STUDIUL VI
Lucrarea secerişului
Caracterul lucrării de seceriş — Adunarea
grâului — Strângerea în snopi, legarea şi arderea neghinei —
Originea şi creşterea ei abundentă — Mistuită ca pleava
Veacului Iudaic — Corespondenţele de timp observate —
Lepădarea, căderea treptată şi nimicirea finală a
Babilonului — Pecetluirea slujitorilor lui Dumnezeu înainte
ca pedepsele să vină peste Babilon — Judecată sau încercare
atât ca sisteme cât şi individual — Încercarea sistemului
iudeu tipic — Încercarea şi cernerea grâului — Fecioarele
înţelepte, separate de cele nechibzuite, intră la nuntă — „Şi
uşa s-a închis” — O inspectare ulterioară şi scoaterea afară
a unora — De ce şi cum? — încheierea „chemării de sus” —
Timpul este scurt — „Nimeni să nu-ţi ia cununa” — Slujitorii
şi biruitorii din ceasul al unsprezecelea
„SECERIŞ” este un termen care dă o idee
generală despre lucrarea care trebuie aşteptată să aibă loc
între datele 1874 şi 1914. Este un timp de recoltare mai
degrabă decât de semănare, un timp de încercare, de socotire,
de reglare şi de răsplătire. Secerişul Veacului Iudeu fiind
un tip al secerişului acestui veac, observarea şi compararea
diferitelor aspecte ale acelui seceriş permit idei foarte
clare în privinţa lucrării care este de realizat în
secerişul actual. În acel seceriş, învăţăturile speciale ale
Domnului nostru au fost astfel încât să adune grâul care
exista deja şi să separe pleava naţiunii iudee dintre grâu.
Doctrinele lui au devenit de asemenea seminţele pentru noua
dispensaţie, care s-a deschis (la scurt timp după ce
naţiunea lui Israel a fost lepădată) la Cincizecime.
Cuvintele Domnului nostru către ucenicii
Săi, când i-a trimis în timpul slujirii Sale la acea
biserică-naţiune, ar ((136)) trebui reamintite cu
grijă, ca dovadă că lucrarea lor specială atunci a fost
seceratul şi nu semănatul. El le-a spus: „Ridicaţi-vă ochii
şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru
seceriş. Cine seceră, primeşte plată şi strânge roadă
pentru viaţa veşnică” (Ioan 4:35, 36). Ca secerător
principal în acel seceriş (cum este şi în acesta), Domnul
le-a spus secerătorilor subordonaţi: „V-am trimis să
seceraţi ce n-aţi muncit; alţii [patriarhii şi profeţii şi
alţi oameni sfinţi din vechime] au muncit şi voi aţi intrat
în munca lor” — să seceraţi roadele acelor secole de efort
şi să încercaţi acel popor prin mesajul „Împărăţia cerurilor
s-a apropiat!” şi Împăratul este prezent — „Iată, Împăratul
tău vine la tine”. Mat. 10:7; Ioan 12:15; Zah. 9:9.
În secerişul iudaic, Domnul, în loc să
facă din capre oi, a căutat oile orbite şi împrăştiate ale
lui Israel, vizitând pe toţi cei care erau deja oile Sale,
pentru ca ele să-I audă glasul şi să-L urmeze. Aceste
constatări din tip dau o sugestie despre caracterul lucrării
cuvenite în timpul actual de seceriş sau de recoltare.
Curând va începe o altă semănare şi mai mare, sub condiţiile
mai favorabile ale Veacului şi Împărăţiei Milenare:
într-adevăr, seminţele adevărului în privinţa restabilirii
etc., care vor produce acea recoltă viitoare, sunt chiar
acum lăsate să cadă ici şi colo în inimi doritoare, flămânde
după adevăr. Dar aceasta este numai o lucrare suplimentară
acum; căci, ca şi tipul lui iudaic, secerişul actual este un
timp pentru recoltarea bisericii declarate (aşazisei
creştinătăţi), pentru ca sfinţii adevăraţi adunaţi din ea să
poată fi înălţaţi şi asociaţi cu Domnul lor, nu numai să
predice adevărul, ci şi să pună în acţiune marea lucrare de
restabilire pentru lume.
În acest seceriş, grâul şi neghina
trebuie să fie separate; deşi ambele aceste clase, înainte
de separare, alcătuiesc biserica nominală. Grâul sunt copiii
adevăraţi ai Împărăţiei, adevăraţii consacraţi,
moştenitorii, în timp ce neghina este ((137)) cu
numele, dar nu în realitate Biserica lui Cristos sau
viitoarea mireasă. Neghina este clasa menţionată de Domnul
nostru, cei care-L numesc Domn, dar care nu-L ascultă (Luca
6:46). La înfăţişarea exterioară cele două clase sunt adesea
atât de asemănătoare încât se cere o examinare atentă pentru
a face deosebire între ele. „Ţarina este lumea” în pildă,
iar grâul şi neghina împreună (neghina mai numeroasă)
constituie ceea ce uneori se numeşte „Lumea Creştină” şi
„Creştinătate”. Frecventând slujbele religioase ocazional
sau în mod regulat, numindu-se creştini prin faptul că
urmează anumite ritualuri şi ceremonii, şi fiind
identificaţi mai mult sau mai puţin direct cu vreun sistem
religios, neghina arată la fel, şi uneori trece drept copii
ai lui Dumnezeu consacraţi din inimă. În aşa-zisele „ţări
creştine” toţi sunt socotiţi astfel creştini, cu excepţia
necredincioşilor declaraţi şi a evreilor; şi numărul lor
(incluzându-i pe puţinii consacraţi pe deplin — sfinţii)
este estimat la circa o sută optzeci de milioane greco şi
romano-catolici şi circa o sută douăzeci de milioane
protestanţi.
În timpul Veacului Evanghelic,
instrucţiunile Domnului nostru n-au fost să se încerce
separarea copiilor adevăraţi ai Împărăţiei de imitaţia de
copii ai Împărăţiei; căci a realiza o separare completă ar
însemna întoarcerea generală a lumii (ţarina) cu susul în
jos — o tulburare generală atât a grâului cât şi a neghinei.
De aceea El a spus: „Lăsaţi-le să crească împreună până la
seceriş”. Dar a adăugat: „La timpul secerişului, voi spune
secerătorilor [îngerilor, mesagerilor]: «Culegeţi întâi
neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul
strângeţi-l în grânarul meu” (Mat. 13:30). Prin urmare, la
timpul secerişului trebuie să ne aşteptăm la o lucrare
generală de separare, înainte interzisă. Deşi cei
simbolizaţi prin grâu sunt întotdeauna încurajaţi să stea
neclintiţi în libertatea cu care Cristos i-a făcut liberi şi
să evite alianţele ademenitoare cu cei care păcătuiesc în
mod deschis şi cu ((138)) lupii în piei de oaie,
totuşi ei nu trebuie să încerce să tragă linia între clasa
deplin consacrată (grâul, sfinţii) şi neghină, care
declară numele şi doctrinele lui Cristos, şi care
într-o oarecare măsură permite ca aceste doctrine să-i
influenţeze purtarea exterioară, dar ale cărei dorinţe din
inimă sunt departe de Domnul şi de serviciul Lui. Această
judecare a inimilor, motivelor etc., care este în afara
puterii noastre şi pe care Domnul ne-a poruncit s-o evităm
cu totul, este tocmai lucrul pe care diferitele secte s-au
străduit tot timpul să-l facă — încercând să separe, să
încerce grâul şi să ţină deoparte ca neghină sau ca eretici,
prin crezuri riguroase de fabricaţie omenească, pe toţi cei
declaraţi din creştinătate a căror credinţă nu se potrivea
exact cu diferitele lor măsurători false. Totuşi, cât de
fără succes au fost toate aceste secte! Ele au stabilit
standarde şi doctrine false, nescripturale, care în
realitate au dezvoltat multă neghină şi au sufocat şi au
separat grâul; de exemplu, doctrina chinului veşnic al
tuturor celor ce nu sunt membri ai Bisericii. Deşi acum s-a
modificat mult, sub lumina crescândă a zilei noastre, ce
mulţime de neghină a produs această eroare, şi cum a
sufocat, a orbit şi a împiedicat grâul de la o recunoaştere
cuvenită a caracterului şi a planului lui Dumnezeu. Astăzi
vedem ce greşeală au făcut diferitele secte neurmând sfatul
Domnului, să lase grâul şi neghina, cei sfinţi şi cei
declaraţi, să crească împreună, fără să încerce o
separare. Oamenii oneşti din fiecare sectă vor admite că în
sectele lor este multă neghină, pretinşi, nu sfinţi, şi că
în afara gratiilor lor sectare sunt mulţi sfinţi. Astfel,
nici o sectă de astăzi nu poate pretinde şi nu pretinde a fi
toată grâu, fără neghină. Cu mult mai puţin ar
putea vreo organizaţie pământească (cu excepţia
cristadelfienilor şi a mormonilor) să fie destul de
îndrăzneaţă ca să pretindă că ea conţine tot grâul.
De aceea ei n-au nici o scuză pentru organizaţiile lor,
pentru gardurile lor teologice etc. Ei nu separă grâul de
neghină şi nimic nu poate realiza complet ((139)) şi
amănunţit această separare a inimilor decât dacă metoda pe
care Domnul a rânduit-o va fi pusă în execuţie în timpul
secerişului. Acest lucru arată necesitatea de a cunoaşte
când a sosit timpul şi când se cuvine să înceapă lucrarea de
separare a secerişului. Şi Domnul nostru, credincios
promisiunii Sale, nu ne-a lăsat în întuneric, ci dă
informaţia cuvenită acum tuturor celor ale căror inimi sunt
pregătite pentru ea. „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în
întuneric [nici nu dormiţi], pentru ca ziua aceea să vă
surprindă ca un hoţ.” 1 Tes. 5:4.
Adevărul cuvenit acum este secera
în acest seceriş, întocmai cum o seceră asemănătoare a fost
folosită în secerişul iudaic. Secerătorii, îngerii* sau
mesagerii sunt acum urmaşii Domnului, întocmai cum o clasă
asemănătoare au fost secerătorii în secerişul iudaic. Şi
deşi altora, în tot cursul veacului, li s-a spus să nu
încerce separarea grâului de neghină, totuşi celor care acum
sunt pregătiţi, vrednici şi ascultători, li se va arăta
planul şi aranjamentul Domnului atât de clar încât ei vor
recunoaşte glasul Lui în timpul secerişului, spunând:
„Trimiteţi secera” adevărului prezent şi „Adunaţi-Mi pe
credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin
jertfă!” „«Ei vor fi ai Mei», zice Domnul oştirilor
«... o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu»”.
Ps. 50:5; Mal. 3:17.
*Cuvântul „înger” înseamnă mesager.
Acesta este timpul nu numai pentru
adunarea sfinţilor prin adevăr (în unitate cu Domnul şi unul
cu altul, şi în afara părtăşiei cu cei care sunt numai
declaraţi, neghină), ci un timp şi pentru curăţirea ţarinei
prin mistuirea neghinei, miriştei, buruienilor etc.,
pregătitoare pentru noua semănare. Într-un sens „grâul” este
adunat dintre neghină — din cauza marii abundenţe a neghinei
— ca atunci când Domnul spune: „Ieşiţi din mijlocul ei,
poporul Meu”. Totuşi, în alt sens, separarea este potrivit
reprezentată prin ((140)) strângerea neghineidintre
grâu. În realitate, locul este de drept al grâului; este o
ţarină de grâu, nu o ţarină de neghină (lumea fiind socotită
ţarina din care cresc sau se dezvoltă atât grâul cât şi
neghina); deci neghina este cea care nu-şi are locul şi
trebuie înlăturată. Domnul a iniţiat ţarina de grâu şi grâul
reprezintă copiii Împărăţiei (Mat. 13:38). Şi deoarece
ţarina sau lumea trebuie să le fie dată acestora, şi deja le
aparţine prin făgăduinţă, pilda arată că de fapt neghina
este cea care se strânge şi se arde, lăsând grâului ţarina
şi tot ce este în ea. Neghina se întoarce în pământ (în
lume), de unde a venit, iar primele roade ale grâului
trebuie să fie adunate în grânar, aşa încât pământul să
poată produce altă recoltă.
Grâul nu urma să fie legat în snopi: la
început boabele au fost semănate separat şi independent, ca
să fie asociate numai cele de acelaşi fel, în condiţii
asemănătoare. Dar pilda declară că unul dintre efectele
secerişului va fi să adune şi să lege neghina în snopi
înainte de „ardere” sau de „timpul de necaz”. Şi această
lucrare progresează peste tot în jurul nostru. Niciodată n-a
mai fost un timp ca acesta pentru sindicate muncitoreşti,
trusturi capitaliste şi asociaţii protectoare de toate
felurile.
Lumea civilizată este „ţarina” din pildă.
Pe timpul Reformei, vânturile luptei doctrinare au aruncat
în ea dintro parte şi din alta grâul şi neghina laolaltă în
grămezi mari (denominaţii), înclinând pe unii într-o
direcţie (doctrinară), iar pe alţii în alta. Aceasta a
strâns grămadă grâul şi neghina şi a luat mult din
individualitatea tuturor. Furtunile doctrinare au trecut de
mult, dar diviziunile continuă prin forţa obişnuinţei
şi numai ici şi colo câte un spic de grâu a încercat să se
ridice la poziţia verticală de sub greutatea grămezii.
Dar odată cu timpul de seceriş vine
eliberarea grâului de greutatea şi piedica neghinei. Secera
adevărului pregăteşte această clasă pentru libertatea cu
care Cristos i-a făcut pe ((141)) toţi liberi la
început, deşi aceeaşi seceră are o influenţă opusă asupra
neghinei. Spiritul neghinei este spre mărime şi spectacol
sectar, mai degrabă decât spre ascultare şi loialitate
individuală lui Dumnezeu. De aceea ei resping şi se opun
cu putere adevărurilor prezente, descoperind imediat că
tendinţa acestor adevăruri este să condamne tot sectarismul
şi să încerce pe fiecare individ. Şi, chiar dacă sunt
dispuse să se unească una cu alta, toate sectele se unesc în
împotrivirea lor la tendinţele dezintegrante ale adevărului
prezent, în aşa măsură încât să tragă corzile încetişor, cu
precauţie, şi încă mai strâns, în jurul oricărui gând şi
oricărui studiu individual asupra subiectelor
religioase, ca nu cumva organizaţiile lor să se destrame şi,
tot grâul scăpând, să nu lase decât neghina.
Fiecare din clasa neghină pare să fie
conştient că dacă ar fi examinat individual n-ar avea nici o
pretenţie la Împărăţia făgăduită urmaşilor apropiaţi ai
Mielului. Neghina ar prefera ca diferitele secte să fie
judecate ca tot atâtea corporaţii şi în comparaţie una cu
alta, sperând ca astfel să se strecoare în slava Împărăţiei
pe meritele grâului cu care ea este asociată. Dar aceasta ei
n-o pot face: încercarea vredniciei pentru onorurile
Împărăţiei va fi una individuală — de fidelitate individuală
faţă de Dumnezeu şi de adevărul Său — şi nu o încercare a
sectelor ca să se vadă care dintre ele este cea adevărată.
Şi fiecare sectă pare să-şi dea seama, în lumina mai mare de
astăzi, care risipeşte ceţurile bigotismului şi ale
superstiţiei, că alte secte au un drept la fel de bun (şi la
fel de slab) ca ea însăşi să pretindă că este singura şi
adevărata biserică. Forţaţi să admită aceasta, ei caută să-i
lege pe toţi prin impresia că pentru mântuire este esenţial
să te alături vreuneia dintre sectele lor — puţin contează
la care. Astfel ei combină ideea responsabilităţii
individuale cu robia sectară.
Ca o ilustraţie a unei corzi populare
recent trase strâns de sectarism în jurul adepţilor săi,
cităm aparent ((142)) inofensivele, şi pentru mulţi
aparent avantajoasele lecţii ale Şcolii Duminicale
Internaţionale. Acestea dau impresia unei cooperări
nesectare în studiul biblic, printre toţi creştinii. Astfel
ele par să facă un pas mare la o parte şi înainte de
la vechile metode de studiere cu catehismele sectare. Aceste
lecţii uniforme au aparenţa de a fi o abandonare a
sectarismului şi o unire a tuturor creştinilor în studiul
Bibliei în propria ei lumină — un lucru pe care toţi îl
recunosc a fi singura cale potrivită, dar pe care toţi
sectarii refuză să-l facă în realitate; pentru că, să se
observe, aceste lecţii ale Şcolii Duminicale Internaţionale
numai par a fi nesectare: ele numai par
a acorda libertate în studiul biblic. În realitate, fiecare
denominaţie îşi pregăteşte propriile ei comentarii asupra
scripturilor conţinute în lecţii. Iar comitetul care
selectează aceste lecţii, urmărind înfăţişarea exterioară de
armonie şi unire, alege astfel de pasaje din Scriptură
asupra cărora nu prea sunt diferenţe de opinie. Pasajele şi
doctrinele asupra cărora nu sunt de acord, chiar cele care
necesită cel mai mult să fie discutate, pentru ca
adevărurile şi erorile fiecărei secte să se poată manifesta,
ca să se poată ajunge la o unire reală pe baza unui singur
„Domn, unei singure credinţe şi unui singur botez” — acestea
sunt ignorate în lecţii, dar sunt totuşi ferm menţinute de
fiecare sectă ca înainte.
Efectul acestora şi al altor metode
asemănătoare de „unire” este să facă protestantismul mai
impunător în aparenţă şi să spună oamenilor în fapt, dacă nu
în cuvinte: trebuie să vă ataşaţi la una din aceste
secte, sau altfel nu sunteţi deloc un copil al lui Dumnezeu.
De fapt nu este o unire ca o singură biserică, ci o
combinaţie de organizaţii separate şi distincte, fiecare la
fel de nerăbdătoare ca întotdeauna să-şi păstreze propria sa
organizaţie ca sectă sau snop, dar fiecare fiind dispusă să
se combine cu altele ca să le dea o aparenţă mai mare şi mai
impunătoare în faţa lumii. Este ca îngrămădirea snopilor
într-o claie. Fiecare snop îşi menţine propria sa robie
((143)) sau organizaţie şi devine legat încă şi mai
strâns, fiind înţepenit şi fixat cu alte legături într-un
stog mare şi impunător.
Sistemul Lecţiilor Internaţionale, în
legătură cu metodele moderne de „funcţionare” a Şcolilor
Duminicale, ajută mult sectarismul şi împiedică creşterea
reală în cunoştinţa adevărului încă într-un mod. Atât de
generală este lecţia prezentată în legătură cu „exerciţiile”
şcolii, încât nu prea este timp să se analizeze întrebările
tipărite, atent formulate, cu răspunsuri pregătite; şi nu se
lasă nici un timp pentru cel ce studiază Biblia flămând după
adevăr, sau pentru ca puţinii învăţători serioşi să aducă
alte întrebări de mai mare importanţă, care conţin hrană
pentru gândire şi discuţie profitabilă. Odinioară grupele de
studiu biblic se întâlneau să studieze acele părţi ale
Bibliei pe care le alegeau, şi erau împiedicate de la
obţinerea adevărului numai prin robia faţă de propria lor
prejudecă şi superstiţie, iar cei serioşi, flămânzi după
adevăr, erau întotdeauna capabili să facă un oarecare
progres. Dar acum, când lumina crescândă luminează fiecare
subiect şi împrăştie ceaţa superstiţiei şi prejudecăţii, ea
este împiedicată de a străluci peste cel care face parte
dintr-o grupă de studiu biblic chiar prin Lecţiile
Internaţionale care pretind că-l ajută. Timpul său pentru
studiu biblic este îndrumat cu dibăcie, aşa încât să nu
poată obţine nici o idee nouă, ci să fie atât de continuu
ocupat cu folosirea „laptelui duhovnicesc” (mult diluat cu
tradiţiile oamenilor), încât să-i taie toată pofta pentru
„hrana tare” a adevărului mai avansat (Evr. 5:14). În
asemenea grupe, tot timpul şi toată posibilitatea de a gusta
şi a învăţa să aprecieze „hrana” este sacrificată, în
ascultare de cuvintele: „Trebuie să rămânem la lecţia
noastră, pentru că ora se va termina curând”. Bine a
declarat profetul, precum şi apostolul, că pentru a aprecia
marile doctrine ale lui Dumnezeu, atât de esenţiale pentru
creşterea noastră în har, în cunoştinţă şi în iubirea lui
Dumnezeu, trebuie să lăsăm primele principii şi să mergem
spre perfecţiune „înţărcaţi” şi „luaţi de la sân”. Evr. 6:1;
Isa. 28:9.
((144))
Deşi metodele Şcolii Duminicale au fost
de curând îmbunătăţite considerabil, ele încă lasă mult de
dorit. În acestea sunt cuprinşi unii dintre cei mai buni din
poporul Domnului — care, doritori să-L servească pe
Învăţător, sunt mai mult sau mai puţin nedumeriţi de
priveliştea numărului şi aparenţei „lucrării pentru
Domnul”. Ceva bine se realizează, admitem, dar acesta îşi
are dezavantajele lui. Cei serioşi sunt împiedicaţi de la
datoria şi progresul personal, în realizarea a ceea ce
Dumnezeu le-a încredinţat părinţilor, a cărei neglijare este
o daună atât pentru părinţi cât şi pentru copii. Cei imaturi
găsesc părţile scurte şi „exerciţiile” mai agreabile decât
studiul biblic. Ei sunt făcuţi să simtă că au împlinit o
datorie; şi sacrificiul celor câteva momente este
răsplătit prin taclalele şi discuţiile sociale care se
permit. Celor mici, de asemenea, le plac cel mai mult
„exerciţiile”, cântatul, cărţile de povestiri, picnicurile,
gustările şi amuzamentele generale; iar ei şi mamele lor se
simt bine răsplătiţi pentru efortul de a se îmbrăca, de
ocazia oferită astfel ca să-şi arate îmbrăcămintea lor
frumoasă. Şi responsabilitatea părintească de instruire
religioasă acasă este în foarte mare măsură neglijată în
favoarea simulacrului şi maşinăriei Şcolii Duminicale.
Şcoala Duminicală a fost în mod potrivit numită creşa
bisericii, iar micuţii astfel crescuţi prin alimentarea şi
sfatul spiritului lumesc sunt mlădiţele tinere ale acelei
recolte bogate de neghină de care este complet năpădit
marele Babilon.
Oriunde există, ici şi colo, o grupă de
studiu biblic pentru adulţi, şi învăţătorul este destul de
sincer şi independent încât să lase lecţia prescrisă şi să
urmărească subiecte mai importante, dând libertate ca
adevărul să fie adus în faţă, fie el favorabil sau
nefavorabil crezului sectei, acesta este însemnat ca
învăţător periculos de către pastorul sau supraveghetorul
înţelept din punct de vedere lumesc. Astfel de învăţători
sunt într-adevăr periculoşi pentru sectarism şi foarte
curând rămân fără participanţi la adunări. Astfel ((145))
de învăţători şi adevărurile pe care le vor admite pentru
investigare sinceră vor tăia degrabă corzile şi vor
împrăştia snopii sectari, şi ca atare nu vor mai fi doriţi.
Prin urmare, sunt preferaţi alţii care pot susţine ideile
celor ce participă la adunare, care îi abat de la „hrana
tare” şi îi ţin ca prunci neînţărcaţi, prea slabi ca să
poată sta singuri pe picioare şi legaţi de sistemele pe care
învaţă să le iubească şi să creadă că ar muri fără ele.
Locul adevăratului învăţător şi locul adevăratului învăţăcel
al Bibliei este în afara oricărei robii omeneşti, liber să
examineze şi să se hrănească din toate părţile Cuvântului
bun al lui Dumnezeu şi neîmpiedicat să-L urmeze pe Miel
oriunde îl conduce. Ioan 8:36; Gal. 5:1.
Deşi libertatea individuală exterioară
trebuie recunoscută ca niciodată înainte, vedem că în
realitate n-a fost niciodată un timp în care legăturile să
fie atât de bine strânse, pentru a lega tot grâul şi neghina
în mulţi snopi. Niciodată n-a fost un timp când să fi fost
aranjamente atât de strânse şi atât de restrictive ca acum
în privinţa tuturor libertăţilor personale. Fiecare ceas
liber al unui sectar zelos este umplut de una din multele
adunări sau proiecte, astfel încât să nu poată avea deloc
timp pentru gândire şi studiu biblic nestânjenit. Scopul
principal al acestor adunări, distracţii etc. este creşterea
şi puterea sectară; iar efectul este robia menţionată, atât
de păgubitoare dezvoltării adevărate a copilului consacrat
al lui Dumnezeu, a grâului. Aceste legături se întăresc, aşa
cum sugerează profetul (Isa. 28:22). Ceva grâu şi multă
neghină alcătuiesc aceşti snopi, din care zilnic devine tot
mai greu a se elibera.
Din cele ce am văzut despre cantitatea
mică de grâu cu adevărat consacrat şi marea masă a
„mărturisirii botezate” (cum a descris expresiv un episcop
metodist clasa neghinei), este evident că arderea neghinei
va fi un eveniment extraordinar. Este o greşeală însă, pe
care mulţi o fac, a presupune că arderea neghinei într-un
cuptor de foc unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor
(Mat. 13:42) se referă fie ((146)) la un foc literal,
fie la un necaz de după viaţa actuală. Întreaga pildă
aparţine veacului actual. Nu numai că focul acesta este un
simbol, precum sunt şi grâul şi neghina, ci el simbolizează
distrugerea neghinei în marele timp de necaz cu care
se va încheia acest veac şi din care clasei grâului i se
promite scăpare (Mal. 3:17; Luca 21:36). Marele cuptor de
foc simbolizează „marele timp de necaz” care vine, la
sfârşitul acestui seceriş, peste clasa nevrednică a neghinei
din „Creştinătate”.
Nici nimicirea neghinei nu înseamnă
distrugerea, actuală sau viitoare, a tuturor indivizilor
care compun clasa neghinei. Înseamnă mai degrabă o
distrugere a pretenţiilor false ale acestei clase. Pretenţia
sau declaraţia lor este că sunt creştini, în timp ce sunt
încă copii ai acestei lumi. Când vor fi arşi sau nimiciţi ca
neghină, ei vor fi recunoscuţi în adevăratul lor caracter —
ca membri ai lumii, şi nu-i vor mai imita pe creştini, ca
membri nominali ai Bisericii lui Cristos.
