterea militară]; acestui ((43)) dumnezeu, pe care
nu-l cunoşteau părinţii săi, îi va aduce cinste cu aur şi
argint, cu pietre scumpe şi lucruri plăcute”.
Alţi războinici mari dădeau vreun fel de
cinste unor puteri supranaturale pentru victoriile obţinute.
Alexandru cel Mare a vizitat templele păgâne şi aşa a
sărbătorit victoriile; aşa au făcut şi Cezarii; şi mai
târziu, sub papalitate, obiceiul ambelor părţi dintr-un
război era să apeleze la Dumnezeu, la sfinţi, la Fecioara şi
la papi pentru binecuvântări şi victorie, şi cel puţin să
pretindă că acceptau victoria ca dată de Dumnezeu. Dar
Napoleon n-a făcut nimic de felul acesta: el şi-a atribuit
succesul sieşi şi propriului său geniu. Armatele erau
sprijinul său; în oamenii viteji, în manevre rapide şi în
generali abili şi-a pus el încrederea şi acestora le-a
adresat cererile sale. Forma jurământului său faţă de
„Consiliul de bătrâni” francez, când a preluat comanda
armatelor Franţei la întoarcerea sa din Egipt, arată că
încrederea i-a fost în el însuşi şi în armatele sale. N-a
jurat nici pe Dumnezeu, nici pe Biblie, nici pe papă, nici
pe Franţa, ci a spus: „Jur! Jur în numele meu şi în
numele vitejilor mei camarazi!” În timp ce îşi servea
propria sa ambiţie, el pretindea că serveşte poporul; şi
comorile Romei şi ale altor oraşe şi ţări pe care le-a
jefuit au fost predate poporului Franţei din care el şi
soldaţii săi făceau parte.
Versetul 39: „Cu ajutorul acestui
dumnezeu străin [nou] va lucra împotriva locurilor întărite;
cui îl va recunoaşte, îi va da mare cinste, îl va face să
domnească peste mulţi şi le va împărţi ţara ca răsplată”.
Napoleon şi-a pus prietenii şi generalii
de încredere în poziţii de putere în toate naţiunile
cucerite ale Europei. Aceste funcţii au fost darurile
lui, dar erau menţinute cu condiţia loialităţii faţă de el.
Ele erau „ca răsplată”, şi totuşi preţul loialităţii lor
faţă de el. Despre aceasta istoria* spune:
*Universal History (Istoria
Universală) de Willard, pagina 452.
((44))
„Ideile ambiţioase ale lui Napoleon au
devenit şi mai evidente. Cu un an înainte, Olanda se
constituise în regat peste care a fost pus rege fratele său,
Ludovic Bonaparte. Neapole i-a fost dat acum lui Joséph
Bonaparte, fratele mai mare, care a fost învestit şi cu
titlul de rege al celor două Sicilii. Câteva provincii au
fost constituite ducate sau mari feude ale imperiului şi
date rudelor şi favoriţilor împăratului. Sora sa, Paulina, a
fost făcută prinţesă de Guastalla; cumnatul său, Murat, mare
duce de Berg şi Clčves, în timp ce Eugčne Beauharnais, fiul
împărătesei Joséphine dintr-o căsătorie anterioară, a fost
trimis vicerege în Italia. Patrusprezece provincii din sudul
şi vestul Germaniei au format Confederaţia Rinului. Ele au
fost despărţite de corpul germanic şi l-au recunoscut pe
Napoleon drept cap al lor, sub titlul de Protector. ...
Elveţia a fost şi ea adusă sub dominaţia Franţei, Napoleon
declarându-se «Mediatorul» ei”.
Politica lui Napoleon l-a dus şi la
instituirea diferitelor ordine distinse şi onorifice în
rândul ofiţerilor şi soldaţilor, cum ar fi, de exemplu,
„Legiunea de Onoare”, „Ordinul Coroana de Fier” etc., etc.
După ce dă astfel baze pentru stabilirea
identităţii acestui personaj (Napoleon), ale cărui fapte
marchează începutul „Timpului Sfârşitului”, profeţia
continuă să arate care anume eveniment din acel timp
trebuie înţeles că marchează clar data exactă a
începutului „Timpului Sfârşitului”. Acest eveniment este
arătat a fi invadarea Egiptului de către Napoleon, care s-a
întins pe o perioadă de un an şi aproape cinci luni. S-a
îmbarcat în mai 1798, şi întorcându-se a debarcat în Franţa
la 9 octombrie 1799. Această campanie este descrisă expresiv
în câteva cuvinte în versetele 40-44.
Versetul 40: „Şi la timpul sfârşitului
[fixat], împăratul de la miazăzi [Egipt] se va împunge cu
el. Şi împăratul de la miazănoapte [Anglia] se va năpusti ca
o furtună peste el, cu ((45)) care şi cu călăreţi
[mamelucii egipteni etc.] şi cu multe corăbii;
[Forţele engleze erau alcătuite dintr-o flotă condusă de
amiralul Nelson.] [Napoleon] va înainta asupra ţărilor lui,
se va revărsa şi va trece prin ele [victorios]”.
