STUDIUL V
Timpul secerişului
Localizarea cronologică a secerişului —
Scopul şi marea lui importanţă — Focarul profeţiilor
timpului — Pregătiri de seceriş — Semnificaţia convergenţei
mărturiei profetice — Prezenţa Domnului — Răspunsuri la
obiecţii raţionale — intrarea în bucuriile Domnului nostru
„Secerişul este sfârşitul veacului.” Matei
13:39.
CEL care studiază cu atenţie va fi
observat că perioada denumită „Timpul Sfârşitului” este
denumită foarte potrivit, deoarece în ea nu numai că se
încheie Veacul Evanghelic, ci şi se termină, ajung la
împlinire toate profeţiile legate de încheierea acestui veac.
Aceeaşi clasă de cititori va fi observat de asemenea
importanţa specială a ultimilor 40 de ani din cei 115 ani
(1874-1914), numiţi „Sfârşitul” sau „Secerişul”.
Această perioadă scurtă este cea mai
importantă şi mai plină de evenimente din tot veacul; pentru
că în decursul ei tot rodul veacului trebuie să fie adunat
şi plasat la locul lui, iar câmpul, care este lumea (Mat.
13:38), trebuie curăţat, arat şi pregătit pentru un alt timp
de semănat şi recoltat — Veacul Milenar. Importanţa
evenimentelor din această perioadă de seceriş nu poate fi
apreciată îndeajuns; şi totuşi lumea nu va fi conştientă de
ea, până când agenţii ei puternici, deşi nerecunoscuţi, îşi
vor fi îndeplinit lucrarea stabilită. Într-adevăr, este bine
să ne amintim că acesta nu este un seceriş al întregii lumi,
ci al Bisericii Creştine, şi că ea nu-i afectează pe
((122)) mahomedani, brahmani, budişti etc., ci numai
Biserica adevărată a lui Cristos şi pe cei care sunt mai
mult sau mai puţin asociaţi cu ea — „Creştinătatea”.
În timp ce lumea de-a lungul întregii
perioade va fi în totală ignoranţă de caracterul ei, dar în
spaimă şi frică de rezultatul evenimentelor ei neobişnuite
(Isa. 28:21), turma mică a Domnului de urmaşi consacraţi
care trăiesc acum se bucură de luminare mai mare decât a
avut vreodată privilegiul vreunul dintre înaintaşii lor;
căci în această perioadă toate razele mărturiei profetice
ajung într-un focar măreţ, luminând pentru ochiul credinţei
planul lui Dumnezeu, inclusiv evenimentele lui trecute,
prezente şi viitoare.
De la începutul Timpului Sfârşitului
(1799), Dumnezeu Îşi pregăteşte „poporul Său sfânt”
consacrat, „Sfântul Locaş” al Său, pentru marile
binecuvântări pe care El a intenţionat să le reverse peste
ei în timpul acestor patruzeci de ani de seceriş:
binecuvântări care sunt de asemenea intenţionate ca
pregătire specială pentru intrarea lor cu Cristos în deplină
bucurie şi comoştenire cu El, ca mireasa Sa. Exact la
„timpul hotărât”, 1799, sfârşitul celor 1260 de zile,
puterea Omului Păcatului, marele asupritor al Bisericii, a
fost zdrobită şi stăpânirea i-a fost luată. Cu o singură
atingere a mâinii Sale puternice, Dumnezeu a rupt lanţurile
Sionului şi le-a spus asupriţilor să iasă. Şi a ieşit, şi
iese, clasa „Sfântului Locaş”, „poporul sfânt”, slabă şi
şovăitoare şi şchioapă şi aproape goală şi oarbă, din
întunericul închisorii şi din murdăria şi suferinţa sclaviei
papale. Sărmane suflete! Ei încercaseră să-L slujească pe
Dumnezeu cu credincioşie chiar în mijlocul flăcărilor
cumplite ale persecuţiei, ţinându-se de crucea lui Cristos
când aproape fiecare alt adevăr fusese înlăturat, şi
străduindu-se curajoşi să descătuşeze pe cei „doi martori”
ai lui Dumnezeu (Vechiul şi Noul Testament), care atât de
mult timp fuseseră legaţi şi care profeţiseră numai în sacii
limbilor moarte. Apoc. 11:3.