Domnul nostru arată că El a semănat
sămânţa bună a Împărăţiei, adevărul, din care răsare toată
clasa grâului adevărat, conceput de spiritul adevărului.
După aceea, în timpul nopţii, în veacurile întunecate,
Satan a semănat neghină. Fără îndoială neghina a fost
semănată în acelaşi fel ca şi grâul. Ea este rodul erorilor.
Am văzut cât de grav au fost pângărite Sfântul Locaş şi
oştirea de către marele adversar şi de către servitorii săi
orbiţi, şi cum vasele scumpe (doctrinele) au fost profanate
şi aplicate greşit de către papalitate; şi aceasta nu este
decât o altă prezentare a aceluiaşi lucru. Doctrinele false
au conceput ţeluri şi ambiţii false în ţarina de grâu a
Domnului, şi au condus pe mulţi spre slujire lui Satan, să
semene erori de doctrină şi practică ce au dat naştere la
neghină din belşug.
Ţarina arată frumoasă şi înfloritoare
pentru mulţi, când sunt număraţi cu sutele de milioane. Dar
în realitate proporţia de grâu este foarte mică şi ar fi
fost cu mult mai ((147)) bine pentru grâu, care a
fost înăbuşit şi în mare măsură împiedicat în dezvoltare de
către neghină, dacă neghina cu spirit lumesc n-ar fi fost în
Biserică, ci la locul ei în lume, lăsând în ţarină „turma
mică” consacrată, singurii reprezentanţi ai spiritului şi
doctrinei lui Cristos. Atunci deosebirea dintre Biserică şi
lume ar fi foarte pronunţată, şi creşterea ei, deşi
aparent mai puţin rapidă, ar fi fost sănătoasă. Marele
succes aparent, manifestat prin număr, bogăţie şi poziţie
socială, cu care mulţi se laudă atât de mult, este în
realitate o mare pagubă şi nu este în nici un sens o
binecuvântare nici pentru Biserică nici pentru lume.
Când examinăm acest subiect, găsim că
mulţi care sunt neghină nu prea sunt vinovaţi pentru poziţia
lor falsă ca imitaţie a grâului. Mulţi dintre ei nici nu
ştiu că neghina nu este adevărata Biserică; fiindcă ei
consideră turma mică de grâu consacrat ca extremişti şi
fanatici. Şi, când sunt comparaţi cu mulţimea de neghină,
Domnul şi apostolii şi tot grâul cu siguranţă par să fie
extremişti şi fanatici, dacă majoritatea, neghina, este de
partea cea bună.
Neghina a fost atât de mult şi des
asigurată că sunt creştini — că toţi sunt creştini cu
excepţia evreilor, a necredincioşilor şi a păgânilor — încât
nu prea s-ar putea aştepta de la ei să ştie altfel. Doctrine
false îi asigură că sunt doar două clase şi că toţi cei care
scapă de chinul veşnic vor fi comoştenitori cu Cristos.
Orice discurs funerar, exceptând cazurile celor groaznic de
degradaţi şi a celor în mod făţiş răi şi imorali, îi asigură
pe prieteni de pacea, bucuria şi gloria cerească a celui
decedat; şi pentru a dovedi aceasta, se citează pasaje din
Scripturi, care, din context, ar trebui văzute că se aplică
numai celor deplin consacraţi, sfinţilor.
Înclinaţi în mod natural să se mustre, să
nege în mod conştient că sunt sfinţi şi să respingă bogatele
promisiuni ale Scripturilor pentru aceştia, ei sunt convinşi
să le pretindă pentru ei înşişi de către tovarăşii lor
neghină, atât de la amvoane cât şi din strane, care nu sunt
mai bine informaţi ((148)) decât ei. În mod conştient
ei simt — ba chiar sunt siguri — că n-au făcut nimic care să
merite pe drept chinul veşnic; şi credinţa lor în doctrinele
false ale „Creştinătăţii” îi conduce la speranţa şi la
pretenţia că ei şi toţi oamenii morali sunt membri ai
Bisericii căreia îi aparţin toate făgăduinţele bogate.
Astfel ei sunt neghină în virtutea doctrinelor false, şi nu
numai că ei înşişi ocupă o poziţie falsă, ci şi denaturează
adevăratul standard înalt al sfinţeniei. Sub înşelarea
erorii, ei nutresc un sentiment de siguranţă şi satisfacţie;
căci, măsurându-se pe ei şi vieţile lor cu cele ale
majorităţii din biserica nominală şi ale prietenilor lor
decedaţi ale căror elogii funerare le-au ascultat, ei se
consideră că sunt cel puţin la mijloc — şi chiar mai
consecvenţi decât mulţi care se declară în mod lăudăros.
Totuşi ei sunt conştienţi că n-au făcut niciodată o
consacrare reală a inimii şi a vieţii, a timpului şi a
mijloacelor, a talentelor şi a ocaziilor, pentru Dumnezeu şi
pentru serviciul Său.
Dar, după cum clasa „pleavă” a naţiunii
evreieşti a fost mistuită la încheierea acelui seceriş (Luca
3:17), tot aşa această clasă „neghină” va fi mistuită
în acest seceriş. După cum pleava a încetat să mai aibă vreo
pretenţie la favoare divină ca Împărăţia triumfătoare a lui
Dumnezeu, înainte ca acel seceriş să se încheie în marele
foc al luptei religioase şi politice care a mistuit acel
sistem, tot aşa va fi şi cu clasa neghină a aşa-zisei
„Creştinătăţi”. Vor fi mistuiţi; vor înceta să fie
neghină; vor înceta să se înşele pe ei înşişi sau pe alţii;
vor înceta să-şi aplice făgăduinţele nespus de mari şi
scumpe care aparţin numai sfinţilor învingători; şi, când
diferitele lor împărăţii aşa-zise creştine şi diferitele lor
organizaţii religioase, sfâşiate de neînţelegerile
pricinuite de lumina crescândă a adevărului, vor fi
mistuite în focul deja aprins, „focul geloziei” lui
Dumnezeu (marele timp de necaz cu care se va sfârşi acest
veac (Ţef. 3:8), ei vor ((149)) înceta să pretindă
pentru sistemele lor lumeşti numele de „Creştinătate”.
După ce spune despre arderea neghinei,
pilda declară mai departe: „Atunci cei drepţi [grâul]
vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”. (Ce
dovadă mai bună decât aceasta am putea avea, că adevărata
Biserică nu este încă stabilită în putere ca Împărăţie a lui
Dumnezeu, şi că nu va fi înălţată astfel până când se va
sfârşi acest seceriş?) Atunci acest soare al dreptăţii
(Cristos Isus fiind întotdeauna gloria centrală a lui) va
răsări cu vindecare în razele sale, să binecuvânteze, să
restaureze, să purifice şi să dezinfecteze de păcat şi de
eroare întreaga omenire; incorigibilii fiind nimiciţi în
moartea a doua.
Să nu fie uitat faptul că în secerişul
iudeu tipic, israeliţii cu adevărat, precum şi israeliţii
imitaţie, au constituit Casa Evreiască sau Trupească a lui
Israel; că numai israeliţii cu adevărat au fost
selectaţi şi adunaţi în grânarul evanghelic, şi onoraţi cu
adevărurile aparţinând Veacului Evanghelic; şi că ceilalţi
din acea naţiune („pleava”) n-au fost nimiciţi fizic (deşi
desigur s-au pierdut multe vieţi în necazul lor), ci au fost
îndepărtaţi de la toate favorurile Împărăţiei în care s-au
încrezut şi cu care s-au lăudat înainte. Apoi trasaţi
paralela şi perechea acesteia, în tratamentul aplicat
„neghinei” în timpul arzător de acum.
Domnul nu numai că ne-a arătat ce să
aşteptăm în acest „seceriş” şi partea noastră în el, atât
prin aceea că suntem separaţi noi înşine cât şi ca
„secerători” în folosirea secerii adevărului pentru a ajuta
pe alţii spre libertate în Cristos şi în separare de
sistemele şi cătuşele omeneşti false, ci pentru a ne face de
două ori mai siguri că avem dreptate şi că timpul de
despărţire al secerişului a sosit, El ne-a dat dovezi chiar
despre anul în care a început lucrarea secerişului, despre
lungimea lui şi când se va încheia. Acestea, examinate deja,
arată că încheierea anului 1874 a ((150)) marcat
începutul, după cum încheierea anului 1914 va marca
sfârşitul acestor 40 de ani de seceriş, în timp ce toate
detaliile ordinii şi lucrării acestui seceriş au fost
înfăţişate în cel al Veacului Iudeu, tipul său. Vom examina
acum unele dintre aspectele însemnate ale timpului acelui
seceriş tipic şi vom observa lecţiile pe care acestea le
învaţă, care sunt aplicabile acum şi pe care Domnul în mod
evident le-a destinat pentru acest scop, aşa încât să nu fim
în îndoială ori în nesiguranţă, ci să putem şti despre
planul Său şi să putem acţiona în consecinţă, cu putere, în
calitate de colaboratori ai Săi în ducerea la îndeplinire a
voinţei Sale revelate.
Toate aspectele timpului legate de
secerişul iudaic (deşi uneori legate în mod indirect de cei
credincioşi), au avut legătura lor directă cu marea masă
nominală şi au marcat perioade ale încercării, respingerii,
răsturnării şi nimicirii lor ca sistem sau biserică-naţiune.
Astfel Domnul, ca Mire şi Secerător, n-a venit (29 d. Cr.)
numai la israeliţii cu adevărat, ci la toată mulţimea
(Ioan 1:11). Desfăşurarea lucrării de seceriş a dezvăluit
faptul că boabele de grâu copt potrivite pentru grânar
(dispensaţia evanghelică) au fost puţine, iar marea masă a
fost grâu numai în aparenţă — în realitate numai „pleavă”,
lipsită în interior de adevăratele principii ale grâului.
Când, după trei ani şi jumătate (33 d. Cr.), Domnul nostru
Şi-a luat funcţia de Împărat şi a permis (ceea ce înainte
refuzase — Ioan 6:15) ca poporul să-L urce călare pe un asin
şi să-L salute ca Împărat, aceasta a marcat în acest seceriş
Evanghelic antitipic un punct mai important decât acela din
tip. Paralela la aceasta, după cum am văzut, indică spre
1874 ca fiind timpul prezenţei a doua a Domnului nostru în
calitate de Mire şi Secerător, şi spre aprilie 1878 ca fiind
timpul când El a început să-Şi exercite funcţia de Împărat
al împăraţilor şi Domn al domnilor chiar în fapt — de data
aceasta un Împărat spiritual, prezent cu toată puterea,
chiar dacă invizibil pentru oameni.
Faptele Domnului nostru, în timp ce
atunci a acţionat tipic pentru câteva ore ca Împărat al lui
Israel, au o ((151)) semnificaţie adâncă pentru noi,
indicând fără îndoială şi preumbrind ce trebuie aşteptat
acum. Ceea ce L-au văzut oamenii făcând atunci, cum
ar fi intrarea călare pe un asin în Ierusalim ca împărat şi
scoaterea cu biciul afară din templu a schimbătorilor de
bani, recunoaştem ca tipic — făcându-se acum pe o
scară mai largă, deşi Împăratul şi biciul din corzi şi
proclamarea autorităţii împărăteşti se manifestă acum
într-un mod foarte diferit şi numai pentru ochiul credinţei.
Dar tipul iudaic serveşte să atragă atenţia asupra acestei
împliniri, pe care altfel n-am putea-o aprecia. Prima
lucrare a Împăratului tipic a fost să respingă întreaga
naţiune-biserică a lui Israel ca nevrednică să fie Împărăţia
Sa, sau să mai fie tratată ca moştenirea Sa specială. Acest
lucru a fost exprimat astfel: „Ierusalime, Ierusalime, care
omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine!
De câte ori am dorit să strâng pe copiii tăi, cum îşi
strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată, vi se
lasă casa pustie”. Mat. 23:37-39.
Aceasta, când este aplicată la secerişul
actual, învaţă că aşa cum în anul 33 d. Cr. Israelul tipic,
după ce a fost recunoscut ca poporul lui Dumnezeu timp de
1845 de ani prin favoruri, disciplinări etc., a fost
lepădat, respins de Împărat, pentru că a fost găsit
nevrednic, după o încercare şi o inspectare timp de trei ani
şi jumătate, tot aşa, în secerişul actual, după o perioadă
asemănătoare de trei ani şi jumătate de inspectare, şi la
sfârşitul unei perioade asemănătoare de 1845 de ani de
favoare şi disciplinare, Creştinătatea nominală avea să fie
respinsă de către Împărat ca nemaifiind vrednică să
primească alte favoruri de la El, sau să fie recunoscută de
El în vreun fel.
Dar, după cum respingerea Israelului
Trupesc nominal n-a implicat respingerea individuală a nici
unui „israelit cu adevărat” în care nu era vicleşug, ci mai
degrabă o favoare încă şi mai mare pentru aceştia (care au
fost eliberaţi de „călăuzele oarbe” şi învăţaţi mai direct
şi mai desăvârşit prin noile canale spirituale — apostolii),
tot aşa acum trebuie ((152)) să ne aşteptăm la
acelaşi lucru. Favorurile spirituale revărsate
înainte asupra mulţimii nominale aparţin de acum înainte
numai celor credincioşi şi ascultători. De acum înainte
lumina, pe măsură ce devine cuvenită, şi „hrana la timp”
pentru casa credinţei, trebuie aşteptate, nu prin canalele
dinainte, în nici o măsură, ci prin indivizi credincioşi din
afara sistemelor căzute, respinse.
În timpul slujirii Sale şi până la timpul
când, ca Împărat, a lepădat sistemul iudaic, Domnul nostru
i-a recunoscut pe cărturari şi pe farisei ca instructori
legitimi ai poporului, deşi adesea i-a mustrat ca făţarnici
care înşelau poporul. Acest lucru este evident din cuvintele
Domnului (Mat. 23:2, 3) — „Cărturarii şi fariseii stau pe
scaunul lui Moise. Deci toate câte vă spun ei, păziţi-le şi
faceţi-le”. Deci, tot aşa, pentru un timp marii conducători
religioşi ai Creştinătăţii nominale în sinoade, conferinţe,
concilii etc., într-o anumită măsură au şezut pe scaunul lui
Cristos ca instructori ai poporului, după cum Sinedriul
evreiesc ocupa odată scaunul lui Moise. Dar aşa cum după 33
d. Cr. cărturarii şi fariseii n-au mai fost recunoscuţi de
Domnul în vreun sens, iar adevăraţii israeliţi n-au mai fost
instruiţi de aceştia, ci de Dumnezeu Însuşi, prin alte
instrumente mai umile, fără titluri şi mai vrednice, care au
fost ridicate din mijlocul poporului şi au fost învăţate în
mod special de Dumnezeu, tot aşa trebuie să ne aşteptăm şi
chiar găsim aici, în acest seceriş paralel.
Preluarea funcţiei împărăteşti de către
Domnul nostru în 33 d. Cr. şi primul Său act oficial în
respingerea bisericii naţionale a Israelului trupesc, luate
în legătură cu toate paralelele izbitoare ale celor două
veacuri, indică foarte clar că la punctul în timp paralel
din secerişul actual, adică 1878, Babilonul mistic,
altfel numit Creştinătate, antitipul iudaismului, a fost
îndepărtat şi atunci a ieşit mesajul: „A căzut, a căzut
Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al demonilor, o
închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei
păsări necurate şi urâcioase”. Apoc. 18:2.
((153))
Căderea, plăgile, nimicirea etc., prezise
să vină asupra Babilonului mistic, au fost preumbrite prin
marele necaz şi prin nimicirea naţională care au venit
asupra Israelului trupesc şi care s-au sfârşit cu completa
răsturnare a acelei naţiuni în 70 d. Cr. Şi perioada căderii
corespunde de asemenea; căci de la timpul când Domnul nostru
a zis „Vi se lasă casa pustie”, 33 d. Cr., până la 70 d.
Cr., au fost 36 de ani şi jumătate; şi tot aşa, de la 1878
d. Cr. până la sfârşitul lui 1914 d. Cr. sunt 36 de ani şi
jumătate. Şi odată cu sfârşitul lui 1914 d. Cr., ceea ce
Dumnezeu numeşte Babilon şi ceea ce oamenii numesc
Creştinătate îşi va fi sfârşit existenţa, după cum s-a
arătat deja din profeţie.
Iudaismul a fost un tip stabilit divin al
Împărăţiei Milenare a lui Cristos care va controla şi va
regla toate lucrurile; de aceea iudaismul a fost propriu-zis
o uniune a bisericii şi statului — a guvernului religios şi
civil. Dar, aşa cum am arătat deja, Biserica evanghelică nu
trebuia în nici un sens să fie asociată cu guvernul lumii
sau să aibă ceva de-a face cu el, până când Domnul ei,
Împăratul împăraţilor vine, preia controlul şi o înalţă ca
mireasa Lui pentru a lua parte la acea domnie a dreptăţii.
Neglijând cuvintele Domnului şi urmând înţelepciunea,
teoriile şi planurile omeneşti, marele sistem numit
Creştinătate, care cuprinde toate guvernele şi crezurile
care declară că sunt ale lui Cristos (dar sunt o
contrafacere mizerabilă a adevăratei Împărăţii a lui
Cristos), a fost organizat înainte de vreme, fără Domnul şi
din elemente cu totul nepotrivite. Căderea Babilonului ca
sistem biserică-stat nepotrivit şi scoaterea afară a grâului
vrednic, prin urmare, pot fi şi sunt bine ilustrate prin
căderea iudaismului.
Numele Babilon a însemnat iniţial
poarta lui Dumnezeu; dar după aceea a ajuns să însemne,
în derâdere, amestec sau confuzie. În cartea
Apocalipsei, acest nume este aplicat în mod specific la
biserica nominală care a devenit din poarta spre glorie o
poartă spre eroare şi confuzie, un amestec ((154))
mizerabil, compus în principal din neghină, făţarnici — o
masă confuză de declaraţie lumească în care sunt îngropate
mărgăritarele Domnului şi este ascunsă adevărata lor
frumuseţe şi strălucire. În profeţia simbolică, termenul
Babilon este aplicat uneori numai la Biserica Romei, numită
„Babilonul cel mare, mama prostituatelor”. Numele s-a putut
aplica numai la ea timp de secole, atâta vreme cât ea a fost
singurul sistem amestecat şi n-a tolerat pe alţii; dar alte
sisteme eclesiastice, nu atât de mari ca „mama” şi nu atât
de rele, nici atât de radical greşite, au răsărit din el
prin diferite reforme încercate dar nereuşite. Erorile,
neghina şi lumescul predominând de asemenea în ele, numele
Babilon este folosit ca un nume general sau de familie
pentru toate sistemele creştine nominale, iar acum include
nu numai Biserica Romei, ci toate sectele protestante; căci,
deoarece papalitatea este numită sistemul mamă, trebuie să
privim diferitele sisteme protestante care au provenit din
ea ca fiice — un fapt admis în mod foarte general de către
protestanţi, şi uneori cu mândrie.
Înainte de timpul secerişului, mulţi din
poporul lui Dumnezeu care erau în marele Babilon au
descoperit că adevăratul lui caracter predominant era în mod
grosolan anticreştin (mai ales waldenzii, huguenoţii şi
reformatorii din secolul al şaisprezecelea); şi, atrăgând
atenţia asupra faptului, ei s-au separat de sistemul mamă şi
au dus şi pe alţii cu ei, dintre care mulţi erau neghină,
după cum prezisese profetul spunând: „Mulţi se vor uni cu ei
din făţărnicie” (Dan. 11:34). Aici au fost separările
furtunilor politico-doctrinare dinaintea timpului de
seceriş. Printre aceştia neghina, predominând încă, a format
alte sisteme babilonice, deşi mai puţin supărătoare.
Astfel grâul, deşi din când în când s-a
străduit să se elibereze de spiritul rău al neghinei (şi în
special de erorile mai grosolane care au nutrit şi au produs
neghina), şi deşi binecuvântat de aceste eforturi, acesta
era încă sub influenţa ((155)) celei din urmă, încă
amestecat cu o largă predominare a elementului neghină. Dar
de dragul grâului favoarea lui Dumnezeu s-a extins chiar şi
asupra acestor mănunchiuri amestecate sau sisteme
babilonice; şi acele sisteme n-au fost complet şi definitiv
respinse din orice favoare şi condamnate la distrugere
rapidă, iar poporul lui Dumnezeu chemat afară din ele în mod
explicit şi imperativ, până când a venit timpul lui Dumnezeu
pentru efectuarea unei separări complete şi finale — în
timpul secerişului, 1878. Chiar la începutul veacului,
poporul lui Dumnezeu a fost prevenit împotriva înşelărilor
lui Anticrist şi a fost învăţat să stea separat de el; şi
totuşi, pentru încercarea şi probarea lor, li s-a permis să
fie într-o măsură înşelaţi de el şi mai mult sau mai puţin
amestecaţi cu el. Fiecare trezire la o înţelegere a
principiilor, doctrinelor şi faptelor necreştine, care a dus
la măsuri reformatoare, a încercat şi a probat clasa grâului
şi a ajutat la purificarea lui, tot mai mult, de
contaminările din partea lui Anticrist. Dar această ultimă
încercare şi chemare clară, însoţită de respingerea completă
a acelor sisteme, ca să nu mai primească favoare divină (aşa
cum o primiseră înainte, de dragul grâului din ele) este ca
să facă separarea finală a clasei grâului de toate sistemele
şi principiile anticreştine. Adevărurile pe care înainte
le-au avut acele sisteme se îndepărtează acum rapid de la
ele, fiind înlocuite de teoriile oamenilor, subversive
pentru fiecare element al adevărului divin; iar evlavia
vitală şi pietatea sunt rapid înlocuite cu iubirea
plăcerilor şi cu spiritul lumii.
Odată cu declaraţia că Babilonul a căzut,
vine şi porunca către tot poporul Domnului care este încă în
el să iasă — „Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea:
«Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi
părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei»”
(Apoc. 18:4). Expresia „A căzut Babilonul cel mare! ...
Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”, marchează clar două
idei care trebuie reţinute distinct. Ea arată că odată
Babilonul nu era căzut din ((156)) favoarea divină;
că un timp a menţinut o măsură de favoare, în ciuda
caracterului amestecat al lui; că, oricât de mare era măsura
de eroare pe care a deţinut-o şi oricât de puţin din
spiritul lui Cristos a manifestat, el n-a fost complet
respins din favoarea lui Dumnezeu până la timpul de separare
din seceriş. Ea arată că peste Babilon trebuie să vină
cândva o respingere bruscă şi completă, când toată favoarea
va înceta definitiv şi când va urma judecata — chiar o
astfel de respingere cum am arătat şi-a avut timpul în 1878.
De asemenea arată că la timpul respingerii Babilonului mulţi
din poporul Domnului vor fi în Babilon şi asociaţi cu el;
căci după respingerea sau după căderea Babilonului din
favoare, aceştia sunt chemaţi — „Ieşiţi din mijlocul ei,
poporul Meu”.
Contrastul dintre multele mişcări de
reformă treptată din cei patru sute de ani trecuţi şi
această separare finală, completă, trebuie să fie clar
discernut: acelea au fost încercări permise de a reforma
Babilonul, în timp ce aceasta recunoaşte că este în afara
oricărei speranţe de reformă — „Babilonul era în mâna
Domnului un potir de aur, care îmbăta tot pământul;
popoarele au băut din vinul lui; de aceea popoarele au
devenit nebune [îmbătate de erorile lui]. Deodată Babilonul
a căzut şi a fost zdrobit! Văitaţi-l, aduceţi balsam pentru
durerea lui, dacă aşa poate să se vindece! «Am căutat să
îngrijim Babilonul, dar nu s-a vinedcat. Părăsiţi-l şi
hai fiecare în ţara noastră [la adevărata Biserică, sau la
lume, după cum ar putea fi cazul, potrivit cu ceea ce se
dovedeşte fiecare a fi, dintre grâu sau dintre neghină],
căci pedeapa lui a ajuns până la ceruri»”. Ier. 51:7-9.
Compară cu Apoc. 17:4; 14:8; 18:2, 3, 5, 19.
Babilonul nevindecat este acum condamnat
la nimicire: întregul sistem — sistemul sistemelor — este
respins şi toţi cei din poporul lui Dumnezeu care nu sunt în
armonie cu doctrinele şi practicile lui false sunt acum
chemaţi să ((157)) se separe de el. Profetul dă
motivul acestei condamnări la respingere şi neputinţa unora
de a-l înţelege, spunând:
„Chiar şi barza îşi cunoaşte vremea pe
ceruri; turtureaua, rândunica şi cocorul îşi ţin timpul
venirii lor; dar poporul Meu nu cunoaşte legea Domnului! [Ei
nu recunosc faptul că trebuie să vină un timp al secerişului
de separare deplină şi completă a grâului de pleavă şi de
neghină. În aceasta ei arată mai puţin discernământ decât
păsările migratoare.] Cum puteţi voi să ziceţi: «Suntem
înţelepţi şi legea Domnului este cu noi» [când voi nu puteţi
discerne timpul secerişului şi schimbarea de dispensaţie
cuvenită atunci]? «Iată, pana mincinoasă a cărturarilor a
lucrat negreşit înşelăciune [pentru că cuvântul Domnului
prin profeţii şi apostolii Săi este zădărnicit şi pus la o
parte fără să i se dea atenţie, iar crezurile formate în
„veacurile întunecate” sunt lămpile fără lumină ale celor
care umblă în întuneric]. Înţelepţii[?] [învăţaţii] sunt
daţi de ruşine, sunt uimiţi [de eşecul intrigilor lor umane
îndrăgite], sunt prinşi, căci au nesocotit Cuvântul
Domnului; şi ce înţelepciune este în ei [acum]? [Compară cu
Isaia 29:10.] De aceea, pe soţiile [bisericile] lor le voi
da altora şi ogoarele lor [de lucru] celor care le vor
stăpâni. Căci, de la cel mai mic până la cel mai mare, toţi
sunt lacomi de câştig urât, de la proroc [orator] până la
preot [slujitor], toţi înşeală! [Compară cu Isaia 56:10-12;
28:14-20.] Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu
[Sionul nominal — Babilonul], zicând: «Pace! Pace!» când
pace nu este [când tot organismul lui este bolnav şi are
nevoie de curăţire amănunţită cu medicamentul Cuvântului lui
Dumnezeu — adevărul]. S-au ruşinat ei că au înfăptuit
urâciuni? Ei nu roşesc deloc şi nu ştiu de ruşine; de aceea,
[învăţătorii] vor cădea împreună cu cei care cad şi vor fi
răsturnaţi, când îi voi pedepsi [când vor fi examinaţi — în
„seceriş”], zice Domnul. «Îi voi înlătura cu totul», zice
((158)) Domnul. «Nu vor mai fi struguri în vie, nici
smochine în smochin şi frunzele se vor veşteji. Le voi da
[toate favorurile şi privilegiile divine] celor care vor
trece peste ele».” Ier. 8:7-13.
