STUDIUL III
Zilele aşteptării
Împărăţiei
— Daniel XII —
Lucrarea Împărăţiei rezumată — Perioada
aşteptării marcată prin marea creştere a cunoştinţei şi a
călătoriei — Previziunea domnului Isaac Newton în privinţa
căii ferate — Cele 1260 de zile — Râul din gura şarpelui —
Cele 1290 de zile marchează răspândirea unei înţelegeri
parţial corecte a viziunii — Dezamăgirea, încercarea şi
consecinţele — Cele 1335 de zile — Binecuvântarea de atunci
asupra credincioşilor care „aşteaptă” — Referirea Domnului
la aceste zile de aşteptare în pilda celor zece fecioare
„TIMPUL SFÂRŞITULUI” fiind arătat în
capitolul 11, capitolul 12 indică spre Împărăţie şi spune
despre aşteptarea etc. care precede stabilirea ei în „Timpul
Sfârşitului”. Primele trei versete exprimă în câteva cuvinte
marele rezultat al planului lui Dumnezeu.
„În timpul acela se va scula marele prinţ
Mihail, ocrotitorul fiilor poporului tău; căci acesta va fi
un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt
popoarele şi până la vremea aceasta. Dar în timpul acela
poporul tău va fi mântuit, oricine va fi găsit scris în
carte. Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se
vor trezi: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ruşine
şi dispreţ veşnic. Cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea
cerului [soarele — Mat. 13:43] şi cei care vor îndruma pe
cei mulţi spre dreptate vor străluci ca stelele, în veac şi
în veci de veci.”
Dacă în capitolul 11 rezumatul a 2300 de
ani din istoria lumii a fost scurt şi accentuat, şi totuşi
clar, acest rezumat al domniei Milenare a lui Mesia, în trei
versete, este încă ((62)) mai scurt şi mai accentuat.
Şi totuşi, totul este acolo. Mihail (care înseamnă „cel
asemenea lui Dumnezeu” sau unul care Îl reprezintă pe
Dumnezeu) este numele aplicat aici marelui nostru
Răscumpărător, care este într-adevăr marele Prinţ rânduit de
Dumnezeu să Se ridice şi să elibereze poporul lui Daniel,
poporul lui Dumnezeu — toţi cei care Îl iubesc pe Dumnezeu
în adevăr şi sinceritate — israeliţi cu adevărat (Rom. 9:6,
25, 26; Gal. 6:16). El îi va elibera din păcat, ignoranţă,
durere şi moarte, şi din toate persecuţiile şi asalturile
slujitorilor orbiţi ai lui Satan, care în trecut aproape îi
copleşiseră. Toţi cei găsiţi scrişi în Cartea vieţii
Mielului vor fi eliberaţi pentru totdeauna de toţi inamicii:
cei scrişi ca vrednici în timpul Veacurilor Iudaic şi
Patriarhal, precum şi cei scrişi în timpul Veacului
Evanghelic şi cei care vor fi scrişi în timpul Veacului
Milenar. Deşi tot poporul lui Dumnezeu (toţi cei care atunci
când sunt aduşi la o cunoştinţă de El Îl iubesc şi Îl
ascultă) va fi eliberat, totuşi sunt notate cu atenţie
gradele de onoare care vor fi acordate unora — biruitorilor
— de asemenea şi faptul că unii din cei mari din trecut —
Alexandru, Nero, Napoleon, Cezarii, papii etc. — ale căror
talente, greşit folosite, au zdrobit în timp ce au orbit
lumea cu strălucirea lor, vor fi văzuţi în adevăratul lor
caracter şi vor fi ruşinaţi şi dezonoraţi în timpul acelui
Veac Milenar. Acest scurt rezumat al domniei lui Cristos nu
omite nici menţionarea marelui timp de necaz prin care
aceasta va fi inaugurată — un timp de necaz cu care nu se
poate compara nici o revoluţie din trecut, însăşi Revoluţia
Franceză a fost mică în comparaţie cu acest necaz, un timp
de necaz cum n-a mai fost de când sunt popoarele, nu, nici
nu va mai fi vreodată; pentru că acest mare Prinţ, Mihail,
nu numai că va cuceri întreaga lume, dar stăpânirea Lui va
fi o stăpânire veşnică. Dreptatea este temelia tronului Său,
şi odată ce omenirea va fi gustat ((63)) din
beneficiile ei, marea majoritate nu va mai consimţi
niciodată la alta, fiindcă Împărăţia Sa va fi „dorinţa
tuturor popoarelor”.
Aici firul acestei profeţii, după ce s-a
desfăşurat până la capăt, se opreşte, şi versetele care au
rămas din capitol au scopul de a oferi (nu lui Daniel şi
tovarăşilor săi de serviciu din zilele lui, ci copiilor lui
Dumnezeu, tovarăşilor de serviciu ai lui Daniel care trăiesc
în Timpul Sfârşitului) anumite perioade, respectiv de 1260,
1290 şi 1335 de zile simbolice, prin care, la timpul
cuvenit, putem fi convinşi cu privire la timpul în care
trăim că este într-adevăr timpul Secerişului sau „sfârşitul”
Veacului Evanghelic.
Daniel, care auzise lunga relatare a
conflictelor dintre împărăţiile acestei lumi şi acum în
sfârşit a triumfului Împărăţiei lui Dumnezeu în mâinile lui
Mihail, marele Prinţ, era nerăbdător să ştie când va
elibera aceasta pe poporul Domnului. Dar i se spune
(versetul 4): „Tu, însă, Daniel, ţine ascunse aceste cuvinte
şi pecetluieşte cartea, până la timpul sfârşitului. [Atunci]
Mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte”.
Nu numai creşterea generală a cunoştinţei
la care suntem martori confirmă învăţăturile din Daniel 11,
că Timpul Sfârşitului a început în 1799, ci şi prezisa
alergare încoace şi încolo — călătoria multă şi rapidă — le
confirmă. Toate acestea aparţin de Timpul Sfârşitului.
Primul vapor cu aburi a fost pus în funcţiune în 1807; prima
maşină cu aburi în 1831; primul telegraf în 1844; şi totuşi
astăzi mii de maşini şi vapoare uriaşe cu aburi transportă
mulţimile dintr-un loc în altul, „încoace şi încolo”.
Sir Isaac Newton, celebrul astronom din
secolul al XVIIlea, a fost profund interesat de această
afirmaţie a profetului Daniel şi şi-a declarat credinţa că,
în împlinirea ei, cunoştinţa umană va creşte astfel încât
oamenii vor călători probabil cu viteza de cincizeci de mile
î80 kmş pe oră.
((64))
Voltaire, vestitul necredincios francez,
a luat această afirmaţie şi a remarcat cu dispreţ:
„Uitaţi-vă acum la mintea cea tare a lui
Newton, marele filosof care a descoperit legea gravitaţiei:
când a îmbătrânit şi a dat în mintea copiilor a început să
studieze cartea numită Biblia, şi pentru a da credit
absurdităţilor ei fabuloase, ar vrea să credem că cunoştinţa
omenirii va creşte încă atât de mult încât în curând vom
putea călători cu cincizeci de mile pe oră! Bietul ramolit!”
Amândoi aceşti oameni au murit cu mult
înainte ca Timpul Sfârşitului să fi adus minunata lui
creştere a cunoştinţei, care împlineşte cu prisosinţă
prezicerea filosofului creştin, bazată pe revelaţia divină.
Nu pentru Daniel, ci pentru copiii lui
Dumnezeu care trăiesc în Timpului Sfârşitului a fost
conversaţia etc. relatată în versetele 5-7: „Şi eu, Daniel,
m-am uitat, şi iată, alţi doi oameni stăteau în picioare,
unul dincoace de râu şi altul dincolo de malului râului
potopului, [traducerea Young]. Unul din ei a zis omului
aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor
râului: «Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?» Şi
am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea
deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna
dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel care trăieşte
veşnic, că [până va fi sfârşitul] va mai fi un timp, timpuri
şi o jumătate”.
Problema de interes special a fost
„urâciunea pustiirii” din capitolul 11:31-33, pe care Daniel
a asociat-o corect cu personajul teribil văzut în viziunile
sale anterioare, consemnate în capitolele 7:8-11, 21, 24-26
şi 8:10-12, 24-26.
Timpul, timpurile şi jumătatea de timp,
sau trei timpuri şi jumătate sau ani (360 x 3 &»189; = 1260
de zile, timp simbolic — 1260 de ani literali) menţionaţi
aici, sunt arătaţi în altă parte ca fiind perioada puterii
papalităţii. Compară Daniel 7:25; 12:7 şi Apocalipsa 12:14
cu Apocalipsa 12:6; 13:5. ((65)) „Potopul” în care
sau în timpul căruia s-au sfârşit aceşti 1260 de ani de
putere papală — aşa cum este arătat de îngerul care stătea
deasupra râului declarând limita timpurilor — a
simbolizat o stare de lucruri din timpul Revoluţiei Franceze
la care s-a făcut deja referire. Acesta este acelaşi „râu”
menţionat în Apocalipsa 12:15, 16, unde este arătat mai
deplin, ca ieşind din gura şarpelui sau balaurului, şi unde
scopul lui real, din punctul de vedere al lui Satan, după
cum este explicat, a fost de a înghiţi pe „femeie” (Biserica
lui Dumnezeu care protestează), fiindcă cele trei timpuri şi
jumătate ale ei (1260 de ani) de ascundere în pustie erau pe
punctul de a se încheia şi ea venea la proeminenţă „rezemată
de [braţul] preaiubitul ei”, Cuvântul lui Dumnezeu. Cânt.
Cânt. 8:5.
În simbol apa reprezintă în general
adevărul, şi simbolul îşi păstrează semnificaţia chiar
dacă se spune că ieşea din gura balaurului sau şarpelui.
Gândul transmis prin acest simbol este că va ieşi adevăr
prin mijloace rele şi cu intenţie rea. Şi exact aceasta
găsim: puterea Revoluţiei Franceze a stat în faptul că a
fost instigată de multe adevăruri aspre, cu privire
la clericalism şi regalitate şi cu privire la drepturile şi
libertăţile individuale ale tuturor. „Drepturile omului” au
fost într-adevăr cuvântul de ordine al acelei revolte
împotriva asupririi civile şi eclesiastice. Atunci au fost
văzute şi exprimate adevăruri cu privire la drepturile
omului care ne surprind când ne gândim la ignoranţa,
superstiţia şi slugărnicia acelui timp, sub care masele
stătuseră atât de multă vreme. Multe din adevărurile
care au trecut atunci ca un „potop” peste Franţa, inundând-o
cu sânge, sunt acum foarte general acceptate printre toate
popoarele civilizate; dar ele erau prea tari şi prea brusc
declarate pentru acel timp.
