STUDIUL VIII
Restabilirea lui Israel
Restabilirea lui Israel în Palestina, un
eveniment de aşteptat în timpul acestei perioade de seceriş
— Cum, în ce măsură şi cu ce clasă ar trebui să aşteptăm
această restabilire — Data începerii ei şi dovezi ale
progresului ei real de atunci încoace — De ce
binecuvântările milenare intenţionate pentru întreaga lume
vor ajunge şi-l vor reînsufleţi mai întâi pe evreu —
Reînsufleţirea speranţelor evreieşti — Observaţii ale unor
scriitori de primă importanţă, evrei şi neevrei — Armonia
acestora cu profeţia — Orbirea lui Israel cu privire la
Cristos se înlătură deja — Răspândirea şi avântul mişcării —
Dumnezeu îi va ajuta
„«În ziua aceea voi ridica din căderea
lui cortul lui David, îi voi repara spărturile, îi voi
ridica dărâmăturile şi-l voi zidi iarăşi cum era odinioară.
... Voi aduce înapoi pe captivii poporului Meu Israel; ei
vor zidi iarăşi cetăţile pustiite şi le vor locui, vor sădi
vii şi le vor bea vinul, vor planta grădini şi le vor mânca
roadele. Îi voi planta în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi
din ţara pe care le-am dat-o», zice Domnul Dumnezeul tău!”
Amos 9:11, 14, 15.
PRINTRE relicvele antichităţii care au
ajuns până în zilele noastre nu există alt lucru de un
interes atât de mare ca poporul evreu. Cei care caută
cunoştinţa veche au cercetat neobosiţi fiecare obiect
neînsufleţit care putea oferi o fărâmă de informaţie
istorică sau ştiinţifică. Monumente, altare, morminte,
vestigii ale edificiilor publice şi private, picturi,
sculpturi, hieroglife şi limbi moarte, la toate s-a recurs;
şi unii chiar s-au străduit cu răbdare să descopere linia
adevărului real care a inspirat ((244)) probabil
multele tradiţii, legende, cântece etc. imaginare, care au
venit plutind de-a lungul secolelor, pentru a afla tot ce se
poate cunoaşte despre originea, istoria şi destinul uman.
Dar cea mai interesantă relicvă, şi cea a cărei istorie
poate fi descifrată şi înţeleasă cu mare uşurinţă, este
poporul evreu. În ei avem un monument al antichităţii de o
valoare inestimabilă, pe care sunt înregistrate, cu litere
care se pot citi clar, originea, progresul şi destinul final
al întregii rase umane — un martor viu şi inteligent al
realizării treptate a unui scop minunat în afacerile umane,
în conformitate exactă cu prezicerile profeţilor şi
văzătorilor lor inspiraţi divin.
Ca popor ei sunt marcaţi ca deosebiţi şi
speciali prin fiecare împrejurare a istoriei lor şi prin
credinţa lor religioasă comună, precum şi prin fiecare
element al caracterului lor naţional, şi chiar prin
fizionomia şi prin manierele şi obiceiurile lor.
Caracteristicile naţionale din urmă cu multe secole sunt
încă proeminente, chiar şi în preferinţa lor pentru prazul,
ceapa şi usturoiul din Egipt, şi în încăpăţânarea lor
rigidă. Ca popor ei au avut întradevăr mare avantaj în toate
felurile, prin faptul că lor le-au fost încredinţate
cuvintele lui Dumnezeu, dezvoltând printre ei poeţi,
avocaţi, oameni de stat şi filosofi, şi conducându-i pas cu
pas de la starea de naţiune de sclavi, pentru a fi — ca în
vremea lui Solomon, la culmea gloriei — un popor distins şi
onorat printre naţiuni, atrăgând uimirea şi admiraţia lumii.
Rom. 3:1, 2; 1 Împ. 4:30-34; 10:1-29.
Că restabilirea lui Israel în ţara
Palestinei este unul dintre evenimentele care trebuie să fie
aşteptate în această Zi a Domnului suntem deplin asiguraţi
prin expresia de mai sus a profetului. Remarcaţi mai ales că
profeţia nu poate fi interpretată în nici un sens simbolic.
Nu un Canaan în cer le-a fost destinat, ci un Canaan pe
((245)) pământ. Ei trebuie să fie sădiţi în „ţara lor”,
ţara pe care Dumnezeu zice că le-a dat-o lor, ţara pe
care a făgăduit-o lui Avraam când a zis: „Ridică-ţi ochii
şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi
spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara
pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale pentru
totdeauna. Îţi voi face sămânţa ca pulberea pământului, aşa
că dacă poate număra cineva pulberea pământului, va putea să
fie numărată şi sămânţa ta. [O aluzie la un timp atunci
îndepărtat, permiţând timp suficient pentru o asemenea
înmulţire a seminţei lui.] Scoală-te, străbate
ţara în lung şi în lat; căci ţie ţi-o voi da”. „Ţie şi
seminţei tale după tine voi da ţara în care locuieşti
acum ca străin, toată ţara Canaanului, în
stăpânire veşnică” (Gen. 13:14-17; 17:8). Este o ţară în
care odată au avut privilegiul să intre şi în care au locuit
secole de-a rândul. Dar în timpul acela au fost de multe ori
smulşi şi duşi în captivitate în alte ţări, în timp ce
străinii le-au distrus cetăţile, le-au băut vinul viilor şi
le-au mâncat roadele grădinilor. Şi în cele din urmă au fost
complet dezrădăcinaţi, cetăţile lor au fost nimicite şi
pustiite, iar ei au fost izgoniţi ca pribegi şi exilaţi
dintr-o ţară într-alta în toată lumea. Dar când vor fi
resădiţi în ţara lor potrivit acestei făgăduinţe, „nu
vor mai fi smulşi din ţara” pe care le-a dat-o
Dumnezeu; şi „ei vor zidi iarăşi cetăţile pustiite [cetăţile
în care locuiseră înainte] şi le vor locui”. Un popor
împrăştiat, fără casă, părăsit şi persecutat, ei sunt încă
un popor distinct şi omogen. Uniţi prin puternice legături
de sânge, prin speranţele comune inspirate de o credinţă
comună în minunatele făgăduinţe ale lui Dumnezeu, deşi au
înţeles doar în mod neclar acele făgăduinţe, şi încă mai
mult legaţi împreună prin legătura compătimirii care
izvorăşte din suferinţele şi privaţiunile lor comune ca
exilaţi, ei, până în ziua de azi, caută şi tânjesc după
speranţa lui Israel.