Istoria ne informează că armata egipteană
condusă de Murat Bey „a fost respinsă după o bătălie foarte
înverşunată; ... succesul francezilor a răspândit groaza
până departe în Asia şi Africa; şi triburile înconjurătoare
s-au supus cuceritorului. ... Dar soarta îi pregătea o
lovitură teribilă. Flota sa, alcătuită din treisprezece vase
de linie [vase de război], în afară de fregate, a fost
găsită în Golful Abukir de către Nelson, amiralul englez,
care o urmărea de multă vreme, şi a fost atacată în seara de
1 august 1798, cu un grad de forţă şi energie [„ca o
vijelie”] care n-a fost întrecută niciodată în lupta pe
mare”.
Versetele 41-43: „Va intra şi în ţara cea
minunată [Palestina] şi mulţi vor cădea. Dar Edomul, Moabul
şi căpetenia fiilor lui Amon vor scăpa din mâna lui
[Napoleon a mers de-a lungul coastei şi n-a intrat în aceste
ţinuturi, ci a trecut pe lângă ele]. Îşi va întinde mâna
peste felurite ţări; şi nici ţara Egiptului nu va scăpa. Şi
el se va face stăpân peste vistieriile de aur şi de argint
şi peste toate lucrurile scumpe ale Egiptului. Libienii şi
etiopenii îi vor urma paşii”.
Versetele 44-45: „Îşi va întinde
corturile palatului său [corturile sale somptuoase] între
mare şi muntele frumuseţii sfinte”. Această afirmaţie s-ar
putea referi la unul din cei doi munţi — muntele Tabor sau
muntele Sinai — ambii ar putea fi numiţi glorioşi şi sfinţi.
Pe muntele Tabor, glorios şi sfânt, fiind locul schimbării
la faţă a Domnului nostru şi numit de către Petru „muntele
sfânt”, au fost ridicate corturile lui Napoleon, una dintre
cele mai importante bătălii ale sale dându-se aici. Muntele
Sinai, sfânt şi glorios, fiind locul unde a fost ratificat
Legământul Legii între Dumnezeu ((46)) şi Israel, a
fost vizitat de Napoleon şi de „corpul său ştiinţific” şi
garda sa aleasă.
„Dar nişte zvonuri, venite de la răsărit
şi de la miazănoapte, îl vor tulbura şi atunci va porni cu o
mare mânie, ca să extermine şi să distrugă pe mulţi
[naţiuni]. ... Apoi îşi va ajunge sfârşitul şi nimeni nu-i
va fi în ajutor”.
În timp ce era în Egipt, lui Napoleon
i-au ajuns veştile despre o nouă alianţă împotriva Franţei
şi el a pornit imediat spre Franţa. În legătură cu aceasta
istoria* spune: „Veştile din Europa l-au făcut acum să
abandoneze Egiptul; şi, lăsându-şi armata sub Kleber, s-a
întors în Franţa în secret şi de urgenţă. ... O inversare a
soartei avusese loc în afacerile franceze, o a doua coaliţie
se formase împotriva Franţei, alcătuită din Anglia, Rusia,
Neapole, Poarta Otomană şi Austria”. Comparaţi aceste
cuvinte ale istoriei cu cele ale profeţiei: „Dar nişte
zvonuri, venite de la răsărit şi de la
miazănoapte, îl vor tulbura şi atunci va porni cu o mare
mânie, ca să extermine şi să distrugă pe mulţi [naţiuni]”.
Marea mânie a lui Napoleon şi încercarea lui de a nimici
toate naţiunilor Europei sunt prea bine cunoscute pentru a
mai necesita să fie repetate aici. Aproape că a reuşit în
planurile sale ambiţioase; dar, aşa cum a fost prezis prin
profet, după câţiva ani acest om, foarte renumit în vremea
sa, a murit în exil, părăsit de toţi.
*Universal History (Istoria
Universală) de Willard, pag. 446
După cum versetul 40 declară că această
invazie a Egiptului va fi la „Timpul Sfârşitului” sau (cum
redă versiunea Douay) „la timpul prestabilit”, tot
aşa declară şi versetele 29 şi 30, care se referă la acelaşi
eveniment şi care au fost prezentate mai înainte ca o
paranteză. Ne vom aminti că am găsit că versetele 25-28 se
referă la o invazie anterioară a Egiptului; şi în versetele
29 şi 30 se sugerează că următoarea mare invazie a Egiptului
va fi la „timpul hotărât”, adică la „Timpul
Sfârşitului”, aşa cum este descris în versetele 40-45.
((47))
„La timpul hotărât, va porni din nou
împotriva împăratului de la miazăzi; dar de data aceasta
lucrurile nu vor mai merge ca mai înainte”, ca la invaziile
anterioare. Invadarea Egiptului de către Napoleon nu s-a
sfârşit nici ca aceea din zilele Cleopatrei, nici ca aceea
din zilele descendentei sale, împărăteasa Zenobia. Napoleon,
deşi victorios ca general în Egipt, n-a obţinut aşa victorii
ca predecesorii săi; iar motivul este descris în versetul
următor — „căci nişte corăbii din Chitim [„ale
romanilor” — Douay] vor înainta împotriva lui”. Flota
engleză l-a hărţuit pe Napoleon şi i-a împiedicat cucerirea.