Într-adevăr, profeţia arată clar că
şarpele, Satan, n-a intenţionat ceea ce a rezultat sub
providenţa lui Dumnezeu, ci contrariul. În aceasta el a
calculat greşit, cum a făcut şi ((66)) cu alte
ocazii. Satan nu va trimite niciodată apele adevărului ca să
binecuvânteze, să împrospăteze şi să elibereze din sclavie:
dimpotrivă, efortul lui a fost tot timpul să orbească şi să
lege bine omenirea în ignoranţă şi superstiţie; şi acest
potop brusc de ape (adevăr) a fost intenţionat să acţioneze
ca un vomitiv, să ducă la respingerea hranei
libertăţii care fusese deja primită de popor din Biblie, ca
rezultat al Reformei, şi astfel să-i forţeze pe conducători
şi pe învăţători să se împotrivească adevărului prin frica
de anarhie.
Scopul lui Satan în instigarea Revoluţiei
Franceze a fost de a crea o alarmă în toată Europa, mai ales
în clasa influentă care nu era în favoarea libertăţii, şi de
a ilustra în Franţa teoria că dacă superstiţiile Romei ar fi
răsturnate şi libertăţii i s-ar da stăpânire deplină, toată
legea şi ordinea ar lua sfârşit cu repeziciune. Aceasta a
fost o lovitură de maestru a politicii, vrednică de autorul
ei şi menită, aşa cum arată profetul, să înghită pe „femeie”
(Biserica reformată) şi să-i atragă pe toţi conservatorii şi
iubitorii de pace — conducători şi conduşi — înapoi la unire
şi armonie cu papalitatea. Eşecul uneltirii nu s-a datorat
lipsei de şiretenie a proiectantului ei, ci puterii
conducătoare a lui Dumnezeu, prin care El poate face ca
toate lucrurile să lucreze împreună spre bine.
În cazul acesta, planul lui Dumnezeu de a
proteja „femeia” (Biserica) de şiretlicurile lui Satan şi de
a face ca răul plănuit să producă bine poate fi trasat clar
în împlinirea exactă a prezicerii făcute cu 1700 de ani
înainte, adică: „Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul
şi-a deschis gura şi a înghiţit râul pe care balaurul îl
aruncase din gură”. „Pământul” în simbol, cum a fost deja
explicat, reprezintă societatea — oamenii iubitori de
ordine; şi este un fapt al istoriei că râul de adevăr care
s-a răspândit peste Franţa — acuzând papalitatea şi
intrigile ei clericale, monarhia şi aristocraţia ei
parazită, ca fiind cauzele răspunzătoare de mare parte
((67)) din ignoranţa, sărăcia şi superstiţia oamenilor —
a fost înghiţit sau absorbit de oamenii din Europa în
general („pământul” roman). În aşa măsură au stat astfel
lucrurile, încât, deşi papalitatea şi aristocraţia regală au
fost cu totul alarmate, ele au fost şi cu totul separate,
prin căderea influenţei papale precum şi prin armatele lui
Napoleon. Şi când „omul destinului” a fost în cele din urmă
zdrobit, iar conducătorii Europei au format ceea ce s-a
numit „Sfânta Alianţă”, pentru suprimarea libertăţilor
poporului şi perpetuarea propriilor lor tronuri, a fost prea
târziu ca să încătuşeze poporul; căci, după ce au băut râul
de ape, ei nau mai vrut să se supună. A fost de asemenea
prea târziu să se gândească la restabilirea papalităţii,
care fusese atât de grozav umilită şi ale cărei anateme
împotriva libertăţii şi a francezilor reacţionaseră astfel
împotriva ei însăşi; aşa că papa nici măcar n-a fost
invitat să se alăture „Sfintei Alianţe”, al cărei cap
recunoscut ar fi fost înainte. Astfel „femeia”, Biserica lui
Dumnezeu reformată şi în progres, a fost ajutată, cruţată de
a fi biruită, iar libertatea şi adevărul au ieşit la
proeminenţă înaintea oamenilor; şi de atunci înainte
spiritul de libertate şi Cuvântul lui Dumnezeu i-au condus
pe toţi cei care erau dornici să le urmeze, în tot mai mare
lumină şi adevăr.
La momentul acesta deci, a fost „râul”
care a marcat atât sfârşitul puterii papale cât şi începutul
„Zilei de Pregătire” a Domnului, sau „a Timpului
Sfârşitului”. Pe acest râu a fost văzut profetic mesagerul
Domnului stând, ca să anunţe sfârşitul timpului, timpurilor
şi jumătăţii de timp. Şi acest anunţ a fost făcut ca răspuns
la întrebarea: „Cât va mai fi până la sfârşitul acestor
lucruri ciudate?” „Lucrurile ciudate” sau „minunile” îîn
Trad. Niţulescu — n. e.ş la care se face referire nu sunt
lucrurile din capitolul 12:1-3, cu privire la Împărăţia lui
Dumnezeu. Acelea nu erau ciudate, ci aşteptate. „Lucrurile
ciudate” erau necazurile, persecuţiile şi încercările
poporului sfânt al lui Dumnezeu, care au ((68))
intervenit în special în timpul şi ca rezultat al
supremaţiei puterii sau „cornului” deosebit, papalitatea, cu
privire la care întrebase Daniel în mod special înainte
(Dan. 7:19-22). Întrebarea era cât va permite Dumnezeu
aceste denaturări uimitoare ale adevărului, această înşelare
uimitoare a copiilor Săi şi a naţiunilor? Răspunsul dat
măsoară puterea papală, dând în mod clar timpul sfârşitului
ei şi adaugă: „Toate aceste lucruri [ciudate] se vor sfârşi
când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot”.
În versetul 5, lui Daniel i se arată câte
o persoană pe fiecare parte a „râului”, întrebând împreună
când se vor sfârşi lucrurile ciudate. Aceasta pare să indice
că, chiar şi când puterea papală se va sfârşi, poporul se va
îndoi ca înainte, dacă puterea ei de persecuţie şi zdrobire
a luat sfârşit sau nu. Şi nu este de mirare când ne amintim
că chiar şi după ce puterea ei a fost zdrobită, după ce „a
fost dezbrăcată de puterea ei”, şi chiar în
timp ce se mistuia, acest „corn”, nu mai departe decât în
1870, a rostit cuvinte mari cu privire la infailibilitatea
lui. Daniel, reprezentându-i pe sfinţi, spune (Dan. 7:11):
„Eu mă uitam mereu [după ce stăpânirea lui a trecut şi n-a
mai avut putere să zdrobească adevărul, puterea poporului
sfânt], din cauza cuvintelor pline de mândrie pe care
le rostea cornul acela: m-am uitat până când [n-a mai avut
putere asupra sfinţilor şi adevărului, dar a avut un alt
efect] fiara a fost ucisă şi trupul ei a fost distrus şi
aruncat în foc, ca să fie ars” — anarhie generală. Astfel
este arătată distrugerea rămăşiţei guvernelor din vechiul
Imperiu Roman, cauzată de influenţa amăgitoare a
declaraţiilor bombastice neîncetate ale papalităţii, chiar
şi după ce stăpânirea ei a trecut.
Deoarece încheierea timpurilor puterii
papale este clar fixată nu numai în acest fel, având loc în
timpul Revoluţiei Franceze, dar şi prin evenimentele din
capitolul 11:40-44, care marchează exact anul 1799, putem
măsura cu uşurinţă înapoi 1260 de ani ca să vedem dacă
puterea papală şi-a ((69)) avut începutul atunci.
Dacă găsim că şi-a avut, dovada pe care o avem este atât de
clară şi de tare cât poate cere credinţa. Să verificăm
astfel.
Calculând înapoi 1260 de ani de la 1799
ne-ar duce la 539 d. Cr., unde vom arăta că a început
puterea papală. Dar sistemul papal a fost aşa un amestec de
politică şi clericalism şi a avut un început atât de mic şi
de treptat, precum şi un sfârşit treptat, încât o
diversitate de opinii cu privire la începutul şi sfârşitul
lui ar fi atât rezonabilă cât şi posibilă, până când
vom obţine datele fixate de Dumnezeu pentru ridicarea şi
căderea lui şi vom vedea cât de exacte sunt. Papalitatea a
pretins supremaţie în afacerile bisericii şi ale statului şi
s-a amestecat în politică înainte ca ea să fie recunoscută
de împotrivitori; întocmai cum ea a încercat şi să exercite
autoritate civilă şi şi-a declarat capul infailibil, de la
perioada la care profeţia arată că puterea i-a fost zdrobită
şi a început nimicirea ei. Dar papalitatea n-a fost
recunoscută de poporul italian din provincia Romagna de când
vraja ignoranţei şi reverenţei superstiţioase a fost ruptă
în timpul Revoluţiei Franceze. Deşi din când în când, între
revoluţii, papa a stat drept conducător nominal al statelor
papale, a fost numai ca invadator străin, reprezentantul
Austriei sau Franţei, ale căror trupe îl protejau cu rândul
în funcţia sa.
Acum, ştiind că cei 1260 de ani au
început în 539 d. Cr., suntem ajutaţi să găsim ceea ce
înainte nu s-ar fi recunoscut. Papiştii sunt mai înclinaţi
să dateze începutul puterii lor, fie de la convertirea lui
Constantin şi de la creştinizarea nominală a Imperiului
Roman în 328 d. Cr., fie de la oferirea statelor papale
bisericii de către Carol cel Mare în 800 d. Cr. Faptul
rămâne însă că Constantin n-a recunoscut nicidecum puterea
civilă ca drept sau posesiune a bisericii. Dimpotrivă, deşi
el a favorizat creştinismul, mai degrabă biserica a fost cea
care l-a făcut pe împărat cel puţin capul ei asociat,
aşa încât împăratul a convocat concilii ale bisericii şi s-a
amestecat în afacerile ((70)) bisericii, chiar dacă
bisericii nu i s-a permis să se amestece în chestiunile
civile. Data 539 d. Cr. arătată de rigla de măsurat
profetică de 1260 de ani, este aproape la mijlocul drumului
între această unire dintre biserică şi imperiu, în 328 d.