((246))
Ca popor ei au totuşi credinţă în
Dumnezeu, deşi în orbirea şi mândria inimii lor s-au
poticnit în umilinţa trimisului rânduit de Dumnezeu pentru
mântuirea lumii; aşa încât, în loc să-L primească, L-au
răstignit pe Mântuitorul, Domnul slavei. Şi totuşi apostolii
şi profeţii ne arată că chiar şi această crimă flagrantă, la
care i-a dus mândria şi îndărătnicia lor, n-a fost una care
să nu li se poată ierta niciodată. Din cauza ei au fost
pedepsiţi, şi încă cu asprime. Când L-au condamnat pe Cel
Drept şi au spus, „Sângele Lui să fie asupra noastră şi
asupra copiilor noştri”, nu s-au aşteptat la îngrozitoarea
răsplătire care a urmat.
Necazul groaznic şi pierderea vieţii,
distrugerea cetăţii sfinte şi a templului lor sfânt,
sfârşitul deplin al existenţei lor naţionale şi împrăştierea
rămăşiţei care a supravieţuit ca exilaţi în toate naţiunile,
au completat lucrarea perioadei lor de seceriş. A început cu
o luptă civilă de dezbinare şi a fost încheiată de o armată
romană invadatoare. Focul, sabia şi foametea au împlinit
asupra lor o îngrozitoare răsplătire.
Şi de atunci încoace Israelul a fost
într-adevăr un popor împrăştiat şi supus abuzurilor.
Alungaţi ca exilaţi din ţară în ţară şi din provincie în
provincie, ei au fost privaţi de aproape orice drept şi
privilegiu de care se bucurau alţi oameni. Respingând
creştinismul, atât în forma lui coruptă cât şi în cea pură,
ei au devenit obiectul dispreţului şi persecuţiei
necruţătoare din partea Bisericii Romei. Istoricul spune:
„În Germania, Franţa, Anglia şi Italia,
au fost îngrădiţi în privinţa drepturilor prin decrete şi
legi, atât ale puterilor eclesiastice, cât şi ale celor
civile, excluşi de la orice ocupaţii onorabile, alungaţi
dintr-un loc într-altul, constrânşi să subziste aproape
exclusiv prin ocupaţii mercantile şi camătă, impozitaţi
apăsător şi degradaţi în oraşe, ţinuţi în cartiere mici şi
însemnaţi în îmbrăcămintea lor cu semne de dispreţ, jefuiţi
de baroni nelegiuiţi şi de prinţi lefteri, o pradă uşoară
((247)) pentru toate partidele în timpul vrajbelor
civile, tot mereu jefuiţi de drepturile lor băneşti,
deţinuţi şi vânduţi ca iobagi de împăraţi, măcelăriţi de
gloate şi de ţărani revoltaţi, izgoniţi de călugări şi în
cele din urmă arşi cu miile de către cruciaţi, care i-au ars
şi pe fraţii lor la Ierusalim în sinagogile lor sau i-au
chinuit prin predici ridicole şi abuzive, prin acuzaţii şi
procese monstruoase, ameninţări şi experimente de
convertire. ... Ei nu puteau deţine pământ, nu puteau
aparţine vreunei bresle de meseriaşi şi nu se puteau implica
în nici un fel de artă; erau limitaţi aproape exclusiv la
comerţ. Şi toată omenirea aflându-se în război cu ei,
mândria şi aroganţa lor naţională n-a fost nicidecum
slăbită, şi ca urmare prăpastia s-a lărgit peste tot între
evrei şi vecinii lor neevrei”.
Înstrăinaţi astfel de Dumnezeu şi de
semenii lor din orice naţiune, tristă şi jalnică într-adevăr
a fost starea lor nefericită. În timpul necruţătoarelor
persecuţii papale, ei au suferit la fel ca sfinţii şi ca
martirii lui Isus — creştinul pentru respingerea lui
Anticrist, evreul pentru respingerea atât a lui Cristos, cât
şi a lui Anticrist. Deşi Dumnezeu a permis aceste nenorociri
şi persecuţii să vină ca o pedeapsă pentru crima lor
naţională de respingere a evangheliei şi de răstignire a
Răscumpărătorului, El totuşi va răsplăti la timpul cuvenit
statornicia credinţei lor în făgăduinţele Sale, la care au
ţinut atâta timp şi cu atâta perseverenţă. Dumnezeu a
cunoscut dinainte mândria şi împietrirea inimii lor şi a
prezis-o, precum şi necazurile care au venit peste ei; şi nu
mai puţin accentuat a prezis o îndepărtare a orbirii lor şi
împlinirea finală a tuturor făgăduinţelor pământeşti
declarate cu mult timp în urmă lui Avraam şi repetate pe
rând de sfinţii profeţi.
Pe măsură ce se apropie timpul
restabilirii promise a favorii lui Dumnezeu pentru Israel,
vedem că se face o pregătire pentru ea. În secolul actual se
vede un proces de cernere şi separare printre ei,
împărţindu-i în două clase: evreii ortodocşi ((248))
şi evreii neortodocşi. Primii ţin încă la făgăduinţele lui
Dumnezeu şi încă speră că timpul stabilit de Dumnezeu pentru
a favoriza Sionul vine curând. Ultimii îşi pierd credinţa
întrun Dumnezeu personal şi în făgăduinţele avraamice, şi
deviază spre liberalism, raţionalism, necredinţă. Ortodocşii
includ pe cei mai mulţi dintre evreii săraci, oprimaţi, cât
şi pe unii dintre cei bogaţi şi învăţaţi, şi sunt cu mult
mai numeroşi decât neortodocşii; deşi ultimii sunt cu mult
mai influenţi şi mai respectaţi, adesea comercianţi,
bancheri, editori etc.