((123))
În înţelepciunea Sa, Dumnezeu nu i-a
copleşit cu marele potop de lumină acordată acum sfinţilor.
Cu blândeţe El i-a condus înainte, pas cu pas, curăţindu-i
mai întâi de murdăriile papale care încă erau lipite de ei.
Şi pe măsură ce Dumnezeu i-a atras astfel, clasa Sfântului
Locaş a urmat mai departe, recunoscând glasul Bunului Păstor
în accentele adevărului care demasca vechile erori, până în
anul 1846, pe care profeţia îl marchează ca data când un
nucleu din „poporul sfânt”, „Sfântul Locaş”, va deveni liber
de erorile papalităţii, curăţit de profanări şi gata să
înlocuiască teoriile necurate ale oamenilor cu principiile
curate şi frumoase ale adevărului, pe care Domnul şi
apostolii întemeiaseră Biserica. Treptat ei au fost conduşi
să aştepte marele punct culminant al binecuvântării când
Domnul Însuşi va veni, în secerişul veacului. Studierea
sârguincioasă a Cuvântului lui Dumnezeu şi dorinţa lăudabilă
de a cunoaşte cele în care chiar îngerii au dorit să
privească (1 Pet. 1:12), au fost foarte mult binecuvântate,
deşi dorinţele lor n-au fost cu totul împlinite.
Puţini credincioşi au fost astfel
instruiţi în Cuvântul adevărului, umpluţi cu spiritul lui,
purificaţi şi mai deplin separaţi de lume, curăţiţi de
mândrie, şi prin disciplina dezamăgirii din 1844 aduşi la un
mai umilit sprijin pe Dumnezeu; şi întârzierea de treizeci
de ani prezisă a dezvoltat în cei sfinţi răbdare, umilinţă
şi supunere iubitoare, până când la sfârşitul celor „1335 de
zile” (1874, timpul secerişului) veghetorii au primit şi au
fost trimişi să anunţe întregii clase a Sfântului Locaş
fericitul mesaj: „Iată, Mirele!” Şi toţi din această clasă
care aud, când îi recunosc importanţa, îşi ridică şi ei
glasurile spunând: „Iată, Mirele!”. Şi acest mesaj al
secerişului către sfinţi continuă să se răspândească şi se
va răspândi până când va fi ajuns la toţi cei consacraţi şi
credincioşi. Această veste nu este pentru lume acum, ci
numai pentru viitoarea mireasă a lui Cristos. ((124))
Domnul nostru nu este Mirele nici unei alte clase.
Cunoaşterea prezenţei Sale va ajunge la lume pe altă cale şi
mai târziu. Nimeni nu este acum pregătit să primească acest
adevăr, cu excepţia consacraţilor, clasei Sfântului Locaş.
Pentru „oştirea” creştinilor nominali, precum şi pentru
lume, ea este o absurditate; şi ei nu vor fi dispuşi să
verifice dovezile prezentate în volumele din această serie.
Nu numai că Domnul a pregătit astfel
inimile poporului Său şi l-a condus pe căi pe care nu le
cunoştea, dar pentru acest timp special de nevoie, El a dat
şi ajutoare minunate pentru studiul Bibliei, cum ar fi
concordanţe şi diferite şi valoroase traduceri ale
Scripturilor, precum şi minunate facilităţi de tipărire,
publicare şi expediere prin poştă a adevărului; şi
avantajele educaţiei generale, aşa încât toţi pot citi şi
studia pentru ei înşişi, şi pot verifica spre propria lor
mulţumire toate doctrinele prezentate; şi aceasta în
condiţii de pace, astfel încât nimeni nu-i supără sau nu-i
face să se teamă să-şi exercite deplina libertate a
conştiinţei când fac astfel.