Cr., şi recunoaşterea ei deplină, completă de către Carol
cel Mare, drept cap al întregii autorităţi — distribuitorul
autorităţii atât civile cât şi religioase — 800 d. Cr.
Din timpul lui Constantin, episcopii
Romei au deţinut o poziţie foarte proeminentă în faţa lumii,
şi au început curând să pretindă o autoritate asupra tuturor
celorlalţi — în biserică şi în lume — cerând ca o
persoană să fie recunoscută ca autoritate sau cap în
biserică, şi acela să fie episcopul Romei. Ei au pretins că
atât Petru cât şi Pavel au trăit în Roma şi că Roma a fost
astfel constituită ca scaunul autorităţii apostolice, şi de
asemenea, datorită faptului că fusese de multă vreme sediul
cezarilor şi sediul guvernului civil, deţinea un loc de
autoritate în mintea oamenilor.
Aceste pledoarii pentru supremaţie n-au
fost însă satisfăcute imediat. Spiritul rivalităţii era larg
răspândit şi alţi episcopi din alte oraşe mari pretindeau şi
ei supremaţia, unii pe un temei alţii pe altul. Numai în 533
d. Cr. episcopul Romei a fost recunoscut astfel de către
împăratul Iustinian I. Aceasta a fost în legătură cu o
discuţie religioasă aprinsă în care împăratul a fost de
partea episcopului Romei, recunoscând vrednicia de adorare a
Fecioarei Maria şi disputând cu eutihienii şi nestorienii în
privinţa deosebirilor şi amestecurilor de naturi în Domnul
nostru Isus. Împăratul s-a temut că discuţia ar putea
dezbina biserica şi astfel să dezbine imperiul pe care el
dorea să-l unească mai strâns; deoarece chiar şi în acea
vreme timpurie biserica nominală şi imperiul erau una şi
aceeaşi — „Creştinătate”. Şi dorind să aibă ceva autoritate
ca standard ca să aplaneze disputa şi să spună poporului ce
să creadă şi ce să nu creadă, şi găsindu-l pe episcopul
Romei deja cel mai popular dintre pretendenţii la întâietate
(pontificat sau conducere), precum şi cel mai „ortodox” —
cel mai în armonie cu vederile ((71)) împăratului în
aceste chestiuni — Iustinian, prin documente, nu numai că a
condamnat doctrinele eutihienilor şi nestorienilor, ci,
adresându-se episcopului Romei drept Capul tuturor
sfintelor biserici şi al tuturor sfinţilor preoţi ai lui
Dumnezeu, l-a recunoscut astfel şi a dorit să-l ajute pe
papă în reducerea la tăcere a ereziei şi în stabilirea
unităţii bisericii.
În legătură cu acest edict, împăratul s-a
adresat astfel papei Ioan, patriarh al Romei:*
*„Victor Justinianus, pius, felix,
inclytus, triumphator, semper Augustus, Joanni sanctissimo
Archiepiscopo almae Urbis Romae et Patriarchae.
Reddentes honorem apostolicae sedi, et
vestrae sanctitati (quod semper nobis in voto et fuit et
est), et ut decet patrem honorantes vestram beatitudinem,
omnia quae ad ecclesiarum statum pertinent festinavimus ad
notitiam deferre vestrae sanctitatis; quoniam semper nobis
fuit magnum studium, unitatem vestrae apostolicae sedis, et
statum sanctarum Dei ecclesiarum custodire, qui hactenus
obtinet, et in commote permanet, nulla intercedente
contrarietate Ideoque omnes sacerdotes universi Orientalis
tractus et subjicere et unire sedi vestrae sanctitatis
properavimus. In praesenti ergo quae commota sunt (quamvis
manifesta et indubitata sint et secundum apostolicae vestrae
sedis doctrinam ab omnibus semper sacertotibus firme
custodita et praedicata) necessarium duximus, ut ad notitiam
vestrae sanctitatis perveniant. Nec enim patimur quicquam,
quod ad ecclesiarum statum pertinet, quamvis manifestum et
indubitatum sit, quod movetur, ut non etiam vestrae
innotescat sanctitati quae caput est omnium sanctarum
ecclesiarum. Per omnia enim (ut distum est) properamus
honorem et auctoritatem crescere vestrae sedis.”
„Victoriosul Iustinian, piosul,
norocosul, renumitul, triumfătorul, veşnic august, către
Ioan, preasfântul arhiepiscop al nutritorului oraş al Romei
şi patriarh. Dând onoare Scaunului Apostolic şi Sfinţiei
voastre (cum întotdeauna a fost şi este dorinţa noastră) şi
respectând Preafericirea voastră, cum i se cuvine unui tată,
ne-am grăbit să aducem la cunoştinţa Sfinţiei voastre tot ce
priveşte starea bisericilor, deoarece marea noastră dorinţă
a fost întotdeauna să apărăm unitatea Scaunului vostru
Apostolic şi stabilitatea sfintelor biserici ale lui
Dumnezeu, care încă se menţine şi rămâne nezdruncinată,
((72)) pe care nimic nu trebuie să o biruie. Şi astfel
ne-am grăbit să supunem Scaunului Sfinţiei voastre şi să
unim cu el pe toţi preoţii din întregul district de Răsărit.
În prezent deci, am considerat necesar să ajungă la
cunoştinţa Sfinţiei voastre lucrurile care sunt în agitaţie,
oricât de clare şi sigure sunt, şi oricât de ferm au fost
apărate şi declarate întotdeauna de către toţi preoţii
potrivit cu doctrina Scaunului vostru Apostolic. Căci noi nu
îngăduim să se ridice nici o întrebare cu privire la nimic
în privinţa stării bisericilor, oricât de clară şi sigură ar
fi, care să nu fie făcută cunoscută şi Sfinţiei voastre,
care este Capul tuturor sfintelor biserici. Fiindcă în toate
privinţele (cum s-a spus) suntem dornici să adăugăm la
onoarea şi la autoritatea Scaunului vostru”.
Scrisoarea se referă apoi la anumite
vederi caracterizate drept eretice, care cauzau tulburarea,
şi dă credinţa împăratului ca fiind în armonie cu cea a
bisericii Romei. Ea încheie după cum urmează:*
*„Suscipimus autem sancta quatuor
concilia: id est, trecentorum decem et octo sanctorum patrum
qui in Nicaena urbe congregati sunt: et centum quinquaginta
sanctorum patrum qui in hac regia urbe convenerunt: et
sanctorum patrum qui in Epheso primo congregati sunt: et
sanctorum patrum qui in Chalcedone convenerunt: sicut vestra
apostolica sedis docet atque praedicat. Omnes ergo
sacerdotes sequentes doctrinam apostolicae sedis vestrae ita
credunt et praedicant.
Unde properavimus hoc ad notitiam deferre
vestrae sanctitatis per Hypatium et Demetrium, beatissimos
episcopos, ut nec vestram sanctitatem lateat, quae et a
quibusdam paucis monachis male et Judaice secundum Nestorii
perfidiam denegata sunt. Petimus ergo vestrum paternum
afectum; ut vestris ad nos destinatis literis, et ad
sanctissimum episcopum hujus almae urbis, et patriarcham
vestrum fratrem (quoniam et ipse per eosdem scripsit ad
vestram sanctitatem, festinans in omnibus sedem sequi
apostolicam beatitudinis vestrae), manifestum nobis
faciatis, quod omnes qui praedicta recte confitentur,
suscipit vestra sanctitas, et eorum qui Judaice aussi sint
rectam denegare fidem, condemnat perfidiam. Plus enim ita
circa vos omnium amor, et vestrae sedis crescet auctoritas;
et quae ad vos est unitas sanctarum ecclesiarum inturbata
servabitur, quando per vos didicerint omnes beatissimi
episcopi eorum, quae ad vos relata sunt, sinceram vestrae
sanctitatis doctrinam. Petimus autem vestram beautitudinem
orare pro nobis, et Dei nobis adquirere providentiam.”
„Acum noi recunoaştem [validitatea celor]
patru concilii sacre: adică, conciliul celor 318 sfinţi
părinţi care s-au adunat în oraşul ((73)) Niceea
[Conciliul de la Niceea] şi al celor 140 de sfinţi părinţi
care s-au adunat în acest oraş regal [Conciliul de la
Constantinopol], şi al sfinţilor părinţi care s-au adunat
mai întâi la Efes [Conciliul de la Efes] şi al sfinţilor
părinţi care s-au adunat la Calcedon [Conciliul de la
Calcedon], aşa cum Scaunul vostru Apostolic învaţă şi
afirmă. Toţi preoţii, prin urmare, care urmează doctrina
Scaunului vostru Apostolic aşa cred şi mărturisesc şi
afirmă. De aceea ne-am grăbit să aducem în atenţia Sfinţiei
voastre, prin Hypatius şi Demetrius, preafericiţi episcopi,
să nu rămână ascuns de Sfinţia voastră ce [doctrine] a fost
negat cu răutate de câţiva călugări, după modul evreiesc,
conform ereziei lui Nestorius. Aşadar noi căutăm părerea
voastră părintească [rugându-vă] ca printr-o scrisoare
adresată nouă şi preasfinţilor episcopi din acest oraş
frumos, şi patriarhului, fratele vostru, (doarece şi el a
scris Sfinţiei voastre prin aceiaşi, grăbindu-se în toate
privinţele să urmeze Scaunul Apostolic al Sfinţiei voastre),
să ne arătaţi că Sfinţia voastră acceptă pe toţi cei care
mărturisesc cum se cuvine ceea ce este rânduit şi condamnă
erezia celor care au îndrăznit, după modul evreiesc, să
tăgăduiască credinţa adevărată. Căci astfel iubirea tuturor
pentru voi şi autoritatea Scaunului vostru va creşte cu atât
mai mult; şi unitatea sfintelor biserici, care a fost
tulburată, vă va fi păstrată, deoarece prin voi vor fi
învăţat toţi episcopii prea binecuvântaţi doctrina autentică
a Sfinţiei voastre în privinţa acelor puncte care v-au fost
aduse la cunoştinţă. Acum implorăm pe Sfinţia voastră să
se roage pentru noi şi să obţină pentru noi protecţia
cerului”.