Cele ce urmează sunt un scurt rezumat al
credinţei evreilor ortodocşi:
„Cred cu o credinţă adevărată şi
desăvârşită (1) că Dumnezeu este creatorul, guvernatorul şi
făcătorul tuturor creaturilor şi că El a făcut toate
lucrurile; (2) că Creatorul este unul şi că El singur a fost
Dumnezeul nostru, este şi va fi pentru totdeauna; (3) că
Creatorul nu este corporal, nu poate fi înţeles cu nici o
însuşire trupească şi că nu există esenţă trupească ce poate
fi asemănată cu El; (4) că nimic n-a fost înaintea Lui şi că
El va rămâne pentru totdeauna; (5) că El trebuie venerat şi
nimeni altcineva; (6) că toate cuvintele profeţilor sunt
adevărate; (7) că profeţiile lui Moise au fost adevărate; că
el a fost cel mai important dintre toţi înţelepţii care au
trăit înaintea lui şi care vor trăi vreodată după el. [Îi
putem considera cumva scuzabili pentru această supraestimare
a unui caracter atât de nobil şi de vrednic.]; (8) că toată
legea care în prezent se află în mâinile noastre a fost dată
de Dumnezeu Însuşi învăţătorului nostru Moise; (9) că acea
lege nu va fi niciodată schimbată, nici nu ne va fi dată de
Dumnezeu altă lege; (10) că Dumnezeu înţelege toate
gândurile şi faptele omului, aşa cum este scris în profeţi —
«El le întocmeşte inima la toţi şi ia aminte la toate
faptele lor»; (11) că Dumnezeu va răsplăti bine pe cei care
ţin poruncile Lui şi îi va pedepsi pe cei care le încalcă;
(12) că Mesia trebuie să vină încă, şi, cu toate că Îşi
întârzie venirea, totuşi «eu voi aştepta până va veni»; (13)
că morţii vor fi restauraţi la viaţă ((249)) când
aceasta I Se va părea potrivit lui Dumnezeu, Creatorul, al
cărui nume să fie binecuvântat şi a cărui amintire să fie
sărbătorită fără sfârşit. Amin”.
De la distrugerea templului şi de la
risipirea lor, sacrificiile au fost întrerupte; dar în toate
celelalte privinţe cerinţele mozaice sunt încă respectate
printre evreii ortodocşi. Închinarea lor, ca în vechime,
constă în citirea Scripturilor, rugăciune şi laudă. În ziua
a doua a sărbătorii trâmbiţelor, ei citesc relatarea despre
jertfirea de către Avraam a fiului său Isaac şi despre
binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui şi a seminţei lui.
Apoi sună din trâmbiţă şi se roagă ca Dumnezeu să-i aducă la
Ierusalim.
Evreii neortodocşi sau reformaţi,
„radicali”, se deosebesc considerabil de ortodocşi: mulţi
dintre ei sunt atei declaraţi, negând un Dumnezeu personal.
Ei neagă faptul că trebuie să vină un Mesia; şi dacă nu
neagă în întregime profeţia, ei spun că naţiunea evreiască
este ea însăşi Mesia şi reformează lumea treptat, şi că
suferinţele prezise ale lui Mesia sunt împlinite prin
persecuţiile şi suferinţele lor ca popor. Alţii declară că
civilizaţia este singurul Mântuitor al lumii pe care Îl
aşteaptă ei.
Prima clasă, fără îndoială, va fi cea
readunată şi binecuvântată când vine Mesia a doua oară în
glorie şi putere; clasa care va spune: „Iată, acesta este
Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va
mântui. Acesta este Domnul, pe El Îl aşteptam; acum să ne
înveselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui” (Isa. 25:9). Şi
în lumina mai clară a învăţăturii lui Mesia, toată credinţa
în tradiţiile deşarte pe care ei încă le ţin ca adăugiri
valoroase la legea lui Dumnezeu, va dispărea. Se apropie
repede timpul când Dumnezeu va spune pace Israelului şi-l va
mângâia şi va îndepărta cu totul orbirea lui. Nu vrem prin
aceasta să sugerăm că celor care s-au rătăcit departe în
necredinţă nu li se va înlătura niciodată orbirea.
Nicidecum. Ochii orbi ai tuturor, şi ai fiecărei
naţionalităţi, vor fi deschişi; şi toate ((250))
urechile surde vor fi desfundate. Dar nici o favoare
specială nu vor primi aceşti evrei necredincioşi la
timpul întoarcerii favorii; pentru că „iudeu nu este
acela care se arată pe dinafară” — numai prin legătură de
familie şi prin expresia feţei. Evreii recunoscuţi de
Dumnezeu drept copii ai lui Avraam sunt cei care ţin la
credinţa lui Avraam şi se încred în făgăduinţele divine.
Anglo-israeliţii
Şi aici trebuie să ne exprimăm dezacordul
cu opiniile celor care pretind că anglo-saxonii sunt
Israelul făgăduinţei din Scripturi. Pe scurt declarat, ei
pretind că anglo-saxonii, poporul Statelor Unite etc. sunt
descendenţii celor zece seminţii ale lui Israel care după
moartea lui Solomon s-au despărţit de seminţiile lui Iuda şi
Beniamin, şi care sunt adesea numite „cele zece seminţii
pierdute”; pentru că, după robia (tuturor celor douăsprezece
seminţii) în Babilon, cele zece seminţii nu s-au restabilit
niciodată în ţara Canaanului ca „Israel”, ci au ajuns să fie
risipite ca seminţii şi ca indivizi printre diferitele
naţiuni. Cei a căror teorie o criticăm pretind că ei pot
urmări călătoria lor spre Marea Britanie, şi că măreţia şi
influenţa popoarelor lumii vorbitoare de limba engleză se
explică prin faptul că ele aparţin Israelului şi moştenesc
făgăduinţele făcute Israelului.