După o citire atentă a capitolelor
anterioare ale acestui volum şi a celui precedent, cititorul
atent va observa că în timp ce fiecare din profeţiile
timpului realizează un scop separat şi distinct, obiectivul
central al mărturiei lor unite şi armonioase a fost să
marcheze, cu claritate şi precizie, prin dovadă directă sau
indirectă, sau prin mărturie întăritoare, data venirii a
doua a Domnului nostru şi a stabilirii Împărăţiei Sale pe
pământ, şi de asemenea să marcheze diferitele etape şi
mijloace ale stabilirii ei, în timpul perioadei de seceriş.
Ca să ne putem da seama de forţa acestor
diferite linii ale profeţiei în relaţia lor cu aceste
adevăruri centrale, să le concentrăm într-un punct şi să
observăm cum razele acestea ale mărturiei se combină unitar
şi armonios, descoperind clar binecuvântatul fapt, nu că
Domnul vine, nu că va veni curând, dar că El a venit; că El
este acum prezent, un împărat ((125)) spiritual,
stabilind un imperiu spiritual, în secerişul sau sfârşitul
Veacului Evanghelic ce se suprapune peste Veacul Milenar
care se iveşte acum. Am văzut că trebuie să vină „timpurile
restabilirii tuturor lucrurilor” — „timpurile de înviorare”
(Fapt. 3:19); am văzut de asemenea că Domnul Iehova „a
rânduit o zi [Veacul Milenar] în care va judeca după
dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit şi
despre care a dat tuturor o dovadă de netăgăduit prin
faptul că L-a înviat dintre cei morţi” (Fapt. 17:31); am
văzut că Veacul Evanghelic este timpul de probare sau ziua
de judecată a Bisericii şi că el se sfârşeşte cu un seceriş
şi cu glorificarea celor care vor trăi şi vor domni cu
Cristos o mie de ani — în timpul zilei de judecată a lumii,
Timpurile Restabilirii; am văzut de asemenea că împărăţiile
acestei lumii, sub prinţul acestei lumi, Satan, trebuie să
dea locul Împărăţiei lui Dumnezeu, sub Împăratul slavei.
Toate aceste evenimente mari trebuie să întârzie până la a
doua venire a Domnului nostru, Împăratul, Mirele şi
Secerătorul, a cărui prezenţă şi a cărui lucrare trebuie să
le realizeze, aşa cum a fost prezis.
Ciclurile jubileului tipic au indicat
anul 1874 d. Cr. ca data întoarcerii Domnului nostru; şi
totuşi data a fost ascunsă în ele atât de ingenios încât să
facă imposibilă descoperirea ei până la „Timpul
Sfârşitului”. Şi această mărturie a fost dublu întărită prin
dovezi din două puncte de vedere — Legea şi Profeţii — cele
două fiind cu totul independente una de alta şi totuşi la
fel de clare şi convingătoare.
Minunatul paralelism al dispensaţiilor
iudaică şi evanghelică ne-a învăţat acelaşi adevăr cu
aspecte suplimentare. A doua venire a Domnului nostru la
sfârşitul sau în secerişul Veacului Evanghelic, având loc în
toamna lui 1874, se dovedeşte a fi la un punct în timp cu
exactitate paralel cu timpul primei Sale veniri, la
sfârşitul Veacului Iudeu. (Vezi tabela de corespondenţă,
Vol. II, pag. 246 şi 247.) ((126)) După cum fiecare
aspect proeminent al Dispensaţiei Evanghelice este marcat
printr-o paralelă corespunzătoare în acea dispensaţie
tipică, tot aşa găsim că acest eveniment remarcabil învăţat
de jubileu îşi are paralela sa corespunzătoare. Prezenţa
Domnului nostru ca Mire, Secerător şi Împărat este arătată
în ambele dispensaţii. Chiar şi mişcarea din partea
fecioarelor care ies să-L întâmpine, dezamăgirea lor şi
timpul de întârziere de treizeci de ani îşi găsesc paralela
atât în timp cât şi în împrejurări. Şi paralelismul continuă
până la sfârşitul deplin al secerişului acestei dispensaţii
— până la răsturnarea împărăţiilor care se declară creştine,
în realitate fiind „împărăţiile lumii” acesteia, şi la
deplina stabilire a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ după
1914, limita Timpurilor Neamurilor. (Vezi Vol. II, cap. 4.)