Papa Ioan a răspuns la cele de mai sus la
data de 24 martie 534 d. Cr.*
*Cităm din răspunsul lui după cum
urmează:
„Gloriosissimo et clementissimo filio
Justiniano Augusto,
Johannes Episcopus Urbis Romae.
Inter claras saptentiae ac mansuetudinis
vestrae laudes, Christianissime principum, puriore luce
tanquam aliquod sydus irradiat, quod amore fidei, quod
charitatis studio edocti ecclesiasticis disiplinis, Romanae
sedis reverentiam conservatis, et ei cuncta subjicitis, et
ad ejus deducitis unitatem, ad cujus auctorem, hoc est
apostolorum primum, Domino loquente praeceptum est, Pasce
oves meas: Quam esse omnium vere ecclesiarum caput, et
patrum regulae et principum statuta declarant, et pietatis
vestrae reverendissimi testantur affatus. ... Proinde
serenitatis vestrae apices, per Hypatium atque Demetrium,
sanctissimos viros, fratres et coepiscopos meos, reverentia
consueta sescepimus: quorum etiam relatione comperimus, quod
fidelibus populis proposuistis edictum amore fidei pro
submovenda haereticorum intentione, secundum apostolicam
doctrinam, fratum et coepiscoporum nostrorum interveniente
consensu. Quod, quia apostolicae doctrinae convenit, nostra
auctoritate confirmamus.”
((74))
Cu aceeaşi ocazie împăratul i-a scris
patriarhului din Constantinopol. Cităm primul paragraf al
acestei scrisori după cum urmează:*
*„Epiphanio sanctissimo et beatissimo
Archiepiscopo Regiae hujus Urbis et Ecumenico Patriarchae.
Cognoscere volentes tuam sanctitatem ea
omnia quae ad ecclesiasticum spectant statum: necessarium
duximus, hisce ad eam uti divinis compendiis, ac per ea
manifesta eidem facere, quae jam moveri coepta sunt,
quamquam et illa eandem cognoscere sumus persuasi. Cum
itaque comperissemus quosdam alienos a sancta, catholica, et
apostolica ecclesia, impiorum Nestorii et Eutychetis
sequutos deceptionem, divinum antehac promulgavimus edictum
(quod et tua novit sanctitas) per quod haereticorum furores
reprehendimus, ita ut nullo quovis omnino modo
immutaverimus, immutemus aut praetergressi simus eum, qui
nunc usque, coadjuvante Deo, servatus est, ecclesiasticum
statum (quemadmodum et tua novit sanctitas) sed in omnibus
servato statu unitatis sanctissimarum ecclesiarum cum ipso
S. S. Papa veteris Romae, ad quem similia hisce
perscripsimus. Nec enim patimur ut quicquam eorum, quae ad
ecclesiasticum spectant statum, non etiam ac ejusdem
referatur beatitudinem: quum ea sit caput omnium
sanctissimorum Dei sacertotum; vel eo maxime quod, quoties
in eis locis haeretici pullularunt, et sententia et recto
judicio illius venerabilis sedis coerciti sunt.”
„Epifanius prea sfântul şi prea fericitul
Arhiepiscop al acestui oraş regal şi Patriarh Ecumenic:
Dorind ca Sfinţia voastră să cunoască toate chestiunile
legate de starea bisericii, am considerat necesar să ne
folosim de aceste rezumate eclesiastice, şi prin acestea să
arătăm ce mişcări sunt deja începute, cu toate că suntem
convinşi că şi dumneavoastră aveţi cunoştinţă de acestea. Şi
deoarece am luat la cunoştinţă că unii, străini de Sfânta
Biserică Catolică şi Apostolică, au urmat erezia nepioşilor
Nestorius şi Eutih, am promulgat un edict eclesiastic (după
cum şi Sfinţia voastră ştie) în care am criticat nebunia
ereticilor. În nici un chip n-am schimbat sau nu vom schimba
sau n-am trecut (cum ştie şi Sfinţia voastră) peste acea
poziţie a bisericii, care prin favoarea lui Dumnezeu a fost
păstrată până acum, ((75)) ci în toate privinţele a
fost menţinută unitatea prea sfintelor biserici cu
Suprema sa Sfinţie, Papa vechii Rome (căruia iam scris
în acelaşi fel). Căci noi nu permitem ca vreuna din acele
chestiuni care privesc starea bisericii să nu fie adusă la
cunoştinţa Preafericirii sale, deoarece el este capul
tuturor prea sfintelor biserici ale lui Dumnezeu;
îndeosebi pentru acest motiv, că ori de câte ori ereticii au
apărut în acele părţi, ei au fost reprimaţi [literal,
tăiaţi, ca vlăstarii unui copac] prin înţelepciunea şi
hotărârile drepte ale acelui Scaun venerabil”.
Scrisorile din care am redat extrasele de
mai sus se pot găsi în întregime, împreună cu Edictul lui
Iustinian* la care s-a făcut referire, în Volumul Legii
Civile. Codicis lib. I tit. i.
*Un extras din acest edict spune după cum
urmează:
„Imp. Justinian. A. Constantinopolitis.
Cum Salvatorem et Dominum omnium Jesum
Christum verum Deum nostrum colamus per omnia, studemus
etiam (quatenus datum est humanae menti assequi) imitari
ejus condescensionem seu demissionem. Etenim cum quosdam
invenerimus morbo atque insania detentos impiorum Nestorii
et Eutychetis. Dei et sanctae catholicae et apostolicae
ecclesiae hostium, nempe qui detrectabant sanctam gloriosam
semper virginem Mariam Theotocon sive Deiparam appellare
proprie et secundum veritatem: illos festinavimus quae sit
recta Christianorum fides edocere. Nam hi incurabiles cum
sint, celantes errorem suum passim circumeunt (sicut
didicimus) et simpliciorium animos exturbant et
scandalizant, ea astruentes quae sunt sanctae catholicae
ecclesiae contraria. Necessarium igitur esse putavimus, tam
haereticorum vaniloquia et mendacia dissipare, quam omnibus
insinuare, quomodo aut sentiat sancta Dei et catholica et
apostolica ecclesia, aut praedicent sanctissimi ejus
sacerdotes; quos et nos sequuti, manifesta constituimus ea
quae fidei nostrae sunt; non quidem innovantes fidem (quod
absit) sed coarguantes eorum insaniam qui eadem cum impiis
haereticis sentiunt. Quod quidem et nos in nostri imperii
primordiis pridem satagentes cunctis fecimus manifestum.”
Această primă recunoaştere oficială a
pretenţiilor papalităţii a fost după aceea mărturisită tot
mai accentuat de Focus şi de împăraţii care au urmat.
Dar chiar şi după ce a fost recunoscut în
calitate de conducător, împărat sacerdotal, pentru un timp
acesta n-a fost un avantaj special pentru papalitate, în
afară de un nume gol; căci Iustinian era departe de Roma,
avându-şi ((76)) capitala la Constantinopol. Roma şi
Italia în general erau sub stăpânirea altei împărăţii —
ostrogoţii — care nu l-au recunoscut pe episcopul Romei ca
pontif suprem; căci ei erau mai cu seamă arieni în credinţă.
Prin urmare, papalitatea a fost înălţată şi avantajată numai
cu numele, prin recunoaşterea împăratului, până la căderea
monarhiei ostrogote când înălţarea ei a devenit un fapt
real. Întradevăr, ca printr-un aranjament prestabilit,
împăratul a trimis îndată (534 d. Cr.) pe Belizarius cu o
armată în Italia, şi la şase ani după recunoaşterea papei de
către împărat, puterea ostrogotă a fost înfrântă şi regele
lor Vitiges şi floarea oştirii sale au fost duşi cu alte
trofee la picioarele lui Iustinian. Aceasta a fost în 539 d.
Cr., care este, aşadar, punctul în timp din care ar trebui
să socotim „aşezarea Urâciunii care Pustieşte”.
Atunci şi-a avut papalitatea micul ei început. Atunci
„cornul” cel mic, deosebit, remarcat în profeţia lui Daniel
(Dan. 7: 8, 11, 20-22, 25), tocmai începea să-şi facă loc ca
să iasă din fiara romană. El începuse să se formeze sau
să-şi facă rădăcini cu două secole înainte, şi la două
secole după apariţia lui mică „avea o înfăţişare mai mare
decât celelalte” — celelalte coarne, autorităţi sau puteri
de pe teritoriul vechiului imperiu — şi ochii lui şi gura
lui care rostea cuvinte pline de mândrie au început să se
dezvolte; şi el a domnit peste celelalte coarne, pretinzând
că are drept divin de a face astfel.
Profetul spusese că trei coarne vor fi
smulse sau dezrădăcinate pentru a face loc sau a pregăti
calea pentru această putere sau „corn” deosebit. Şi chiar
aşa aflăm: Constantin a construit Constantinopolul şi şi-a
mutat capitala acolo; acest lucru, deşi favorabil
dezvoltării papalităţii în scaunul cezarilor, a fost
nefavorabil imperiului; şi curând s-a găsit a fi eficient să
se împartă imperiul, şi de atunci Italia a fost cunoscută ca
Imperiul de Apus, al cărui scaun sau capitală a fost la
Ravenna. Acesta a fost unul dintre „coarne”: el a căzut în
476 d. Cr. ((77)) în mâinile herulilor, un alt corn,
care s-a stabilit pe ruinele aceluia. A urmat apoi regatul
ostrogot, alt „corn”, răsturnându-i pe heruli şi
stabilindu-se drept conducător al Italiei, în 489 d. Cr. Şi,
după cum tocmai am văzut, în timpul puterii acestui „corn”
(al treilea care va fi smuls ca să facă loc cornului papal),
Iustinian a recunoscut supremaţia papală; şi prin ordinele
lui, prin generalul şi armata lui acesta a fost smuls. Şi
după cum am văzut, smulgerea lui a fost necesară pentru
avansarea papalităţii la putere, ca un amestec special de
putere politică şi religioasă — un „corn” deosebit, diferit
de tovarăşii săi. Întradevăr, nu pare improbabil ca
papalitatea să fi fost în secret favorabilă căderii
fiecăruia dintre aceste „coarne” sau puteri, sperând astfel
să deschidă calea propriei sale înălţări, aşa cum a şi
rezultat în final.