La aceasta noi răspundem: Unele dintre
mărturiile oferite ca dovadă că ei sunt dintre „seminţiile
pierdute” par departe de a fi puternice; dar chiar dacă am
admite tot ce pretind ei în acest sens, aceasta nu le-ar
dovedi poziţia, că măreţia şi influenţa rasei anglo-saxone
pot fi atribuite faptului că sunt israeliţi prin naştere
naturală, după cum n-ar dovedi nici aceea că sunt
„pierduţi”. Măreţia lor este atribuită libertăţii şi
inteligenţei, care se explică nu prin faptul că sunt
pierduţi, nici prin faptul că s-au născut israeliţi după
trup, ci prin doctrinele lui Cristos — prin lumina pe care
unii din sămânţa spirituală a lui Avraam au lăsat-o
să strălucească printre ei.
((251))
Faptul că cele zece seminţii s-au rătăcit
de cele două nu este spre cinstea lor, ci dimpotrivă. Este o
dovadă că au fost dispuşi să respingă promisiunile lui
Dumnezeu; este un semn de necredincioşie, de necredinţă;
căci ei au ştiut bine că Dumnezeu prezisese că Dătătorul
Legii, Mântuitorul, Eliberatorul, Împăratul, în care şi prin
care trebuiau să fie împlinite promisiunile, trebuia să vină
din Iuda. Seminţia lui Beniamin a fost aşadar singura
seminţie în afară de cea a lui Iuda, care la timpul
răzvrătirii a manifestat credinţă în promisiunile lui
Dumnezeu. Dar la timpul întoarcerii din robia babiloniană,
deşi cei care şi-au arătat credinţa continuă în Dumnezeu şi
în promisiunile Lui, prin faptul că s-au întors în ţara
Canaanului, au fost mai ales din seminţiile lui Iuda şi
Beniamin, totuşi nu toţi care s-au întors au fost din aceste
două seminţii. Printre ei au fost unii din alte seminţii,
care Lau iubit pe Domnul şi L-au căutat cu pocăinţă,
încrezânduse încă în promisiunile Lui. Totuşi, marea
majoritate a celor zece seminţii, precum şi a celor două
seminţii, nu s-a folosit de ocazia de a se întoarce în ţara
făgăduinţei, preferând Babilonul şi alte ţări, mulţi dintre
ei fiind căzuţi în idolatrie şi pierzându-şi respectul
pentru promisiunile lui Dumnezeu.
Trebuie să ne amintim că dintre cei care
fuseseră luaţi captivi numai puţini sau întors în ţara lor
sub conducerea lui Ezra, şi nu s-a întors nici unul dintre
ei sub conducerea lui Neemia, marea majoritate murind cu ani
în urmă în Babilon. Aceştia au fost copiii lor, în ale căror
inimi ardea încă credinţa părinţilor care încă nădăjduiau în
binecuvântările şi onorurile promise seminţei lui Avraam.
Astfel mica ceată a celor mai puţin de cincizeci de mii care
s-au întors erau toţi israeliţii rămaşi atunci, din toate
seminţiile, care prin actul întoarcerii în ţara făgăduinţei
au arătat că ţineau încă la credinţa lui Avraam. La
descendenţii acestora care erau cei mai potriviţi, cernuţi
din toate seminţiile lui Israel — deşi mai ales din cele
două seminţii, şi toţi numiţi iudei, după seminţia regală şi
predominantă ((252)) — S-a prezentat Domnul şi
Împărăţia la prima venire, reprezentând naţiunea sfântă,
întregul Israel.
Domnul nostru S-a referit la ei ca
Israel, şi nu ca o parte din Israel, nici ca Iuda numai. El
vorbeşte chiar despre cei care s-au alipit de făgăduinţe şi
unul de altul ca fiind „oile pierdute ale casei lui Israel”,
prin aceea că ei se depărtaseră mult de adevăr, după
tradiţiile păstorilor falşi care i-au condus pe calea lor
proprie şi nu cum a îndrumat Dumnezeu. El spune: „Eu nu sunt
trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”.
Prin urmare, misiunea Lui s-a limitat la casa lui Israel, în
armonie cu cele precedente, arătând că evreii din zilele Lui
erau singurii reprezentanţi recunoscuţi ai „casei lui
Israel”, aşa cum indică termenii „tot Israelul”, „cele
douăsprezece seminţii ale noastre, care slujesc necurmat lui
Dumnezeu” şi multe expresii asemănătoare ale Domnului nostru
şi ale apostolilor. Şi ne vom aminti că Domnul nostru, în
legătură cu această afirmaţie că misiunea Lui era pentru
Israel, le-a interzis ucenicilor să meargă la alţii în afară
de evreii din Palestina. Mat.10:5, 6; 15:24.
Să observăm de asemenea cum au folosit
apostolii cuvântul „Israel”, şi nu „Iuda”, când au vorbit
despre cei care trăiau în timpul acela în Palestina (Fapt.
2:22; 3:12; 5:35; 13:16; 21:28), şi cum aplică ei cuvintele
lui Isaia în legătură cu rămăşiţa lui Israel la cei
relativ puţini care au primit evanghelia (Rom. 9:4, 27, 29,
31-33; 10:1-4; 11:1, 7-14, 25, 26, 31), şi spun despre toţi
ceilalţi că s-au poticnit şi au fost orbiţi. Astfel
deci, chiar dacă ar putea fi demonstrat că popoarele
anglo-saxone ar fi parte din „cele zece seminţii pierdute”,
vedem clar că nici o favoare n-ar fi putut avea pe acest
temei, sub acel legământ; pentru că ei au părăsit
legământul israelit şi au devenit idolatri,
necredincioşi şi practic neamuri. În afară de aceasta, după
cum am remarcat deja*, toţi cei recunoscuţi ca sămânţa
naturală a lui Avraam,
*Vol. II, cap. 7
((253))
care au continuat să-L respingă pe
Cristos, au fost lepădaţi din orice favoare de la timpul
morţii lui Cristos până în anul 1878, când, cronologic, a
fost timpul ca favoarea divină să se întoarcă la ei şi să
înceapă înlăturarea orbirii lor. În consecinţă, proeminenţa
anglo-saxonilor în ultimele secole nu putea fi în nici un
sens întoarcerea favorii la Israel. Cei de la care a
fost luată favoarea pentru respingerea şi răstignirea
Domnului sunt cei la care trebuie să se întoarcă acum
favoarea. Atunci, şi de atunci încoace, Israelul a fost
reprezentat prin „iudeu” (Rom. 2:9, 10), şi iudeul este cel
care va fi restabilit în favoare ca „sămânţa lui Avraam”
naturală. Aceştia, cu „sămânţa” spirituală (aleasă în
timpul Veacului Evanghelic — o rămăşiţă din Israel, iudei şi
restul adunaţi dintre neamuri), vor fi agenţii lui Dumnezeu
pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului.