Acest necaz şi această răsturnare viitoare, am văzut că îşi
au paralela în nimicirea Ierusalimului şi în completa
răsturnare a statului naţional iudeu, 70 d. Cr. — o altă
paralelă care corespunde atât în timp cât şi în împrejurări.
Iarăşi, am găsit a doua venire a Domnului
nostru indicată de profetul Daniel (12:1), totuşi în
asemenea fel încât să fie tăinuită până când evenimentele
care au fost prezise că o vor preceda vor fi avut loc şi vor
fi trecut în istorie, când noi am fost conduşi să vedem că
cel ascuns sub numele Mihail este într-adevăr ceea ce indică
numele — reprezentantul lui Dumnezeu — „marele
prinţ”. Da, Îl recunoaştem: „Căpetenia legământului”,
„Dumnezeu [conducătorul] puternic”, „Părintele [dătătorul de
viaţă] veşniciei” (Dan. 11:22; Isa. 9:6), care trebuie să se
„scoale” cu putere şi autoritate, să realizeze marea
restabilire a tuturor lucrurilor şi să ofere viaţă veşnică
milioanelor de morţi şi muribunzi ai omenirii, răscumpăraţi
prin sângele Său preţios. Şi după ce am urmărit cele 1335 de
zile din Daniel 12 până la sfârşitul lor la aceeaşi dată,
putem înţelege acum de ce îngerul care a indicat astfel data
s-a referit la ea în asemenea termeni de ((127)) mare
bucurie — „Ferice de cine va aşteapa [cine va fi într-o
atitudine de aşteptare sau veghere] şi va ajunge până la o
mie trei sute treizeci şi cinci de zile!” — 1874 d. Cr.* Şi
în calcularea timpurilor simbolice date aici să nu se treacă
cu vederea că am folosit cheia dată nouă prin felul în care
a fost indicată întâia venire — o zi simbolică reprezentând
un an literal. Am găsit astfel că timpul venirii a doua a
Domnului nostru este clar dovedit a fi 1874 — în luna
octombrie a acelui an, aşa cum este arătat în Volumul II,
capitolul 6.
*Anul aşa cum este socotit de evrei
începe în octombrie; ca atare octombrie 1874 a fost de fapt
începutul lui 1875.
Dar aceasta nu este totul. Unele
obstacole raţionale în calea credinţei referitoare la
prezenţa lui Cristos pot totuşi apărea chiar şi în minţile
celor care studiază cu atenţie, şi noi dorim să le vedem
înlăturate pe toate. De exemplu, s-ar putea întreba în mod
raţional: Cum se face că cronologia exactă a Bibliei indică
octombrie 1872 ca începutul celei dea şaptea mie de ani sau
a Mileniului, în timp ce Ciclurile Jubileelor arată că
octombrie 1874 este data întoarcerii Domnului nostru şi
începutul timpurilor restabilirii?
Această aparentă lipsă de armonie a datei
venirii a doua cu începutul celei de-a şaptea mie de ani
pare să indice la prima vedere „un şurub slăbit” undeva în
calculul cronologic şi a condus la o reexaminare atentă a
subiectului, dar întotdeauna cu acelaşi rezultat. O gândire
mai atentă însă, dovedeşte că Dumnezeu respectă exact timpul
şi că acest punct nu este o excepţie în privinţa preciziei
Sale matematice. Ne vom aminti că calculul cronologiei a
început cu crearea lui Adam, şi că Adam şi Eva au petrecut
un anumit timp înainte de intrarea păcatului. Chiar cât de
mult a fost nu suntem informaţi, dar doi ani n-ar fi o
apreciere neverosimilă. Înainte de crearea Evei, lui Adam i
s-a permis să trăiască suficient de mult ca să-şi dea seama
că-i lipsea un tovarăş de viaţă (Gen. 2:20); el se
familiarizase cu toate ((128)) animalele şi le dăduse
nume; se familiarizase cu diferiţii copaci şi plante din
Eden. Apoi a urmat crearea Evei; şi trebuie să fi trecut
ceva timp bucurându-se de ambianţa lor încântătoare, înainte
de a intra năpasta păcatului.