Cu răsturnarea ostrogoţilor, împăratul
roman a fost recunoscut o vreme drept conducător al Italiei
şi a fost reprezentat prin exarhi; dar, deoarece aceştia îşi
aveau capitala la Ravenna şi nu la Roma, şi deoarece ei
ajunseseră să recunoască papalitatea în felul arătat,
rezultă că din 539 d. Cr. papalitatea a fost recunoscută ca
autoritatea principală în oraşul Roma; şi că de la acea dată
(când a fost „aşezată”) a început să crească şi să prospere
în calitate de „corn”sau putere printre
celelalte „coarne” sau puteri, reprezentând puterea înainte
unită a Romei. Faptul că starea Italiei şi în special a
Romei, cam în acea perioadă, era în mare măsură tulburată,
supusă jafului invadatorilor din nord, ca şi taxele grele
puse de orice stăpân care era mai aproape la acel timp, a
ajutat la ruperea loialităţii politice faţă de puterea
imperială de la Constantinopol; aşa încât conducătorii
bisericii, fiind tot timpul cu ei, vorbind aceeaşi limbă şi
împărtăşindu-le avantajele şi pierderile, au fost uşor
acceptaţi de popor ca sfătuitori, protectori şi conducători
ai oraşului Roma şi ai împrejurimilor lui.
((78))
Fără îndoială, într-adevăr, obiectivul
lui Iustinian în recunoaşterea pretenţiilor episcopului
Romei la superioritate asupra altora a fost de asemenea în
parte pentru a-i câştiga cooperarea în războiul pe care era
pe punctul să-l ducă împotriva ostrogoţilor, pentru a
recâştiga Italia ca parte a Imperiului Roman de Răsărit;
pentru că influenţa papei şi a bisericii nu era nicidecum
neînsemnată chiar şi atunci; şi a-i avea de partea lui în
război însemna lupta pe jumătate câştigată, chiar de la
început.
Deşi goţii s-au răsculat împotriva
imperiului şi au prădat oraşul Roma, ei nu şi-au restabilit
conducerea şi singura guvernare a acestuia a fost cea a
bisericii. Şi cu toate că regatul lombard a urmat curând şi
şi-a stabilit conducerea peste cea mai mare parte a Italiei,
chiar răsturnând conducerea Imperiului de Răsărit stabilită
de Iustinian în mâinile exarhilor, totuşi să se remarce cu
grijă faptul că lombarzii au recunoscut autoritatea
papalităţii în Roma. Numai spre sfârşitul acestui regat, în
secolul al VIII-lea, s-au făcut tentative serioase împotriva
autorităţii papale, a căror relatare serveşte numai să se
stabilească faptul că papii erau pe rând adevăraţii
conducători ai Romei, pretinşii „succesori ai cezarilor” —
„cezarii spirituali” — cu toate că ei pretindeau
protecţia guvernului de la Constantinopol atât timp cât
le era în avantaj să facă astfel. Când lombarzii au căutat
în cele din urmă să pună stăpânire pe Roma, papa a apelat la
regele francez să protejeze biserica (papalitatea) şi
să-i menţină în lungul control neîntrerupt a ceea ce ei
numeau „Patrimoniul Sfântului Petru”, care, pretindeau ei*,
fusese acordat bisericii de Constantin.
*Că acele pretenţii au fost false şi
bazate pe falsificări — „Decrete falsificate” — este
recunoscut acum deschis, chiar şi de către romano-catolici.
Constantin n-a făcut nici un astfel de dar: papalitatea a
crescut în putere şi control asupra Romei, după cum am
descris aici.
((79))
Regii francezi, Pepin şi Carol cel Mare,
şi-au adus fiecare la rândul lui armata pentru protecţia
stăpânirii papalităţii şi i-au învins pe lombarzi. Acesta
din urmă a fost cel care în anul 800 d. Cr. a dăruit în mod
oficial papalităţii câteva state cunoscute ca „Statele
Papale”, la care ne-am referit deja — în plus faţă de
oraşul şi suburbiile Romei, deţinute de fapt de papalitate
din 539 d. Cr. Aşadar, regatul sau „cornul” lombard n-a
impiedicat, nici n-a ocupat locul cornului papal, aşa cum au
presupus unii, chiar dacă uneori l-a presat.
Despre acest atac al lombarzilor asupra
Romei, Gibbon spune:
„Un memorabil exemplu de căinţă şi
pietate a fost arătat de Lutiprand, rege al lombarzilor.
Înarmat la poarta Vaticanului, cuceritorul a ascultat glasul
lui Grigore I, şi-a retras trupele, a renunţat la cucerirea
sa, a vizitat cu respect biserica Sfântul Petru şi după ce
şi-a făcut devoţiunile, şi-a oferit sabia şi pumnalul,
cuirasa şi mantaua, crucea sa de argint şi coroana de aur pe
mormântul apostolului”. Dar „Succesorul său, Astolfus, s-a
declarat inamic atât al împăratului cât şi al papei: ...
Roma a fost somată să-l recunoască pe victoriosul lombard ca
suveranul ei legal. ... Romanii au ezitat; au implorat; s-au
plâns; şi barbarii ameninţători au fost ţinuţi în frâu prin
arme şi negocieri până când papii au câştigat
prietenia unui aliat şi răzbunător de peste Alpi”.
Papa (Ştefan al III-lea) a vizitat Franţa
şi a reuşit să obţină ajutorul necesar; şi, spune Gibbon,
s-a întors ca un cuceritor în fruntea unei armate franceze
care era condusă de regele (Pepin) în persoană. Lombarzii,
după o rezistenţă slabă, au obţinut o pace umilitoare şi au
jurat să restituie posesiunile şi să respecte
sanctitatea Bisericii Romane.
Ca o ilustraţie a pretenţiilor papilor şi
a felului de putere prin care ei pretindeau şi deţineau
stăpânirea, cităm din nou din Gibbon o scrisoare a papei
Ştefan al III-lea, trimisă la acea vreme regelui Franţei.
Lombarzii asaltaseră din nou ((80)) Roma, la scurtă
vreme după ce armata franceză se retrăsese, şi papa dorea un
nou ajutor. El a scris în numele apostolului Petru spunând:
„Apostolul îi asigură pe fiii săi
adoptivi, regele, clerul şi nobilii Franţei, că deşi mort în
trup, el este încă viu în spirit; că ei acum aud şi
trebuie să se supună glasului întemeietorului şi
păzitorului bisericii romane; că fecioara, îngerii, sfinţii,
martirii şi toată oştirea cerului în unanimitate solicită
cererea şi vor mărturisi obligaţia; că bogăţiile,
victoria şi paradisul vor încorona iniţiativa lor pioasă, şi
că veşnica condamnare va fi pedeapsa neglijenţei lor,
dacă îngăduie ca mormântul său, templul său şi poporul său
să cadă în mâinile perfizilor lombarzi”. Şi Gibbon adaugă:
„A doua expediţie a lui Pepin n-a fost mai puţin rapidă şi
norocoasă decât prima. Sfântul Petru a fost mulţumit; Roma
era din nou salvată”.
Deoarece acest început al stăpânirii
papalităţii a fost obscur, şi totuşi este important să fie
clar recunoscut, ni s-a părut că cere o marcare atentă, ca
mai sus. Încheind dovada că 539 d. Cr. a fost data arătată
profetic, cităm o mărturie întăritoare din scrierile
romano-catolice, după cum urmează:
„După căderea Imperiului Roman de Apus,
influenţa politică a papilor în Italia a devenit de o
importanţă încă şi mai mare, prin faptul că papii trebuiau
să ia sub protecţia lor nefericita ţară, dar în special Roma
şi împrejurimile ei, care schimba atât de des stăpânii şi
era expusă în mod continuu invaziilor cuceritorilor aspri şi
brutali. În timp ce urmaşii sfântului Petru se interesau cu
atâta energie de bunăstarea locuitorilor Italiei, aceştia
din urmă au fost neglijaţi cu totul de împăraţii romani de
Răsărit care încă emiteau pretenţia de a conduce
ţara. Chiar şi după ce Iustinian I a recucerit o parte a
Italiei [539 d. Cr.] şi a transformat-o în provincie
grecească, soarta locuitorilor n-a fost mai bună; deoarece
împăraţii bizantini nu puteau decât să epuizeze prin
impozite pe supuşii Exarhatului Ravenna, dar în nici
un fel nu-i puteau oferi protecţia necesară.
((81))
În aceste împrejurări s-a întâmplat că ... împăraţii ... au
pierdut toată puterea reală şi au rămas numai cu
numele stăpâni ai guvernului, în timp ce papii, în
virtutea necesităţilor de moment, au ajuns practic în
posesia acelei supremaţii peste domeniul roman. ...
Acest rezultat spontan al străduinţei generoase a fost
recunoscut în timpurile care au urmat ca o achiziţie
legală [de către Pepin şi Carol cel Mare]. ... Pepin,
după cum spun scriitorii contemporani, «a restituit»
Scaunului Apostolic teritoriul cucerit. Această donaţie sau
restituire a lui Pepin a fost confirmată şi mărită de
fiul său, Carol cel Mare, care în 774 d. Cr. a pus capăt
stăpânirii lombarde în Italia. Pe această cale legitimă
puterea Şi suveranitatea laicĂ a papilor au fost, prin
providenţa divină, stabilite treptat”.
Citatele de mai sus sunt din „The History
of the Catholic Church” (Istoria Bisericii Catolice),
de H. Brueck, doctor în teologie, Vol. I, pag. 250, 251.
Deoarece aceasta este o lucrare de referinţă printre
romano-catolici, folosită în colegiile şi seminariile lor şi
aprobată de demnitarii papali, mărturia ei este de valoare,
abordând ridicarea treptată a puterii laice a
papalităţii şi timpul când începutul ei a fost
favorizat de împrejurări. Ea dovedeşte că decăderea
regatului ostrogot în 539 d. Cr., aşa cum este clar indicat
de măsura profetică (1260 ani), este exact punctul în timp
când a fost „aşezat” acest sistem pustiitor şi urât
în ochii Domnului.
În armonie cu aceeaşi linie de gândire şi
în străduinţa de a stabili în mod clar faptul că autoritatea
papală a început înainte de timpul lui Carol cel
Mare, o altă lucrare catolică, „The Chair of St.