Versetul următor arată că mulţi din cei
respinşi îşi vor da seama de strâmtorările care vin, totuşi
vor fi orbi în privinţa cauzelor reale ale lor. Ei vor zice:
să ne unim şi să ne stabilim în cetăţile (guvernele) tari,
şi să păstrăm tăcerea.Cumva ei îşi dau seama că nici
raţiunea nici Scriptura nu le sprijină doctrinele lor false
şi că cea mai înţeleaptă metodă este să păstreze tăcere, în
umbra vechilor superstiţii şi sub protecţia aşa-ziselor
guverne creştine. Ei sunt reprezentaţi aici că spun foarte
adevărat: „Domnul Dumnezeul nostru ne sorteşte la moarte, ne
dă să bem ape otrăvite”. Singura înviorare pe care o pot
avea este paharul pe care l-au amestecat (otrava erorilor
amare, „învăţăturile demonilor”, amestecate cu apa curată a
vieţii, adevărul Cuvântului lui Dumnezeu). Cei care sunt din
Babilon şi care-l iubesc, şi care, prin urmare, nu sunt gata
să se supună poruncii „Ieşiţi, din mijlocul ei”, să nu fie
forţaţi să bea paharul pe care singuri şi l-au amestecat? Să
nu fie forţaţi aceştia să admită falsitatea doctrinelor lor?
În mod sigur vor fi: şi vor fi cu totul dezgustaţi de el.
Versetul care urmează ne spune despre dezamăgirea
aşteptărilor lor, care au fost că învăţăturile lor amare
(apă otrăvită) vor converti lumea şi vor aduce Mileniul. Ei
spun: „Aşteptam pacea, şi nu este nimic bun; un timp de
vindecare, şi iată groaza!” — Boala Sionului nominal se va
înrăutăţi rapid de la vremea cercetării şi respingerii lui,
când „israeliţii cu adevărat”, ascultând chemarea divină,
încep să iasă din sistemele nominale.
Unii se întreabă de ce Domnul nu
instituie o reformă încă şi mai mare decât oricare din
trecut, care s-au dovedit atât de inutile şi cu viaţă atât
de scurtă. Ei întreabă: De ce nu toarnă El o binecuvântare
peste toate sectele şi să le combine ((159)) într-una
singură, sau peste una din ele şi s-o purifice de toate
impurităţile, şi să le atragă pe toate celelalte în ea? Dar,
întrebăm noi, de ce să nu combine toate împărăţiile
pământului într-una singură şi s-o purifice?
Ar fi suficient pentru toţi copiii lui
Dumnezeu să ştie că nu aceasta este ceea ce ne descoperă El
ca planul Său. Şi puţin mai multă gândire, din punctul de
vedere al Cuvântului lui Dumnezeu, ne arată lipsa de raţiune
a unei astfel de sugestii. Gândiţi-vă la numărul celor din
biserica declarată (patru sute de milioane), şi
întrebaţi-vă: Câţi dintre aceştia ar pretinde că sunt
consacraţi deplin, minte şi corp, Domnului şi slujirii
planului Său? Propria voastră observaţie trebuie să
vă conducă la concluzia că separarea „grâului” de „neghină”
ar lăsa prin îndepărtarea „neghinei” aproape în toate
cazurile numai foarte puţini, chiar şi în cele mai mari
clădiri bisericeşti sau catedrale.
Motivul pentru care nu se încearcă
purificarea sistemelor nominale este că nici o curăţire n-ar
face masa neconsacrată a „Creştinătăţii” şi organizaţiile
ei, civile şi eclesiastice, potrivite pentru lucrarea
Domnului, care va fi începută acum pe pământ. În timpul
ultimelor optsprezece secole El a ales pe cei cu adevărat
consacraţi, cei vrednici, iar acum tot ce mai rămâne de
făcut este să aleagă dintre cei în viaţă pe cei din aceeaşi
clasă — şi aceştia nu sunt decât puţini — deoarece numai
puţini lipsesc pentru a completa numărul preorânduit al
membrilor corpului lui Cristos.
Motivul pentru lepădarea tuturor
organizaţiilor omeneşti şi pentru nereformarea celei care
ridică mai puţine obiecţii şi chemarea tuturor celorlalte să
intre în ea acum, este arătat de felul în care a tratat
Domnul diferitele secte evreieşti în secerişul sau sfârşitul
dispensaţiei lor; căci atunci, ca şi acum, toate au fost
respinse, iar „israeliţii cu adevărat” au fost chemaţi afară
din toate, la libertate, şi au fost învăţaţi voia şi planul
lui Dumnezeu prin diferite vase alese, prin propria alegere
a lui Dumnezeu.
((160))
Ilustrând acest subiect evreilor, Domnul
a explicat în două pilde înţelepciunea cursului Său: mai
întâi, că un petic dintr-un material nou pe o haină foarte
veche numai ar face slăbiciunea hainei mai evidentă, şi prin
inegalitatea rezistenţei s-ar rupe mai tare; apoi, vinul cel
nou pus în burdufuri vechi, care şi-au pierdut toată
elasticitatea, în mod sigur ar face rău, mai degrabă decât
bine, căci rezultatul n-ar fi numai să spargă şi să distrugă
vechile burdufuri, ci şi să se piardă valorosul vin nou.
Noile doctrine ale Domnului nostru au
fost vinul cel nou, în timp ce sectele evreieşti au fost
burdufurile vechi. Să presupunem că Domnul nostru ar fi
intrat într-una din acele secte şi ar fi început o reformă
în ea: care ar fi fost rezultatul? Nu poate fi nici o
îndoială că noile adevăruri, dacă ar fi fost primite, ar fi
distrus complet acea sectă. Puterea organizaţiei ei, zidită
în mare măsură pe mândrie sectară şi cimentată prin erori,
superstiţii şi tradiţii umane, ar fi fost distrusă imediat,
iar doctrinele noi ar fi fost abandonate — şi împiedicate de
vechile erori şi tradiţii ale acelei secte, şi făcute
răspunzătoare pentru mărturia ei trecută de către lume în
general.
Pentru acelaşi motiv, acum Domnul, în
secerişul actual, când introduce lumina mai deplină a
adevărului, în zorile Veacului Milenar, n-o pune ca un petic
pe unul din vechile sisteme, nici ca vin nou în burdufuri
vechi. Mai întâi fiindcă nici unul din ele nu este într-o
stare potrivită să fie peticit sau să primească noile
doctrine. Apoi, fiindcă noile adevăruri, dacă ar fi primite,
ar începe curând să lucreze şi ar dezvolta o putere care ar
strica orice sectă, indiferent cât de bine ar fi organizată
şi sudată. Dacă ar fi încercate, una după alta, rezultatul
ar fi acelaşi, şi la sfârşit vinul cel nou (doctrinele) n-ar
mai avea în ce să stea şi să se păstreze.
Calea cea mai potrivită şi mai bună a
fost cea urmată de Domnul nostru la prima venire. El a făcut
o haină complet ((161)) nouă din material nou şi a
pus vinul cel nou în burdufuri noi; adică, a chemat pe
israeliţii cu adevărat (nesectari) şi le-a încredinţat
adevărurile cuvenite atunci. Şi aşa este şi acum: El cheamă
pe cei flămânzi după adevăr din Israelul spiritual nominal;
şi este potrivit ca aceştia să accepte adevărul în felul
propriu al Domnului şi să coopereze cu El din inimă la
planul Său, indiferent care sau câte burdufuri vechi sunt
lăsate la o parte şi sunt respinse ca nepotrivite să-l
conţină. Bucuraţi-vă mai degrabă că sunteţi socotiţi
vrednici să vi se mărturisească acest vin nou al adevărului
prezent, şi, imediat ce l-aţi verificat, primiţi-l şi
acţionaţi conform lui cu bucurie.
Cei care la prima venire au aşteptat să
afle opinia şi să urmeze conducerea sectarilor proeminenţi,
şi care au întrebat, „A crezut în El vreunul dintre
mai-marii noştri sau dintre farisei?” n-au primit adevărul,
fiindcă erau urmaşi ai oamenilor mai degrabă decât ai lui
Dumnezeu; căci sectarii proeminenţi de atunci n-au acceptat
învăţătura lui Cristos, şi în aceeaşi clasă au fost
întotdeauna, şi sunt încă, cei mai orbi conducători ai
orbilor. În loc să accepte adevărul şi să fie binecuvântaţi,
ei „cad” în timpul de încercare. Haina veche şi burdufurile
vechi sunt aşa de depăşite, încât sunt total inadecvate
pentru folosire mai departe.
Deoarece Domnul este Cel care cheamă pe
poporul Său din Babilon, nu ne putem îndoi că, indiferent
care ar putea fi mijloacele Sale pentru a face chemarea,
toţi care sunt cu adevărat poporul Său o vor auzi; şi nu
numai ascultarea lor va fi încercată prin chemare, ci vor fi
încercate şi iubirea lor pentru Babilon şi afinitatea lor
pentru erorile lui. Dacă aprobă doctrinele, metodele lui
etc., aşa încât să nu fie dispuşi să-l părăsească, ei se vor
dovedi nevrednici de adevărul prezent şi vor merita din
plăgile care vin peste el. Dar cuvintele chemării arată că
poporul adevărat al lui Dumnezeu din Babilon nu trebuie să
fie considerat că este ((162)) implicat în păcatele
lui de spirit lumesc şi de ignorare a adevărului divin,
până la timpul când află că Babilonul este căzut —
respins. Atunci, dacă continuă să stea în el, ei sunt
consideraţi ca făcând parte din el, în sensul că
aprobă faptele şi doctrinele lui greşite, trecute şi
actuale, şi vor fi socotiţi părtaşi la păcatele lui
şi de aceea merită o parte din pedepsele lui, urgiile care
vin peste el. Vezi Apoc. 18:4.
Ce tare este expresia „A ajuns un locaş
al demonilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o
închisoare a oricărei păsări necurate şi urâcioase”. Cât
este de adevărat că cei mai detestabili din societate caută
să poarte o haină a declaraţiei şi ceremonialismului
creştin, în unele din diferitele părţi (secte) ale
Babilonului. Fiecare principiu şi fiecare doctrină necurată,
în vreun fel sau loc, îşi află reprezentarea în el. Şi el
este o „închisoare” care ţine în siguranţă nu numai
porumbeii smeriţi şi blânzi ai Domnului, ci şi multe păsări
necurate şi urâcioase. Oare dintre toţi delincvenţii şi
înşelătorii bărbaţilor şi femeilor câţi sunt în mod declarat
membri ai Bisericii lui Cristos! şi chiar îşi folosesc
declaraţia ca o haină sub care să promoveze planuri rele?
Este bine cunoscut că o majoritate dintre cei mai înrăiţi
criminali executaţi mor în comuniunea romano-catolică.
Babilonul a conţinut atât din cei mai
buni cât şi din cei mai răi, atât crema cât şi drojdia din
populaţia lumii civilizate. Crema este clasa mică a celor
consacraţi cu adevărat, în mod trist amestecaţi cu marea
masă a celor doar declaraţi şi cu drojdia celor murdari,
criminali; dar în condiţii favorabile clasa cremei va fi
separată în secerişul actual, ca pregătire pentru a fi
glorificaţi.
Ca o ilustraţie a proporţiei de păsări
necurate şi urâcioase, din interiorul şi din afara
Babilonului, observaţi raportul oficial care urmează, despre
starea societăţii într-o parte a câmpului de grâu unde
„ortodoxia” s-a lăudat de secole cu calitatea bună şi cu
puritatea grâului ei şi cu lipsa neghinei ((163)) ei,
şi unde aşa-zisa „Biserică” a fost asociată cu guvernul în
întocmirea legilor şi în conducerea poporului:
Starea societăţii în Anglia şi în
Ţara Galilor
Raport parlamentar făcut în 1873
————
Populaţia după declaraţiile privitoare la
religie
Romano-catolici . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . 1.500.000
Biserica Angliei . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . .6.933.935
Disidenţi [protestanţi, în afară de
episcopali] . . . . . .7.234.158
Necredincioşi . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . .7.000.000
Evrei . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .57.000
Numărul total al criminalilor din
închisori
Romano-catolici . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . .37.300
Biserica Angliei . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 96.600
Disidenţi . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10.800
Necredincioşi . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .350
Evrei . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 0
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 145.050
Criminali la 100.000 de locuitori
Romano-catolici . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.500
Biserica Angliei . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1.400
Disidenţi . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 150
Necredincioşi . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
Evrei . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .0
Proporţia de criminali
Romano-catolici . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1 la 40
Biserica Angliei . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 la 72
Disidenţi . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 la 666
Necredincioşi . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . 1 la 20.000
((164))
Cauza acestei condiţii amestecate este
declarată: „Toate neamurile au băut din vinul mâniei
[spiritul, influenţa] desfrâului ei” — legăturii lumeşti
(Apoc. 18:3). Învăţăturile false în privinţa caracterului şi
a misiunii Bisericii şi pretenţia că timpul înălţării şi al
domniei ei veniseră (şi mai ales după marele avânt de succes
primit de ambiţia ei lumească în timpul lui Constantin, când
ea a pretins a fi Împărăţia lui Dumnezeu stabilită să
domnească în putere şi glorie mare), i-a condus pe mulţi să
intre în Babilon, care nu s-ar fi unit niciodată cu el dacă
ar fi continuat pe calea îngustă a sacrificiului. Mândria şi
ambiţia au dus la acapararea puterii lumeşti de către
Biserica timpurie. Pentru a obţine putere erau necesare
număr mare şi influenţă lumească. Şi pentru a obţine număr
mare, pe care în condiţiile actuale adevărul nu l-ar fi
atras niciodată, au fost introduse doctrine false şi în
final ele au obţinut ascendenţa asupra tuturor celorlalte;
şi până şi adevărurile care mai rămăseseră au fost
desfigurate şi distorsionate. Numărul mare a venit, chiar cu
sutele de milioane, iar Biserica adevărată, grâul, încă
numai o „turmă mică”, a fost ascuns printre milioanele de
neghină. Aici, ca oile în mijlocul lupilor răpitori,
adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu în embrion a suferit
violenţă şi cei violenţi au luat-o cu forţa; şi, asemenea
Domnului lor, în ai cărui paşi au urmat, ei au fost
dispreţuiţi şi respinşi de oameni, oameni ai durerii şi
obişnuiţi cu suferinţa.
Dar acum, deoarece apar zorile Dimineţii
Milenare şi sunt descoperite erorile doctrinare ale nopţii
întunecate trecute, iar adevăratele mărgăritare ale
adevărului sunt luminate, efectul trebuie să fie, aşa cum
s-a intenţionat, să separe complet grâul de neghină. Şi,
după cum doctrinele false au produs dezvoltarea nepotrivită,
tot aşa, desfăşurarea adevărului în lumina secerişului va
produce separarea. Toată neghina şi o parte din grâu sunt
însă temători. Lor li se pare că dezagregarea Babilonului ar
fi răsturnarea lucrării ((165)) lui Dumnezeu şi
eşecul cauzei Lui. Dar nu este aşa: neghina n-a fost
niciodată grâu şi Dumnezeu nu Şi-a propus niciodată să o
recunoască astfel. El doar a permis, „le-a lăsat” să crească
împreună până la seceriş. Poporul Domnului este chemat să
iasă afară din „închisoarea” Babilonului, a păsărilor
necurate, pentru ca ei să se poată bucura de libertate,
precum şi să aibă parte de lumina şi lucrarea secerişului şi
să se dovedească a nu fi în armonie cu erorile lui de
doctrină şi practică şi astfel să scape de ele şi de
răsplata lor — pedepsele care vin peste toţi cei care rămân
în el.
Pedepsele sau necazurile, preumbrite prin
necazurile venite peste casa evreiască respinsă, sunt
ilustrate în cartea Apocalipsei prin simboluri atât de
cumplite, încât mulţi care o studiază au idei foarte
exagerate şi fanteziste asupra acestui subiect, şi de aceea
nu sunt pregătiţi pentru realităţile atât de iminente acum.
Ei adesea interpretează literal simbolurile şi de aceea nu
sunt pregătiţi să le vadă împlinite aşa cum vor fi — prin
tulburări religioase, sociale şi politice, controverse,
răsturnări, reacţii, revoluţii etc.
Dar observaţi aici un alt aspect. Între
timpul de când Babilonul este respins, cade din favoare
(1878), şi timpul când peste el vin plăgile sau necazurile,
este un interval scurt în care toţi cei credincioşi din
poporul Domnului trebuie să fie informaţi asupra acestui
subiect şi scoşi afară din Babilon. Acest lucru este clar
arătat în acelaşi verset; căci de mesajul „a căzut
Babilonul” este legată chemarea „Ieşiţi din mijlocul ei,
poporul Meu, ca să nu ... primiţi din pedepsele ei [viitoare]!”
Acelaşi interval de timp şi aceeaşi lucrare care trebuie să
se îndeplinească în el sunt de asemenea menţionate în
simbol, în Apoc. 7:3. Mesagerului mâniei i se dă porunca:
„Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu
vom pune pecetea pe fruntea robilor Dumnezeului nostru”.
Pecetluirea pe frunţi arată că semnul sau pecetea care va
separa şi va deosebi pe robii lui Dumnezeu de robii
((166)) şi susţinătorii Babilonului, va fi o înţelegere
mentală a adevărului. Şi aceasta este în armonie cu mărturia
lui Daniel: „Nici unul din cei răi [necredincioş]
legământului lorş nu va înţelege, dar cei înţelepţi [din
poporul tău] vor înţelege” (Dan. 12:10). Astfel clasele
trebuie să fie marcate şi separate înainte ca pedepsele să
vină peste Babilonul respins, lepădat.
Că această cunoştinţă trebuie să
fie atât un agent de pecetluire cât şi de separare este clar
implicat în versetul analizat înainte; fiindcă mai întâi se
face declaraţia „A căzut Babilonul” şi că asupra lui vin
anumite plăgi sau pedepse, înainte de a se aştepta ca
poporul Domnului să se supună poruncii „Ieşiţi din mijlocul
ei”, bazat pe acea cunoştinţă. Într-adevăr, ştim că
toţi trebuie să fie bine pecetluiţi cu „pecetea pe fruntea”
lor — să fie informaţi în mod inteligent — în privinţa
planului lui Dumnezeu, înainte de a putea aprecia sau
asculta de porunca aceasta.
Şi nu este oare evident că tocmai această
lucrare de pecetluire a servitorilor lui Dumnezeu se
desfăşoară acum? Nu suntem noi oare pecetluiţi pe frunte, şi
aceasta, de asemenea, chiar la timpul potrivit? Nu suntem
noi oare conduşi, pas cu pas, ca de însăşi mâna Domnului —
prin Cuvântul Său — la o apreciere a adevărului şi a
lucrurilor în general din punctul Său de vedere —
schimbându-ne opiniile anterioare scoase din alte surse,
asupra multor subiecte? Nu este oare adevărat că diferitele
diviziuni sau secte ale Babilonului n-au fost canalele prin
care ne-a venit această pecetluire, ci mai degrabă ele au
fost piedici care au împiedicat realizarea ei mai grabnică?
Şi nu vedem noi oare caracterul potrivit al ei, precum şi al
declaraţiei Domnului, că în seceriş trebuie să aibă loc o
separare a grâului şi a neghinei? Şi nu vedem noi oare că
planul Lui este să descopere credincioşilor Săi faptele, iar
apoi să aştepte ca ei să-şi arate armonia de inimă cu acel
plan prin supunere promptă? Ce dacă a asculta şi a ieşi ne
obligă să lăsăm în ((167)) urmă lauda oamenilor, sau
un salariu confortabil, sau o casă parohială, sau ajutoare
financiare în afaceri, sau liniştea casnică, şi câte altele?
— totuşi să nu ne temem. Cel care ne spune „Vino!” este
acelaşi care i-a spus lui Petru „Vino!” când a umblat pe
mare. Petru, ascultând, s-ar fi scufundat dacă braţul întins
al Domnului nu l-ar fi susţinut; şi acelaşi braţ îi sprijină
bine pe cei care acum, la porunca Sa, ies afară din Babilon.
Nu vă uitaţi la marea agitată a dificultăţilor care se
interpun, ci, uitându-vă direct la Domnul, fiţi curajoşi.
Porunca este vino, nu pleacă;
pentru că ieşind din robia tradiţiilor, a crezurilor, a
sistemelor şi a erorilor umane, venim direct la Domnul
nostru, să fim învăţăţi şi hrăniţi de El, să fim
întăriţi şi desăvârşiţi ca să facem toată plăcerea Lui, şi
să stăm în picioare şi să nu cădem odată cu
Babilonul.
Cuvântul lui Dumnezeu descoperă faptul că
biserica nominală, după căderea ei din favoarea Lui şi de a
mai fi purtătorul Lui de cuvânt (Apoc. 3:16), se va instala
treptat într-o stare de necredinţă, în care Biblia va fi în
cele din urmă total ignorată de fapt, deşi reţinută cu
numele, şi în care crezurile reale vor fi speculaţiile
filosofice de diferite nuanţe. Cei credincioşi pecetluiţi
vor scăpa de această cădere; căci ei vor fi „socoţiţi
vrednici să scape de toate acestea care se vor întâmpla
şi să stea în picioare” — să nu cadă, în timpul prezenţei
Domnului (Luca 21:36). De fapt, mulţi se instalează deja
astfel — reţinând formele de închinare şi credinţa întrun
Creator şi într-o viaţă viitoare, dar privindu-le pe acestea
în principal prin prisma filosofiilor şi teoriilor lor
proprii sau ale altor oameni, şi ignorând Biblia ca
învăţător infailibil al scopurilor divine. Aceştia, deşi
reţin Bibila, nu cred relatările, în special cea despre Eden
şi despre cădere. Reţinând numele lui Isus şi numindu-L
Cristosul şi Mântuitorul, ei Îl privesc numai ca un exemplar
excelent dar nu infailibil şi resping în întregime jertfa Sa
de răscumpărare — crucea Sa. Pretinzând că Paternitatea lui
Dumnezeu se extinde la păcătoşi, ei resping atât blestemul
cât şi Mijlocitorul.
((168))
Nu s-a observat în general că la prima
venire slujirea Domnului nostru timp de trei ani şi
jumătate, până la respingerea naţiunii evreieşti (biserica
şi naţiunea fiind una), a fost o încercare sau probare a
acelui stat naţional sau sistem în ansamblul lui, mai
degrabă decât a membrilor lui individuali. Clasa lui
clericală — preoţii, cărturarii şi fariseii — au reprezentat
acel sistem în ansamblu. Ei înşişi au pretins că reprezintă
iudaismul (Ioan 7:48, 49) şi aşa i-a privit poporul; de aici
vine forţa întrebării: A crezut în El vreunul dintre
mai-mari sau dintre farisei? Şi Domnul nostru aşa i-a
recunoscut: rar a mustrat poporul pentru că nu L-a
primit, dar în mod repetat i-a făcut răspunzători pe
„călăuzele oarbe” pentru că nici ei n-au vrut să intre în
Împărăţie, nici poporului nu i-au permis să intre, care
altfel L-ar fi primit pe Isus ca Mesia şi ca Împărat.
Efortul constant al Domnului nostru a
fost să evite publicitatea — să preîntâmpine ca minunile şi
învăţăturile Sale să incite pe oameni, ca nu cumva
să-L ia cu forţa şi săL facă împărat (Ioan 6:15); şi totuşi,
în mod constant El a adus aceste mărturii sau dovezi ale
autorităţii şi calităţii Sale de Mesia în atenţia clerului
evreu, până când, încercarea lor ca biserică-naţiune fiind
sfârşită, casa lor, sau sistemul lor, a fost respinsă,
„lăsată pustie”. Atunci, prin îndrumarea Lui şi sub
învăţătura apostolilor, toate eforturile au fost îndreptate
spre popor în mod individual; şi, ca atare, organizaţia
bisericească şi slujitorii ei au fost cu totul ignoraţi.
Ca dovadă că în timpul misiunii Sale şi
până când sistemul lor a fost respins, acest sistem a fost
reprezentat de învăţători şi de preoţi, să observăm metoda
Domnului cu leprosul curăţat, aşa cum este relatată în Matei
8:4. Isus i-a spus: „Vezi să nu spui nimănui; ci
du-te şi te arată preotului şi adu darul pe care l-a
rânduit Moise, ca mărturie pentru ei”. Dovada sau
mărturia trebuia să fie ascunsă de popor un timp, dar să fie
prompt dată „mai-marilor” lor, care reprezentau
biserica evreiască în încercarea care era atunci în
desfăşurare.
((169))
Ar trebui să observăm mai ales obiectivul
şi rezultatele încercării bisericii evreieşti ca sistem,
datorită legăturii lor tipice cu încercarea actuală a
Bisericii Evanghelice, precum şi a relaţiei lor cu tot
planul lui Dumnezeu. Ei au declarat, în armonie cu
făgăduinţele lui Dumnezeu, că erau pregătiţi pentru
viitorul Mesia, că erau poporul pe care El îl va organiza,
împuternici, îndruma şi folosi ca „poporul Său”, în
binecuvântarea tuturor celorlalte neamuri ale pământului,
aducându-le pe toate la o cunoştinţă deplină a lui Dumnezeu
şi la ocazii de armonie cu legile Sale drepte. Deşi Dumnezeu
era conştient prin preştiinţa Sa că Israelul Trupesc va fi
nepotrivit pentru locul principal în această mare lucrare,
totuşi El le-a dat toate ocaziile şi avantajele ca şi cum ar
fi fost în necunoştinţă de rezultate. Între timp El a
dezvăluit preştiinţa Sa în declaraţii profetice pe care ei
nu le-au putut înţelege, ca nu cumva noi să
presupunem că El a experimentat şi a eşuat în procedurile
Sale cu poporul Israel.