Deoarece atât Anglia cât şi Franţa făcuseră parte din
vechiul Imperiu Roman şi deoarece Franţa era în război cu
rămăşiţa acelui imperiu, străduindu-se s-o cucerească, vedem
că este potrivit ca acestea să fie numite corăbii romane.
„Şi, mânios împotriva legământului sfânt, el
[Napoleon] va lucra, se va reîntoarce şi îşi va îndrepta
atenţia spre cei care vor părăsi legământul sfânt.”
La întoarcerea din Egipt, Napoleon şi-a
abandonat politica anterioară de opoziţie violentă faţă de
papalitate, şi a semnat un Concordat sau o înţelegere
cu papa, prin care a fost restabilită religia
romano-catolică în Franţa. Aceasta a fost o acţiune
împotriva adevărului; dar el părea să vadă că prin
această politică putea reuşi cel mai bine să răstoarne
Republica şi să se instaleze la putere ca împărat. Şi
într-adevăr a „reuşit”. Dar această politică n-a durat
mult după ce a obţinut puterea imperială: curând a început
iarăşi să lucreze împotriva acelui sistem numit „Omul
Păcatului”, aşa cum descrie profeţia în următoarele cuvinte:
„Şi ... el [Napoleon] ... se va reîntoarce [se va schimba în
această privinţă] şi îşi va îndrepta atenţia spre cei
care vor părăsi legământul sfânt”; adică a început să
plănuiască şi să acţioneze împotriva bisericii apostate a
Romei. A reuşit şi în aceasta.
Astfel Daniel 11 trasează în esenţă
istoria lumii, prin personajele ei cele mai remarcabile, de
la împărăţia Persiei până la răsturnarea stăpânirii papale.
Deşi acoperă lunga ((48)) perioadă de 2400 de ani, ea
îşi realizează scopul de a marca în mod clar chiar anul de
început al Timpului Sfârşitului — 1799. Cu acel an s-a
încheiat limita celor 1260 ani ai puterii asupritoare a
papalităţii şi a început Timpul Sfârşitului. Şi să nu se
treacă cu vederea că acest an a fost şi ultimul an al
mileniului papalităţii, sau al domniei de 1000 de ani care a
început, aşa cum a fost arătat în volumul anterior, cu anul
800. Dar 1799 a fost numai începutul perioadei cunoscute ca
„Timpul Sfârşitului”, în limitele căreia orice rămăşiţă a
acestui sistem va dispărea.
Remarcaţi cum în puţinele cuvinte din
versetele 34 şi 35 sunt descrise declinul Reformei şi cauza
acestuia. Iubirea de lume şi dorinţa de a fi în putere,
influenţă şi comoditate au fost capcanele care mai întâi au
sedus biserica şi au dat naştere papalităţii; aceleaşi
dorinţe şi străduinţe au întrerupt Reforma. La început
Luther şi tovarăşii lui au denunţat cu îndrăzneală, printre
alte erori ale papalităţii, unirea bisericii cu statul; dar
atunci când, după câţiva ani de rezistenţă curajoasă la
puternica opoziţie, Reforma a început să aibă ceva influenţă
datorită numărului, când regii şi prinţii au început să-i
măgulească pe reformatori şi când înaintea lor s-au deschis
căi de avansare socială şi politică, relele unirii dintre
biserică şi stat, pe care ei odată le văzuseră în papalitate
şi cărora li se împotriviseră, au fost pierdute din vedere.
Bisericile reformate din Germania, Elveţia etc. au călcat
chiar pe urmele Romei şi au fost gata să se unească şi să
favorizeze orice partid politic, sau prinţ sau guvern
doritor să le admită şi să le recunoască. Astfel, unii
dintre cei care au înţeles au căzut, şi din conducători ai
reformei au devenit conducători în ispită. Astfel mişcarea
reformei, bine începută, a fost în mare măsură oprită.
Dar toate acestea n-au putut stânjeni
planul lui Dumnezeu. Prin înţelepciunea Lui, acesta a fost
condus pentru bine. Aceasta a servit, aşa cum făcuse eroarea
((49)) papalităţii, să încerce mai departe pe
adevăraţii sfinţi, să dovedească dacă erau într-adevăr
urmaşi ai oamenilor sau ai lui Dumnezeu. A servit acestui
scop tot timpul, de atunci până acum — „să-i încerce, să-i
curăţească şi să-i albească”.
Dacă suntem corecţi în plasarea
începutului Timpului Sfârşitului în 1799, trebuie să ne
aşteptăm ca atunci să înceteze în mare măsură căderea în
eroarea unirii bisericii cu statul, cu toate că ar putea
cere mulţi ani pentru deplina recuperare din acea capcană a
diavolului. Uitându-ne înapoi, aflăm că faptele corespund
exact cu aceasta. De la acea dată au avut loc despărţiri
între imperii şi biserici, dar nu uniri noi. Într-adevăr,
această dată marchează o nouă reformă pe o bază mai solidă.