Favoarea care vine la Israel nu va fi
exclusivă. Toţi care cred în promisiunile legământului se
pot împărtăşi de acele favoruri care se întorc, împreună cu
sămânţa naturală, la fel cum în timpul Veacului Evanghelic
orice evreu care l-a acceptat pe Cristos a fost eligibil
pentru binecuvântările şi avantajele spirituale oferite de-a
lungul Veacului Evanghelic. După cum numai o rămăşiţă mică a
crezut şi a acceptat favorurile evanghelice la început, tot
aşa, în afară de evrei, numai un număr mic din omenire vor
fi pregătiţi pentru noile legi şi condiţii ale Veacului
Milenar, sub administraţia dreaptă a Domnului glorificat şi
a Bisericii Sale glorificate; şi deci, la început puţini în
afară de evrei vor fi binecuvântaţi sub aceasta.
Evreul, de mult obişnuit cu străduinţa de
a face şi de a se încrede în faptele de ascultare
faţă de Lege pentru a-i asigura binecuvântările divine,
s-a poticnit în primul aspect al Dispensaţiei
Evanghelice — iertarea păcatelor fără fapte, pentru oricine
crede în lucrarea perfectă a lui Isus şi în jertfa
atotîndestulătoare pentru păcat. Dar respectul evreului
pentru Lege se va întoarce spre avantajul lui în aurora
Veacului Milenar, şi nimeni nu va fi mai pregătit decât el
pentru cerinţele ((254)) stricte şi pentru legile
acelui veac, după ce orbirea lui în privinţa lui Cristos şi
a valorii jertfei Sale pentru păcat va fi trecut; pentru că
după credinţa în Cristos sunt cerute fapte, deşi nu sunt
acceptate înainte. Iar evreul, acceptând iubirea şi favoarea
lui Dumnezeu în Cristos, nu va fi atât de înclinat să piardă
din vedere dreptatea lui Dumnezeu cum fac mulţi alţii de
astăzi. Alţii, dimpotrivă, vor fi orbiţi un timp şi
nepregătiţi să recunoască regulile Împărăţiei, în care din
dreptate se va face o linie, iar din neprihănire un fir cu
plumb.
După cum evreul a fost orbit de o vedere
falsă a Legii, care a fost anulată prin învăţături false,
tot aşa acum, mulţi dintre neamuri vor fi împiedicaţi să se
alipească de condiţiile de favoare din timpul Veacului
Milenar, din pricina prezentării false a doctrinei harului
în iertarea păcatului, făcută de învăţătorii falşi din
prezent, care anulează evanghelia harului lui
Dumnezeu prin raţionamente sofisticate — „tăgăduind pe
Stăpânul care i-a cumpărat” (2 Pet. 2:1), şi că a
existat un preţ de răscumpărare dat sau necesar
pentru recuperarea omului. Ei pretind că a greşi este
omenesc, a ierta este divin; şi ca atare, prin deducţie,
păcatul ocazional este cu totul scuzabil şi că stricteţea
pedepsei, răscumpărarea etc., nu sunt de presupus, căci,
dacă n-ar fi păcate de iertat, I s-ar lua lui Dumnezeu
plăcerea şi funcţia de iertare. Pierzând din vedere
dreptatea lui Dumnezeu, ei nu văd filosofia planului Său
de împăcare prin sângele crucii, acordând iertarea păcatelor
prin jertfa de răscumpărare numai acelora care acceptă pe
Cristos şi se străduiesc împotriva păcatului. Orbiţi de
ideile lor laxe despre dreptatea lui Dumnezeu şi despre
stricteţe, puţini vor fi atât de bine pregătiţi ca evreul
pentru acea ascultare strictă potrivit capacităţii, care va
fi cerută de la toţi în veacul viitor.
Ca o ilustraţie a pregătirii evreului să
recunoască moartea lui Cristos ca răscumpărarea sa —
preţul corespunzător — ispăşirea legală pentru păcatul
omului, cităm mai jos, de sub pana unui evreu tânăr
convertit la Cristos, o relatare a comemorării anuale a
„Marii Zile a Ispăşirii”, aşa cum este ((255)) ţinută
astăzi de către evreii ortodocşi. Articolul a apărut în
The Hebrew-Christian (Evreul Creştin), după cum urmează:
„Yom Kippur, sau Marea Zi a
Ispăşirii, era o zi remarcabilă pentru tatăl meu; căci el nu
numai postea, se ruga şi îşi chinuia trupul în această zi
sfântă a ispăşirii, ci de fapt petrecea toată noaptea la
sinagogă în devoţiune. Adesea am văzut pe părintele meu
evlavios plângând în această zi mare, când repeta
confesiunea patetică ce urma enumerării sacrificiilor care
erau stabilite de Dumnezeu spre a fi oferite pentru păcatele
de omitere şi de comitere; şi de multe ori am vărsat lacrimi
de compătimire, alăturându-mă lui în plângerea că acum nu
avem templu, mare preot, altar şi sacrificii. În ziua
dinaintea acelei zile solemne, el împreună cu restul
evreilor lua un cocoş; şi în timpul repetării anumitor forme
de rugăciuni, rotea cocoşul viu în jurul capului său de trei
ori, repetând aceste cuvinte: «Acesta să fie înlocuitorul
meu, acesta să fie schimbul meu, acesta să fie ispăşirea
mea; această pasăre va merge la moarte, iar eu la o viaţă
fericită». Apoi punea mâna pe el, aşa cum se obişnuia să se
pună mâinile pe jertfe, şi imediat după aceea era dat să fie
tăiat. Acesta este singurul sânge care este vărsat
acum în Israel. Sângele taurilor şi ţapilor nu mai curge pe
lângă altarul de aramă.