Atâta vreme cât Israelul ca
biserică-naţiune a pretins că este pregătit, în aşteptare şi
nerăbdător să-şi ducă la îndeplinire partea sa din program,
n-a fost decât drept ca el să fie încercat, înainte
ca planul lui Dumnezeu să fie pus în aplicare mai departe.
Acest plan mai departe a fost ca atunci când sămânţa
naturală a lui Avraam se va dovedi, prin încercare,
nepotrivită pentru onoarea principală promisă şi căutată, să
se facă o alegere sau o selecţie, în timpul Veacului
Evanghelic, a persoanelor vrednice de marea onoare de a fi
sămânţa lui Avraam făgăduită şi comoştenitori cu Mesia în
Împărăţia promisă, care să ridice şi să binecuvânteze toate
familiile pământului. Gal. 3:16, 27-29, 14.
Cele „şaptezeci de săptămâni” (490 de
ani) de favoare divină promisă poporului evreu nu puteau să
nu se împlinească; şi ca atare în nici un sens nu puteau
neamurile, nici chiar samaritenii, să fie invitate să devină
ucenici, sau în vreun sens să fie asociate cu Împărăţia pe
care o propovăduiau Cristos şi apostolii (Fapt. 3:26).
„Cuvântul lui ((170)) Dumnezeu [invitaţia de a avea
parte în Împărăţie] trebuia vestit mai
întâi vouă”, a spus Pavel adresându-se evreilor
(Fapt. 13:46). „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu
intraţi în vreo cetate a samaritenilor; ci să mergeţi mai
degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel”; apoi: „Eu nu
sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”, a
spus Învăţătorul, trimiţându-şi ucenicii. Mat. 10:5, 6;
15:24.
Toată „a şaptezecea săptămână” în
mijlocul căreia a murit Cristos — cei şapte ani de la
începutul misiunii Domnului nostru până la trimiterea lui
Petru să-i predice lui Corneliu, primul convertit dintre
neamuri — a fost rezervată prin aranjamentul lui Dumnezeu
pentru încercarea iudaică. Dar în loc să-i probeze în
ansamblul lor (ca o biserică-naţiune), în toţi acei şapte
ani, acea încercare a fost „grăbită în dreptate” îTrad. lit.
nouă, 2001 — n. e.ş — adică, nu spre dezavantajul, ci spre
avantajul lor. Fiindcă a fost evident, nu numai pentru
Dumnezeu, ci şi pentru oameni, că fariseii, preoţii şi
cărturarii nu numai că L-au respins, dar mai la urmă L-au
urât pe Domnul Isus şi au căutat să-L omoare, de aceea, când
a venit timpul să Se ofere în mod public ca Împărat,
intrând călare la ei pe asin, când n-a fost primit de
reprezentanţii bisericii-naţiune, Împăratul a respins prompt
acel sistem, deşi poporul de rând L-a primit cu bucurie şi a
insistat asupra recunoaşterii Lui ca Împărat (Marcu 12:37).
Astfel Domnul nostru a scurtat acea încercare inutilă pentru
ca restul „săptămânii a şaptezecea” să poată fi petrecut în
mod special şi exclusiv cu poporul, cu indivizii
din acel sistem respins — înainte ca eforturile slujitorilor
noii dispensaţii să fie distribuite larg la toate popoarele.
Şi aşa a fost; căci Domnul nostru, după învierea Sa, când
lea spus ucenicilor că eforturile lor nu mai trebuiau
limitate numai la evrei, ci puteau fi extinse la „toate
popoarele”, a fost atent să adauge — „începând din
Ierusalim” (Luca 24:47). Şi El ştia bine că ideile lor
evreieşti îi vor ((171)) împiedica să treacă dincolo
de evrei până când El va deschide calea la timpul potrivit —
aşa cum a făcut-o la sfârşitul favorii lor, trimiţându-l pe
Petru la Corneliu. De atunci, evrei şi neamuri, individual,
au avut parte în egală măsură de privilegiile favorii lui
Dumnezeu, ambii fiind la fel acceptabili în şi prin Cristos;
căci în chemarea actuală „nu este nici o deosebire” în ceea
ce-L priveşte pe Dumnezeu — deosebirea nefavorabilă pentru
evreu fiind propria sa prejudecată împotriva acceptării, ca
dar prin Cristos, a binecuvântărilor oferite odată
lui pe condiţia conformării lui reale la litera şi la
spiritul deplin al legii lui Dumnezeu, pe care nimenea în
starea decăzută n-a putut-o împlini.
A „şaptezecea săptămână”, cu toate
amănuntele încercării Israelului Trupesc, nu numai că a
împlinit scopul încercării acelui sistem, ci de asemenea şi
în mod special a furnizat o reprezentare tipică a unei
încercări similare a Bisericii Evanghelice nominale sau a
Israelului Spiritual, numit „Creştinătate” şi „Babilon”, în
timpul celor şapte ani corespunzători, care au început
secerişul Veacului Evanghelic — perioada din octombrie 1874
până în octombrie 1881. „Creştinătatea”, „Babilonul”,
declară că vede eşecul prototipului ei, Israelul Trupesc, şi
pretinde că este adevărata sămânţă spirituală a lui
Avraam şi că este pregătită, aşteptând şi fiind nerăbdătoare
să convertească lumea păgână, şi să conducă, să înveţe şi să
binecuvânteze în dreptate toate naţiunile, întocmai cum a
declarat sistemul iudaic. Veacul actual este asemenea celui
tipic şi în faptul că atunci conducătorii ajunseseră în
general să privească făgăduinţele în privinţa unui Mesia
viitor ca expresii figurate; şi numai clasa mai de rând a
poporului aştepta un Mesia personal. Atunci cei
învăţaţi dintre evrei ignorau un Mesia individual şi
aşteptau ca biserica lor naţiune să triumfe asupra altora
datorită legilor ei superioare, şi astfel să împlinească tot
ceea ce poporul de rând presupunea că se va cere de la un
Mesia personal. (Şi aceasta este încă opinia ((172))
învăţătorilor evrei „educaţi”, sau a rabinilor, care
interpretează profeţiile mesianice ca fiind aplicabile la
biserica lor naţiune, şi nu la o persoană Mântuitor al
lumii. Chiar şi profeţiile care se referă la suferinţele lui
Cristos le aplică la suferinţele lor ca popor.) Ca să-şi
împlinească teoria, ei trimiteau misionari în toată lumea să
convertească lumea la Legea lui Moise, aşteptând astfel să
ajungă şi să „binecuvânteze toate familiile pământului” fără
un Mesia personal. În aşa măsură a fost adevărat lucrul
acesta, încât Domnul nostru a remarcat spunând: „Voi
înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un prozelit”.
Ce asemănătoare cu aceasta este teoria
„Creştinătăţii” nominale de astăzi. Oamenii de rând, când li
se atrage atenţia asupra faptului că Domnul a promis că va
veni din nou, iar apostolii şi profeţii au prezis că
Mileniul sau Timpurile Restabilirii vor rezulta de la a doua
venire a Domnului (Fapt. 3:19-21), sunt înclinaţi să accepte
adevărul şi să se bucure de el, întocmai cum s-a bucurat o
clasă asemănătoare la prima venire. Dar astăzi, ca şi cu o
mie opt sute de ani în urmă, preoţii de seamă şi
conducătorii poporului au o idee mai avansată (?). Ei
pretind că promisiunile de binecuvântare milenară, de pace
pe pământ şi bunăvoinţă printre oameni, pot şi trebuie să se
întâmple prin eforturile, misiunile lor etc., fără venirea
personală a Domnului Isus; şi astfel ei golesc de conţinut
făgăduinţele celei de-a doua veniri şi ale Împărăţiei
viitoare.
Preoţii de seamă şi conducătorii,
„clerul” „Creştinătăţii” de astăzi, înşelându-se atât pe ei
cât şi poporul, pretind, şi se pare că cred, că eforturile
lor misionare sunt tocmai pe punctul de a reuşi, şi că, fără
Domnul, ei sunt acum în ajunul introducerii în lume a
tuturor binecuvântărilor milenare înfăţişate în Scripturi.
Temelia acestei înşelări stă parţial în
faptul că creşterea cunoştinţei şi alergarea încoace şi
încolo pe Pământ, legate de această „Zi a Pregătirii”, au
fost în mod special favorabile ((173)) răspândirii
comerţului naţiunilor civilizate şi creşterii consecutive a
prosperităţii lumii. Cinstea pentru toate acestea, Babilonul
şi-o atribuie cu răceală sieşi, indicând spre aceste
avantaje ca fiind rezultate ale influenţelor lui de
creştinare şi de stimulare. El indică mândru spre „naţiunea
creştină” a Marii Britanii şi spre bogăţia şi prosperitatea
ei, ca rezultate ale principiilor sale creştine. Dar care
sunt faptele? Fiecare pas de progres pe care l-a făcut acea
naţiune sau oricare altă naţiune a fost numai în măsura
eforturilor exercitate ca să dea jos jugul asupririi
Babilonului. În măsura în care Marea Britanie a dat jos
cătuşele opresiunii papale, ea a prosperat; şi în măsura în
care a continuat să reţină şi să fie influenţată de
doctrinele papale ale unirii bisericii cu statul, ale
autorităţii regeşti şi preoţeşti stabilite divin şi ale
opresiunii, şi să se supună tiraniei lăcomiei şi egoismului,
în acea măsură este încă degradată.
Lăcomia după aur şi ambiţia după putere
au fost energiile prin care au fost deschise, contra voinţei
acestor popoare, porturile ţărilor păgâne pentru comerţul
aşa-ziselor naţiuni creştine, pentru romul şi opiul englez
şi german, pentru whiskiul şi tutunul american. Iubirea lui
Dumnezeu şi binecuvântarea naţiunilor păgâne nu au nici un
loc în aceste eforturi. Aici se află un punct aparent mic al
istoriei actuale care ar trebui să pună în uimire conştiinţa
aşa-ziselor naţiuni creştine, dacă au conştiinţă. Emirul
mahomedan din Nupe, Africa de Vest, a trimis recent
următorul mesaj episcopului Crowther, din misiunea
nigeriană:
„Nu este o chestiune lungă; este despre
barasa [rom]. Barasa, barasa, barasa! Ne-a ruinat ţara; a
ruinat pe oamenii noştri foarte mult; a înnebunit pe oamenii
noştri. Vă cer, Malam Kip, nu uitaţi această scrisoare;
fiindcă toţi cerem ca el [Crowther] să le ceară marilor
preoţi [comitetului Societăţii de Misiune a Bisericii
Anglicane] să-i ceară reginei Angliei [capul Bisercii
Anglicane] să oprească aducerea barasei în această ţară.
((174))
Pentru Dumnezeu şi pentru profet! Pentru
Dumnezeu şi pentru profet, mesagerul Lui, el trebuie să ne
ajute în această chestiune — a barasei. Spuneţi-i: fie ca
Dumnezeu să-l binecuvânteze în lucrarea sa. Acesta este
cuvântul din gura lui Malike, emirul din Nupe”.
Comentând asupra acestui lucru, un jurnal
baptist remarcă: „Acest umil conducător negru arată în
scrisoarea sa o preocupare pentru poporul său la care
monarhii şi guvernele creştine n-au ajuns încă; căci nici un
conducător creştin european şi nici un preşedinte al
Statelor Unite n-a făcut încă un astfel de apel pentru
poporul său. În toate luările de cuvânt care deschid
parlamentul, în toate mesajele prezidenţiale, nu s-a găsit
vreodată un astfel de pasaj. Toată ruşinea conducătorilor
noştri creştini! Câştigul, blestemata foame după aur este
legea negustorilor; şi aceştia sunt îndrăgiţii şi domnii
guvernelor”.
Apoi, în numele adevărului, întrebăm: de
ce să le numim pe acestea guverne creştine? Şi guvernul
Statelor Unite nu face excepţie, deşi atâţia stăruie în a-l
numi guvern creştin, în timp ce în mod cuvenit el nu
recunoaşte titlul nemeritat, chiar dacă este îndemnat să
facă astfel de către sectarii zeloşi. Din Boston sunt
trimise continuu spre Africa mari încărcături de rom,
necontrolate de guvern şi cu permisiunea lui deplină, în
timp ce acordă licenţe la zeci de mii să producă şi să vândă
propriilor ei cetăţeni îngrozitoarea „apă de foc”, făcută
îndoit de dăunătoare şi seducătoare prin aşa-zisa
rectificare, adică prin amestecul legalizat cu cele mai rele
otrăvuri. Toate acestea, şi încă mai multe, sunt justificate
şi apărate de către oamenii de stat şi conducătorii
„creştini” ai aşa-ziselor naţiuni creştine, pentru venit
— ca modul cel mai simplu de a colecta de la oameni o
parte din cheltuielile necesare guvernului. Desigur că
aceasta este prostituţie de cel mai josnic şi mai rău tip.
Fiecare om chibzuit trebuie să vadă cât de nelalocul lui
este numele creştin când este aplicat chiar şi la cel mai
bun dintre guvernele actuale. Încercarea ((175)) de a
adapta numele de creştin la caracterul „împărăţiilor lumii
acesteia” conduse de „Prinţul lumii acesteia” — Satan — şi
cuprinse de „spiritul lumii”, a nedumerit toate inimile cu
adevărat creştine, înşelate de această eroare de a presupune
că guvernele actuale ale lumii sunt în oarecare sens
Împărăţia lui Cristos.
Cannon Farrar spune în Contemporary
Review:
„Vechea rapacitate a comerţului cu sclavi
a fost urmată de rapacitatea mai mare şi mai distrugătoare a
vânzătorului de băuturi. Părinţii noştri au smuls de pe
gâtul Africii un jug de bice; noi am supus rasele autohtone
unui jug de scorpioni. Am deschis râurile Africii pentru
comerţ, numai să vărsăm în ele râul de foc al alcoolului,
nici un râu al infernului nefiind mai înroşit de sânge sau
mai blestemat decât acesta. A murit conştiinţa naţiunii?”
Răspundem: Nu! Naţiunea n-a fost
niciodată creştină şi ca atare n-a avut niciodată o
conştiinţă creştină sau un spirit creştin. Cel mai mult
ce se poate spune despre aceasta este că lumina de la copiii
lui Dumnezeu cu adevărat consacraţi a luminat, a rafinat şi
a ruşinat, ducând la o măsură de reformă morală sentimentul
public al acelor naţiuni în care ei „strălucesc ca lumini”.
În acelaşi fel, un trafic oribil
asemănător a fost impus cu forţa asupra Chinei şi Japoniei,
împotriva protestului lor serios, de către aceleaşi guverne
creştine (?). În 1840 Marea Britanie a început un război cu
China, numit „războiul opiului”, ca să oblige guvernul
chinez care dorea să-şi protejeze poporul de acel blestem
îngrozitor, să admită acel articol. Războiul a avut
rezultate favorabile pentru partea diavolului în acea
chestiune. Vasele de război britanice au distrus mii de
vieţi şi de case şi l-au forţat pe conducătorul chinez păgân
să deschidă imperiul pentru moartea mai lentă din cauza
opiului — narcoticul Chinei. Venitul net al guvernului Marii
Britanii din acest drog, după ce a plătit cheltuieli mari
pentru colectarea venitului, se ridica, potrivit ((176))
rapoartelor oficiale publicate în 1872, la peste 37.000.000
de dolari pentru anul precedent. Aceşti 37.000.000 de dolari
pe an au fost cauza care a inspirat acel război, tocmai
inversul iubirii faţă de binele actual sau viitor al Chinei.
Clauza din tratat care asigura protecţie pentru misionarii
creştini a fost numai o bucăţică aruncată cu şiretenie ca să
împace conştiinţele oamenilor iubitori de dreptate — ca să
facă o mare crimă să apară milă făcută cu bunătate. În
tratatul de la sfârşitul războiului au fost deschise anumite
porturi pentru comerţul britanic şi au urmat tratate
asemănătoare şi cu alte naţiuni, şi unele rezultate bune au
fost asigurate prin aceasta. Unul dintre acestea a fost
deschiderea Chinei spre influenţele civilizatoare. Dar
faptul că unii bărbaţi şi femei creştini au ieşit în faţă să
înveţe pe oameni unele dintre principiile dreptăţii nu
trebuie să fie pus pe seama naţiunii britanice, al
cărei obiectiv a fost comerţul, şi care, pentru lăcomia după
aur şi nu pentru binele chinezilor sau pentru slava lui
Dumnezeu, au dus un război nesfânt şi nejust împotriva unui
popor nu atât de iscusit în arta drăcească.
Împreună cu alte vicii, „Creştinătatea”
le-a învăţat pe naţiuni cele mai rele forme de idolatrie,
idolatria eului, a avuţiei şi a puterii, pentru care
bărbaţii şi naţiunile declarate creştine sunt dispuşi să se
înşele, să se rănească şi chiar să se omoare unii pe alţii.
De asemenea le-a învăţat blasfemia şi sacrilegiul în fiecare
limbă; căci echipajul fiecărui vapor, din fiecare naţiune
declarată creştină, blasfemiază numele lui Cristos. Dar, în
timp ce aceasta a fost influenţa aşa-ziselor naţiuni
creştine, din mijlocul lor au ieşit şi unii misionari nobili
ai crucii, unii servitori adevăraţi ai lui Dumnezeu, iar
alţii mai puţin nobili, servitori ai oamenilor — în total
însă numai o mână — să le spună păgânilor despre Cristos şi
despre civilizaţia reală.
Nu vorbim de misionarii serioşi, ci de
funcţionarii sanguinici ai societăţilor misionare de acasă,
care nu prea au idee, sau adesea nu au interes real în
privinţa situaţiei reale din ţările străine, şi ale căror
vederi se bazează în ((177)) principal pe sumele mari
colectate şi cheltuite anual, şi care cred că lumea păgână
este aproape convertită, iar eforturile lor sunt pe cale să
se sfârşească în binecuvântările milenare promise, fără a
doua venire a Domnului. Misionarii care au fost în front
mărturisesc în general în privinţa marii descurajări, mai
puţin atunci când îşi pot stimula speranţa peste orice
măsură în privinţa experienţei reale şi a judecăţii
sănătoase. Astfel, unul ca acesta, Rev. J. C. R. Ewing, D.
D. — care a petrecut nouă ani în lucrarea misionară din
India, prezentând recent un discurs în faţa Asociaţiei
Tinerilor Creştini din Pittsburgh, Pa., a admis că efectul
actual al civilizaţiei şi al efortului misionar nu
este numai să zdrobească religiile păgâne, ci şi să
desfiinţeze orice credinţă religioasă şi să-i facă pe oameni
necredincioşi. Dar speranţa lui puternică este că pasul
următor va fi de la Necredinţă la Creştinism — o speranţă
neraţională, desigur, după cum dovedeşte cât se poate de
sigur toată experienţa de aici din ţările civilizate.
Extragem din presa publică rapoarte ale discursurilor lui,
după cum urmează:
„India datorează mai mult influenţelor
directe şi indirecte ale creştinătăţii decât oricărui alt
lucru. Ea a făcut mult să zdrobească vechea idee de dumnezei
materiali, şi în locul ei să stabilească ideea unui Dumnezeu
suprem, unic, pe care o au oamenii din Occident [Europa şi
America]. [O declaraţie mai explicită ar fi că ei primesc
ideea, comună ateismului, că Natura este unicul şi supremul
Dumnezeu.]
Printre cei 263.000.000 de oameni din
acea ţară sunt 10.000.000 de tineri care vorbesc limba
engleză şi sunt instruiţi în ideile occidentale în care
suntem instruiţi şi noi. Casta mai înaltă este bine educată
în literatura, religia şi ştiinţele care sunt baza educaţiei
oamenilor din această ţară. Vechea idee despre un Dumnezeu
răzbunător care trebuie împăcat prin numeroase daruri şi
multe rugăciuni, a făcut loc spiritului modern al
Necredinţei. Oamenii educaţi din Orient nu mai cred în
dumnezeii părinţilor lor. Ei i-au abandonat pentru totdeauna
şi i-au înlocuit cu învăţăturile ((178)) colonelului
Robert G. Ingersoll, ale lui Paine, Voltaire, Bradlaugh şi
ale tuturor celorlalţi învăţători atei şi panteişti. Acest
veac sceptic va trece curând, şi Occidentul, aşa cum ia dat
Indiei ideile ei, îi va da şi religia Dumnezeului creştin.
Tinerii din India sunt bine educaţi,
observatori fini, inteligenţi, bine informaţi în toate
afacerile altor naţiuni pe lângă cele ale lor, şi deşi ar
părea ciudat, sunt bine familiarizaţi cu Biblia noastră.
Într-adevăr, ei o cunosc atât de bine încât numai cineva
bine familiarizat cu învăţăturile şi cu teologia creştină ar
putea spera să răspundă cu succes la toate obiecţiile pe
care aceşti tineri le prezintă împotriva ei. Ideea populară,
că un misionar stă la umbra unui copac şi îi învaţă pe
sălbaticii în pieile goale care se adună în jurul lui, este
o idee răsuflată. În India misionarul întâlneşte oameni
inteligenţi şi educaţi, şi el trebuie să fie bine echipat ca
săi influenţeze. Pe lângă faptul că sunt inteligenţi, ei
sunt prezentabili, prietenoşi, politicoşi, manieraţi, şi
tratează pe toţi străinii cu mare consideraţie şi respect”.
Faptele persistente pe care le citează
desigur că nu garantează speranţele neraţionale ale acestui
domn. Experienţa a dovedit desigur că argumentele de
mântuială ale sectarismului, ale cărui erori deformează şi
viciază puţinul adevăr pe care-l posedă, arareori face
convertiţi din scepticii oneşti sau din cei batjocoritori.
Desigur, numai cei orbi nu pot vedea că dacă cei o mie de
milioane din păgânism ar fi convertiţi la starea celor
patru sute de milioane* din aşa-zisa Creştinătate, ar
rămâne o întrebare deschisă, aşa cum a fost în veacul iudeu
(Mat. 23:15), aceea dacă ei n-ar fi de două ori mai
potriviţi pentru nimicire decât atunci când erau în
superstiţiile lor păgâne originare. Desigur, nici o minte
sănătoasă n-ar putea pretinde că o convertire la o astfel de
stare ca acea din aşa-zisa Creştinătate ar împlini
((179)) descrierea păcii şi bunăvoinţei milenare,
prezisă de profeţi şi rezumată pe scurt în rugăciunea
Domnului nostru în cuvintele: „Vie împărăţia Ta; facă-se
voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”. Luca 11:2.
*Din aceşti 400.000.000, romano şi
greco-catolicii împreună pretind 280.000.000, în timp ce
protestanţii pretind 120.000.000.
Este oare cumva surprinzător că această
masă de patru sute de milioane, care în declaraţie
constituie Biserica lui Cristos şi care se cheamă Împărăţia
Lui — „Creştinătate” — nu este recunoscută de Domnul şi El
îi dă un nume mai potrivit, Babilon (amestec, confuzie)? Cu
ideile lor despre Împărăţia lui Cristos şi despre modul şi
rezultatele întinderii ei în toată lumea, este oare de
mirare că nu sunt pregătiţi pentru Împărăţia adevărată şi nu
sunt dispuşi să-L primească pe noul Împărat, aşa cum, pentru
motive asemănătoare, conducătorii casei tipice n-au fost
pregătiţi la prima venire? Nu poate fi nici o îndoială că
acei împăraţi, regi şi prinţi care îşi folosesc acum
influenţa şi puterea mai cu seamă pentru mărire de sine, şi
care echipează şi menţin milioane de oameni înarmaţi ca să-i
protejeze şi să-i menţină în extravaganţele lor imperiale şi
în poziţiile lor de domni, mai degrabă ar vedea milioane
măcelărite şi alte milioane transformate în văduve şi
orfani, ca în trecut, decât să se despartă de avantajele lor
actuale. Este vreo mirare că aceştia nici nu doresc, nici nu
aşteaptă, nici nu cred în felul de Împărăţie promisă în
Scripturi? — o Împărăţie în care cei înălţaţi, îngâmfaţi şi
mândri vor fi coborâţi, iar cei înjosiţi ridicaţi la nivelul
general cuvenit şi intenţionat? Este vreo mirare că toţi cei
care sunt în armonie cu orice fel de asuprire, jecmănire sau
monopol zdrobitor, prin care ei obţin sau speră să obţină
avantaj nejust asupra semenilor, sunt neîncrezători în
Împărăţia dreptăţii în care nu se va permite nici o
nedreptate sau ilegalitate? În special, ne putem mira că
aceştia sunt neîncrezători că Împărăţia este aproape, chiar
la uşi?
Nu ne putem mira nici că cei mari,
preoţii de seamă şi conducătorii „Creştinătăţii”, căutând
fiecare să câştige din partea sau secta sa (Isa. 56:11), nu
recunosc şi de aceea resping pe Împăratul spiritual prezent
acum, aşa cum ((180)) învăţătorii casei trupeşti L-au
respins când era prezent în trup. Şi după cum Domnul a
respins, a îndepărtat şi a lepădat din favoare, în focul
necazului, multe dintre „ramurile fireşti” ale măslinului,
păstrând numai pe israeliţii cu adevărat ca ramuri, nu vedem
noi oare că în secerişul acestui veac aceeaşi înţelepciune
probează şi „ramurile sălbatice” (Rom. 11:21, 22), şi
îndepărtează din favoare şi din grăsimea rădăcinii
(făgăduinţa avraamică) această masă mare de ramuri declarate
ale căror caracter, scopuri şi dispoziţii sunt străine şi
sălbatice într-adevăr — foarte diferite de făgăduinţa şi de
planul lui Dumnezeu reprezentat prin rădăcină?
Nu este straniu că secerişul actual este
martorul separării creştinilor adevăraţi de cei doar
pretinşi, aşa cum în secerişul iudeu s-a făcut o separare a
israeliţilor adevăraţi de cei doar pretinşi. Este numai ceea
ce am fi putut aştepta în mod raţional, chiar dacă nu ni
s-ar fi dat nici o revelaţie în Cuvântul lui Dumnezeu,
arătând faptul respingerii masei, ca Babilon. Compară Romani
11:20-22 cu Apocalipsa 3:16; 18:4.