Peter” (Scaunul Sfântului Petru), într-un capitol
despre „Creşterea puterii laice” (pagina 173), spune: „Roma
era condusă numai nominal de un patrician numit de împărat,
dar în realitate, prin forţa împrejurărilor, papii au
devenit domnii supremi ai oraşului”. Ca dovadă a acestei
autorităţi şi conduceri, scriitorul continuă să citeze
dovezi istorice privind puterea papilor şi neputinţa
conducătorilor oficiali. El se referă la papa Grigore cel
Mare (590 d. Cr. — ((82)) la numai cincizeci de ani
după ce papalitatea a fost „aşezată”) ca o ilustrare a
puterii deja posedate de papi, spunând:
„Îl găsim trimiţându-l pe Leontius ca
guvernator la Nepi, în Etruria, poruncind locuitorilor să-l
asculte ca pe el însuşi. Iarăşi, îl numeşte pe Constantius
în importantul post de guvernator al Neapolelui. Apoi scrie
episcopilor despre apărarea şi aprovizionarea
respectivelor lor oraşe; emite ordine comandanţilor
militari. ... Într-un cuvânt, el devine conducătorul
şi protectorul adevărat al Italiei; aşa că este
pe deplin îndreptăţit să spună: «Oricine ocupă locul meu ca
păstor este foarte ocupat cu griji exterioare, astfel încât
adesea devine nesigur dacă îndeplineşte funcţiile unui
păstor sau ale unui prinţ laic»”.
Atât de mare a fost creşterea puterii
laice în intervalul scurt de cincizeci de ani de la micul
său început, în 539 d. Cr. Prin urmare, putem fi siguri că
cei 1260 de ani, sau trei timpuri şi jumătate de stăpânire
papală, sunt bine şi clar marcaţi la ambele capete.
Daniel, care auzise limita pusă asupra
puterii urâciunii de a pustii Biserica şi de a zdrobi
adevărul, puterea poporului Domnului, a văzut că aceasta nu
va introduce încă împărăţia lui Mihail (Cristos) şi
înălţarea sfinţilor la putere, ci ea numai le va acorda
eliberare de asupritorul lor. Aceasta, prin urmare, nu era
totuşi înţelegerea pe care el o dorea: „Eu am auzit, dar
[totuşi] n-am înţeles; şi am zis: «Domnul meu, care va fi
sfârşitul acestor lucruri [sau ce va fi după ele]?» El a
răspuns: «Du-te, Daniel [este zadarnic să încerci să
înţelegi chestiunea]! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse
şi pecetluite până la timpul sfârşitului. ... De la vremea
când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza
urâciunea care pustieşte [539 d. Cr.], vor mai fi o mie două
sute nouăzeci de zile [ani. Atunci] Mulţi vor fi curăţiţi
[separaţi], albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi
nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei înţelepţi vor
înţelege [atunci]. Ferice de cine ((83)) va aştepta
şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de
zile [1335]! Iar tu, du-te [pe calea ta], până va veni
sfârşitul; tu te vei odihni şi te vei ridica în partea ta de
moştenire [porţia, răsplata], la sfârşitul zilelor”.
Cercetătorul atent va observa că aceste
1290 şi 1335 de zile profetice, ani literali, au acelaşi
punct de plecare ca şi cei 1260 de ani ai puterii papale de
a zdrobi, adică, de la timpul când a fost „aşezată”
urâciunea pustiirii — 539 d. Cr. Acolo unde sunt menţionate
două evenimente care se petrec în timpuri diferite, ca şi în
acest caz — desfiinţarea jertfei „zilnice” (sau mai corect a
jertfei necurmate), şi aşezarea urâciunii —
trebuie întotdeauna să socotim de la timpul când ambele
au fost adevărate. Desfiinţarea „jertfei necurmate”, vom
arăta în capitolul următor, a avut loc cu câţiva ani înainte
de aşezarea urâciunii în 539, şi a fost elementul
important care a făcut ca ea să fie numită „urâciune”. Ar
trebui să socotim, şi socotim prin urmare, „aşezarea”
urâciunii de la ultimul din aceste două evenimente.
Să se remarce, mai departe, că amândouă
aceste măsuri sunt date ca răspuns la întrebarea lui Daniel
cu privire la ce se va întâmpla cu sfinţii lui Dumnezeu după
ce puterea lor (adevărul) va fi eliberată de zdrobirea
papală (adică după 1799) şi înainte de aşezarea Împărăţiei
lui Mesia — Mihail. Răspunsul în esenţă este că Daniel nu
trebuia să spere să înţeleagă mai departe, dar că în
treizeci de ani după începutul Timpului Sfârşitului
(1260+30=1290) va începe în poporul sfânt o lucrare de
purificare, de curăţire, de rafinare, şi în legătură cu
aceasta va fi acordată celor înţelepţi din această clasă
încercată, curăţită, separată o înţelegere a profeţiei;
totuşi, cunoştinţa va fi astfel comunicată, încât cel lipsit
de evlavie şi necurăţit n-o va primi sau crede. S-a arătat,
în continuare, că înţelegerea corectă a viziunii va
fi departe ((84)) de a fi completă sau deplină; de
fapt va fi deficitară în unele din elementele ei principale,
până după 45 de ani (1290+45=1335) sau la 75 de ani după
începutul Timpului Sfârşitului, 1799 d. Cr. (1260+75=1335).
Aceasta este clar indicată de textul ebraic, care arată
chestiunea ca şi cum veghetorii, care deja au văzut ceva şi
aşteaptă cu răbdare, ar primi dintr-odată (când „1335 de
zile” vor fi trecut) o vedere deplină, clară, cu mult peste
aşteptările lor. „Ferice de acela!”
Socotind de la 539 d. Cr., cele 1290 de
zile simbolice sau sfârşit în 1829, iar cele 1335 de zile la
sfârşitul lui 1874. Cititorul să judece cu grijă cât de
corect marchează aceste date înţelegerea viziunii şi a
tuturor profeţiilor legate de Timpul Sfârşitului, şi a
separării, curăţirii şi rafinării ca prin foc, ca să-i aducă
pe copiii lui Dumnezeu la starea de inocenţă, umilinţă,
încredere a minţii şi inimii, necesare pentru ca ei să poată
fi gata să primească şi să aprecieze lucrarea lui Dumnezeu
în felul şi la timpul lui Dumnezeu.
O mişcare religioasă şi-a avut punctul
culminant în 1844, ai cărei participanţi au fost atunci şi
de atunci încoace cunoscuţi în general ca „adventişti” şi
„milleriţi”, deoarece ei au aşteptat ca a doua venire a
Domnului să aibă loc la acea dată şi deoarece conducătorul
şi iniţiatorul ei a fost domnul William Miller. Mişcarea,
care a început prin 1829, atrăsese înainte de 1844 (când ei
au aşteptat întoarcerea Domnului) atenţia tuturor claselor
de creştini, în special în Statele din est şi centrale îale
SUA — n. e.ş, unde a ajuns să stârneasă mare interes. Cu
mult înainte de aceasta, profesorul Bengel, în Tubingen,
Germania, începuse să atragă atenţia asupra profeţiilor şi
asupra Împărăţiei viitoare a lui Mesia, în timp ce renumitul
misionar Wolff făcuse acelaşi lucru în Asia. Centrul
lucrării a fost însă America, unde condiţiile sociale,
((85)) politice şi religioase favorizau, mai mult decât
în altă parte, independenţa în studiul Bibliei, ca şi în
alte chestiuni; întocmai cum mişcarea primei veniri a fost
limitată la Iudeea, deşi toţi israeliţii evlavioşi de
pretutindeni au auzit mai mult sau mai puţin de ea. Fapt.
2:5.
Toţi ştiu câte ceva despre eşecul
aşteptărilor fratelui Miller. Domnul n-a venit în 1844 şi
lumea n-a fost arsă cu foc, aşa cum aşteptase el şi învăţase
şi pe alţii să aştepte; şi aceasta a fost o mare dezamăgire
pentru acei „sfinţi” care aşteptaseră atât de încrezători ca
Cristos („Mihail”) să Se arate atunci şi să-i înalţe cu El
în putere şi glorie. Dar, în ciuda dezamăgirii, mişcarea
şi-a avut efectele ei intenţionate — de a trezi un interes
pentru subiectul venirii Domnului şi de a arunca ocară
asupra subiectului din cauza aşteptărilor greşite. Spunem
efecte intenţionate deoarece, fără nici o îndoială, mâna
Domnului a fost în ea. Ea nu numai că a făcut o lucrare care
corespundea cu cea a mişcării primei veniri, când Sa născut
Domnul nostru, când au venit înţelepţii din răsărit şi când
„poporul era în aşteptarea” Lui (Mat. 2:1, 2; Luca 3:15), ci
corespundea cu ea şi în timp, fiind chiar cu treizeci de ani
înainte de ungerea Domnului nostru, la vârsta de treizeci de
ani, la începutul lucrării Sale ca Mesia. Acea „mişcare a
lui Miller”, aşa cum este denumită în batjocură, a adus şi o
binecuvântare individuală „sfinţilor” care au luat parte la
ea: a dus la o cercetare atentă a Scripturilor şi la
încredere în Cuvântul lui Dumnezeu mai presus de tradiţiile
oamenilor; şi a încălzit, a hrănit şi a unit inimile
copiilor lui Dumnezeu în părtăşie nesectară, căci cei
interesaţi erau din toate denominaţiile, deşi în principal
erau baptişti. De când s-a sfârşit acea mişcare, unii
din aceştia s-au organizat şi s-au legat ca secte noi,
orbindu-se astfel faţă de unele binecuvântări cuvenite în
„seceriş”.