Influenţa papalităţii asupra regatelor Europei fusese
înainte atât de mare încât naţiunile se temeau de blestemele
ei ca de o nenorocire nimicitoare şi doreau binecuvântările
ei pentru prosperitate naţională. Când protestanţii s-au
despărţit de papalitate, ei au fost acceptaţi de lume doar
ca un înlocuitor al papalităţii mai puţin corupt; şi
favoarea lor, sfatul sau aprobarea lor au fost adeseori
căutate în mod foarte asemănător. Dar când Napoleon a
nesocotit cu îndrăzneală atât binecuvântările cât şi
blestemele papalităţii, şi totuşi a prosperat nemaipomenit,
cursul lui nu numai că a slăbit mult influenţa papală asupra
guvernelor civile, dar a slăbit şi influenţa diferitelor
sisteme protestante în chestiuni civile şi politice —
influenţă care devenise foarte puternică în două secole şi
jumătate.
Noua reformă care datează din vremea lui
Napoleon n-a fost mai puţin profundă decât reforma produsă
de Luther şi de asociaţii săi, chiar dacă n-a fost o mişcare
religioasă şi în nici un fel n-a fost însufleţită de un zel
religios; nici participanţii la ea n-au fost conştienţi de
faptul că îndeplineau o lucrare trasată pentru ei în
profeţie cu secole în urmă. Napoleon şi colaboratorii săi
erau oameni fără ((50)) Dumnezeu, însufleţiţi de
propriile lor ambiţii egoiste după putere; dar Dumnezeu,
necunoscut lor, le-a condus calea şi a făcut-o să
îndeplinească propriile Sale scopuri, ceea ce de fapt a şi
făcut. Dacă reforma pe care mai întâi Dumnezeu a început-o
în Biserică ar fi continuat, dacă reformatorii şi urmaşii
lor ar fi continuat credincioşi Adevărului, marile Sale
scopuri ar fi putut să fie împlinite prin mijlocirea lor
onorată. Dar când ei au cedat măgulirilor lumii, Dumnezeu a
arătat că avea alte căi şi mijloace pentru aŞi împlini
scopurile.
Lucrarea lui Napoleon împreună cu
Revoluţia Franceză au rupt vraja superstiţiei religioase, au
umilit mândria domnilor religioşi înălţaţi de ei înşişi, au
trezit lumea la o mai deplină înţelegere a puterilor şi
prerogativelor condiţiei de om şi au zdrobit stăpânirea
papală, căreia Reforma religioasă îi dăduse mai înainte o
lovitură de moarte, dar pe care cursul ei de după aceea o
vindecase (Apoc. 13:3). Era care s-a încheiat cu 1799 d.
Cr., marcată de campania egipteană a lui Napoleon, a
pecetluit şi definit limita stăpânirii papale asupra
naţiunilor. Atunci, timpul stabilit (1260 de ani de putere)
fiind expirat, a început judecata prezisă împotriva acelui
sistem, care trebuie în cele din urmă să fie „prăbuşită şi
nimicită pentru totdeauna”. Dan. 7:26.
Această dată marchează clar şi începutul
unei noi ere de libertate a gândirii şi de înţelegere a
drepturilor şi privilegiilor individuale, şi ea s-a distins
deja prin paşii ei rapizi de progres spre deplina înfăptuire
a lucrării trasate pentru acest Timp al Sfârşitului. Ca o
singură ilustraţie, remarcaţi creşterea şi lucrarea
diferitelor societăţi biblice — „blestematele societăţi
biblice”, cum le numeşte Roma, cu toate că acum nu le mai
poate opri. Şi cartea sfântă pe care ea odată o ţinea
închisă în lanţuri, era ţinută acoperită în limbi moarte şi
interzicea supuşilor ei înşelaţi s-o citească, este acum
răspândită cu milioanele în fiecare naţiune şi ((51))
limbă. Societatea de Biblii Britanică şi Străină a fost
înfiinţată în 1803, Societatea de Biblii din New York în
1804; Societatea de Biblii Berlineză-Prusacă în 1805;
Societatea de Biblii din Filadelfia în 1808; Societatea de
Biblii Americană în 1817. Întinderea lucrării făcute de
aceste societăţi de-a lungul acestui secol este minunată.
Milioane de Biblii sunt publicate în fiecare an şi sunt
vândute la preţuri mici, şi multe mii sunt distribuite
săracilor. Este greu de estimat larga influenţă a acestei
opere. Deşi fără îndoială se pierde mult, rezultatul în
general este de a rupe lanţurile sclaviei şi superstiţiei,
politice şi eclesiastice. Învăţătura ei tăcută — şi anume că
papii, preoţii şi laicii, precum şi regii, generalii,
cerşetorii trebuie cu toţii să dea socoteală unui singur
Domn — este cel mai mare dintre toţi nivelatorii şi
egalizatorii.