Respingerea Babilonului („Creştinătăţii”)
în 1878 a fost respingerea masei celor pretinşi — „oştirea”
cum este numită de către Daniel, pentru a o deosebi de clasa
Sfântului Locaş sau a Templului. Clasa Sfântului Locaş nu va
fi părăsită sau lăsată pustie. Nu, mulţumim lui Dumnezeu,
Sfântul Locaş va fi slăvit; slava Domnului va umple Templul
Său, când ultima piatră vie a lui va fi şlefuită, aprobată
şi pusă la loc (1 Pet. 2:5, 6). Am văzut cum de-a lungul
veacului a existat o astfel de clasă, cum a fost întinată şi
vasele (învăţăturile) ei preţioase au fost profanate, şi cum
a fost efectuată treptat curăţirea ei de eroare. Această
clasă a fost tot timpul Biserica adevărată, chiar dacă
sistemele nominale au fost totuşi recunoscute şi folosite
într-o măsură. După respingerea sistemelor nominale însă,
acum ca şi în secerişul iudeu, numai clasa Bisericii
adevărate sau a Sfântului Locaş este recunoscută şi folosită
ca purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu. ((181))
Caiafa, un preot de seamă al Israelului Trupesc, a fost
folosit de Dumnezeu să transmită o lecţie şi o profeţie mare
numai cu câteva zile înainte ca sistemul să fie respins.
(Vezi Ioan 11:50, 51, 55; 18:14.) Dar în Scripturi n-avem
nici o aluzie şi nici un motiv să presupunem că Dumnezeu a
folosit vreodată sau a recunoscut acea biserică-naţiune,
conducătorii şi reprezentanţii ei, după ce ea a fost
respinsă. Şi aceeaşi lecţie trebuie să fie recunoscută aici,
în legătură cu Babilonul. El este „vărsat” din gura
Domnului; şi nici glasul Mirelui nici al miresei nu va mai
fi auzit niciodată în el. Apoc. 18:23.
În zadar încearcă unii să pledeze pentru
partea lor din Babilon, şi, în timp ce admit corectitudinea
generală a portretului profetic, să pretindă că secta lor,
sau congregaţia lor anume, este o excepţie de la caracterul
general al Babilonului, şi, prin urmare, că Domnul nu-i
poate chema să se retragă din el formal şi public, aşa cum i
s-au alăturat odată.
Să se gândească aceştia că acum suntem în
timpul de seceriş al separării, şi să ne amintim motivul
expres al Domnului pentru care ne-a chemat afară din
Babilon, şi anume, „ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei”.
Să ne gândim, de asemenea, de ce Babilonul este numit
astfel. Evident din cauza multelor lui erori de doctrină,
care, amestecate cu câteva elemente de adevăr divin, fac
mare confuzie, şi din cauza societăţii amestecate adunate
împreună prin adevărurile şi erorile amestecate. Şi deoarece
ei vor reţine erorile cu sacrificiul adevărului, acesta din
urmă este făcut fără valoare şi adesea mai rău decât fără
sens. Acest păcat, de a ţine şi a învăţa eroarea prin
sacrificarea adevărului, este unul de care este vinovată
fiecare sectă a Bisericii nominale, fără excepţie. Unde este
secta care să vă ajute să cercetaţi cu hărnicie Scripturile,
prin care să creşteţi în har şi în cunoştinţa adevărului?
Unde este secta care să nu vă împiedice creşterea, atât prin
doctrinele cât şi prin uzanţele ((182)) ei? Unde este
secta în care să vă puteţi supune cuvintelor Învăţătorului
şi să lăsaţi lumina voastră să strălucească? Noi nu
cunoaştem nici una.
Dacă vreunii dintre copiii lui Dumnezeu
din aceste organizaţii nu-şi dau seama de robia lor, este
fiindcă ei nu încearcă să-şi folosească libertatea, fiindcă
dorm la postul lor de gardă, când ar trebui să fie
administratori activi şi paznici credincioşi (1 Tes. 5:5,
6). Să se trezească aceştia şi să încerce să folosească
libertatea pe care cred ei că o au; să le arate confraţilor
închinători în ce nu corespund crezurile lor cu planul
divin, în ce se depărtează de el şi fug în direcţie opusă
lui; să le arate cum Isus Cristos prin favoarea lui Dumnezeu
a gustat moartea pentru fiecare om; cum acest fapt şi
binecuvântările care decurg din el vor fi mărturisite „la
timpul potrivit” fiecărui om; cum în aceste „timpuri de
înviorare” binecuvântările restabilirii vor curge către
toată rasa umană. Să le arate mai departe chemarea de sus a
Bisericii Evanghelice, condiţiile stricte ale membrilor
acestui corp şi misiunea specială a Veacului Evanghelic, să
ia acest „popor pentru Numele Său”, special, care la timpul
cuvenit să fie înălţat şi să domnească cu Cristos. Cei care
vor încerca astfel săşi folosească libertatea ca să predice
vestea bună în sinagogile de astăzi, vor reuşi fie să
convertească congregaţii întregi, sau altfel să trezească o
furtună de împotrivire. Sigur vă vor arunca afară din
sinagogile lor şi vă vor separa de societatea lor, şi vor
spune tot felul de rele împotriva voastră, pe nedrept, din
pricina lui Cristos. Şi astfel făcând, fără îndoială mulţi
vor gândi că fac un serviciu pentru Dumnezeu. Dar, dacă veţi
fi astfel credincioşi, veţi fi mângâiaţi cu prisosinţă de
făgăduinţele scumpe din Isaia 66:5 şi din Luca 6:22 —
„Ascultaţi cuvântul Domnului, voi, care tremuraţi la
cuvântul Lui. Iată ce zic fraţii voştri, care vă
urăsc şi vă izgonesc din cauza Numelui Meu: «Domnul să fie
slăvit [noi facem ((183)) aceasta pentru slava
Domnului] şi să vă vedem bucuria!» Dar ei vor rămâne de
ruşine!” „Ferice de voi când oamenii vă vor urî, vă vor
izgoni dintre ei, vă vor batjocori şi vor lepăda numele
vostru ca ceva rău, din cauza Fiului Omului! Bucuraţi-vă în
ziua aceea şi săriţi de veselie, căci iată, răsplata voastră
este mare în cer; căci tot aşa făceau părinţii lor faţă de
proroci.” Dar „Vai de voi când toţi oamenii vă vor vorbi de
bine, fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu prorocii
mincinoşi!”
Dacă toţi cei cu care vă închinaţi ca
adunare sunt sfinţi — dacă toţi sunt grâu, fără neghină
printre ei — aţi întâlnit oameni cât se poate de
remarcabili, care vor primi adevărul secerişului cu bucurie.
Dar dacă nu, trebuie să aşteptaţi ca adevărul prezent să
separe neghina de grâu. Şi mai mult, trebuie să vă faceţi
partea în prezentarea chiar a acestor adevăruri care vor
face separarea.
Dacă vreţi să fiţi unul dintre sfinţii
învingători, trebuie să fiţi acum unul dintre „secerătorii”
care mânuiesc secera adevărului. Dacă sunteţi credincioşi
Domnului, vrednici de adevăr şi vrednici de comoştenire cu
El în slavă, vă veţi bucura să aveţi parte cu Secerătorul
principal în secerişul actual — nu contează cât de dispuşi
puteţi fi din punct de vedere natural să alunecaţi lin prin
lume.
Dacă există neghină printre grâul din
adunarea în care sunteţi membru, aşa cum este întotdeauna
cazul, mult va depinde care dintre ele este în majoritate.
Dacă predomină grâul, adevărul prezentat înţelept şi iubitor
îl va afecta favorabil; şi neghina nu va vrea să stea mult.
Dar dacă majoritatea este neghină, aşa cum în general sunt
nouă zecimi sau mai mult — efectul celei mai atente şi mai
blânde prezentări a adevărului secerişului va fi să
trezească amărăciune şi împotrivire puternică; şi, dacă
persistaţi în declararea veştilor bune şi în expunerea
erorilor de mult stabilite, veţi fi „scoşi afară” curând,
pentru binele cauzei sectare, sau vi se vor restrânge
libertăţile aşa încât nu veţi ((184)) putea lăsa
lumina voastră să strălucească în acea adunare. Atunci
datoria voastră este clară: Daţi mărturia voastră iubitoare
în privinţa bunătăţii şi înţelepciunii marelui plan al
veacurilor al Domnului, şi după ce aţi arătat în mod
înţelept şi smerit motivele voastre, retrageţi-vă în mod
public de la ei.
În diferitele secte ale Babilonului —
„Creştinătăţii” — există diferite grade de robie. Unii care
s-ar împotrivi cu indignare robiei complete şi absolute a
conştiinţei şi a judecăţii individuale, cerută de
romano-catolicism, sunt foarte dispuşi să se lege pe ei şi
să lege şi pe alţii prin crezurile şi dogmele uneia sau
alteia dintre sectele protestante. Este adevărat, lanţurile
lor sunt mai uşoare şi mai lungi decât cele ale Romei şi ale
Veacurilor Întunecate. Într-o măsură aceasta este bine —
reformare cu adevărat — un pas în direcţia bună — spre
libertate deplină — spre starea Bisericii din timpurile
apostolice. Dar de ce să purtăm cătuşe umane? De ce să ne
legăm şi să ne limităm conştiinţa? De ce să nu stăm fermi în
libertatea deplină cu care Cristos ne-a făcut liberi? De ce
să nu respingem toate eforturile semenilor noştri greşitori
de a ne încătuşa conştiinţa şi a ne împiedica investigarea —
nu numai eforturile trecutului îndepărtat, ale Veacurilor
Întunecate, ci şi eforturile diferiţilor reformatori din
trecutul mai recent? De ce să nu hotărâm să fim ca Biserica
apostolică — liberi să creştem în cunoştinţă, în har
şi iubire, pe măsură ce „timpul potrivit” al Domnului
descoperă tot mai deplin planul Său îndurător?
Desigur, toţi ştiu că ori de câte ori se
alătură uneia dintre aceste organizaţii umane, acceptând
Confesiunea ei de Credinţă ca fiind a lor, ei se
obligă să creadă nici mai mult nici mai puţin decât exprimă
acel crez asupra subiectului. Dacă, în ciuda robiei la care
au cedat voluntar vor gândi pentru ei înşişi şi vor primi
lumină din alte surse, mai avansată decât lumina de care s-a
bucurat secta în care au fost, ei trebuie fie să se
dovedească neloiali sectei şi ((185)) legământului
lor cu ea, acela de a nu crede nimic contrar Confesiunii ei,
fie altfel să dea la o parte cu onestitate şi să respingă
Confesiunea pe care au depăşit-o şi să iasă din astfel de
sectă. Pentru a face aceasta se cere har şi costă ceva
efort, deranjând asocierile plăcute, cum adesea se întâmplă,
şi expunând pe căutătorul onest al adevărului la acuzaţiile
nechibzuite de a fi „trădător” al sectei sale, un „apostat”,
unul „nestabilit” etc. Când unul intră într-o sectă, se
presupune că mintea lui este complet predată acelei secte şi
de atunci încolo nu mai este a lui. Secta îşi ia sarcina să
decidă pentru el ce este adevăr şi ce este eroare, iar el,
pentru a fi un membru adevărat, de nădejde, credincios,
trebuie să accepte deciziile sectei sale, atât viitoare cât
şi trecute, în toate chestiunile religioase, ignorând
gândirea sa personală şi evitând investigarea personală, ca
nu cumva să crească în cunoştinţă şi să fie pierdut ca
membru al acelei secte. Această sclavie a conştiinţei faţă
de o sectă şi de un crez este adeseori declarată răspicat,
când unul ca acesta declară că „aparţine” unei astfel
de secte.
Aceste cătuşe ale sectarismului, departe
de a fi văzute în mod corect drept cătuşe şi lanţuri, sunt
văzute şi purtate ca ornamente, ca semne de respect şi
trăsături de caracter. Atât de departe a mers înşelarea,
încât mulţi dintre copiii lui Dumnezeu s-ar ruşina să fie
cunoscuţi că sunt fără astfel de lanţuri — uşoare sau grele,
lungi sau scurte, în libertatea personală acordată. Ei se
ruşinează să spună că nu sunt în robia nici unei secte sau
crez, ci „aparţin” numai lui Cristos.
De aceea vedem uneori câte un copil al
lui Dumnezeu onest, flămând după adevăr, înaintând treptat
de la o denominaţie la alta, aşa cum un copil trece la
şcoală dintr-o clasă în alta. Dacă este în Biserica Romei,
când i se deschid ochii iese afară din ea, căzând probabil
în vreo ramură a sistemului metodist sau presbiterian. Dacă
aici dorinţa lui pentru adevăr nu este cu totul stinsă şi
simţurile sale spirituale nu sunt amorţite de spiritul
lumii, îl veţi putea ((186)) găsi după câţiva ani
într-una din ramurile sistemului baptist; şi dacă el
continuă să crească în har, în cunoştinţă şi în iubirea
adevărului, şi într-o apreciere a libertăţii cu care Cristos
ne face liberi, îl veţi găsi în curând în afara oricărei
organizaţii umane, unit numai cu Domnul şi cu sfinţii Săi,
legat numai prin legăturile gingaşe dar puternice ale
iubirii şi adevărului, asemenea Bisericii timpurii. 1 Cor.
6:15, 17; Ef. 4:15, 16.
Sentimentul de incomoditate şi de
insecuritate, dacă nu sunt legaţi cu lanţurile unei secte,
este general. Este conceput de ideea falsă, mai întâi
promulgată de papalitate, că a fi membru într-o organizaţie
pământească este esenţial, plăcut Domnului şi necesar pentru
viaţa veşnică. Aceste sisteme pământeşti, organizate de
oameni, atât de diferite de asocierile simple,
neîncătuşate din zilele apostolilor, sunt privite involuntar
şi aproape inconştient de către creştini ca tot atâtea
Companii de Asigurare pentru Cer, la care trebuie să
se dea în mod regulat bani, timp şi respect etc., pentru a
asigura odihna şi pacea cerească după moarte. Acţionând după
această idee falsă, oamenii, dacă ies dintro sectă, sunt la
fel de nerăbdători să fie legaţi de altă sectă cum sunt
să-şi reînnoiască poliţa de asigurare la o companie
respectabilă dacă aceasta le-a expirat.
Dar nici o organizaţie pământească nu
poate acorda un paşaport spre glorie cerească. Nici cel mai
bigot sectar (în afară de romano-catolic) nu va pretinde că
starea lui de membru în secta sa îi va asigura slava
cerească. Toţi sunt forţaţi să admită că Biserica adevărată
este cea care este scrisă în cer, şi nu pe pământ. Ei
înşeală pe oameni când pretind că este nevoie să
mergi la Cristos prin ei — este nevoie să devii
membru al unui corp sectar pentru a deveni membru al
„trupului lui Hristos”, Biserica adevărată. Dimpotrivă,
Domnul, în timp ce n-a refuzat pe nici unul care a venit la
El prin sectarism şi n-a îndepărtat cu mâna goală pe nici un
căutător al ((187)) adevărului, ne spune că n-avem
nevoie de astfel de piedici, ci putem veni la El mult mai
bine în mod direct. El cheamă: „Veniţi la Mine”;
„Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine”;
„jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară; „şi veţi
găsi odihnă pentru sufletele voastre”. Am dori să fi dat
atenţie vocii Sale mai repede. Am fi evitat multe dintre
poverile grele ale sectarismului, multe dintre mlaştinile
lui de disperare, multe dintre castelele lui de îndoială,
dintre bâlciurile deşertăciunii, dintre leii înclinaţiilor
minţii lumeşti etc.
Mulţi însă, născuţi în diferite secte,
sau introduşi acolo în pruncie sau în copilărie, fără să
pună la îndoială sistemele, au ajuns să fie liberi în inimă
şi fără să ştie sunt în afara limitelor şi hotarelor
crezurilor pe care le recunosc prin declaraţia lor şi le
sprijină cu mijloacele şi cu influenţa lor. Puţini dintre
aceştia au recunoscut avantajele libertăţii depline, sau
obstacolele robiei sectare. Dar separarea deplină, completă,
n-a fost poruncită până acum, în timpul secerişului. Acum
sunt auzite cuvintele Domnului, ieşiţi afară dintre ei:
curăţiţi-vă (eliberaţi-vă, atât de practicile greşite, cât
şi de doctrinele false), toţi cei care purtaţi vasele
(adevărurile — doctrinele) Domnului. Isa. 52:11.
Acum securea este înfiptă la rădăcina
sistemului creştin nominal — Babilonul, „Creştinătatea” —
aşa cum a fost înfiptă la a sistemului iudeu la prima
venire; şi marele sistem în care „păsărilor cerului” le
place să se cuibărească şi pe care l-au murdărit grav (Luca
13;18, 19), şi care de fapt a devenit „o închisoare a
oricărei păsări necurate şi urâcioase” (Apoc. 18:2), va fi
doborât şi nu va mai înşela lumea. Se va vedea că în locul
lui, adevărata şi singura comoştenitoare şi mireasa Mielului
va fi adevăratul măslin, ale cărui rădăcini sunt
promisiunile adevărate ale lui Dumnezeu şi ale cărui ramuri
sunt cei cu adevărat şi pe deplin consacraţi şi credincioşi
din acest Veac Evanghelic, ale căror nume sunt „scrise în
ceruri”. Apoc. 17:14.
((188))
Încercarea şi cernerea clasei sfântului
locaş
Deşi ieşirea din Babilon este un pas, şi
încă unul mare, în direcţia biruinţei complete, nu este în
nici un caz ultimul; şi trebuie să fim atenţi să ne păzim
împotriva unei dispoziţii spre odihnă după fiecare pas
înainte pe cale.
„Nu gândi că ai biruinţa
Şi nu-ţi înceta silinţa;
Lucrarea terminată nu-ţi va fi
Până când coroana o vei dobândi.
În juru-ţi un nor de martori
Te cuprind cu privirea.
Trecutul să-l dai uitării
Şi fugi la ţinta ta.”
Pasul ieşirii din Babilon a fost în
general precedat de alţi paşi de ascultare, care la rândul
lor au antrenat şi au întărit caracterul pentru conflictele
şi victoriile ulterioare. Şi va fi urmat de alte probe şi
ocazii de biruinţă, în vederea cărora Pavel (Gal. 5:1) a
scris: „Hristos ne-a eliberat ca să fim liberi. Rămâneţi
deci tari şi nu vă supuneţi iarăşi sub jugul robiei!”
Fiecare persoană care ajunge să-şi dea seama de libertatea
fiilor lui Dumnezeu şi de deplina libertate din robia
Babilonului trebuie să se aştepte să întâmpine alte
tentative ale marelui adversar de a-l duce în alte robii,
sau de a-l poticni. Domnul permite aceste încercări severe,
pentru ca clasa care este căutată acum să se poată arăta şi
pregăti pentru serviciul Lui în Împărăţia slavei.
O ilustraţie a acestei încercări şi
cerneri a avut loc în secerişul iudeu, preumbrind ceea ce
putem aştepta acum. Clasa Templului sau Sfântului Locaş la
prima venire a fost reprezentată de ucenicii Domnului,
despre care El a spus: „Sunteţi curaţi, dar nu toţi”; şi
după respingerea Israelului nominal (33 d. Cr.) a venit o
încercare severă pentru cei care reprezentau templul lui
Dumnezeu, cei ((189)) curaţi şi cei necuraţi, ca să-i
separe. Petru a fost cernut şi aproape a căzut (Luca 22:31;
Mat. 26:74, 75; Ioan 21:15-17); dar fiind „curat”, sincer în
inimă, el a fost făcut în stare să iasă biruitor. Şi Iuda a
fost încercat, şi el s-a dovedit a fi necurat, dispus să
vândă adevărul pentru avantaj pământesc, să se lepede de
Domnul pentru bani, chiar în timp ce Îl săruta ca o
pretenţie de iubire.
Întocmai aşa şi acum, în acest seceriş,
există un Locaş Sfânt curăţat, şi strâns asociaţi cu el unii
care nu sunt curaţi. Şi de la respingerea Babilonului în
1878, şi de la chemarea făcută atunci să iasă afară din el,
s-a desfăşurat o lucrare de încercare şi cernere printre cei
care au ieşit afară. Fără îndoială că Petru şi Iuda au fost
ilustraţii ale unor clase asemănătoare de acum, printre cei
care au ieşit din Babilon şi care au fost curăţaţi de multe
dintre mânjiturile lui doctrinare — o clasă care rămâne
credincioasă Domnului şi adevărului, şi o altă clasă care se
dovedeşte necredincioasă, care nu urmează mai departe să-L
cunoască pe Domnul, ci care se întoarce spre doctrine rele
şi false, adesea mai rele decât cele de care au scăpat.
Încercarea şi cernerea clasei templului
în acest seceriş, de la 1878, au fost preumbrite prin actul
tipic al Domnului nostru, de curăţare a tempului tipic după
ce a preluat funcţia de Împărat şi a pronunţat judecata
împotriva bisericii nominale evreieşti. După ce a declarat
că li s-a lăsat casa pustie, El a mers la templul din
Ierusalim, tipul Templului sau Sfântului Locaş adevărat, şi
făcând un bici din corzi mici, l-a folosit ca să scoată
afară pe schimbătorii de bani şi a răsturnat mesele celor
care vindeau porumbei.
Biciul din corzi mici folosit în acel act
tipic a reprezentat diferite adevăruri folosite în secerişul
actual în mijlocul clasei Templu, ca să corecteze, să
dovedească şi să separe pe cei necuraţi. Adevărurile arătate
acum descoperă atât de clar voinţa perfectă a lui Dumnezeu,
importanţa deplinei consacrări serviciului Său şi îngustimea
căii care ((190)) trebuie parcursă de către cei care
merg în urmele Învăţătorului, încât cei care s-au alăturat
acestei clase din vreun motiv necurat sunt în mod continuu
biciuiţi de adevăr, până când sunt constrânşi să se separe
de clasa Sfântului Locaş.
Deşi câteva dintre pildele Domnului
nostru arată separarea generală a clasei „sfântului locaş”
de „oştire”, sau de masa generală a creştinătăţii declarate,
sunt două pilde care merg încă mai departe şi arată
încercarea şi cernerea de după aceea a clasei sfântului
locaş — separarea biruitorilor, care vor moşteni Împărăţia
(Apoc. 3:21), de alţii sincer consacraţi, care, biruiţi de
spiritul lumii, neglijează sacrificarea avantajelor şi
onorurilor actuale primite de la oameni, în favoarea
onorurilor mai înalte primite de la Dumnezeu.
Pilda Celor Zece Fecioare, în timp ce
arată toată clasa fecioarelor sau clasa consacrată fiind
separată de Babilon, marchează în mod clar şi o încercare şi
o separare care are loc în această clasă — o separare a
fecioarelor înţelepte, pline de credinţă, de iubire
fierbinte şi de spiritul ascultării prompte, de
fecioarele nechibzuite, care îngăduie ca prima lor
iubire şi fierbinţeala spiritului să se răcească, şi în
consecinţă credinţa şi promtitudinea ascultării să scadă.
Cele înţelepte, trăind în armonie deplină cu legământul lor
de consacrare deplină lui Dumnezeu şi veghind cu sârguinţă
la întoarcerea promisă a Domnului, sunt pregătite să
aprecieze mesajul de bucurie al secerişului, să recunoască
indiciile prezise ale prezenţei Învăţătorului, şi să reziste
la orice probe pe care El le vede că sunt potrivite să le
aplice pentru ca ele să-şi dovedească loialitatea şi
credincioşia. Acestea, treze şi veghetoare, aud bătaia la
uşă a Învăţătorului, prin cuvintele profeţilor, care anunţă
prezenţa Sa; şi pentru ele pierderile şi crucile actuale,
purtate cu smerenie pentru adevăr, sunt primite ca vestitori
ai unei păci, bucurii şi glorii mai trainice care urmează.
((191))
Când a fost auzită bătaia profeţiei care
anunţa prezenţa Domnului în toamna lui 1874, aceasta a
început aproape imediat să fie recunoscută; şi repede s-a
ridicat strigătul: „Iată, mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!”
Şi acest strigăt continuă încă şi va continua până când
toată clasa fecioarelor consacrate vor auzi şi le va
fi încercată credinţa şi loialitatea prin el. Cele
înţelepte, cu candelele (Cuvântul lui Dumnezeu) curăţite şi
arzânde şi cu untdelemn (Spiritul sfânt) în vasele lor
(inimile lor), vor recunoaşte prezenţa Domnului; şi,
aranjându-şi conduita şi afacerile în armonie cu credinţa
lor, ele vor „ieşi” să-L întâlnească pe Mirele preaiubit şi
vor şedea cu El la ospăţul căsătoriei.
Obiceiul căsătoriei la evrei constituie o
frumoasă ilustraţie a logodnei şi a căsătoriei Bisericii cu
Cristos, Domnul ei. Logodna era un angajament formal făcut
cu legăminte solemne de fidelitate de fiecare parte. Femeia
continua să stea în casa tatălui ei până când era dusă în
casa soţului ei, de obicei la un an după logodnă sau
căsătorie. Consumarea unirii consta în primirea soţiei în
casa pregătită pentru ea de către soţ, şi era celebrată cu
un mare ospăţ care dura câteva zile — numit Ospăţul Nupţial.
La o oră fixată mirele mergea după mireasă, care aştepta
pregătită să-l primească şi să-l însoţească la viitoarea lor
casă şi la ospăţul pe care el îl pregătise, urmată de
fecioare, însoţitoarele ei, cu candele şi cu toate
pregătirile necesare.
În pildă nu este deloc menţionată
mireasa, ci toate „fecioarele înţelepte” sunt menţionate ca
fiind acelea pentru care vine Mirele şi care-L însoţesc şi
intră la ospăţul de bucurii pregătit. Şi acest lucru este
potrivit şi necesar; fiindcă Mireasa lui Cristos este
compusă din mulţi membri sau persoane, foarte frumos
reprezentate prin fecioarele înţelepte. Fecioarele
nechibzuite care obţin lumină şi experienţă mai târziu, dar
care nu vor obţine marea înălţare a clasei Miresei
„înţelepte”, credincioase, ((192)) vor fi fără
îndoială clasa menţionată (Ps. 45:14, 15) ca „fecioarele,
însoţitoarele ei” care o vor urma, care vor fi
favorizate de către Împărat la timpul potrivit, dar nu atât
de mult.