((86))
Deşi, după cum cititorul va fi observat,
noi nu suntem de acord aproape în nici un punct cu
interpretările şi deducţiile domnului Miller — văzând
scopul, precum şi felul şi timpul venirii
Domnului nostru într-o lumină foarte diferită — totuşi
recunoaştem acea mişcare ca fiind în ordinea lui Dumnezeu şi
făcând o lucrare foarte importantă în separarea,
purificarea, rafinarea, şi astfel în pregătirea unui popor
care să fie gata în aşteptarea Domnului. Şi nu numai că
aceasta a făcut o lucrare de purificare şi de încercare în
ziua ei, ci, aruncând ocară asupra studiului profeţiei şi
asupra doctrinei venirii a doua a Domnului, a servit de
atunci să-i încerce şi să-i probeze pe consacraţi,
indiferent de vreo asociere cu vederile şi aşteptările
domnului Miller. Simpla menţionare a subiectului profeţiei,
a venirii Domnului şi a Împărăţiei Milenare stârneşte acum
dispreţul înţelepţilor lumeşti, în special în biserica
nominală. Aceasta a fost fără îndoială din providenţa
Domnului şi cu un scop foarte asemănător celui al trimiterii
pruncului Isus pentru o vreme la Nazaret, ca să fie „numit
Nazarinean”, deşi în realitate S-a născut în onorabila
cetate Betleem. Aceasta a fost în mod evident pentru ca
adevărul să-i poată separa pe „israeliţii cu adevărat” de
pleava din poporul ales al lui Dumnezeu. Pleava a fost
îndepărtată prin declaraţia că Domnul nostru a fost
nazarinean, căci ei s-au gândit: „Poate ieşi ceva bun din
Nazaret?”. Chiar aşa întreabă unii acum cu dispreţ: „Poate
ieşi ceva bun din adventism?” şi resping fără a analiza
mărturia Domnului, a apostolilor şi a profeţilor. Dar cei
umili, cei sfinţi, cei înţelepţi în ochii lui Dumnezeu, deşi
nebuni în aprecierea lumii, nu iau o asemenea atitudine.
Dar „mişcarea lui Miller” a fost mai mult
decât atât: ea a fost începutul înţelegerii corecte a
viziunilor lui Daniel şi la timpul potrivit ca să corespundă
profeţiei. Aplicarea de către domnul Miller a celor trei
timpuri şi jumătate (1260 de ani) a fost practic aceeaşi cu
cea pe care noi tocmai am dat-o, dar el a ((87))
făcut greşeala de a nu începe perioadele de 1290 şi 1335 în
acelaşi timp. Dacă ar fi făcut aşa, ar fi fost corect.
Dimpotrivă, el le-a început cu treizeci de ani mai devreme —
cam la 509 în loc de 539, care a sfârşit cele 1335 de zile
în 1844, în loc de 1874.* Ea a fost, cu toate acestea,
începutul înţelegerii corecte a profeţiei; căci, la urma
urmelor, perioada de 1260, pe care a văzut-o corect, a fost
cheia; şi propovăduirea acestui adevăr (chiar dacă în
combinaţie cu erori, aplicări greşite şi deducţii false) a
avut efectul de a separa şi purifica pe „mulţi”, şi chiar la
timpul pe care l-a prezis Domnul.
*N-am putut procura scrierile domnului
Miller pentru a compara interpretările lui. Doar am aflat
datele la care a aplicat el cifrele profetice.
Neînţelegând nici felul, nici scopul
întoarcerii Domnului, ci aşteptând o arătare bruscă şi
sfârşitul tuturor lucrurilor într-o zi, el a presupus că
toate profeţiile timpului trebuie să se sfârşească atunci;
şi scopul şi efortul lui au fost să le forţeze pe toate să
se termine în acest punct final comun: de aici rezultă
eşecul lui — după care Dumnezeu n-a mai luminat atunci pe
nimeni, nefiind cuvenită atunci o luminare suplimentară.
Domnul Miller a fost un membru serios şi
stimat al Bisericii Baptiste; şi fiind un cercetător atent
al Scripturilor, profeţiile au început să se deschidă
înaintea lui. După ce a ajuns să se convingă deplin în
privinţa corectitudinii aplicărilor sale, a început să-şi
răspândească vederile printre slujitorii bisericilor, în
principal baptişti la început, dar după aceea printre toate
clasele şi toate denominaţiile. Pe măsură ce lucrarea s-a
răspândit, el, cu mulţi colaboratori, a călătorit şi a
predicat pe scară largă. Începutul acestei lucrări printre
slujitorii baptişti, după cât se poate afla din memoriile
sale, a fost în 1829, primul convertit care i-a predicat
vederile în public fiind Fuller, Bătrân al Bisericii
Baptiste din Poultney, Vermont. Într-o scrisoare scrisă cam
la trei ani după aceea, domnul Miller spune:
((88))
„Domnul împrăştie sămânţa. Pot număra
acum opt slujitori care predică această doctrină, mai mult
sau mai puţin, în afară de mine. Ştiu de peste o sută de
fraţi individuali care spun că mi-au adoptat vederile. Fie
cum o fi: «Adevărul este puternic şi va triumfa»”.
Astfel se va vedea că lucrarea
separatoare a „mişcării lui Miller” şi-a avut începutul la
timpul prezis — la sfârşitul celor 1290 de zile, în 1829.
Acum, ce putem spune despre aşteptarea
serioasă până se va ajunge la 1335 de zile? Cine a
aşteptat în acest fel?
Unii dintre copiii lui Dumnezeu,
„sfinţi”, scriitorul fiind din numărul lor, deşi n-au fost
asociaţi cu „mişcarea lui Miller”, nici cu denominaţia
organizată ulterior, care se autodenumeşte „Biserica celei
de-a doua veniri”, au căutat şi „au aşteptat cu seriozitate”
Împărăţia lui Mihail; şi mărturisim bucuroşi despre
„fericirea” dezvăluirilor minunat de clare ale planului
Tatălui nostru în toamna lui 1874 şi de atunci încoace —
sfârşitul celor 1335 de zile.
Cuvintele nu reuşesc să exprime această
fericire! Numai cei care au fost învioraţi în spirit cu
acest vin nou al Împărăţiei ar putea s-o aprecieze, dacă am
putea s-o descriem. Prin urmare, este ceva ce trebuie
simţit, mai degrabă decât spus. La sfârşitul celor 1335 de
zile profetice, simbolice, şi de atunci încoace, au ajuns să
fie cunoscute vederile preţioase despre prezenţa
Domnului şi faptul că noi trăim chiar acum în timpul
„secerişului” acestui Veac Evanghelic şi în timpul
stabilirii Împărăţiei lui Mihail (a lui Cristos).
O, fericirea acestui timp favorizat! O,
armonia, frumuseţea, măreţia planului divin aşa cum acesta a
început să se dezvăluie când s-a „ajuns” la cele 1335 de
zile! Această serie de Studii În Scripturi este publicată
tocmai pentru a exprima, cât stă în puterile noastre,
această „fericire” şi dezvăluire mai deplină a planului
divin cuvenit să fie înţeles de toţi „sfinţii” care
trăiesc acum. Nimeni în afară de „sfinţi” ((89)) nu-l
va înţelege. Este acordat ca o favoare. „Nici unul din cei
răi nu va înţelege”; şi aceia dintre „sfinţi” care au
tovărăşie cu cei lumeşti, care în mod neînţelept stau
în adunările celor răi şi se aşează pe scaunul celor
batjocoritori nu vor înţelege şi nu vor fi în stare să simtă
această fericire cuvenită acum numai celor „sfinţi”, cu
adevărat „înţelepţi”, care îşi găsesc plăcerea în Legea
Domnului şi zi şi noapte cugetă la ea [o studiază]. Ps. 1:1,
2.
Acest mesaj cu privire la Împărăţia lui
Mihail, deschizându-se treptat de la 1829 încoace, este
reprezentat simbolic în Cartea Apocalipsei (cap. 10:2, 8-10)
ca o „cărticică”, pe care „înţelepţii” din „poporul sfânt”,
reprezentaţi prin Ioan, sunt instruiţi s-o mănânce. Şi
experienţa lui Ioan, aşa cum este exprimată în versetul 10,
este experienţa tuturor celor care primesc aceste adevăruri.
Ele aduc o minunată dulceaţă: O, fericirea! Dar efectele
ulterioare sunt întotdeauna mai mult sau mai puţin un
amestec de amărăciune a persecuţiei cu dulceaţă. Şi efectul
asupra celor care îndură cu răbdare până la sfârşit este să
cureţe, să purifice, să rafineze, şi astfel să pregătească
mireasa lui Cristos pentru nuntă şi înălţare, cuvenite spre
încheierea Zilei Pregătirii.
În privinţa acestei dezamăgiri, pe care
am arătat-o că a fost totuşi o binecuvântare şi un început
al interpretării corecte a viziunii, profetul Habacuc este
făcut să scrie un cuvânt de încurajare, spunând (capitolul
2:2, 3): „Scrie viziunea şi graveaz-o pe table [hărţi], ca
să se poată citi uşor [de către cel care doreşte]! ... dacă
întârzie, aşteapt-o [„Ferice de cine va aştepta
... până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!”],
căci va veni şi se va împlini negreşit”. Aparenta întârziere
sau amânare n-a fost de fapt aşa, ci o greşeală parţială din
partea domnului Miller, cunoscută dinainte şi permisă de
Domnul pentru încercarea „poporului sfânt”.
Ca o dovadă a consacrării, a studiului
biblic şi a credinţei generate de această mişcare, cităm
dintr-o scrisoare scrisă ((90)) de domnul Miller după
dezamăgirea din 1844 celor care fuseseră dezamăgiţi odată cu
el, după cum urmează:
„Mulţumim lui Dumnezeu întotdeauna pentru
voi, când auzim, cum deja am auzit, că dezamăgirea recentă a
voastră şi a noastră a produs în voi, şi sperăm că şi în
noi, o adâncă umilinţă şi o verificare atentă a inimilor
noastre. Şi deşi suntem umiliţi, şi într-o măsură
îndureraţi, de batjocurile unei generaţii rele şi stricate,
nu suntem nici înspăimântaţi nici descurajaţi. Cu toţii
puteţi, când sunteţi întrebaţi despre motivele speranţei
voastre, să vă deschideţi Bibliile şi cu blândeţe şi frică
să arătaţi celui care vă întreabă de ce speraţi în glorioasa
arătare a marelui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, Isus
Cristos. Nu trebuie în nici un caz să-l trimiteţi pe cel
care întreabă la slujitorul bisericii voastre, pentru
motivul credinţei voastre. Crezul vostru este Scriptura ...
filosofia voastră este înţelepciunea care vine de sus de la
Dumnezeu; legătura unirii voastre este iubirea şi părtăşia
sfinţilor; învăţătorul vostru este Spiritul sfânt şi
profesorul vostru este Domnul Isus Cristos. ... Vă îndemn,
prin toată iubirea şi părtăşia sfinţilor, să ţineţi cu tărie
la această speranţă. Ea este garantată de fiecare promisiune
din Cuvântul lui Dumnezeu. Ea vă este asigurată prin două
lucruri neschimbătoare — sfatul şi jurământul lui Dumnezeu,
în care este cu neputinţă ca El să mintă. Ea este ratificată
şi sigilată prin moartea, sângele, învierea şi viaţa lui
Isus Cristos. ... Nu vă temeţi niciodată, fraţilor; Dumnezeu
v-a spus ce să ziceţi. Faceţi aşa cum vă cere şi El va avea
grijă de consecinţe. Dumnezeu spune: «De aceea spune-le:
Se apropie zilele şi toate viziunile se vor împlini»
[vezi Ezechiel 12:22, 23]. ... Pentru mine este aproape o
demonstraţie că mâna lui Dumnezeu este în acest lucru. Multe
mii de oameni au fost făcuţi să studieze Scripturile prin
predicarea din acel timp. ... Înţelepciunea lui Dumnezeu a
marcat în mare măsură cărarea noastră, pe care El a
plănuit-o pentru un bine pe care îl va îndeplini la timpul
şi în felul Său”.