Deşi mişcarea de reformă religioasă din
toată Europa a zdruncinat grav influenţa papalităţii, totuşi
bisericile reformate au imitat atât de îndeaproape politica
ei de diplomaţie, de afiliere la imperiile pământeşti, şi
pretenţiile de autoritate clericală asupra poporului (că
„clerul” constituie o stăpânire specială şi stabilită divin
în lume), încât primul efect al acelei reforme a ajuns să
fie foarte modificat şi a lăsat poporul şi pe conducătorii
civili în mare măsură sub teamă superstiţioasă şi
subordonare faţă de orice lucru numit autoritate
bisericească. Reforma a împărţit între câteva secte mult din
veneraţia superstiţioasă şi nesănătoasă concentrată înainte
doar asupra papalităţii. Dar reforma politică desfăşurată
de-a lungul secolului al nouăsprezecelea, datând mai ales
din 1799, „timpul sfârşitului”, deşi foarte deosebită de
prima, este cu toate acestea o reformă. Revoluţia şi
independenţa coloniilor americane — stabilirea încununată de
succes a unei Republici prospere, a unei guvernări de către
popor şi pentru popor, fără amestecul regalităţii sau al
preoţimii — a pus o nouă lecţie în faţa ((52))
oamenilor care acum se trezeau, şi care de atâtea veacuri
dormiseră în ignoranţă de drepturile date lor de Dumnezeu,
presupunând că Dumnezeu orânduise biserica pentru conducerea
supremă a pământului şi că ei erau obligaţi să se supună
acelor regi şi împăraţi aprobaţi de biserică, indiferent cât
de nedrepte le erau cerinţele, pentru că ea îi declarase a
fi rânduiţi de Dumnezeu, prin ea însăşi.
Pentru un popor îndelung călcat în
picioare şi stăpânit de preoţi, America a devenit o sursă de
uimire. Într-adevăr ea era „libertatea care lumina lumea”.
În cele din urmă, asuprit de preoţime, de extravaganţă
regală etc., la care s-au adăugat recolte slabe repetate
care au sărăcit şi aproape au înfometat poporul Franţei,
acesta s-a ridicat în disperare şi a săvârşit acea cumplită
revoluţie care a ţinut patrusprezece ani, de la 1789 la
1804.
Îngrozitoare cum au fost acele scene de
anarhie şi violenţă, ele au fost doar rodul legitim, efectul
reacţiei trezirii unui popor îndelung oprimat la o
înţelegere a ruşinii şi degradării sale. A fost secerarea
unei furtuni de către puterile civile şi religioase, care
în numele lui Dumnezeu şi al adevărului orbiseră şi
legaseră, pentru propria lor mărire, oameni pentru care a
murit Cristos.
Desigur că o asemenea reacţie dintr-o
astfel de cauză ar fi spre necredinţă. Franţa a devenit
deodată cu totul necredincioasă sub influenţa lui Voltaire
şi a asociaţilor săi, care au inundat ţara cu scrierile lor,
aruncând dispreţ şi ridicol asupra creştinismului, sau mai
degrabă asupra bisericii apostate a Romei, care era singurul
creştinism pe care-l cunoştea poporul francez. Ei i-au
arătat falsităţile, absurdităţile, ipocriziile,
imoralităţile, cruzimile şi toate răutăţile, până când
poporul francez a devenit tot atât de aprins în zelul de a
extermina catolicismul şi orice religie, pe cât de zelos
fusese înainte să le susţină. Şi nefericita, înşelata
Franţă, timp de o mie de ani complet sub influenţa
papalităţii, presupunând că Cristosul adevărat şi nu
Anticristul ((53)) îi fusese stăpânul vrednic de
dispreţ, a strigat în cuvintele lui Voltaire: „Jos
mizerabilii!”; şi eforturile lor de a-l da jos pe
mizerabilul Anticrist au dus la toate ororile Revoluţiei
Franceze — o uimitoare ilustraţie a justiţiei retributive,
când este văzută în comparaţie cu înfiorătoarele masacre din
ziua Sfântului Bartolomeu şi cu situaţiile asemănătoare
aţâţate şi privite cu bucurie de către papalitate.
Franţa necredincioasă s-a ridicat dintr-o
dată cu puterea ei, a distrus Bastilia, şi-a emis declaraţia
drepturilor omului, i-a executat pe rege şi pe regină şi a
declarat război împotriva tuturor regilor şi simpatie cu
revoluţionarii de pretutindeni. Între timp conducătorii
lumii, cu răsuflarea tăiată ca nu cumva molima revoluţionară
să izbucnească printre supuşii lor şi temători de anarhie
mondială, au organizat alianţe pentru protecţia lor
reciprocă împotriva supuşilor lor, care într-adevăr de-abia
erau ţinuţi în frâu. Francezii au renunţat la creştinism şi
au confiscat toate marile domenii şi venituri ale Bisericii
Romano-Catolice, precum şi domeniile regelui şi ale
nobilimii. Pe străzile Parisului curgea iarăşi sânge, dar
era sângele preoţilor, al nobililor şi al susţinătorilor
lor, în loc de cel al protestanţilor. Numărul celor
executaţi este estimat la 1.022.000. Aceştia au pierit prin
sute de procese inventate cu acea ocazie. În timpul
vânătorii şi uciderii, preoţilor li se reproşa
amintindu-li-se procedeele asemănătoare ale papiştilor faţă
de protestanţi, şi propria lor doctrină — că „scopul scuză
mijloacele”. Revoluţionarii au pretins că scopul
urmărit era libertatea umană, politică şi religioasă; şi că
moartea celor care se opuneau acesteia era necesară, ca
singurul mijloc sigur.