Atitudinea fecioarelor înţelepte,
pregătite, în aşteptare şi nerăbdătoare după venirea
Mirelui, reprezintă bine singura atitudine potrivită
a logodnicei Domnului, Biserica întradevăr consacrată. Ca o
mireasă să neglijeze sau să fie nepregătită pentru acest
moment, cel mai plin de evenimente din viaţă, ar dovedi că
nu este potrivită pentru această onoare; şi aşa este cu
Biserica: „Oricine are nădejdea aceasta în El, se
curăţeşte”, caută să fie în atitudinea inimii şi a vieţii
plăcută Mirelui, şi doreşte mult şi aşteaptă unirea
binecuvântată şi ospăţul promis de Cel care a spus: Mă duc
să vă pregătesc un loc, şi Mă voi întoarce şi vă voi lua la
Mine.
Două lucruri sunt evidente din această
pildă: primul, că acest aspect special al adevărului
(cunoştinţa despre prezenţa Mirelui) nu este intenţionat
pentru lume în general, nici pentru biserica nominală în
general, ci numai pentru clasa fecioarelor sau clasa
consacrată; al doilea, este evident că acest mesaj al
prezenţei Mirelui va cauza separare care va încerca şi va
proba pe fiecare individ din clasa fecioarelor, şi va arăta
în mod clar care sunt cele înţelepte, credincioase,
vrednice, şi cele necredincioase, neînţelepte.
O, ce bogăţii de har sunt conţinute în
acest mesaj glorios, „Iată, Mirele!” Până acum acesta este
un mare secret cunoscut numai printre sfinţi; căci lumea
nu-l poate primi. Este o nebunie pentru ea, şi va fi până
când toate fecioarele vor auzi şi cele înţelepte dintre ele
vor fi intrat deplin; până când „uşa se va închide” şi
„flacăra de foc” a marelui timp de strâmtorare care va urma
apoi va face ca orice ochi să vadă (să recunoască) prezenţa
Domnului şi domnia începută.
((193))
Cu ce har împărătesc vine mesajul lui
Iehova la servitorii Săi smeriţi şi la servitoarele Sale
smerite — „Ascultă, fiică, vezi şi pleacă-ţi urechea; uită
pe poporul tău şi casa [relaţiile, speranţele, scopurile şi
ambiţiile umane] tatălui tău [Adam]! Şi atunci împăratul
[Domnul Isus] îţi va dori frumuseţea. Şi fiindcă este Domnul
tău, adoră-l” (Ps. 45:10, 11). Şi cine sunt aceştia care vor
primi astfel de favoare? Sunt cei „chemaţi, aleşi şi
credincioşi”. „Fiica împăratului [fiica lui Iehova; căci
astfel este recunoscută Mireasa lui Cristos] este plină de
strălucire înăuntrul casei împărăteşti.” Frumuseţea
ei este frumuseţea sfinţeniei. La exterior, în faţa lumii,
ea nu este plină de strălucire; şi, asemenea Domnului ei în
umilinţa Lui, este dispreţuită şi respinsă de oameni. Dar nu
va fi întotdeauna aşa: după ce L-a urmat în umilinţa Lui, ea
va avea parte şi de strălucirea Lui. Ca nouă creatură ea va
fi îmbrăcată la timpul cuvenit cu natura Sa divină — „Ea
poartă [când va fi glorificată] o haină ţesută cu aur” —
aurul fiind un simbol al naturii divine. „Ea va fi adusă la
împărat în haine de broderie” — în haina albă simplă dată de
Domnul ei, haina dreptăţii Lui, pe care ea va fi brodat cu
multă grijă podoabele frumoase ale harurilor creştine. Şi
mare va fi bucuria în cer şi pe pământ la intrarea ei
îmbelşugată în palatul Împăratului (2 Pet. 1:5-8, 11); mulţi
vor zice: „Să ne bucurăm şi să ne înveselim şi să-I dăm
slavă, fiindcă nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a
pregătit!” (Apoc. 19:7) „Şi fiica Tirului şi cei mai bogaţi
din popor vor umbla cu daruri ca să capete bunăvoinţa ta.
... Voi face ca numele tău să fie amintit în toate
generaţiile; de aceea te vor lăuda popoarele, în veci de
veci.” Ps. 45:12-17.
Cu adevărat „înţelepţi” se vor dovedi
acei consacraţi care, neglijând farmecele lumeşti,
speranţele şi răsplăţile pământeşti, şi cu inimi pline de
dor şi de aşteptare pentru Cel preaiubit, sunt găsiţi
pregătiţi şi ((194)) sunt dovediţi vrednici de marea
înălţare promisă, ca Mireasa, soţia Mielului.
„Mireasa Mielului, farmecele tale,
O,
fie să avem parte de ele.”
Deoarece a lua candelele şi a-L urma pe
Mire reprezintă a părăsi totul pentru a-L urma pe Cristos în
acest timp al prezenţei Sale, aceasta echivalează cu a
părăsi Babilonul, unde au fost în principal fecioarele;
fiindcă adevărul manifestat în lumina secerişului indică în
mod clar această separare a grâului de neghină. Curăţirea
atentă descoperă acest fapt fecioarelor înţelepte care
posedă Spiritul sfânt al consacrării şi al supunerii. Cei
care au acest „untdelemn” vor avea şi lumină, şi aceştia,
apreciind privilegiul, vor „urma pe Miel oriunde va merge”,
cu bucurie şi promptitudine.
Fecioarele nechibzuite, dimpotrivă,
neavând untdelemn de ajuns, nu au obţinut lumină clară
asupra subiectului prezenţei Mirelui; şi fiind
supraîncărcaţi cu grijile, planurile etc., acestei vieţi, ei
nu investighează subiectul pe deplin, şi ca urmare se opresc
şi sunt nehotărâţi în privinţa părăsirii Babilonului, şi în
mare măsură sunt indiferenţi şi neîncrezători în legătură cu
întregul subiect. Şi chiar dacă, îndemnaţi de alţii, ei îl
părăsesc fără tragere de inimă, asemenea soţiei lui Lot,
sunt înclinaţi în mod constant să privească în urmă. Pentru
aceştia Domnul a lăsat îndemnul: „Aduceţi-vă aminte de soţia
lui Lot” (Luca 17:32). Şi iarăşi a spus: „Oricine pune mâna
pe plug şi se uită înapoi, nu este potrivit pentru
Împărăţia lui Dumnezeu”.
Nimic din pildă nu arată că fecioarele
nechibzuite vor fi conştiente de nechibzuinţa lor, până când
ocazia de a intra la nuntă va trece de la ele. Atunci îşi
vor da seama cât de nechibzuite au fost când au aşteptat să
fie recunoscute de Domnul ca Mireasa şi comoştenitorii Lui,
când au fost cel mult urmaşi căldicei şi la distanţă. Mulţi
acum „înălţaţi printre oameni” şi renumiţi pentru „faptele
lor minunate” vor fi printre cei dezamăgiţi.
((195))
Şi uşa s-a închis
Vestirea prezenţei Mirelui, ieşirea în
întâmpinarea Lui şi intrarea cu El la căsătorie continuă
încă, şi va continua până când toate fecioarele
înţelepte vor fi „pecetluite pe frunţile lor” cu o
cunoştinţă a adevărului secerişului, suficientă ca să le
separe de Babilon şi să le facă în stare să intre cu Mirele
la ospăţul pregătit. Atunci, când toate fecioarele vor fi
fost probate prin acest adevăr prezent, uşa oportunităţii va
fi închisă şi altora nu li se va permite să intre la ospăţ;
căci, a spus Învăţătorul, Eu sunt „Cel care deschide şi
nimeni nu va închide, Cel care închide şi nimeni nu va
deschide” (Apoc. 3:7). Şi când fecioarele nechibzuite vor
veni să bată şi să ceară să intre, după ce uşa va fi
închisă, spunând, „Doamne, Doamne, deschidene!”, El le va
răspunde spunând: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” Cei
care se ruşinează de El şi de cuvintele Lui acum, şi de
aceea le sunt indiferente, Se va ruşina şi El de ei atunci,
când va fi pe punctul să apară în glorie şi putere cu toţi
mesagerii Săi sfinţi, credincioşi— fecioarele înţelepte
înălţate şi glorificate cu El.
Uşa închisă, vom observa, n-are nimic
de-a face cu cei lumeşti. Este uşa spre ospăţul nunţii; şi
ea n-a fost deschisă niciodată decât pentru cei consacraţi,
clasa fecioarelor. Nici o altă clasă n-a fost vreodată
invitată să intre prin ea; şi ea se va închide când
adevărurile secerişului vor fi cernut şi separat pe toţi
păstrătorii calzi, serioşi ai legământului, de cei reci,
căldicei şi supraîncărcaţi, care neglijează să-şi ţină
legământul. Mulţumim lui Dumnezeu, nu uşa îndurării se
închide aici, nici chiar uşa oricărei favori, ci uşa spre
acea favoare principală a comoştenirii cu Cristos ca
Mireasa Sa. Dar când uşa se va închide în faţa fecioarelor
nechibzuite şi nu se va mai deschide niciodată la bătaia
lor, chiar dacă le va lăsa stând afară expuse marelui necaz
din „ziua cea rea” unde va fi plânsul şi tânguirea şi
scrâşnirea dinţilor, ((196)) le va lasa totuşi în
braţele iubirii şi îndurării lui Dumnezeu şi sub favoarea şi
grija Sa specială; căci marile necazuri prin care vor trece
sunt menite să purifice şi să cureţe pe acele fecioare care
se vor pocăi atunci, şi prin aceasta să le facă potrivite ca
vase de cinste pentru folosul Stăpânului, deşi nu pentru
cinstea principală pentru care au fost la început chemate,
dar de care s-au dovedit nevrednice. Împărtăşindu-se într-o
oarecare măsură de spiritul Babilonului, dându-i acestuia
ponderea influenţei lor, oricât de mică, ele sunt socotite
de Dumnezeu ca părtaşe la păcatele lui şi de aceea
nevrednice să scape de plăgile care vin asupra lui. Aceste
plăgi sunt necesare, nu numai pentru nimicirea Babilonului,
ci şi pentru purificarea şi separarea grâului încă necopt
rămas în el — fecioarele nechibzuite, îmbătate considerabil
şi biruite de vinul Babilonului.
Intrarea cu Domnul la nuntă a fost frumos
ilustrată prin alaiul vesel de nuntă la evrei care însoţea
mireasa spre casa soţului ei, cu muzică şi felinare aprinse
şi cu toate manifestările de bucurie. Astfel ea intra în
bucuria domnului ei şi la ospăţul pe care el îl pregătise.
Astfel intră acum fecioarele înţelepte. Bucuria începe când
ele aud întâi despre prezenţa Mirelui. Ele lasă cu bucurie
orice altceva pentru tovărăşia Lui şi pentru ospăţul
pregătit. Deja ele se bucură prin credinţă de ospăţul
viitor, pe măsură ce Mirele prezent le face cunoscute
lucrurile nespus de mari şi scumpe păstrate pentru Mireasa
Sa aleasă şi le descoperă marea Sa lucrare de binecuvântare
şi de restabilire a lumii, la care Mireasa va avea
privilegiul să participe. Desigur, intrând în camera de
primire şi văzând dovezile ospăţului viitor al favorii
Împărăţiei, intrăm deja acum în bucuriile Domnului nostru.
Avem deja o pregustare a lucrurilor bune viitoare. Deja ne
ospătăm, mental, din cele mai bogate daruri ale harului
((197)) Său. Prin credinţă suntem deja aşezaţi la masa
Stăpânului şi El Însuşi, potrivit făgăduinţei (Luca 12:37),
S-a apropiat şi ne serveşte.
Această ospătare prin credinţă din
preţioasele adevăruri destăinuite în acest timp de seceriş a
început în 1875, la sfârşitul celor 1335 de zile (Dan.
12:12), la începutul secerişului, şi este fericirea prezisă
de profet când spune: „Ferice de cine va aştepta şi va
ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!”
Proba hainei de nuntă
O altă pildă a Domnului nostru (Mat.
22:1-14) arată o probare încă mai departe a clasei Sfântului
Locaş — o probare şi o separare chiar printre cei care au
auzit şi au recunoscut mesajul secerişului. „Fecioarele
înţelepte” din acea pildă, care intră cu Mirele la nuntă, şi
„oaspeţii” din această pildă, sunt aceeaşi clasă de
consacraţi care s-au arătat până acum credincioşi şi
ascultători. De fapt această clasă este reprezentată prin
diferite ilustraţii, fiecare dintre ele având ca ilustraţie
forţa ei specifică. Ei sunt reprezentaţi ca fecioare
înţelepte, ca slujitori aşteptând întoarcerea Domnului lor
de la nuntă, ca oaspeţi la o nuntă şi ca mireasă. Ei sunt
corpul lui Cristos, mireasa lui Cristos în devenire, soldaţi
subordonaţi lui Cristos căpetenia lor, mlădiţe în Cristos
viţa, ramuri de măslin în Cristos, pietre vii într-un templu
în care Cristos este piatra din capul unghiului, elevi
subordonaţi lui Cristos ca Învăţătorul lor, oi cărora El le
este Păstor etc., etc. Considerând aceste figuri de stil,
trebuie să ne amintim că ele sunt ilustraţii distincte şi
separate, cu totul independente una de alta, şi să căutăm să
luăm din fiecare lecţia care s-a intenţionat să fie
comunicată. Dacă ne străduim să amestecăm ilustraţiile şi ne
mirăm cum poate fi o piatră în templu mlădiţă în vie, cum
pot fi oile ((198)) soldaţi, sau cum pot fi oaspeţii
la nuntă slujitori sau mireasă, nu reuşim să le înţelegem
deloc. În realitate noi nu suntem chemaţi să fim
oaspeţi la ospăţul nunţii Mielului, nici slujitori care
aşteaptă întoarcerea Sa de la nuntă, ci suntem chemaţi să
fim mireasă, deşi în unele privinţe trebuie să fim
asemenea slujitorilor şi asemenea acestor oaspeţi
— asemenea slujitorilor credincioşi în vigilenţa şi vegherea
noastră şi asemenea oaspeţilor în altă privinţă.
Această pildă serveşte să arate ce nu
poate fi ilustrat prin imaginea miresei, care reprezintă în
mod colectiv biserica aleasă ca moştenitoare cu Cristos.
Aceasta arată atât caracterul stării de pregătire care se
cere, cât şi inspectarea fiecărui individ care-i va respinge
pe unii şii va accepta pe alţii. Cei astfel inspectaţi sunt
reprezentaţi ca fiind deja în camera de oaspeţi. Ei sunt
grâul recoltat sau adunat dintre neghină, fecioarele
înţelepte separate de cele nechibzuite. Ei au auzit şi au
primit adevărurile secerişului şi se bucură prin credinţă în
anticiparea gloriei şi binecuvântării care urmează după
deplina lor unire cu Domnul. Până acum cu toţii au alergat
bine; dar până va ajunge la sfârşitul alergării, „cel căruia
i se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă”.
Starea acceptabilă şi pregătită pentru
căsătorie este simbolizată în această pildă prin imaginea
hainei de nuntă. La nunţile evreieşti era obiceiul ca
gazda să se îngrijească de îmbrăcămintea pentru ceremonie —
haine albe de in — pentru toţi oaspeţii; şi ca un oaspete să
lepede haina de nuntă dată de gazdă în asemenea ocazie şi să
apară în propriile sale haine, ar fi fost considerată o
necuviinţă ruşinoasă, care însemna mândrie şi lipsă de
respect pentru gazda sa.
Ca simbol, haina de nuntă ilustrează clar
dreptatea lui Cristos, dată de gazda noastră, Iehova (Rom.
8:30-34), atribuită fiecăruia care crede şi se încrede în
El, fără de care nici unul nu este acceptabil la căsătoria
Mielului şi ((199)) fără de care nici un oaspete nu
este admis. Ambele, invitaţia şi haina de nuntă, sunt
necesare, şi pilda arată că numai cei astfel îmbrăcaţi sunt
admişi chiar şi în anticamera de pregătire specială — în
lumina adevărului prezent, unde mireasa îşi termină
pregătirea (Apoc. 19:7). Odată haina şi invitaţia primite şi
acceptate, aceşti oaspeţi petrec timpul scurt chiar
dinaintea sărbătorii nunţii (timpul de seceriş)
potrivindu-şi hainele şi făcânduşi lor şi altora ultimele
retuşări ale pregătirii. Şi în timp ce sunt astfel angajaţi,
ei deja se ospătează împreună prin credinţă, în perspectiva
care le stă în faţă. Mirele, marea lucrare viitoare,
glorioasa moştenire şi lucrarea actuală de pregătire sunt
subiectele constante ale gândurilor şi conversaţiei lor.
În această anticameră (acest timp şi
această condiţie favorizată), luminată strălucitor prin
dezvăluirea clară a adevărului divin cuvenit acum, sunt
acordate atât facilităţile cât şi inspiraţia pentru
împodobirea finală şi pregătirea completă pentru sărbătoarea
nunţii. Dar, cu toate acestea, pilda arată că până şi în
aceste condiţii în mod special favorabile, unii,
reprezentaţi aici prin „unul”, vor insulta pe gazdă, pe
Împărat, dispreţuind şi lepădând haina de nuntă.
Învăţătura evidentă a acestei pilde este
deci că proba generală finală a acelor „fecioare înţelepte”
care au fost găsite astfel gata şi vrednice, şi care în
consecinţă au fost introduse în mare parte din lumina
secerişului, va fi o probă a aprecierii din partea lor a
faptului, adesea mărturisit în Scripturi, că ele sunt
acceptate la sărbătoare nu în meritul lor propriu, ci în
primul rând pentru că goliciunea şi multele lor
imperfecţiuni sunt acoperite prin meritul Celui care Şia dat
viaţa ca preţul lor de răscumpărare, şi a cărui dreptate
atribuită, ca o haină, este singura care-i face prezentabili
şi acceptabili înaintea Împăratului. Toţi trebuie să
poarte haina. Fiecare poate să şi-o brodeze cu fapte bune.
((200))
Cât este de remarcabil şi de semnificativ
că aceasta trebuie să fie proba mare, generală,
finală. Tatăl nostru ceresc este în mod evident hotărât ca
nimeni să nu fie din compania miresei decât cei care-şi dau
seama în mod clar de nimicnicia lor şi că marele Mire este
Răscumpărătorul lor, precum şi Domnul şi Învăţătorul
lor.
Pare ciudat de asemenea, ca unii care au
alergat alergarea atât de bine până acum să cadă când sunt
atât de aproape de realizarea speranţei lor; totuşi, când
sunt preveniţi despre o asemenea posibilitate, se cuvine ca
toţi consacraţii să vegheze şi să se roage, ca
să nu intre în ispită; căci în zilele acestea din urmă vin
timpurile primejdioase prezise prin apostol (1 Tim. 4:1; 2
Tim. 3:1; 4:3-5). Şi totuşi timpurile nu sunt atât de
primejdioase încât harul divin să nu fie în stare să-i
susţină pe aceia care se sprijină încrezători pe Braţul
Atotputernic. Într-adevăr, cei care respectă cu smerenie
calea îngustă a sacrificiului n-au fost niciodată atât
de bine susţinuţi sau atât de deplin echipaţi cu toată
armătura lui Dumnezeu. Dar, ciudat cum ar părea, chiar
abundenţa favorurilor lui Dumnezeu, chiar claritatea
dezvăluirilor planurilor îndurătoare ale lui Dumnezeu (de
folosire a Bisericii în timpul Mileniului pentru a
binecuvânta toate familiile pământului), în loc să ducă la
umilinţă şi la o mai mare apreciere a minunatului preţ de
răscumpărare, prin care se realizează eliberarea de
condamnare şi se asigură chemarea la natura divină şi la
comoştenire cu Cristos, pare să aibă efect opus asupra
unora. Aceştia par să piardă din vedere atât nevrednicia lor
personală, cât şi perfecţiunea nepătată a Domnului; şi în
loc să-şi dea seama că în cel mai bun caz sunt „robi
netrebnici”, ei par să vadă în micile lor lepădări de sine
pentru cauza adevărului ceva minunat — echivalentul a ceea
ce a făcut Domnul nostru Isus — şi simt că ei, la fel ca El,
sunt indispensabili pentru executarea marelui plan al
veacurilor pe care îl descoperă Scripturile. Unii ca aceştia
sunt vinovaţi că „nu se ţin strâns de Cap” şi ((201))
de marea Lui lucrare de răscumpărare cu respectul cuvenit
(Col. 2:19). Aceştia rămân condamnaţi fiindcă „socotesc ca
de nimic sângele legământului cu care au fost
sfinţiţi” (şi acceptaţi) (Evr. 10:29), îTrad. reviz., subsol
— n. e.ş. Aceştia fac tocmai în ciuda spiritului favorii lui
Dumnezeu, când resping „calea” — singura cale — şi singurul
nume dat sub cer şi printre oameni prin care trebuie să fim
mântuiţi din condamnarea adamică şi împăcaţi deplin cu
Dumnezeu.
Aceştia sunt reprezentaţi în pildă prin
cel „legat”, împiedicat de a mai face progres spre ospăţ,
sau chiar spre o apreciere în continuare a binecuvântărilor
şi a bucuriilor acestuia; şi aceştia vor fi în cele din urmă
scoşi cu totul afară din lumină, în „întunericul de afară”
al lumii, să aibă parte de suferinţa şi de supărările din
marele timp de necaz. Pentru aceştia deci, chiar adevărurile
care se dezvăluie acum, intenţionate pentru binele şi
dezvoltarea noastră, devin o ocazie de poticnire, pentru că
ei nu sunt instruiţi cum se cuvine prin ele. Şi aşa cum
Israelul, atât de mult timp favorizat în mod special de
Dumnezeu, a devenit mândru şi a început să creadă că ei sunt
vrednici în realitate de aceste favoruri şi
indispensabili pentru planul divin, aşa încât Dumnezeu i-a
respins de la orice favoare, tot aşa va fi acum cu cei care,
deşi până acum au alergat bine, nu se menţin umiliţi şi
încep să se creadă vrednici să stea înaintea lui
Dumnezeu prin propria lor dreptate, şi care îşi asumă
dreptul să ia parte la ospăţ fără haina de nuntă a dreptăţii
atribuite a lui Cristos.
Deosebit de trist cum este, acest aspect
al profeţiei arătat în pilda care este în analiză se
împlineşte de asemenea în faţa ochilor noştri, formând un
alt inel în marele lanţ al dovezilor că suntem în „seceriş”.
Unii dintre cei care s-au bucurat de favorurile spirituale
din prezent au dispreţuit şi au lepădat astfel haina de
nuntă; şi, deşi încă vorbesc despre Cristos ca Domn, ei
dispreţuiesc şi neagă chiar importanţa ((202)) şi
eficacitatea tranzacţiei prin care El a devenit Domn, şi pe
baza căreia au fost socotiţi vrednici de o invitaţie la
nuntă (Rom.14:9; 5:2). Ei pretind cu îndrăzneală că n-au
nevoie de nici un Răscumpărător; şi, cu sofisme şi aplicări
greşite ale Scripturii, se conving pe ei şi-i conving şi pe
alţii că au intrat în staul pe altă cale, fără să fie
răscumpăraţi — prin propria lor dreptate, pe care apostolul
o numeşte „zdrenţe murdare”; şi unii pretind că n-au nevoie
de Avocat sau de Răscumpărare, ci că au fost aleşi de către
Dumnezeu, fără putinţă de schimbare, la glorie cerească.
Această dezbrăcare a hainei de nuntă,
printr-o respingere a valorii sacrificiului răscumpărător al
lui Cristos, şi-a făcut prima dată apariţia printre cei care
erau în lumina adevărului prezent în vara lui 1878; şi de
atunci îi încearcă pe toţi cei care au intrat în lumina
camerei de oaspeţi, lumina secerişului. Eroarea şi-a
câştigat un sprijin chiar în prezenţa Mirelui; şi unii
leapădă indispensabila haină de nuntă. Şi ce tulburare a
stârnit printre oaspeţi, ce diviziune, ce cernere! Cei care
aruncă haina par nerăbdători ca şi alţii să facă acelaşi
lucru; şi aceştia se străduiesc, în timp ce acei care sunt
credincioşi protestează; şi lucrarea de despărţire continuă,
chiar în camera de oaspeţi; şi fără îndoială va continua
chiar până în ultimul ceas dinaintea căsătoriei.
Între timp, Mirele-Împărat prezent dar
nevăzut îi remarcă pe credincioşii vrednici care vor gusta
din cina Sa; şi El permite, şi în pildă a prezis, această
probă finală. Pe aceia care şi-au lepădat haina El îi
întreabă: „Prietene [tovarăşe], cum ai intrat aici fără să
ai haină de nuntă?” — o atenţionare blândă dar foarte plină
de forţă că purtarea hainei a fost însăşi condiţia admiterii
în favorurile de care s-a bucurat şi că i se dăduse una fără
plată. Şi noi provocăm pe toţi cei care neagă acum valoarea
morţii lui Crisots ca preţul lor de răscumpărare, să spună
că ei au intrat în lumina prezentă — în cunoştinţa prezenţei
Domnului şi a altor lucruri adânci ((203)) ale lui
Dumnezeu, văzute acum atât de clar — fără să fie îmbrăcaţi
cu această haină când au intrat. Nimeni n-a intrat vreodată
fără haină: alţii nu pot vedea lucrurile adânci ale lui
Dumnezeu (1 Cor. 2:7-14). Tocmai ca în pildă, acum, când cei
care au respins haina sunt întrebaţi, ei „amuţesc”. Nu pot
nega că au fost admişi pe când purtau haina; şi nu le place
să recunoască.