Amintindu-ne toate aceste împrejurări, nu
prea ne putem imagina că au trecut mai puţin de doi ani în
starea aceea fără păcat; şi intervalul dintre sfârşitul
celor şase mii de ani şi începutul timpurilor Restabilirii
duce la deducţia că intervalul dintre crearea lui Adam şi
intrarea păcatului, în timpul căruia Împărăţia lui Dumnezeu
a fost în lume, reprezentată de Adam, nu este socotit ca
parte a celor şase zile ale răului. Cei şase mii de ani în
care Dumnezeu a permis ca răul să domine lumea, înainte de
începutul marii mii a şaptea sau sabatice, sau Timpurile
Restabilirii, datează de la intrarea păcatului în lume. Şi
deoarece Timpurile Restabilirii au început în octombrie
1874, acela trebuie să fie sfârşitul celor şase mii de ani
de domnie a Păcatului; iar diferenţa dintre aceasta şi data
arătată în cronologie de la crearea lui Adam reprezintă
perioada fără păcat din Eden, care aparţine în realitate
domniei dreptăţii.
Pe lângă aceasta, ceea ce putea să pară
la început o discrepanţă — că Domnul va fi prezent la
sfârşitul lui 1874 şi totuşi Timpurile Neamurilor nu se vor
termina până în 1914 — se găseşte, dimpotrivă, că este în
cea mai deplină armonie cu desfăşurarea planului lui
Dumnezeu pentru campania Bătăliei Zilei celei Mari şi exact
aşa cum a fost prezis de către Daniel (2:44), care a
declarat: „În zilele acestor împăraţi, Dumnezeul
cerurilor va ridica o împărăţie ... . Ea va sfărâma
şi va nimici toate acele împărăţii”. Prin urmare, trebuie să
fie chiar aşa cum am găsit: Domnul nostru trebuie să fie
prezent; trebuie să-i probeze pe membrii în viaţă ai
Bisericii Sale, trebuie să-i înalţe, să-i glorifice şi să
Şi-i asocieze în puterea şi autoritatea care vor fi
exercitate în timpul Mileniului (Apoc. 5:10; 20:6), şi
trebuie să pună în ((129)) mişcare acele mijloace şi
forţe care (deşi inconştiente de aceasta) vor duce la
îndeplinire ordinele Sale — făcându-şi astfel partea lor în
„războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic”
— subminând şi răsturnând în cele din urmă toate aşa-zisele
„Naţiuni Creştine” din prezent. „Împărăţiile lumii”
acesteia, chiar în timp ce vor fi zdrobite de Împărăţia lui
Dumnezeu, vor fi cu totul în necunoştinţă de cauza reală
a căderii lor — până când, la sfârşitul acestei „zile a
mâniei”, ochii înţelegerii lor se vor deschide, aşa încât
vor vedea că s-a ivit o nouă dispensaţie, şi vor
învăţa că Emanuel Şi-a luat marea Sa putere şi Şi-a
început domnia glorioasă şi dreaptă.