Tatăl meu îşi dădea toată osteneala să
procure un cocoş alb şi evita cu totul unul roşu; şi când
l-am întrebat de motivul pentru care făcea aceasta, mi-a
spus că un cocoş roşu este deja acoperit de păcat, căci
păcatul în sine este roşu, după cum este scris: «De vor fi
păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada;
de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna» îIsa.
1:18ş. El a continuat: «Vei afla că rabinii au scris în
Talmud că dacă cocoşul este alb, nu este infectat de păcat,
şi de aceea poate purta păcatele evreilor; dar dacă este
roşu, el este cu totul acoperit de păcate şi este nepotrivit
să ne poarte nelegiuirile».
Motivul pentru care ei folosesc un cocoş
şi nu altă creatură este acesta: În ebraică gever
înseamnă om. Ei bine, dacă gever (omul) a
păcătuit, gever trebuie şi să suporte pedeapsa
((256)) din cauza aceasta. Dar deoarece pedeapsa este
mai grea decât o pot suporta evreii, rabinii au pus în locul
lor un cocoş, care în dialectul caldeean este numit
gever, şi astfel se presupune că dreptatea divină este
satisfăcută: fiindcă, după cum gever a păcătuit, tot
aşa gever, adică un cocoş, este sacrificat.
Această invenţie deşartă poate fi privită
ca o dovadă remarcabilă a unui fapt foarte izbitor, că, deşi
mulţi dintre evreii din zilele noastre neagă cu totul
ispăşirea, corpul naţiunii are totuşi un simţământ al
absolutei necesităţi al unui sacrificiu pentru păcat, şi că
fără o ispăşire pocăinţa nu este de folos pentru mântuire.
Dacă în loc să citească basme rabinice evreii ar studia
Biblia, ei ar afla că Domnul Isus, adevăratul Mesia, prin
propria Sa persoană binecuvântată a făcut chiar acea
ispăşire pentru păcat, care ei în ignoranţa lor îşi
imaginează că poate fi făcută prin jertfirea unui cocoş.
Gever (omul) a păcătuit, şi gever (omul), chiar
omul Isus Cristos a făcut sufletul Său jertfă pentru păcat.
Isa. 53:10”.
Mai Întâi evreul
Vedem deci că prezicerea lui Dumnezeu, că
Israelul (cu excepţia celor credincioşi, puţini) va fi orbit
de Legea lor (Rom. 11:9), a fost împlinită într-un mod
natural; şi de asemenea că prezicerea lui mai departe, că
favorurile şi condiţiile Veacului Milenar vor binecuvânta pe
mulţi dintre ei mai repede decât pe alţii, de asemenea se va
întâmpla într-un mod perfect natural şi va decurge din cauze
raţionale.
Astfel favorurile milenare vor fi mai
întâi pentru evrei, întocmai cum datorită legămintelor etc.,
favorurile evanghelice le-au fost oferite lor mai întâi. Şi
aşa va fi în final cum a profeţit Simeon: „Pruncul acesta
este rânduit spre prăbuşirea şi spre ridicarea multora în
Israel”. Iar timpul ridicării acelei naţiuni, de atâta timp
căzută din favoare, este aproape.
Dar să ne păzim de o greşeală prea
comună, făcută de mulţi care văd ceva din aceste făgăduinţe,
de a presupune că trebuie luate literal declaraţiile acestea
care spun: „După ((257)) aceea, Mă voi întoarce şi
voi ridica din nou cortul cel căzut al lui David, îi voi
rezidi dărâmăturile şi-l voi înălţa”. „Domnul Dumnezeu Îi va
da scaunul de domnie al tatălui Său David.” „Slujitorul Meu
David va fi împărat peste ei” (Fapt. 15:16; Luca 1:32; Ezec.
37:24). În timp ce caracterul literal al întoarcerii
făgăduite a lui Israel în ţara sa şi al rezidirii
Ierusalimului pe vechile lui ruine nu poate fi pus la
îndoială, putem fi la fel de încrezători că prin casa
şi scaunul de domnie al lui David nu se înţelege
pietrele literale, lemnul etc. Restabilirea casei lui David
se referă la restabilirea regalităţii şi stăpânirii în
mâinile unuia dintre urmaşii lui David. Cristos Isus este
vlăstarul promis al casei lui David şi moştenitorul
scaunului său de domnie; şi când autoritatea lui va începe
să fie stabilită, acela va fi începutul ridicării
(stabilirii permanente) casei mai înainte temporare sau a
cortului lui David, care a fost răsturnat şi care timp de
secole a zăcut în ţărână. Astfel, în mod asemănător,
„scaunul de domnie al lui David”, pe care va sta Mesia, nu
se referă la scaunul de lemn, aur şi fildeş pe care a stat
David, ci la demnitatea, puterea şi autoritatea funcţiei pe
care a exercitat-o el. Acea autoritate, funcţie sau tron pe
care l-a ocupat David timp de câţiva ani va fi ocupat pe o
scară mult mai mare de către Unsul lui Iehova, Domnul nostru
Isus.
Dar ce autoritate a avut şi a
exercitat David? Răspundem, autoritatea lui Iehova: David
„s-a aşezat pe scaunul de domnie al Domnului” (1 Cron.
29:23); şi aceasta este chiar autoritatea care-L va sprijini
pe Cristos în Împărăţia Sa Milenară. Şi când lucrul este
văzut corect, este evident că David şi scaunul său de domnie
sau autoritatea sa divină, stabilită în naţiunea tipică a
lui Israel, au fost numai ilustraţii tipice ale lui Cristos
şi ale Împărăţiei Sale; şi onoarea principală a lui David va
fi, dacă va fi socotit vrednic, să fie unul dintre „prinţi”,
căruia Emanuel îi va încredinţa faza pământească a
Împărăţiei Sale. Ps. 45:16.