„Atunci împăratul a zis slujitorilor săi:
«Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l în
întunericul de afară!»”. „Întunericul de afară” este
întunericul care înfăşoară pe cei înţelepţi în felul lumii,
întunericul raţionamentelor umane neîndrumate de Cuvântul
lui Dumnezeu şi neconformate după planul Său revelat, de
răscumpărare şi restabilire. Legarea sau restrângerea face
un exemplu din aceştia în faţa mulţimii consacraţilor şi-i
ajută pe toţi cei care sunt cu adevărat loiali să vadă cât
se poate de clar necesitatea şi valoarea hainei în ochii
Împăratului. Servitorii care sunt îndrumaţi să facă legarea
sunt cei care au adevărul asupra acestui subiect, şi care
pot lega influenţa unora ca aceştia cu mărturii
scripturale despre valoarea şi necesitatea sângelui preţios
şi a hainei dreptăţii cumpărate cu el pentru noi. În lupta
împotriva acestor argumente ale Scripturii, cei fără haină
sunt forţaţi, prin propriile lor argumente şi eforturi de a
se îndreptăţi să iasă din lumină în „întunericul de afară”.
Pentru ei, ca şi pentru lume, crucea lui Cristos este acum o
piatră de poticnire şi o nebunie; dar pentru cei
credincioşi, consacraţi, este „puterea lui Dumnezeu şi
înţelepciunea lui Dumnezeu”.
Dar să nu trecem cu vederea că aceia din
pildă care sunt „legaţi” şi „aruncaţi în întunericul de
afară” trebuie mai întâi să fi fost în lumina adevărului
secerişului; şi de aceea răspunderea şi pedeapsa lor sunt
mai mari decât răspunderea şi pedeapsa celor care niciodată
nu s-au bucurat de asemenea favoruri. Mii din biserica
nominală ((204)) care vor urma fără îndoială
învăţătura conducătorilor proeminenţi dintre ei, în
renunţarea la credinţa în eficacitatea sângelui preţios al
lui Cristos ca preţul de răscumpărare al păcătosului, nu vor
fi răspunzători pentru acel pas în cea mai deplină măsură,
fiindcă ei nau fost suficient luminaţi în legătură cu el.
Mii de creştini declaraţi n-au crezut
niciodată în Cristos ca răscumpărarea sau înlocuitorul lor
şi niciodată n-au purtat haina dreptăţii Sale atribuite.
Aceştia, desigur, nu sunt menţionaţi în pildă. Pilda se
referă numai la o clasă foarte limitată, toţi aceştia
apreciind odată clar răscumpărarea, şi în timp ce astfel o
apreciau, au intrat, sub favoarea pe care ea o asigura, în
lumina specială a timpului de seceriş — timpul prezenţei
Împăratului, chiar înainte de ospăţ. Cu ce grijă ar trebui
cei care au fost odată luminaţi şi care au gustat cuvântul
cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, să se
păzească împotriva chiar şi a celei mai simple sugestii spre
un pas atât de neloial, nedrept şi dezastruos. Evr.
10:26-31; 6:4-8.
Analizând aceste pilde, nu trebuie să
facem greşeala de a presupune că toate fecioarele înţelepte
au intrat deja la căsătorie — în camera de pregătire
specială şi finală — şi că uşa s-a închis înainte de a
începe inspecţia la care se face referire în pildă. Uşa
ocaziei este încă deschisă tuturor consacraţilor îmbrăcaţi
prin credinţă în haina de nuntă a dreptăţii lui Cristos;
mesajul „Iată, Mirele!” se vesteşte încă; fecioarele
înţelepte ies încă să-L întâmpine şi intră cu El la
căsătorie; şi cele nechibzuite încă nu s-au întors cu
untdelemn în vasele lor. Dar, de când „Mirele a venit” (din
1878, paralela în timp a preluării de către Domnul nostru a
funcţiei de Împărat al evreilor — Mat. 21:1-13), inspectarea
oaspeţilor şi încercarea aprecierii hainei de nuntă este în
desfăşurare. Şi în timp ce mai multe dintre fecioarele
înţelepte află încă despre prezenţa Mirelui şi ((205))
intră bucuroase la ospăţ, unele dintre acelea care sunt deja
înăuntru se dovedesc nevrednice să stea înăuntru, şi au fost
şi sunt legate de mâini şi de picioare, iar aprecierea şi
înţelegerea adevărului prezent — a prezenţei Domnului şi a
lucrării actuale şi viitoare — încep să devină tot mai
neclare, în timp ce, purtate de raţionamente false pe
premise false, ele gravitează, treptat sau rapid, potrivit
temperamentului, spre opiniile lumeşti despre lucruri —
„întunericul de afară” al lumii, când este comparat cu
lumina din interior acum accesibilă sfinţilor înveşmântaţi
cum se cuvine. Şi, fără îndoială, toate fecioarele care
intră trebuie încercate asupra acestui subiect. Fericiţi şi
fără frică în această încercare vor fi toţi aceia care din
inimă pot spune:
„Pe nimic altceva nu-mi zidesc speranţa
Decât pe sângele şi pe dreptatea Sa.
Nici în cel mai scump lucru nu mă încred,
Ci cu totul pe numele lui Isus mă
sprijin.
Numai pe Cristos, Stânca Solidă, pot eu
sta
Nisip mişcător este totul altceva.”
Şi aceştia pot cânta cu mare bucurie:
„Prinţul păcii mele este de faţă,
Lumina feţei Sale mă luminează.
Ascultă, preiubitule, El spune:
«Pacea Mea ţie ţi-o dau».
Crucea îmi acoperă păcatele;
Trecutul sub sânge stă;
În Isus am încrederea;
Şi acum vreau ce Dumnezeu vrea.”
Sfârşitul chemării de sus nu este
închiderea uşii
Scripturile nu dau data exactă la care se
va închide uşa spre sărbătoarea căsătoriei, deşi ele arată
clar că aceasta nu va fi închisă până când toate
„fecioarele” vor fi avut ocazia ((206)) să intre şi
după ce toate cele „înţelepte” sau cele pregătite vor fi
intrat.
O „uşă” deschisă simbolizează o
ocazie de intrare în anumite condiţii şi privilegii; o uşă
închisă reprezintă terminarea acestor privilegii sau
a acestei ocazii. Privilegiul, invitaţia sau ocazia Veacului
Evanghelic, care acordă celor ce cred în Cristos, sub
condiţii restrânse, intrarea la comoştenire cu El în
Împărăţia cerească şi la natura divină, este „uşa” prin care
„avem intrarea ... în harul [favoarea] acesta
în care suntem”; şi anume, în speranţa împărtăşirii de
gloria lui Dumnezeu (Rom. 5:2). Această uşă, care a stat
deschisă tot veacul, se va închide odată; şi uşa din pilda
fecioarelor marchează această închidere — toate aceste
ocazii şi privilegii se vor termina. Această pildă a
fecioarelor înfăţişează numai evenimentele de la sfârşitul
acestui veac printre cei din Biserica adevărată care vor
trăi în acel timp. „Uşa” din această pildă reprezintă faptul
că anumite privilegii speciale, împlinirea şi ţelul tuturor
favorurilor Veacului Evanghelic, vor fi deschise pentru
„fecioarele înţelepte” în timpul secerişului; iar închiderea
uşii, când toată clasa aceasta se va fi folosit de aceste
privilegii, reprezintă sfârşitul întregii favori şi
al tuturor privilegiilor acestui Veac Evanghelic; pentru că
ospăţul reprezintă în întregime avantajele şi privilegiile
evanghelice, fiind o reprezentare a marii împliniri la care
duc toate celelalte favoruri — gloriile Împărăţiei promise.
Să ne gândim la „uşa” ocaziei şi a
privilegiului care se va închide curând. Domnul nostru a
numit-o poartă şi a spus că în timpul Veacului Evanghelic va
fi greu atât să o găsim cât şi să intrăm prin ea, şi ne-a
sfătuit să facem mare efort să intrăm dacă vrem să avem
parte de nemurire şi de onorurile Împărăţiei, la care duce
numai această uşă, nu altele. Prin urmare El a spus:
„Luptaţivă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun că
mulţi vor ((207)) căuta să intre şi nu vor putea.
Îndată ce Stăpânul casei Se va scula şi va închide uşa ...”
(Luca 13:24, 25). Această cale îngustă, după cum am văzut
deja*, este calea sacrificiului de sine în interesul
planului şi al lucrării Domnului. Calea este făcută îngustă
prin împrejurările timpului actual, prin împotrivirea
spiritului lumesc la adevăr şi la dreptate, aşa încât
oricine merge în urmele Conducătorului şi Înaintaşului
nostru va găsi calea a fi îngustă sau grea şi va trebui să
sufere persecuţie. A umbla pe această cale, după cum Domnul
nostru ne-a lăsat exemplu să urmăm în urmele Sale, implică
nu doar o conformare pasivă la dispoziţia sau la spiritul
Său, ci şi un zel activ, energic în promulgarea adevărului
Său cu orice preţ. Şi toţi aceia care umblă pe calea
îngustă, credincioşi cum a fost El până la moarte, au
părtăşie în suferinţele Lui şi la timpul potrivit vor avea
părtăşie şi în slava Sa, la sărbătoarea căsătoriei — în
slava care va fi descoperită la arătarea şi la Împărăţia
Lui. Filip. 3:10; 1 Pet. 4:13.
Având în vedere încheierea ei glorioasă,
ocazia de a merge pe această cale îngustă a sacrificării de
sine pentru adevăr este cel mai mare privilegiu care a fost
oferit vreodată vreunei creaturi. Privilegiul de a suferi cu
Cristos şi pentru cauza Sa, după ce L-am recunoscut mai
întâi pe El ca Răscumpărătorul nostru, este prin urmare uşa,
şi singura uşă a ocaziei prin care se poate ajunge la gloria
care urmează, ca mireasă şi comoştenitori cu Cristos.
Sunt trei moduri în care ar putea fi
indicată închiderea uşii: primul, printr-o declaraţie
biblică clară a datei; al doilea, printr-o astfel de
schimbare a sentimentului public în legatură cu adevărul,
încât fidelitatea şi zelul în serviciul acestuia să nu mai
întâmpine nici o împotrivire şi când suferinţa cu Cristos
pentru adevăr (Rom. 8:17) să ((208)) nu mai fie
posibilă; sau, al treilea, să se ajungă la o asemenea stare
a lucrurilor din lume încât toate ocaziile pentru un astfel
de serviciu să fie efectiv împiedicate, astfel nelăsând nici
o ocazie pentru candidaţi să intre în lucrare, să-şi
dezvolte şi să-şi dovedească iubirea şi credincioşia prin
activitate şi răbdare.
Deşi suntem clar informaţi că uşa va fi
închisă cândva în această perioadă de seceriş sau de sfârşit
al veacului, Biblia nu ne dă data exactă; şi, deşi după
marele timp de necaz va fi o mare schimbare a sentimentului
public în favoarea adevărului şi a dreptăţii, nu avem nici
un indiciu că se va ajunge la o astfel de stare a lucrurilor
până după ce perioada de seceriş se va sfârşi complet. Dar
avem un indiciu clar că uşa se va închide în modul
numit mai la urmă; căci, înainte ca Ziua Milenară să apară,
suntem preveniţi în legătură cu o noapte întunecoasă în care
nimeni nu va putea lucra — „Vine dimineaţa, şi este tot
noapte”. Isa. 21:12. Vezi şi Vol. II, cap. 8.
Calea îngustă deschisă pentru noi este
privilegiul şi ocazia de a coopera cu Domnul nostru acum,
când manifestarea spiritului Său de blândeţe, zel şi
loialitate faţă de Dumnezeu şi de adevărul Său se face cu
preţul avantajelor pământeşti; când apărarea cauzei Lui şi a
adevărurilor pe care El ni lea dat ne va face, ca să nu
zicem mai mult, foarte nepopulari; şi când străduinţele
noastre de a-I onora numele şi a binecuvânta pe semenii
noştri cu adevărul, lăsând lumina noastră să strălucească,
va aduce asupra noastră insulte, denaturări şi persecuţii
într-o oarecare formă. Şi dacă, aşa cum am văzut, calea
îngustă deschisă înseamnă privilegiul de a sacrifica
astfel cu credincioşie până la moarte, cu orice preţ,
atunci terminarea tuturor acestor ocazii pentru astfel
de părtăşie a serviciului şi a suferinţelor ar însemna
închiderea uşii, oprirea căii înguste spre gloria şi
comoştenirea viitoare; domnia noastră cu Cristos fiind
condiţionată de credincioşia noastră în serviciul Său, care
acum înseamnă suferinţă cu El. Rom. 8:17; 6:8.
((209))
Şi suferinţa cu Cristos, după cum am
văzut, nu este suferinţa obişnuită, comună tuturor celor din
starea decăzută, ci numai acele suferinţe care sunt ca
rezultat, mai mult sau mai puţin direct, al urmării
exemplului lui Cristos, în susţinerea adevărurilor
nepopulare şi în expunerea erorilor populare. Astfel au fost
cauzele suferinţelor lui Cristos; şi astfel vor fi cauzele
persecuţiei, suferinţei şi pierderii pentru toţi cei care
urmează în urmele Sale. Ei vor avea părtăşie în suferinţele
Sale acum, iar la sfârşit vor fi socotiţi vrednici să aibă
parte de răsplata unei asemenea credincioşii faţă de
principiu. Aceasta, de-a lungul Veacului Evanghelic, a
însemnat muncă sacrificatoare de sine şi îndurarea
insultelor în semănarea şi udarea seminţelor învăţăturilor
lui Cristos; iar acum, la încheierea veacului, înseamnă
fidelitate şi îndurare asemănătoare în lucrarea secerişului
care se desfăşoară acum — chiar până la depunerea vieţii,
fie că se va cere prin procesul treptat al efectuării ei în
serviciul Învăţătorului, o moarte zilnică, sau prin aceea că
se va face brusc, printr-o moarte de martir.
Vrednicia Bisericii fecioare logodite ca
să fie mireasa, soţia Mielului, constă nu numai în lipsa
păcatului, deşi ea va fi sfântă şi „fără defect” — „fără
pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta” (Ef.
5:27), făcută „mai albă decât zăpada” în marea fântână a
iubirii răscumpărătoare, meritul Răscumpărătorului ei. Acest
lucru este necesar tuturor celor care vor fi socotiţi
vreodată vrednici de viaţă durabilă pe oricare plan. Dar
pentru a fi mireasa Mielului, ea trebuie nu numai să fie
fecioară în puritatea ei, şi pe lângă aceasta să fie liberă
de alianţă şi cochetărie păcătoasă cu lumea, ci trebuie să
fie mai mult, cu mult mai mult de atât. Ea trebuie să se
asemene atât de mult cu Domnul ei şi trebuie să urmeze atât
de aproape în urmele şi în sfatul Său, încât din cauza
acestui lucru să sufere, să fie martir, cum a fost El, şi
pentru aceleaşi principii ale adevărului şi ale
dreptăţii. Ea trebuie să dovedească faptul că are o iubire
mistuitoare pentru Mire şi o devotare neobosită
pentru numele şi principiile Lui, aşa ((210)) încât
să fie dispusă să fie dispreţuită şi respinsă de cei
lumeşti, cum a fost El, de dragul ascultării de învăţăturile
Lui.
Pentru a dezvolta şi a demonstra
acest caracter, ea trebuie să fie încercată şi probată.
Încrederea ei, răbdarea ei, fidelitatea ei faţă de Domnul,
atât prin rău cât şi prin bine, trebuie să fie dezvoltate şi
probate. Şi numai aceştia care sunt astfel dezvoltaţi şi
probaţi, şi prin probă s-au dovedit credincioşi, vor fi
astfel acceptaţi şi recunoscuţi ca mireasă şi comoştenitoare
cu Domnul, moştenitoarea tuturor lucrurilor. După cum este
scris: „Ferice de cine rabdă ispita! Căci, după ce va
fi [astfel] găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care El a
promis-o celor care Îl iubesc” — aşa de intens. Astfel, dacă
este corect înţeleasă, fiecare încercare a fidelităţii
noastre trebuie să fie întâmpinată cu bucurie, ca o nouă
ocazie de a-I arăta Mirelui adâncimea şi puterea iubirii
noastre, şi încă o dovadă a vredniciei de iubirea şi
încrederea Lui şi de înălţarea făgăduită. Cei care se vor
împărtăşi cu Domnul de gloria viitoare trebuie să fie nu
numai chemaţi şi acceptaţi, ci şi
credincioşi, chiar până la moarte. Apoc. 17:14.
Astfel uşa ocaziei de angajare cu Cristos
Domnul nostru în lucrarea veacului Evanghelic se va închide
când „vine noaptea când nimeni nu mai poate să lucreze”. Şi
atunci, pentru toţi cei care n-au dezvoltat mai înainte
caracterul necesar şi nu şi-au dovedit armonia, devotarea,
iubirea şi zelul pentru Domnul şi pentru adevărul Său prin
serviciu credincios (Mat. 10:37; Marcu 8:38), va fi prea
târziu să facă astfel. Cum este reprezentat în pildă, ei se
vor dovedi astfel că sunt „fecioare nechibzuite”, pentru că
au lăsat să le scape marea şi glorioasa ocazie de a suferi
cu El şi pentru El, cu care ar domni împreună bucuroşi. Până
atunci, numărul deplin predestinat de Dumnezeu să constituie
şi să completeze Biserica vor fi fost chemaţi, aleşi şi
dovediţi credincioşi prin încercare — „asemenea chipului
Fiului Său” ((211)) (Rom. 8:29). Secerişul va fi
trecut, vara favorii va fi sfârşită şi numai arderea
neghinei va rămânea, pentru a curăţa câmpul (omenirea) şi
a-l pregăti pe deplin pentru semănarea mult mai extinsă a
Veacului Milenar.
Sosirea acestei nopţi va pune evident
capăt oricărei alte lucrări de diseminare a adevărului,
care, greşit înţeleasă de public în general, va fi probabil
acuzată de a fi cauza unei mari părţi din anarhia şi
confuzia care vor predomina atunci, în loc să fie văzută în
adevărata ei lumină ca o preumbrire a gândului şi revelaţiei
divine în privinţa viitoarelor strâmtorări ale lumii şi a
adevăratelor lor cauze. Să nu aşteptăm ca venirea nopţii şi
închiderea uşii să fie bruşte, ci mai degrabă să fie o
împiedicare şi o închidere treptată a lucrării secerişului.
Timpul prezent este pentru pecetluirea
servitorilor lui Dumnezeu pe frunţi, înainte ca furtuna
strâmtorării să izbucnească (Apoc. 7:2, 3); şi fiecare
fecioară înţeleaptă ar trebui să aprecieze acest privilegiu
din prezent, atât pentru propria sa pecetluire intelectuală
cu adevărul prezent, precum şi pentru angajarea în lucrarea
secerişului de pecetluire a altora din clasa grâu şi a
adunării lor în hambarul siguranţei, înainte de a veni
noaptea şi de a se închide uşa ocaziei.
Că ocazia actuală, cea mai favorabilă, nu
este decât una scurtă, este evident din faptul că au rămas
numai douăzeci şi patru de ani din perioada de seceriş, a
cărei încheiere va fi martorul sfârşitului domniei răului şi
al introducerii glorioasei Zile Milenare; şi în această
perioadă trebuie să-şi afle locul noaptea întunecoasă a
celei mai mari strâmtorări a lumii. Marea întunecime care
trebuie să preceadă ziua glorioasă se apropie: „Vine
dimineaţa şi este tot noapte” — „un timp de strâmtorare, cum
n-a mai fost de când sunt popoarele”.
Să observăm că atunci când această noapte
va veni, când secerătorii trebuie să-şi înceteze
munca, ea va dovedi că lucrarea aceasta finală a Evangheliei
va fi împlinită; că toţi ((212)) din numărul celor
aleşi ai Miresei lui Cristos vor fi fost „pecetluiţi” şi
„adunaţi” într-o stare de separare de cei lumeşti — în
starea de grânar (Mat. 13:30); căci Dumnezeu nu va permite
nimic să oprească această lucrare până când va fi terminată.
Atunci, toţi servitorii adevăraţi şi credincioşi ai lui
Dumnezeu vor fi fost pecetluiţi pe frunţi; şi, lucrarea
Veacului Evanghelic fiind terminată, alţii nu vor mai putea
intra în acea lucrare sau să secere răsplata ei bogată,
prezisă în „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe” ca
răsplata celor credincioşi care intră în timp ce „uşa” este
deschisă. 2 Pet. 1:4.
Dar nu trebuie să înţelegem din aceasta
că toţi, imediat ce se vor dovedi credincioşi, vor intra în
răsplata lor. Este posibil ca unii dintre aceştia să
trăiască până mai adânc în noaptea întunecoasă a
strâmtorării — deşi aşteptarea noastră este contrară. „Aici
este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu
şi credinţa lui Isus.” După ce au îmbrăcat toată armătura
lui Dumnezeu şi s-au împotrivit cu îndrăzneală erorii prin
prezentarea şi apărarea clară şi neînfricată a adevărului,
în această zi rea, când erori uriaşe se îngrămădesc
îndrăzneţ şi sfidător peste tot, sfinţii sunt îndemnaţi: „Să
rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit toate”,
îmbrăcaţi cu toată armătura, cu sabia spiritului întotdeauna
gata de apărare, şi cu veghere, perseverenţă şi rugăciune
pentru toţi sfinţii. Toţi vor avea nevoie de răbdare, pentru
ca după ce vor fi făcut voia lui Dumnezeu să poată primi
făgăduinţa. Apoc. 14:12; Efes. 6:13; Evr. 10:36.
Sfârşitul chemării de sus la comoştenire
cu Domnul nostru Isus în Împărăţia lui Dumnezeu, să se
înţeleagă clar, nu este închiderea uşii din pilda
fecioarelor. Deşi „chemarea” generală la această favoare a
încetat în 1881, „uşa” este încă deschisă. Chemarea este
invitaţia generală a lui Dumnezeu către toţi
îndreptăţiţii care cred în Răscumpărătorul, să urmeze în
urmele Lui de sacrificiu de sine chiar până la moarte, şi
prin aceasta să-şi dovedească vrednicia de a domni cu El în
glorie. Această favoare a avut un început definit în
((213)) timp: ucenicii care erau în aşteptare au fost
acceptaţi la ea în ziua Cincizecimii, în 33 d. Cr. Şi ea are
un sfârşit definit în timp, după cum a fost arătat deja,
adică octombrie 1881*.
*Vezi Vol. II, cap. 7.
Pe de altă parte, închiderea uşii, din
pilda consemnată în Matei 25, marchează sfârşitul complet al
tuturor ocaziilor pentru ca cineva, chiar şi cei „chemaţi”,
să mai obţină după aceea premiul chemării de sus. Aceasta
marchează sfârşitul tuturor ocaziilor de a se dovedi
vrednici de premiu prin credincioşie în serviciu: orice
ocazie de serviciu se va termina atunci, în „noaptea” când
nimeni nu va mai putea lucra (Ioan 9:4). De aceea, este
evident că uşa sau ocazia de a ne întări astfel chemarea şi
alegerea nu se închide în mod necesar când încetează să se
mai facă chemarea sau invitaţia generală către toţi
credincioşii să intre. Şi, în timp ce uşa este deschisă, ea
indică faptul că orice credincios care este doritor să intre
şi este gata să se conformeze condiţiilor poate s-o facă,
chiar dacă „chemarea” sau invitaţia generală de a intra nu
se mai face. De fapt, uşa sau ocazia pentru muncă şi
sacrificiu nu s-a închis încă, chiar dacă chemarea generală
s-a sfârşit în 1881.
Veacul Evanghelic a fost timpul chemării
— întâi pentru chemarea păcătoşilor la pocăinţă şi la
credinţă în Cristos, Răscumpărătorul; şi apoi, pentru
chemarea acestor îndreptăţiţi la înaltul privilegiu al
comoştenirii cu Cristos în Împărăţia Sa, în baza condiţiei
de a urma acum în urmele Sale de sacrificiu, chiar până la
moarte — ca o condiţie a acceptării în lucrarea Împărăţiei
şi în onorurile Veacului Milenar viitor. Prin urmare, când
Domnul ne spune că perioada de sfârşit al veacului va fi un
timp de seceriş, aceasta indică în mod clar o schimbare
radicală — de la semănare la secerare, de la chemare la
încercarea celor chemaţi şi la încheierea lucrării începute
prin chemare.
Ca o ilustraţie a schimbării în
caracterul lucrării la încheierea Veacului Evanghelic,
Domnul nostru a dat pilda ((214)) năvodului (Mat.
13:47-50). „Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod
aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti. După ce s-a
umplut, [pescarii] l-au tras la mal şi, stând jos, au strâns
în vase ce este bun şi au aruncat afară ce este rău. Tot aşa
va fi şi la sfârşitul veacului [în seceriş, Mat. 13:39]:
îngerii [mesagerii, servitorii lui Dumnezeu] vor ieşi, vor
despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi şi-i vor
arunca în cuptorul de foc [marele timp de necaz]; acolo va
fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”
Această pildă reprezintă Biserica
creştină nominală ca împărăţia nominală de perspectivă a lui
Dumnezeu — năvodul aruncat în mare (lume),
care a adunat peşti (oameni — Mat. 4:19) de toate
felurile (creştini adevăraţi, creştini pe jumătate
înşelaţi şi amăgiţi şi mulţi făţarnici), care, când este
plin (la împlinirea timpului lui Dumnezeu), este tras la
mal. Arată că nu „toate felurile” adunate în Biserica
nominală sunt potrivite pentru Împărăţie, indiferent pentru
ce altceva ar putea fi potrivite; că la încheierea veacului
— în timpul secerişului — chemarea sau invitaţia la un loc
în Împărăţie va înceta prin aranjamentul lui Dumnezeu, aşa
cum este reprezentat prin tragerea năvodului la mal, şi că
atunci pescarii vor începe altă lucrare — şi anume, o
lucrare de separare, divizare, care va realiza adunarea
felului dorit şi respingerea altora care sunt nevrednici de
favoarea la care au fost chemaţi; căci „mulţi sunt chemaţi,
dar puţini sunt aleşi”. Mat. 22:14.