În timp ce profeţiile timpului indică
astfel şi sunt în armonie cu 1874 ca data prezenţei a doua a
Domnului nostru, asigurându-ne de acest fapt cu precizie
matematică, suntem copleşiţi de dovezi de un alt caracter;
căci anumite semne speciale, prezise de Domnul, de apostoli
şi de profeţi, care urmau să preceadă venirea Lui, sunt acum
clar recunoscute ca împlinite în realitate. Vedem că Ilie
cel făgăduit a venit într-adevăr; că învăţăturile lui au
fost respinse, întocmai cum a fost prezis, şi că de aceea
marele timp de necaz trebuie să urmeze. Omul Păcatului cel
prezis, Anticristul, şi-a făcut de asemenea apariţia,
împlinindu-şi lunga şi teribila domnie; şi exact la „timpul
hotărât” (1799) i-a fost luată stăpânirea. Curăţirea
Sfântului Locaş a fost de asemenea realizată cum s-a prezis,
şi cu suficient timp înainte de 1874 ca să gătească „pentru
Domnul un popor bine pregătit” — un popor în aşteptare
evlavioasă a venirii Sale — întocmai cum înaintea primei
veniri o lucrare asemănătoare a pregătit un popor care să-L
primească atunci.
Găsim că data 1874 este de asemenea în
armonie cu profeţia lui Daniel (12:1), care fixează venirea
lui „Mihail” la „timpul sfârşitului” — adică undeva între
1799 şi 1914 — ((130)) şi ca fiind cauza şi
precursorul marelui timp de necaz. Când şaptezeci şi cinci
de ani din această „Zi a Pregătirii” dezvoltaseră condiţiile
potrivite pentru începutul marii Sale lucrări, atunci
Învăţătorul a păşit pe scenă — tăcut, fără „să atragă
privirile” — „în acelaşi fel” cum S-a dus. Şi cei patruzeci
de ani care au rămas din această „Zi a Pregătirii”, din care
şaisprezece au trecut deja, vor realiza ridicarea sau
stabilirea Împărăţiei Sale în putere şi mare slavă.
Concentrarea profeţiei timpului
asupra secerişului şi asupra lucrurilor legate de prezenţa
Domnului şi de stabilirea Împărăţiei se va imprima în minte
printr-un studiu atent al diagramelor însoţitoare, una
dintre ele arătând paralelele sau corespondenţele între
Veacul Evanghelic şi tipul lui, Veacul Iudeu, şi cum
diferitele trăsături proeminente din acest seceriş sunt
marcate prin marile profeţii, în timp ce cealaltă arată
concis istoria lumii aşa cum se raportează la cea a
bisericilor lui Dumnezeu tipică şi adevărată (iudaică şi
evanghelică), şi arată măsurile profetice legate de ele.
Astfel toate razele profeţiei converg în
acest „timp al sfârşitului”, al cărui punct focal este „Secerişul”
— timpul prezenţei Domnului nostru şi al stabilirii îndelung
promisei Sale Împărăţii. Şi când luăm în considerare marea
importanţă a acestor evenimente, uimitoarele schimbări
dispensaţionale pe care ele le introduc şi suma şi
caracterul mărturiei profetice care le marchează, şi când
vedem cât de atent am fost instruiţi în privinţa felului
arătării Sale, aşa încât nici o piatră de poticnire pentru
credinţa noastră să nu stea în calea recunoaşterii prezenţei
Sale, inimile noastre se bucură cu bucurie negrăită. De zece
ori mai multă mărturie este dată acum în privinţa faptului
prezenţei Sale a doua decât le-a fost acordată primilor
ucenici la întâia venire, deşi aceea a fost cu totul
suficientă atunci pentru „israeliţii cu adevărat”, care
aşteptau mângâierea lui Israel.
((131))
((132))
((133))
Timp de aproape două mii de ani, cei
consacraţi, care au suferit, care au fost persecutaţi, care
au fost jertfitori de sine, au aşteptat cu nerăbdare venirea
Învăţătorului. Paveli credincioşi, Petri înflăcăraţi, Ioani
iubitori, Ştefani devotaţi, Marii blânde şi Marte delicate
şi generoase, un şir lung de mărturisitori curajoşi ai
adevărului cu riscul torturii şi morţii, şi de martiri care
au suferit, şi de unii taţi şi mame şi fraţi şi surori
credincioşi din Israel care au umblat umiliţi cu Dumnezeu în
timpuri mai puţin furtunoase, care nici nu s-au ruşinat nici
nu s-au temut să-L mărturisească pe Cristos şi să poarte
ocara Lui, nici să fie tovarăşii celor care erau ocărâţi
pentru adevărul Său (Evr. 10:33) —- aceştia, după ce au
luptat lupta bună a credinţei, şi-au depus armătura ca să
aştepte răsplata făgăduită lor la arătarea Învăţătorului. 2
Tim. 4:8.