((258))
Atât numele lui David cât şi împărăţia
lui au fost tipice. Numele David înseamnă Preaiubit;
şi preaiubitul Fiul al lui Dumnezeu va fi Împărat peste tot
Pământul în ziua aceea, şi nu preaiubitul David cel tipic
din vechime. Este bine de asemenea să facem deosebire între
Noul Ierusalim, cetatea cerească sau spirituală ale cărei
temelii sunt cei doisprezece apostoli, şi vechiul Ierusalim
care va fi rezidit pe vechile lui ruine. Restabilirea
promisă a vechiului Ierusalim implică nu doar reconstruirea
clădirilor etc., ci în mod special reorganizarea guvernării
lui Israel; căci o cetate în profeţie este întotdeauna
simbolul sau reprezentarea unei guvernări. Ca atare,
reconstruirea promisă a Ierusalimului pe vechile lui ruine
implică o reorganizare naţională a Israelului pe o bază
asemănătoare cu aceea avută înainte, ca popor peste care
Unsul lui Iehova a avut autoritate. Noul Ierusalim
reprezintă Biserica Evangheliei în gloria şi puterea
Împărăţiei, spirituală şi invizibilă pentru oameni, dar
atotputernică. Coborârea ei pe pământ (Apoc. 21:2) marchează
împlinirea acelei cereri din rugăciunea Domnului nostru care
spune: „Vie împărăţia Ta”; şi „venirea” ei va fi
treptată, nu deodată. Ea „coboară” deja, preia controlul, şi
ca rezultat vedem paşii premergători care duc la
restabilirea vechiului Ierusalim; şi în cele din urmă
rezultatul menţionat în rugăciunea Domnului nostru va fi
realizat — voia lui Dumnezeu se va face pe pământ ca în cer.
Ierusalimul cel nou şi Cerurile cele noi sunt sinonime,
însemnând puterea spirituală conducătoare nouă.
Profeţiile examinate deja indică spre
anul 1878 ca data la care s-a împlinit „dublul” timpului
lui Israel de aşteptare a Împăratului, şi de la care trebuia
să aibă loc în mod cuvenit întoarcerea în favoare şi
îndepărtarea orbirii lor: de când era potrivit să se
„vorbească inimii Ierusalimului şi să i se ((259))
strige că timpul lui de suferinţă [de aşteptare — „dublul”
lui] s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este iertată; căci a
primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele
lui”. Isa. 40:1, 2.
De la acea dată înainte deci, vedem, aşa
cum trebuie să aşteptăm, indicii marcante de întoarcere a
favorii la acel popor — o mişcare spre sădirea lor reală din
nou în ţara lor şi reconstrucţia lor ca o mare naţiune,
potrivit nenumăratelor făgăduinţe ale lui Dumnezeu în
această privinţă; căci, „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui
Israel: «Cum deosebeşti tu aceste smochine bune, aşa voi
deosebi Eu, ca să le dau îndurare [pentru disciplinarea şi
pedepsirea lor: îndurare deghizată], pe cei duşi captivi ai
lui Iuda, pe care i-am trimis din locul acesta în ţara
caldeenilor [Babilonul — Babilonul mistic, creştinătatea,
cum se arată în versetul 9; căci de la răsturnarea lor au
fost risipiţi printre toate popoarele aşa-zisei
creştinătăţi]; îi voi privi cu un ochi binevoitor şi-i voi
aduce înapoi în ţara aceasta: Îi voi aşeza şi nu-i voi mai
nimici, îi voi sădi şi nu-i voi mai smulge. [Aceasta nu se
poate referi la întoarcerea din captivitate în Babilonul
literal, fiindcă după acea întoarcere au fost iarăşi
dărâmaţi şi smulşi.] Le voi da o inimă ca să înţeleagă că Eu
sunt Domnul. Ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul
lor, căci se vor întoarce la Mine cu toată inima lor”. Ier.
24:5-7.
„Aşa vorbeşte Domnul: «Iată, aduc înapoi
pe captivii corturilor lui Iacov şi Mi-e milă de locaşurile
lui; cetatea [Ierusalimul] va fi zidită iarăşi pe dealurile
ei şi palatul [templul] va fi iarăşi locuit, cum îi era
obiceiul. ... Fiii lui vor fi ca altădată, adunarea lui se
va întări înaintea Mea şi voi pedepsi pe toţi asupritorii
lui. Căpetenia lui va fi din mijlocul lui şi stăpânitorul
lui va ieşi din mijlocul lui. ... Iată, îi aduc înapoi din
ţara de la miazănoapte [Rusia, ((260)) unde locuiesc
aproape două treimi din toţi evreii care trăiesc acum], îi
adun de la marginile pământului: ... o mare mulţime se
întoarce aici! Ei vor veni cu lacrimi şi îi voi conduce în
cereri .... Ascultaţi cuvântul Domnului, popoare, şi
vestiţi-l în insulele depărtate! Spuneţi: «Cel care a
risipit pe Israel îl va aduna şi-l va păzi cum îşi păzeşte
păstorul turma». Căci Domnul l-a eliberat pe Iacov şi l-a
răscumpărat din mâna unuia mai tare decât el. «Ei vor veni
şi vor chiui de bucurie pe înălţimea Sionului; vor alerga la
bunătăţile Domnului, la grâu, la must, la untdelemn, la miei
şi la viţei, sufletul le va fi ca o grădină bine udată şi nu
se vor mai ofili»”. Ier. 30:18, 20, 21; 31:8-12.
Marele Răscumpărător, odată respins de
ei, va restabili şi va ridica nu numai generaţiile în viaţă
ale acestui popor, ci şi morţii vor fi restabiliţi: căci,
„Aşa vorbeşte Stăpânul Domnul: «Iată, vă voi deschide
mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul
Meu, şi vă voi aduce în ţara lui Israel. Şi veţi şti că Eu
sunt Domnul, când vă voi deschide mormintele ... . Voi pune
Duhul Meu în voi şi veţi trăi; vă voi aşeza iarăşi În
ţara voastră şi veţi şti că Eu, Domnul, am vorbit şi am
şi făcut», zice Domnul”. Ezec. 37:12-14.
Aceste făgăduinţe minunate nu vor fi
împlinite într-o zi de douăzeci şi patru de ore, ci în
timpul Zilei Milenare. Ele au avut un început marcant în
anul 1878, ca rezultat al Congresului Naţiunilor ţinut la
Berlin. Evreii se bucură acum de privilegii mai mari în ţara
părinţilor lor decât leau fost acordate timp de secole. Ei
nu mai sunt doar „câini” pentru turcii insolenţi.