Lucrarea de separare din această pildă
este aceeaşi cu cea arătată în pilda grâului şi neghinei,
care ne învaţă să aşteptăm o întrerupere a semănării (a
chemării) şi o schimbare de la acea lucrare la lucrarea
recoltării. Servitorii Domnului, care sub îndrumarea Lui vor
schimba astfel lucrarea, în ambele pilde sunt numiţi îngeri
— mesageri speciali ai lui Dumnezeu. Ei sunt ucenicii Lui
credincioşi care, umblând foarte umiliţi şi aproape de
Domnul, şi foarte serios căutând să-I cunoască planul şi să
coopereze în ((215)) lucrarea Sa, nu sunt lăsaţi în
întuneric în privinţa timpurilor şi a perioadelor Sale (Mat.
13:11; 1 Tes. 5:4; Ier. 8:7-12). Desigur, această recoltare
şi adunare se referă numai la cei în viaţă în timpul
secerişului, şi nu la cei care au murit înainte; fiecare
dintre aceştia, când şi-a sfârşit cursul, a fost marcat şi
separat ca să-şi aştepte poziţia cuvenită în cadrul sau în
afara turmei mici glorificate, Împărăţia propriu-zisă. 2
Tim. 4:8.
Năvodul n-a fost intenţionat să adune
toţi peştii din mare. Domnul nostru, marele Pescar
Principal, a intenţionat să prindă un anumit număr de peşti
de un anumit fel, nu contează câţi de alte feluri au intrat
în năvod împreună cu ei; şi când numărul deplin din felul
acela dorit, deosebit, a intrat în năvod, s-a poruncit să
fie tras la mal pentru a sorta şi separa peştii. Când se
porunceşte ca năvodul să fie astfel tras la mal, trebuie să
fie înţeles că însărcinarea dată la începutul veacului, ca
năvodul să fie aruncat în mare (Mat. 28:19; 24:14) se
sfârşeşte; şi toţi care vreau să continue să fie
colaboratori cu Domnul trebuie să dea atenţie acestei
îndrumări şi să nu mai folosească timpul pentru pescuitul
general, ci pentru lucrarea actuală de alegere şi adunare.
Şi după cum adevărul cuvenit atunci a fost mijlocul pentru
chemare, tot aşa adevărul, „adevărul pe care-l avem”,
adevărul secerişului, este acum mijlocul Domnului pentru
încercare şi despărţire.
Prin urmare, când servitorii Domnului aud
vocea Sa prin Cuvântul Său, declarând că a venit timpul să
oprească semănatul şi să înceapă seceratul, să oprească
prinderea şi să treacă la sortare, să oprească chemarea şi
să predice mesajul secerişului cuvenit acum pentru cei deja
chemaţi, ei se vor supune cu bucurie şi promptitudine dacă
sunt credincioşi. Aceştia, ca atare, instruiţi de Învăţător
în legătură cu planul Său al veacurilor şi nefiind în
întuneric în privinţa timpurilor şi perioadelor în care
trăim, să nu mai meargă căutând să semene sămânţa bună a
((216)) Împărăţiei în câmp sau în lume, ci să dea „hrană
la timp pentru casa credinţei” — răspândind printre copiii
declaraţi ai Domnului veştile bune ale Împărăţiei apropiate,
şi ale marii bucurii şi binecuvântări pe care aceasta o va
aduce curând pentru tot poporul.
Şi, ciudat lucru, acest mesaj al
pregătirii iubitoare a lui Dumnezeu prin răscumpărare,
pentru restabilirea tuturor lucrurilor, de către şi prin
Cristos Isus şi prin corpul său glorificat, Biserica,
Împărăţia lui Dumnezeu (acest mesaj care ar trebui să
bucure, să învioreze şi să unească toate inimile creştine
iubitoare), este cel care trebuie să dezvolte şi să atragă
în unire de inimă numai clasa adevărată, să-i încerce şi
să-i separe de masa nominală.
Curând secerişul va fi sfârşit, şi atât
cel care a semănat cât şi cel care a secerat se vor bucura
împreună. Acum secerătorii trebuie să grăbească lucrul şi să
fie atât de preocupaţi de realizarea lui deplină, încât să
roage pe Domnul secerişului, Secerătorul Principal, să
trimită mai mulţi lucrători în seceriş. Nu va mai fi mult
până când plugarul dispensaţiei următoare (marele timp de
necaz prezis, care va pregăti lumea pentru semănarea
seminţei milenare) va ajunge pe secerătorul acestei
dispensaţii. Amos 9:13.
A şaptezecea săptămână a lui Israel o
ilustraţie
a încheierii favorii evanghelice
Reamintim că a „şaptezecea săptămână” a
lui Israel — ultimii şapte ani ai favorii lor — a fost
foarte exact marcată la începutul ei, la mijlocul şi la
încheierea ei; şi noi credem că aceasta a fost chiar cu
scopul să ne dea date clar definite la încheierea Veacului
Evanghelic de favoare pentru Israelul spiritual. Am văzut că
începutul acelei săptămâni a fost pentru Israelul Trupesc
data începutului încercării lor din seceriş, în 29 d. Cr.
Acesta a fost marcat de botezul şi recunoaşterea Domnului
nostru ca Mesia la Iordan, când a început lucrarea de
seceriş — a cărei paralelă aici este recunoaşterea prezenţei
Domnului în 1874 d. Cr., la începutul acestui seceriş.
((217))
Mijlocul acelei săptămâni de legământ, 33
d. Cr., a fost data respingerii Israelului ca sistem sau
biserică-naţiune, şi a fost marcat prin moartea Domnului
nostru pe cruce şi prin cuvintele Sale chiar înainte de
moarte: „Vi se lasă casa pustie”. Şi paralela la aceea este
respingerea acum din favoare şi căderea sistemelor sectare,
numite creştinătate sau „Babilon”, în 1878.
Ultima jumătate a săptămânii de legământ
a lui Israel (trei ani şi jumătate, din 33 până în 36 d.
Cr.) n-a fost o perioadă de favoare naţională sau sectară,
ci de favoare individuală, acordându-li-se israeliţilor (nu
ca înainte prin canalele bisericii nominale, ci
individual, dacă voiau s-o primească), toate favorurile
şi privilegiile speciale ale legământului avraamic, până la
sfârşitul celor şaptezeci de săptămâni simbolice, limita
favorii lor, marcată prin trimiterea favorii la Corneliu şi
la neamuri în general. Tot aşa în paralelă aici: cei trei
ani şi jumătate din aprilie 1878, unde aşa-zisa creştinătate
sau „Babilon” a fost respinsă din favoare, până în octombrie
1881, a fost perioada de încheiere a favorii chemării de
sus pentru credincioşii individuali. Astfel „chemarea”
generală (favoarea acestui Veac Evanghelic) a încetat
în octombrie 1881 d. Cr., întocmai cum data corespunzătoare,
octombrie 36 d. Cr., a fost martorul sfârşitului favorii
iudaice.
Favoarea iudaică a constat în
oferirea (în mod exclusiv) lui Israel a Împărăţiei —
chemarea copiilor naturali ai lui Avraam să se
folosească de privilegiile şi ocaziile acordate lor sub
Legământul Legii. Această chemare, favoare sau
privilegiu, a încetat total şi definitiv odată cu sfârşitul
săptămânii lor de legământ. Favoarea evanghelică a
constat în oferirea Împărăţiei (în mod exclusiv)
credincioşilor în Cristos — „chemarea de sus” a
tuturor celor împăcaţi cu Dumnezeu sub Legământul de Har,
care pot să se folosească de ocaziile astfel acordate (şi să
devină membri ai „seminţei” avraamice care va
binecuvânta lumea) prin unire cu Cristos Isus,
Răscumpărătorul lor, în legământul Lui de jertfire de
((218)) Sine; proba care trebuie să demonstreze
vrednicia lor de a avea parte în lucrarea şi gloria viitoare
a lui Cristos. Şi această favoare, această „chemare” sau
invitaţie este cea care, aşa cum am văzut, a încetat cu
totul şi pentru totdeauna în octombrie 1881, punctul în timp
paralel cu sfârşitul chemării sau favorii iudaice.
Să se observe că încetarea favorii sau
chemării iudaice a fost urmată de o altă chemare generală,
care, ignorându-i pe ei şi favoarea lor trecută, a inclus
totuşi pe oricare dintre cei care mai târziu, devenind
credincioşi, au fost vrednici de acea chemare mondială
la onoarea Împărăţiei. Încetarea favorii lor trecute a fost
tot aşa de reală ca şi cum n-ar fi fost invitaţi la nimic
după ce favoarea lor a încetat; tot aşa de reală ca şi cum
ar fi fost invitaţi după aceea la o favoare mai mică; dar nu
este atât de vizibilă pentru că chemarea generală
evanghelică, care nu i-a exclus, a fost aceeaşi chemare
lărgită şi adâncită — aplicabilă tuturor credincioşilor
în Cristos, din fiecare naţiune.
Încetarea favorii sau „chemării” acum, în
1881, este urmată sau mai degrabă peste ea se suprapune
chemarea generală a întregii lumi la binecuvântările şi
favorurile milenare pe condiţii de credinţă şi supunere
voluntară (nu însă un sacrificiu spre moarte). Aceasta este
însă o chemare mai joasă, o favoare mai mică decât cea care
a încetat; o chemare să se bucure de binecuvântări sub
Împărăţie, dar nu să fie părţi ale clasei unse a Împărăţiei.
Şi această schimbare — această oprire a favorii mai
înalte şi începerea unei favori mai joase — va fi puţin
remarcată în timpul actual, datorită faptului că marele
premiu al Împărăţiei şi al comoştenirii cu Cristos ca
părtaşi ai naturii divine a fost în general pierdut din
vedere în Biserică. Cea mai înaltă concepţie despre răsplată
avutăîn general de creştini, de secole, este că la înviere
li se vor da trupuri perfecte; şi eliberaţi de boală, durere
şi necaz, se vor bucura de favoarea lui Dumnezeu şi vor avea
viaţă veşnică. Şi această concepţie, deşi nici pe departe nu
cuprinde privilegiile reale sub ((219)) „chemarea de
sus” a Veacului Eanghelic, este într-adevăr o concepţie
corectă despre privilegiile binecuvântate care vor fi
acordate lumii în general în timpul Veacului Milenar —
tuturor celor care vor da ascultare atunci şi vor veni în
armonie cu Dumnezeu.
În realitate deci, singurii care văd în
mod clar înălţimea deosebită şi marile aspecte ale chemării
Veacului Evanghelic — singurii, prin urmare, care pot vesti
sau explica această chemare — sunt chiar cei cărora
li se arată din Cuvântul lui Dumnezeu că limita timpului
acestei chemări a fost atinsă în octombrie 1881. Alţii, deşi
citează cuvintele apostolului despre o „chemare de sus a lui
Dumnezeu în Hristos”, în realitate explică chemarea mai
joasă care aparţine Veacului Milenar. Aşadar, chemarea
evanghelică generală, cea adevărată, este terminată. Nimeni
n-o poate prelungi. Unii nu pot pentru că nu o înţeleg şi nu
o pot face, alţii pentru că ştiu că este la sfârşit.
Dar, deşi „chemarea” generală a încetat,
„uşa” nu este încă închisă. Sfârşitul „chemării” şi
închiderea „uşii” sunt distincte şi separate. „Uşa” stă
deschisă pentru ca unii să intre în alergarea pentru marele
premiu de comoştenire în Împărăţie, după ce „chemarea”
generală a încetat. Dumnezeu hotărâse dinainte ca un
număr fixat să constituie Biserica, „trupul lui Hristos”; şi
nu poate fi nici cu un membru în plus, nici cu unul în
minus. (Vezi cum este arătat tipic acest lucru, în Leviticul
21:17-23.) Înseamnă că El nu putea chema sau invita
la această onoare mai mulţi decât ca să completeze numărul
pe care-l hotărâse. Şi Cuvântul Său arată că în octombrie
1881 acest număr deplin a fost găsit. Dar deoarece unii
dintre cei care au răspuns sub chemarea generală şi au făcut
legământ cu El nu vor reuşi să-şi ţină legământul, nu vor
reuşi să alerge aşa încât să obţină premiul, „uşa” rămâne
deschisă după ce chemarea generală a încetat, ca să permită
intrarea în alergare, spre sacrificiu de sine în serviciul
adevărului, unora care să ia locurile celor care, în
timpul inspecţiei, ar putea să-şi lepede ((220))
haina de nuntă a dreptăţii lui Cristos; şi de asemenea
locurile altora care, după ce au făcut legământul de
sacrificiu de sine în serviciu, iubesc lumea din prezent,
devin supraîncărcaţi cu grijile sau cu plăcerile ei şi nu
reuşesc să îndeplinească cerinţele legământului lor.
Şi iarăşi trebuie remarcat că încetarea
chemării în 1881 nu împiedică în nici un fel privilegiile
miilor care acceptaseră deja chemarea şi deveniseră
servitori consacraţi ai lui Dumnezeu: ea n-a scos afară pe
nimeni care era înăuntru. Nici nu presupune că nimeni nu mai
poate intra: a fost doar încetarea invitaţiei generale
a lui Dumnezeu.
Faptul că poate ai ajuns numai recent la
o cunoştiinţă clară despre făgăduinţele nespus de mari şi
scumpe ale lucrurilor pe care Dumnezeu le are în păstrare
pentru cei ce-L iubesc, nu dovedeşte că n-ai fost chemat şi
acceptat ca un alergător pentru acest mare premiu cu mult
înainte de a înţelege ce mare şi important este premiul.
Faptul este că nici unul care acceptă chemarea nu este
capabil la început să înţeleagă pe deplin nici asprimea şi
îngustimea căii, nici mărimea premiului care va fi obţinut
la capătul ei cel mai îndepărtat. Claritatea înţelegerii
făgăduinţelor este puterea lui Dumnezeu care lucrează în noi
ca să ne întărească şi să ne facă în stare să învingem
obstacolele şi încercările actuale. Făgăduinţele nespus de
mari şi scumpe ne sunt dezvăluite treptat, pe măsură ce ne
dovedim credincioşi şi înaintăm, pentru ca prin acestea —
prin tăria şi curajul pe care ele ni le inspiră — să fim
făcuţi în stare să alergăm aşa încât să obţinem premiul. 2
Pet. 1:4.
Clasa care va primi premiul este nu numai
chemată şi aleasă (acceptată), ci şi credincioasă. Şi, deşi
chemarea generală a încetat, este evident că probarea
credincioşiei celor chemaţi nu s-a terminat încă.
Credincioşii sunt în curs de pecetluire şi de separare de
cei care sunt necredincioşi legământului lor de sacrificiu
de sine; şi fecioarele înţelepte sunt în curs de
separare de cele nechibzuite, a căror nechibzuinţă constă în
presupunerea că ele pot alerga pentru ((221))
premiile lumii, de onoare, bogăţie etc. şi le pot câştiga,
şi în acelaşi timp pot alerga cu credincioşie alergarea
pentru marele premiu al gloriei, onoarei şi nemuririi — ale
cărei condiţii în sine fac imposibilă o astfel de alergare
dublă. „Un om nehotărât” este „nestatornic în toate căile
sale”. „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona”. Iac.
1:8; Mat. 6:24.
Când toate „fecioarele înţelepte”
credincioase se vor fi dovedit astfel şi vor fi intrat în
bucuriile Domnului, „uşa” ocaziei de a face parte din
acea clasă se va închide şi nimeni nu va mai putea intra.
Când toate cele înţelepte vor fi intrat, numărul predestinat
va fi complet şi atunci Stăpânul Se va scula şi va închide
uşa (Luca 13:24, 25; Mat. 25:10). Domnul nostru Însuşi ne
spune că atunci mulţi vor începe să vadă lucrurile
diferit — să vadă de ce privilegii şi ocazii pentru
sacrificiu s-au bucurat ei odată şi le-au pierdut. Dar când
vor căuta să intre, Stăpânul le va spune: Nu vă recunosc în
calitate de mireasă a Mea — ea este completă şi am numai
una. Dar, mulţumim lui Dumnezeu, alte scripturi arată că
fecioarele nechibzuite, deşi respinse astfel de la chemarea
de sus, pentru care se vor fi dovedit nevrednice prin
conduita lor în încercare, vor fi totuşi favorizate şi vor
fi recunoscute într-o calitate mai modestă în casa Domnului.
De aceea, înainte ca uşa să se închidă,
înainte ca numărul deplin al credincioşilor să se
completeze, fiecare să se lupte să-şi asigure chemarea şi
alegerea; şi în acest scop să-I permitem Domnului, prin
aceste făgăduinţe preţioase şi prin aceste pilde
explicative, să lucreze în noi să vrem şi să facem
buna Sa plăcere.
Dar unii ar putea totuşi spune: mă tem că
nu sunt unul dintre cei chemaţi înainte de încetarea
chemării generale, în 1881, pentru că atunci eram nu numai
cu totul în neştiinţă de lucrurile adânci ale făgăduinţelor
lui Dumnezeu, ci mai mult, eram cu totul străin de Dumnezeu
şi chiar un inamic al Lui, departe de orice legământ de a-I
sluji şi departe de orice astfel de dorinţă. Numai de curând
am ajuns să-L cunosc ((222)) pe Dumnezeu cât de cât;
de curând am luat jugul lui Cristos asupra mea ca să învăţ
de la El; şi încă şi mai de curând am aflat despre
privilegiul de a suferi acum cu Cristos prin negări de sine
în serviciul Său, şi că asemenea sacrificatori împreună cu
El vor fi făcuţi în curând moştenitori împreună cu El în
lucrarea glorioasă a Mileniului. Şi acum, după ce am văzut
aceste glorii, după ce am admirat aceste lucruri preţioase
şi după ce am început să alerg în această alergare pentru
acest premiu minunat, trebuie să deduc oare că nu este
deschisă pentru mine, din cauză că deja au fost chemaţi
destui ca să completeze numărul? Nu m-aş gândi să schimb
aranjamentul divin sau să cer să fie adăugat încă unul peste
limita hotărâtă prin înţelepciunea divină, dar mi-aş simţi
adânc neşansa.
Unuia ca acesta îi răspundem: Aleargă
înainte. Cazul tău nu este atât de întunecat cum ţi se pare.
„Uşa” nu este încă „închisă”. Aminteşte-ţi că dacă toţi
cei care acceptaseră chemarea când aceasta s-a sfârşit
s-ar dovedi credincioşi legământul lor, n-ar fi prea mulţi,
ci tocmai destui. Aminteşteţi de asemenea că observaţia ta
precum şi Scripturile indică faptul că dintre cei mulţi care
acceptă chemarea puţini vor fi aleşi, pentru că numai puţini
se dovedesc credincioşi legământului lor când sunt
încercaţi. Pe măsură ce unii dintre cei chemaţi se dovedesc
necredincioşi, unul după altul, ocaziile lor, locurile
lor de muncă şi coroanele lor de răsplată sunt
transferate altora. Unul dintre aceste locuri de muncă şi
una dintre aceste coroane ale răsplăţii îţi pot fi
transferate ţie, şi numele tău poate fi scris în cartea
vieţii ca membru de probă al Miresei lui Cristos, în locul
unuia şters ca nevrednic. Vezi Apoc. 3:5; Evr. 12:23.
Cei care pot pricepe aceste făgăduinţe
preţioase şi care au dorinţa să lucreze în vie, au o
puternică dovadă că au fost concepuţi de spirit*; căci
mintea umană, chiar îndreptăţită, este incapabilă să
priceapă lucrurile adânci intenţionate de Dumnezeu
numai pentru cei care s-au ((223)) consacrat şi au
fost acceptaţi (1 Cor. 2:6-16). Şi Domnul este prea iubitor
şi prea drept să autorizeze în inima cuiva speranţe care
n-ar putea fi realizate niciodată. A fi conceput de spirit,
prin Cuvântul adevărului, implică o naştere finală la
condiţiile spirituale, dacă cel conceput nu se dovedeşte
nevrednic — necredincios. De aceea, „să nu părăsiţi
încrederea voastră, care are o mare răsplătire”.
*Vezi Vol. I, pag. 226
Ceasul al unsprezecelea
Matei 20:1-16
Se pare că această pildă a fost dată în
mod special ca să ne înveţe o lecţie pentru acest timp.
Lucrătorii sunt acei copii ai lui Dumnezeu serioşi,
consacraţi, care de-a lungul Veacului Evanghelic — „ziua”
din pildă — îşi cheltuie cu credincioşie timpul şi energia,
nu în serviciu pentru ei înşişi, serviciul mamonei, ci în
serviciul lui Dumnezeu. Prin urmare, numai cei
credincioşi sunt reprezentaţi prin lucrători, toţi cei
care vor obţine aceeaşi răsplată, onorurile Împărăţiei
reprezentate în pildă prin „dinar”.
Caracterul general al chemării şi nevoia
de lucrători sunt reprezentate prin cele patru chemări —
dimineaţa devreme, la ora nouă, la amiază, la ora trei
după-amiază. Dar înţelegerea exactă, clară, a cât va
fi plata a fost menţionată numai la început: stăpânul casei
„s-a învoit” atunci să le dea un dinar pentru serviciul
lor. Astfel că promisiunea Împărăţiei a fost clar înţeleasă
de Biserica timpurie, dar după aceea a fost în mare măsură
pierdută din vedere şi na fost clar enunţată. Membrii în
viaţă ai Bisericii lui Cristos, care au lucrat în via
Sa în orice timp de-a lungul acestui Veac Evanghelic îi
reprezintă pe toţi lucrătorii. Pilda arată, ca aspectul
specific al ei, o clasă care intră în acest serviciu al
Domnului când lucrul zilei este aproape terminat, la „ceasul
al unsprezecelea” (ultimul). Ei sunt reprezentaţi ca unii
doritori să se angajeze în serviciul Stăpânului, dar prea
târziu, chemarea generală fiind sfârşită. Ei spun — „nu
ne-a ((224)) tocmit nimeni”, este prea târziu pentru
noi să intrăm în serviciu sub chemare.
Stăpânul răspunde indicând spre uşa
ocaziei de a face şi a suferi în serviciul Său, care nu este
„închisă” încă, a cărei închidere va fi indicată prin
venirea nopţii „când nimeni nu mai poate să lucreze”.
Dar El nu spune nimic despre răsplata care va fi; deşi,
angajându-i pe alţii sub chemarea generală, El a spus: „Veţi
primi ce va fi drept”* — o parte din plata asupra căreia
„s-au învoit” la început.
*Cele mai vechi manuscrise, Sinaitic şi
Vatican, omit cuvintele din Matei 20:7 „Veţi primi
ce va fi drept”.
Tot aşa, în timpul Veacului Evanghelic,
Domnul nostru, prin purtătorii Săi de cuvânt în Biserică, a
invitat pe toţi credincioşii să intre în serviciul Său.
Răsplata deplină, natura divină şi gloria Împărăţiei, a fost
clar declarată şi bine înţeleasă la început; dar, deşi
repetată pe tot parcursul veacului, n-a mai fost apoi
clar înţeleasă din cauza marii căderi de la adevăr. Dar
acum am ajuns la încheierea Zilei Evanghelice de serviciu —
la „ceasul al unsprezecelea”. A trecut timpul
chemării lucrătorilor pentru ziua aceasta. Totuşi, unii stau
deoparte şi spun: Noi n-am fost chemaţi în lucrare; „nu ne-a
tocmit nimeni”, n-avem nici o promisiune de lucru, nici de
răsplată dacă am găsi de lucru; chemarea este sfârşită,
lucrul zilei este aproape terminat; sunt destui lucrători
fără noi. Dar acestora Stăpânul ar vrea ca noi, în calitate
de purtători de cuvânt ai Lui, să le spunem: „Duceţi-vă şi
voi în via mea”; nu vă promit nimic, chemarea generală s-a
sfârşit, timpul este scurt, timpul de lucru este aproape
terminat, „vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze”;
dar intraţi, arătaţi-vă iubirea şi zelul şi lăsaţi
răsplătirea în seama generozităţii Mele.
Şi aceasta este tot ce putem noi spune;
singura speranţă pe care o putem oferi este că nimeni n-a
lucrat vreodată pentru Stăpânul nostru, care să nu primească
din belşug mai mult decât ar putea cere sau aştepta. Şi apoi
noi ştim ((225)) că unele dintre locurile din lucrare
vor fi vacante pe motiv că unii nu vor continua credincioşi,
şi coroanele răsplăţii puse deoparte pentru aceştia vor fi
date altora, care, prin credincioşie şi sacrificiu de sine,
se vor dovedi vrednici de lucrare şi de răsplată.
Aşa deci, dacă unii au ajuns doar de
curând să-L cunoască şi să-L iubească pe Domnul şi doresc
să-L servească pe El şi adevărul Lui, aceştia să nu fie
descurajaţi din cauză că chemarea generală s-a sfârşit în
1881. Dacă vedeţi „uşa” ocaziei de sacrificiu şi de
serviciu deschisă înaintea voastră, intraţi. Dar intraţi
repede, căci noaptea întunericului şi împotrivirii intense
faţă de adevăr va fi în scurtă vreme asupra noastră şi vă va
împiedeca să vă angajaţi în serviciu. „Vine dimineaţa şi
este tot noapte.” „Vine noaptea, când nimeni nu mai poate să
lucreze.” Când acest lucru va fi adevărat, veţi putea şti că
„uşa s-a închis”, că toate fecioarele înţelepte au intrat,
că toate au fost probate şi că toate locurile libere au fost
ocupate în mod acceptabil. Toţi „robii lui Dumnezeu”
speciali, fiind până la acel timp „pecetluiţi pe frunţile
lor” (primind o apreciere intelectuală a planului lui
Dumnezeu), cele patru vânturi vor fi dezlegate (Apoc. 7:1-3)
şi vor produce marele „vârtej de vânt” al necazului în
mijlocul căruia rămăşiţa clasei Ilie va fi „schimbată” şi
înălţată în gloria Împărăţiei.
Ce lecţie este aici pentru cei care au
făcut legământ cu Domnul ca să-L servească pe El mai întâi
şi mai ales, şi care neglijează lucrarea Lui, străduindu-se
cu timpul, cu gândul şi cu mijloacele pentru bucuriile şi
premiile trecătoare pe care le oferă lumea. Pe aceştia
Domnul îi îndeamnă zicând: „Fii credincios până la moarte
şi-ţi voi da cununa vieţii”. „Cel care va birui [cel
care va cuceri în sine spiritul lumii], va fi îmbrăcat în
haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din
cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui
Meu şi înaintea îngerilor Săi”. „Păstrează ce ai, ca nimeni
să nu-ţi ia cununa.” Apoc. 2:10; 3:5, 11.