Ca toate lucrurile de acest fel,
Revoluţia Franceză a fost un mare rău şi a cauzat multă
suferinţă pentru milioane de oameni; totuşi, ca şi alte
câteva revoluţii, aceasta a fost o corectare parţială a unui
mare rău; şi ca altele, a fost condusă de Dumnezeu spre
bine, pentru creşterea cunoştinţei şi pentru înaintarea
planurilor Sale, aşa cum se arată în profeţie. ((54))
Introducem aici observaţia că Revoluţia Franceză este
arătată proeminent în cartea Apocalipsei, care arată clar că
necazul de la sfârşit asupra tuturor naţiunilor
„Creştinătăţii” a fost ilustrat în acea domnie a terorii.
Acea molimă a Necredinţei şi Anarhismului care s-a răspândit
din Franţa în lumea întreagă a fost hrănită şi îngrăşată pe
doctrinele şi practicile false, nescripturale ale
„Creştinătăţii”, reprezentată nu numai de papalitate, dar şi
de „ortodoxie” în general. Creştinătatea nominală n-a
vindecat această boală şi nu are putere să-i evite mai
departe izbucnirea, prezisă în Scripturi a fi cel mai mare
necaz cunoscut vreodată pe pământ.
Influenţa necredincioşilor francezi a
fost dusă în Europa de armatele lui Napoleon şi a subminat
mult puterea atât a regilor cât şi a preoţilor. Dar tratarea
aspră a papalităţii de către Napoleon, care a servit drept
cap şi reprezentant al Franţei necredincioase, a pus capac
la toate şi a ajutat mai mult decât orice la zdrobirea
cătuşelor veneraţiei superstiţioase, prin care clasa
„clerului” ţinuse de atâta timp „poporul de rând” subjugat.
Dar când cutezătorul Napoleon nu numai că a sfidat anatemele
papei Pius al VI-lea, ci şi a pus pedepse asupra lui pentru
încălcarea ordinelor sale (ale lui Napoleon), şi în cele din
urmă l-a obligat să retrocedeze Franţei teritoriile papale
acordate cu o mie de ani în urmă de către Carol cel Mare (al
cărui succesor Napoleon pretindea că este), aceasta a
deschis ochii atât ai poporului cât şi ai monarhilor Europei
în privinţa falsităţii pretenţiei papalităţii la autoritate.
Marea revoluţionare a opiniei publice din acel timp, în
privinţa autorităţii papale, poate fi văzută în faptul că
Napoleon, asumându-şi titlul şi proclamându-se Împărat Roman
ca succesor al lui Carol cel Mare*, n-a mers la Roma ca să-l
încoroneze papa, cum au făcut Carol cel Mare şi alţii, ci
i-a ordonat papei să vină în Franţa să fie de faţă la
încoronarea ((55)) sa. Şi chiar şi atunci,
conducătorul de succes, care nu o dată jefuise, sărăcise şi
umilise papalitatea, n-a consimţit să fie încoronat de papa
şi astfel să accepte demnitatea imperială cu vreo
recunoaştere a autorităţii papale, ci doar să fie papa de
faţă (Pius al VII-lea), să aprobe şi să recunoască
ceremonia, şi să binecuvânteze coroana pe care Napoleon a
luat-o atunci de pe altar şi şi-a pus-o singur pe cap.
Istoricul spune: „A pus apoi diadema pe capul împărătesei
sale, ca şi cum ar arăta că autoritatea sa era
vlăstarul acţiunilor sale” — rezultatul propriilor sale
succese civile şi militare. De atunci papei nu i sa mai
cerut niciodată să acorde coroana Imperiului Roman. Un
scriitor** romano-catolic spune despre această încoronare:
*Marile războaie europene ale lui
Napoleon au fost numai încercările sale de a reuni acel
imperiu aşa cum a existat sub Carol cel Mare.
**Chair of St. Peter (Scaunul Sf.
Petru), pagina 433
„Acţionând diferit de Carol cel Mare şi
de alţi monarhi, care s-au dus la Roma în situaţii
asemănătoare, el [Napoleon] a insistat în aroganţa sa
ca sfântul părinte să vină la Paris să-l încoroneze. Papa a
simţit o extremă repulsie să se îndepărteze astfel de
vechiul obicei. De fapt l-a considerat dăunător pentru
înalta sa funcţie”.
Privitor la umilirea îngrămădită peste
papalitate de către Napoleon, istoria*** spune:
***Campaigns of Napoleon (Campaniile
lui Napoleon), pag. 89, 90.