Una dintre pildele Domnului nostru a fost
dată în mod expres ca să ilustreze această perioadă de
aşteptare, de la ((91)) dezamăgirea din 1844 până
la realizările de la sfârşitul celor „1335 de zile”. Ne
referim la —
Pilda celor zece fecioare
— Matei
25:1-12 —
Această pildă începe cu „atunci”,
indicând astfel că ea n-a fost aplicabilă imediat, în ziua
Domnului, ci cândva în viitor. „Atunci împărăţia
cerurilor [în starea ei embrionară — reprezentată de unii
sau de toţi din poporul sfânt, candidaţi la moştenire în
Împărăţie] se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat
candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele
erau înţelepte şi cinci nechibzuite.”
Cifrele nu sunt semnificative; nici
proporţiile. Pilda învaţă despre o mişcare printre
moştenitorii Împărăţiei în aşteptarea întâlnirii Mirelui — o
mişcare în care se vor manifesta două clase, numite aici
„înţelepte” şi „nechibzuite”. Cuvântul „fecioară” înseamnă
curat; aşa că cele prezentate în pildă, atât cele înţelepte
cât şi cele nechibzuite, reprezintă „oameni sfinţi”. De
fapt, nici un iubitor al Mirelui care doreşte să-L
întâlnească nu poate fi iubitor al păcatului, chiar dacă
mulţi dintre ei sunt „nechibzuiţi”.
Mişcarea indicată de Domnul nostru în
această pildă corespunde exact cu cea începută prin
„mişcarea lui Miller” şi care este încă în progres. Aceea,
deşi începută de un baptist, a fost o mişcare
neconfesională, la care s-au alăturat cei mai evlavioşi şi
mai credincioşi din toate denominaţiile. Relatările din
acele timpuri, despre înflăcărarea zelului lor etc. ne umplu
inimile de admiraţie pentru bărbaţii şi femeile care au avut
onestitatea să-şi pună în practică convingerile, chiar dacă
noi nu suntem de acord cu acele convingeri. Sau vărsat banii
ca apa pentru tipărirea de pliante şi articole în diferite
limbi şi pentru trimiterea mesajului în lumea întreagă. Se
spune că în bisericile tuturor denominaţiilor se răspândise
un spirit de înviorare, şi că în unele adunări, unde toţi
erau sub influenţa acestei învăţături, cei care aveau bani
de prisos îi puneau grămadă pe o masă în faţa ((92))
amvonului, unde erau la dispoziţia tuturor celor care aveau
nevoie; şi se spune că sinceritatea şi zelul credincioşilor
de atunci erau aşa încât banii consacraţi astfel Domnului nu
trebuia să fie păziţi, căci cei care nu aveau nevoie nu se
atingeau de ei.
Se arată că toate fecioarele din pildă
aveau candelele curăţate şi acestea le dădeau lumină. Aceste
candele reprezintă Scripturile („Cuvântul Tău este o candelă
pentru picioarele mele”); şi o asemenea curăţire generală
a candelelor — cercetare a Scripturilor — de către toate
clasele de creştini, probabil că n-a avut loc niciodată
înainte. Untdelemnul reprezintă spiritul adevărului. Era
deci evident în candelele tuturor, dar nu toţi aveau
spiritul adevărului în ei înşişi — în „vase”.
Dezamăgirea din 1844 este consemnată pe
scurt în pildă prin afirmaţia că „Mirele întârzia” —
adică celor care aşteptau li s-a părut că întârzie. Şi
confuzia şi întunericul prin care au trecut toţi, şi multele
vederi false şi iluzorii în care au intrat unii dintre cei
care au fost dezamăgiţi atunci, sunt arătate în pildă prin
declaraţia: „Fiindcă mirele întârzia, au aţipit toate
şi au adormit”. Da, şi în întunericul şi somnul lor multe
dintre ele au visat lucruri ciudate, neraţionale.
Dar pilda arată o a doua mişcare,
similară şi totuşi diferită, printre aceleaşi fecioare. Este
vorba despre aceeaşi clasă generală, dar nu în mod necesar
aceiaşi indivizi. După cum prima mişcare a fost rezultatul
luminii asupra profeţiei cu privire la timpul venirii a doua
a lui Mesia ca Mire al Bisericii, tot aşa a fost şi a doua
mişcare. Dar sunt câteva diferenţe. În prima, candelele
tuturor fecioarelor au ars la fel şi ceata care aştepta pe
Mire a fost amestecată; pe când în a doua mişcare, deşi
toate se vor trezi, numai acelea vor fi conduse afară care
au spiritul adevărului în inimi, precum şi o cunoştinţă a
Bibliei — o candelă curăţată. Pentru prima mişcare a fost
prezisă dezamăgirea, şi aşteptarea celor 1335 ((93))
de zile a fost necesară; dar a doua n-a fost o dezamăgire şi
n-a mai fost necesară o aşteptare; pentru că împlinirea a
venit exact la încheierea celor 1335 de zile profetice — în
octombrie 1874. Faptul prezenţei Domnului nostru, aşa cum
este învăţat de profeţiile de mai înainte, a început să fie
recunoscut chiar după încheierea celor 1335 de ani, perioada
„aşteptării”. Când a ieşit strigătul (care sună încă) „Iată,
Mirele!” — nu iată, vine* Mirele, ci iată, El a
venit şi noi trăim acum „în prezenţa [parousia]
Fiului Omului”, a fost foarte devreme în dimineaţa veacului
nou, dar în ceea ce priveşte somnul adânc al fecioarelor a
fost ceasul de la „miezul nopţii”. Şi aşa este caracterul
mişcării actuale, de la acea dată: o vestire a prezenţei
Domnului şi a lucrării Împărăţiei acum în progres.
Scriitorul şi colaboratorii au vestit faptul prezenţei
Domnului, demonstrându-l din profeţie, şi pe diagrame
sau table, ca cele folosite în această carte, până în toamna
lui 1878 când s-au făcut aranjamente pentru începerea
publicaţiei noastre actuale „Turnul de Veghere al Sionului
şi Vestitorul prezenţei lui Cristos”. Prin
binecuvântarea Domnului, milioanele de exemplare ale acestei
publicaţii au dus pretutindeni veştile că timpul s-a
împlinit şi că Împărăţia lui Cristos este chiar acum în
stabilire, în timp ce împărăţiile şi sistemele oamenilor
se fărâmiţează spre deplina lor distrugere.
*Cele mai vechi manuscrise greceşti (Sinaitic
şi Vatican) omit vine, şi spun: „Iată, Mirele!”
Pilda ne avertizează că deşi întreaga
clasă a fecioarelor îşi curăţă candelele, nu toate pot
vedea. Numai cei care au untdelemn în vasele lor (în ei
înşişi — cei pe deplin consacraţi) pot obţine lumină din
candelele lor şi pot aprecia faptele. Ceilalţi (toţi cei
curaţi, fecioarele) vor obţine untdelemnul şi lumina cândva
şi vor fi mult binecuvântaţi de ea; dar numai cei umpluţi
cu untdelemn, spiritul ((94)) adevărului, vor
avea lumina la timp şi vor obţine marea binecuvântare. Numai
aceştia intră cu Mirele la nuntă. Untdelemnul, sau spiritul
consacrării şi lumina care-l însoţeşte nu pot fi transmise
de la o fecioară la alta. Fiecare pentru sine trebuie să fie
umplut de spirit; fiecare trebuie să obţină propria lui
rezervă din acest untdelemn (Adevărul şi spiritul lui de
consacrare şi sfinţenie); şi costul este considerabil în
direcţia lepădării de sine, a denaturării şi încercării de
foc. Experienţa din marele timp de necaz va fi piaţa în care
fecioarele nechibzuite îşi vor cumpăra untdelemnul lor. Dar
atunci va fi prea târziu pentru a intra la nuntă, ca membre
ale Miresei, soţia Mielului. Scripturile indică însă că, în
calitate de vase pentru „mai puţină cinste”, aceştia, care
se căiesc de nechibzuinţa lor, nu vor fi nimiciţi, ci, fiind
pregătiţi astfel pentru folosul Stăpânului, Îl vor sluji
totuşi în templul Său.
Revenind la cuvintele îngerului către
Daniel — citim în versetul 13: „Iar tu, du-te, până va veni
sfârşitul; tu te vei odihni şi te vei ridica în partea ta de
moştenire [porţie, răsplată], la [după] sfârşitul zilelor
[1335]” — în timpul secerişului care va începe atunci.
În expresia „Du-te, până va veni
sfârşitul”, „sfârşitul” trebuie considerat ca având o
semnificaţie foarte diferită de „Timpul Sfârşitului”. „Secerişul
este sfârşitul veacului”; şi secerişul, cum s-a
arătat deja, este perioada de 40 de ani din toamna lui 1874
d. Cr., terminarea celor „1335 de zile”, până în toamna lui
1914 d. Cr. Şi Daniel îşi va primi partea, răsplata sau
sorţul său în Împărăţia lui Mihail (Cristos), împreună cu
toţi sfinţii profeţi, precum şi cu sfinţii Veacului
Evanghelic, la sfârşitul acestei perioade de „seceriş”;
sfinţii îVeacului Evanghelic — n. e.ş fiind primii în ordine,
precum şi în onoare, în acea Împărăţie (Evr. 11:40). Vezi
Studii În Scripturi, Volumul I, pagina 288.