Şi acum El a venit! Domnul este
într-adevăr prezent! Şi a sosit timpul pentru stabilirea
Împărăţiei Sale şi pentru înălţarea şi glorificarea miresei
Sale credincioase. Zilele aşteptării prezenţei Sale sunt
acum în trecut şi îndelung promisa fericire a celor care au
fost în aşteptare este a noastră. Pentru ochiul credinţei El
este acum descoperit prin candela profetică (2 Pet. 1:19);
şi înainte ca secerişul să fie complet sfârşit*, credinţa şi
bucuriile prezente ale credinţei vor da loc bucuriilor
entuziasmante ale deplinei împliniri a speranţelor noastre,
când toţi cei socotiţi vrednici vor fi fost făcuţi ca El
şi-L vor vedea aşa cum este, faţă în faţă.
*„Sfârşitul” secerişului va include
probabil şi arderea neghinei.
Cum este arătat în pilda care o
ilustrează (Mat. 25:14-30), primul lucru făcut de
Domnul la întoarcerea Sa este să-Şi cheme servitorii şi să
Se socotească cu ei. În socotirea cu servitorii care şi-au
folosit cu credincioşie talanţii, căutând să cunoască şi să
facă voia Lui, pilda arată că fiecare, imediat ce este
examinat, încercat, este făcut să „intre în bucuria
Stăpânului său”, înainte de a primi stăpânirea promisă.
((134)) Acum noi vedem această pildă împlinindu-se şi
aceasta înainte de a începe partea noastră în domnie. Chiar
înainte ca vrăjmaşii să fie cuceriţi, fiecărui credincios îi
este permis să obţină o vedere clară a Împărăţiei şi slavei
viitoare şi a marii lucrări a zilei milenare care se iveşte;
şi această vedere a marii restabiliri care trebuie să fie
împlinită curând pentru întreaga omenire, prin intermediul
lui Cristos şi a Bisericii Sale glorificate, este bucuria
Domnului în care lor li se permite să participe.
În timp ce stăm astfel, cum ar fi pe
vârful muntelui Pisga, şi vedem marea perspectivă chiar
înaintea noastră, inimile noastre se bucură cu o bucurie
nespusă de marele plan al Domnului; şi deşi ne dăm seama că
Biserica este încă în pustia umilirii ei şi că ceasul
triumfului ei real n-a sosit încă pe deplin, totuşi, văzând
indiciile apropierii lui rapide şi discernând deja prin
credinţă prezenţa Mirelui, ne ridicăm capetele şi ne
bucurăm, ştiind că răscumpărarea noastră se apropie. O, ce
plinătate a binecuvântării şi ce motiv de bucurie şi de
recunoştinţă conţine acest adevăr! Într-adevăr, Domnul a pus
o cântare nouă în gurile noastre. Este marele imn a cărui
notă iniţială a fost cântată de corul îngeresc la naşterea
pruncului Isus — „Iată, vă aduc o veste bună, care va
fi o mare bucurie pentru tot poporul”. Mulţumită lui
Dumnezeu, acordurile lui armonioase vor umplea curând cerul
şi pământul cu melodia eternă, pe măsură ce binecuvântata
lucrare a mântuirii — restabilirea — pe care El vine s-o
realizeze, progresează spre gloriosul ei apogeu.
„Fiţi veseli, Domnul a sosit!
Ca Rege
să-L primiţi!
Inimile să-I facă loc,
Să-I cânte cer,
pământ.
Conduce-va-n har şi adevăr,
Popoarele să ştie
Ce strictă este dreptatea
Şi minunată iubirea.”