„A fost încheiat un armistiţiu [23 iunie
1796] cu papa [Pius al VI-lea], ale cărui condiţii au fost
destul de umilitoare pentru capul bisericii, cândva cel mai
puternic suveran din Europa. Pontiful, care odată călca pe
gâtul regilor, instala şi destituia suverani, dispunea de
state şi de împărăţii, şi, ca înaltul mare preot şi
locţiitorul Celui Atotputernic pe pământ, şi-a stabilit o
autoritate ca domn suprem şi a domnit peste capetele altor
suverani, a fost silit să bea chiar până la drojdie paharul
umilinţei. Dacă înghiţitura a fost amară, a fost o
înghiţitură pe care înaintaşii săi o dăduseră cu dărnicie
altora. A fost obligat să-şi deschidă porturile vaselor
franceze şi să excludă pavilioanele înavale — n. e.ş tuturor
naţiunilor aflate în război ((56)) cu acea Republică;
să permită armatei franceze să continue în posesia
legaţiilor din Bologna şi Ferrara; să predea citadela
Ancona; să dea francezilor o sută de picturi, busturi, vaze
sau statui care să fie alese de către comisionari trimişi de
la Paris la Roma; de asemenea cinci sute de manuscrise
(vechi şi valoroase) care să fie alese în acelaşi fel; şi ca
să pună capac la toate, sfinţia sa a trebuit să plătească
Republicii 21.000.000 de livre franceze, din care
majoritatea trebuia să fie în monedă sau în lingouri de aur
şi de argint.”
Pentru neîndeplinirea promptă a acestor
penalităţi, amenda în bani a fost ridicată la 50.000.000 de
livre şi a trebuit ca anumite teritorii papale să fie cedate
Franţei; şi în cele din urmă papa a fost făcut prizonier şi
dus în Franţa, unde a murit.
Chiar şi Pius al VII-lea, care fusese
restabilit la onoruri pontificale şi care în 1804 a fost
de faţă la încoronarea lui Napoleon, a fost după aceea
lipsit de orice fărâmă de putere laică printr-un decret al
lui Napoleon (1808-1809); iar monumentele şi comorile de
artă ale Romei au fost luate sub protecţie franceză.
Cuvintele folosite de Napoleon au fost: „Teritoriile donate
de către ilustrul nostru predecesor Carol cel Mare către
Sfântul Scaun ... Urbino, Ancona, Macerata, să fie unite
pentru totdeauna cu Regatul Italiei”.
Importanţa acestui lucru este arătată de
către un scriitor romano-catolic* astfel:
*Chair of St. Peter (Scaunul Sf.
Petru), paginile 439, 440
„La aceasta s-a adăugat faptul ca papa să
continue să fie episcopul Romei, exercitându-şi funcţiile
spirituale cum făcuseră şi predecesorii săi în veacurile
timpurii, până la domnia lui Carol cel Mare. În anul
următor, îmboldit de succesele armatelor sale, împăratul a
hotărât ca papa să fie privat de suveranitatea sa acum numai
cu numele — o simplă umbră de putere laică, ce-i mai
rămăsese în capitala sa şi în districtele
înconjurătoare. [Papalitatea le deţinuse pe acestea ani de-a
rândul înainte de darul lui Carol cel Mare — de la ((57))
539 d. Cr.]. În consecinţă el a emis un nou decret din
palatul cezarilor austrieci, ca Roma să fie un Oraş Imperial
Liber; ca administraţia ei civilă să fie condusă de un
consiliu numit atunci de împărat, ca monumentele şi comorile
ei de artă să fie luate sub protecţie franceză; şi ca papa,
deoarece încetase să domnească, să aibă stabilit un venit
pentru sfinţia sa”.
După aceasta, Pius al VII-lea a emis o
bulă de excomunicare împotriva lui Napoleon şi acesta a fost
luat prizonier în Franţa, unde în cele din urmă a semnat
Concordatul de la Fontainebleau, datat 25 ianuarie 1813, în
care a pus în mâinile lui Napoleon numirea de episcopi şi
arhiepiscopi, şi efectiv şi-a anulat propria sa autoritate
de a interzice asemenea numiri. Astfel el a dat de fapt lui
Napoleon autoritatea unui papă, ceea ce Napoleon îşi dorise
de mult.
Nici romano-catolicilor nu le-a scăpat
din vedere importanţa evenimentelor care au inaugurat
secolul actual. Ei nu numai că admit pierderile şi
înjosirile impuse, cum sa citat mai sus, dar şi pretind că
domnia milenară a papalităţii (mia de ani de la timpul
darului lui Carol cel Mare către papalitate a statelor
menţionate mai înainte — 800 d. Cr.) s-a încheiat cu luarea
domeniilor sale de către Napoleon, de atunci nemaiavând
niciodată decât un schelet de putere. Pretenţia papalităţii
este că ea, ca Împărăţia lui Cristos, a îndeplinit domnia
prezisă peste neamuri, menţionată în Apocalipsa 20:1-4, şi
că actuala perioadă de necaz asupra acestui sistem este
„puţina vreme” în care Satan este dezlegat, menţionată în
versetele 7 şi 9. Numai cei care văd în papalitate
contrafacerea de către Satan a adevăratului Cristos, şi
care recunosc adevărata Biserică şi adevărata domnie, pot
aprecia pe deplin aceasta.
Am citat probabil îndeajuns spre a
convinge pe cititor că perioada Revoluţiei Franceze şi a
puterii lui Napoleon a fost o perioadă foarte însemnată în
istoria papalităţii, şi că influenţa papală zdrobită atunci
n-a mai fost niciodată ((58)) recâştigată. Deşi
câteodată s-au acordat unele favoruri, ele au fost numai
pentru puţin timp şi au fost urmate de noi înjosiri, până
când în 1870 toată autoritatea laică a papilor a încetat din
nou — credem că pentru a nu mai fi însufleţită niciodată.
Amintiţi-vă, de asemenea, că soldaţii lui Napoleon au fost
cei care au deschis cu forţa inchiziţiile şi au pus capăt
torturilor şi execuţiilor pentru convingeri religioase.
Efectul zdrobirii parţiale a
clericalismului şi a superstiţiei, deşi a condus la o
necredinţă mai deschisă, a dus de asemenea, prin
astfel de răsturnare a reverenţei superstiţioase faţă de
oameni, la o gândire mai inteligentă din partea poporului
consacrat al lui Dumnezeu — dintre care mulţi de abia
îndrăzneau înainte să gândească sau să studieze Scripturile
pentru ei înşişi. Astfel, această revoluţie a fost
favorabilă pentru dezvoltarea adevărului şi a adevăratului
creştinism, prin stimularea studiului biblic. De fapt ea a
dus mai departe lucrarea bună începută în Reforma din
timpul lui Luther, care fusese oprită de ignoranţa şi
servilismul maselor şi de iubirea de putere, demnitate,
autoritate şi comoditate din partea „clerului”.
Am arătat astfel că în anul 1799 a
început perioada denumită Timpul Sfârşitului, că în acest
timp papalitatea trebuie să fie mistuită treptat; şi că
Napoleon a retras nu numai darurile teritoriale ale lui
Carol cel Mare (la o mie de ani după ce fuseseră făcute), ci
după aceea şi jurisdicţia civilă a papalităţii în oraşul
Roma, care a fost recunoscută nominal de la
promulgarea decretului lui Iustinian, în 533 d. Cr., dar
în realitate de la răsturnarea monarhiei ostrogote, în
539 d. Cr. — chiar cu 1260 de ani înainte de 1799. Aceasta a
fost limita exactă a timpului, timpurilor şi jumătăţii de
timp a puterii sale, aşa cum este precizat în mod repetat în
profeţie. Şi cu toate că într-o oarecare măsură a fost
pretinsă din nou de atunci încoace, papalitatea este astăzi
fără urmă de autoritate pământească sau civilă, aceasta
fiind în întregime „mistuită”. Omul Păcatului, lipsit
de putere civilă, ((59)) încă îşi dă aere şi se
laudă; dar fără putere civilă îl aşteaptă distrugerea totală
în viitorul apropiat, din partea maselor înfuriate (agentul
neştiutor al lui Dumnezeu), cum este clar arătat în
Apocalipsa.
Acest Timp al Sfârşitului sau ziua
pregătirii lui Iehova, care începe în 1799 d. Cr. şi se
încheie în 1914 d. Cr., deşi caracterizat printr-o mare
creştere a cunoştinţei mai presus de toate veacurile trecute,
va culmina în cel mai mare timp de necaz pe care l-a
cunoscut lumea vreodată; dar, cu toate acestea, el
pregăteşte şi duce la acel timp binecuvântat promis de atâta
vreme, când adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu, sub
controlul adevăratului Cristos, va stabili pe deplin
o ordine de guvernare chiar opusă celei a lui Anticrist.
Deoarece această perioadă pregăteşte şi duce la Împărăţie,
ea duce şi la marele conflict dintre vechea şi noua ordine
de lucruri prin care va fi introdusă aceasta din urmă. Şi
deşi vechea ordine de lucruri trebuie să treacă şi cea nouă
trebuie să-i ia locul, schimbarea va avea împotrivire
violentă din partea celor avantajaţi de ordinea actuală.
Rezultatul va fi revoluţia în întreaga lume, care va duce la
distrugerea finală şi completă a vechii ordini şi la
introducerea şi stabilirea celei noi.
Toate descoperirile, invenţiile şi
avantajele care fac ziua noastră superioară oricărei alte
zile, nu sunt decât tot atâtea elemente care lucrează
împreună în această zi de pregătire pentru Veacul Milenar
care intră, când reforma adevărată şi sănătoasă şi progresul
real şi rapid în toate direcţiile vor fi pe ordinea de zi,
către toţi şi pentru toţi.
((60))
Vie Împărăţia Ta
Din necaz scoală
Fiica Sionului, din necaz scoală,
Căci
vrăjmaşii tăi mai mult nu te apasă;
Steaua bucuriei peste
munţi în zori străluce
Şi noaptea tristeţii tale s-a
terminat.
Tari fost-au vrăjmaşii, dar braţul ce-i
supuse,
Mai tare a fost, şi oştile le-a risipit;
Ca
pleava-n vânt fugit-au sub biciul ce le-a urmărit,
Zadarnice le-au fost carele şi caii de război.
Fiica
Sionului, puterea ce te-a mântuit
Să fie preamărită în
harfe şi timpane;
Strigă, căci distrus este vrăjmaşul
care te-a robit,
Asupritorul este biruit şi Sionul are
eliberare.