Credem că nu este cunoscut în mod general
că Anglia şia asumat protectoratul asupra Palestinei şi de
fapt asupra tuturor provinciilor asiatice ale Turciei,
dintre care face parte şi Palestina. Anglia a simţit de mult
timp necesitatea protejării Turciei din trei motive: primul,
clasele bogate ale ei sunt mari deţinătoare de obligaţiuni
turceşti; al doilea, ((261)) dacă Turcia ar trece la
una dintre naţiunile învecinate, sau ar fi împărţită între
ele, Anglia ar primi puţin din pradă sau n-ar primi deloc,
şi celelalte naţiuni rivale ar fi ridicate astfel mai mult
decât Anglia la proeminenţă şi putere în controlul
afacerilor Europei; al treilea şi principalul, Anglia îşi dă
seama că dacă guvernul turc n-ar sta în cale, influenţa
Rusiei în sudul Asiei ar creşte mult şi ar absorbi curând
Imperiul Indian, a cărui împărăteasă este regina Angliei şi
din care Anglia scoate venituri mari prin comerţ etc. Ca
atare, găsim partidul regal sau conservator din Anglia
sprijinind cu îndârjire pe turci; şi când în 1878 Rusia era
pe cale să intre în Constantinopol, Anglia a intervenit şi a
trimis o flotă de canoniere în golf. Rezultatul a fost
Conferinţa de la Berlin, din 13 iunie 1878, la care
personajul principal a fost un evreu, Lordul Beaconsfield,
primul-ministru al Angliei; şi atunci au fost stabilite
afacerile Turciei aşa încât să fie păstrată existenţa ei
naţională în prezent, şi totuşi aşa să fie aranjate
provinciile ei încât în eventualitatea dezmembrării finale
marile puteri să ştie ce parte să se aştepte să ia fiecare.
Atunci li s-a acordat mai mare libertate religioasă tuturor
provinciilor Turciei, şi Anglia prin tratat secret cu Turcia
a devenit protectoare a provinciilor asiatice. În cuvintele
istoricului Justin McCarthy:
„Guvernul englez s-a angajat să-i
asigure Turciei posesiunile asiatice împotriva oricărei
invazii ... s-a angajat formal să apere şi să protejeze
Turcia împotriva oricărei invazii şi agresiuni, şi a ocupat
Ciprul pentru a avea o poziţie mai eficientă din care să
ducă la îndeplinire acest proiect”.
Se va vedea deci că Palestina, ca una
dintre provinciile asiatice, este deja în grija Angliei; şi
aceasta justifică laxitatea mai mare din partea guvernului
turc în privinţa aplicării legilor lui nefavorabile
intereselor evreieşti. Şi această deschidere providenţială a
Palestinei pentru evrei a fost urmată de noi persecuţii în
„ţara de la miazănoapte” — Rusia şi România — ((262))
sigure să provoace emigrarea din aceste ţări spre ţara lor.
Ca rezultat al acestui concurs de împrejurări, Palestina şi
în special Ierusalimul cresc rapid ca populaţie evreiască de
tipul „ortodox”. Deja evreii din Ierusalim întrec la număr
toate naţionalităţile combinate, în timp ce de secole ei au
fost doar o mică minoritate.
New York Herald, comentând cu
câtva timp în urmă asupra dobândirii insulei Creta de către
Anglia, a ocupării Egiptului de către ea şi a condiţiei
Turciei şi a provinciilor ei în general, a spus:
„Noi trăim într-un veac al vitezei, şi
chiar şi istoria este fabricată la o viteză mai mare.
Războaiele obişnuiau să dureze decenii; civilizaţia a
avansat lent; comunicaţiile între naţiuni şi beneficiul
reciproc care decurge din acestea au înaintat în mod
corespunzător cu întârziere. Acum ce se inventează întro
ţară este cunoscut imediat la mii de mile depărtare şi toată
lumea poate profita simultan de invenţie. În mod
considerabil în politică este evident spiritul grabei.
Planurile oamenilor de stat cereau altădată generaţii pentru
a fi împlinite; acum cele mai îndrăzneţe planuri sunt duse
la îndeplinire de către plănuitori, iar harta continentului
se schimbă într-o săptămână. Cât de repede trec evenimentele
şi se crează istoria este evident în mod special în problema
magnetică orientală. ... Chiar în mijlocul scenei de
interese conflictuale stă Palestina — dragă evreilor,
creştinilor şi mahomedanilor. Omul de stat spune că ea este
cheia acelei poziţii; şi privind la avantajele
concetăţenilor lui, el declară că având în vedere minunata
ei fertilitate, care din vechime a susţinut milioane, având
în vedere aceste mari posibilităţi pentru comerţ, care în
zilele din vechime au făcut din porturile ei maritime scene
de activitate şi bogăţie, şi care au făcut Tirul şi Sidonul
proverbiale până astăzi, având în vedere că este la hotarul
dintre Europa şi Asia şi de aceea într-un loc admirabil,
posesia Palestinei este foarte de dorit pentru inima sa
patriotică. Istoricul spune: Primul episod internaţional
consemnat a fost invadarea Palestinei; din acea vreme şi
până acum ea a fost un centru de interes; ca atare, în ceea
ce-l priveşte, el este preocupat de ((263)) viitorul
Palestinei. Religiosul nu poate găsi cuvinte să exprime
interesul pe care el, din punctul lui de vedere, îl are faţă
de ceea ce el numeşte Ţara Sfântă: pentru el fiecare piatră
este o epopee, fiecare copac este un poem. Negustorul ager
observă că atunci când va fi construită calea ferată
asiatică, deoarece va fi construită de îndată ce va fi
stabilit un guvern stabil, poziţia geografică a Palestinei
va face din ea statul în care se vor întâlni marile linii
ferate ca să ducă produsele din Asia spre pieţele din Europa
şi din America şi vice-versa; căci, după cum în zilele lui
Solomon comerţul de pe trei continente se întâlnea între
graniţele ei, la fel viitorul comerţ al aceloraşi continente
va curge iarăşi spre acel punct favorizat. El nu-şi va
clinti speranţele nici în cel mai mic grad fiindcă
realizarea lor pare îndepărtată. Aducându-şi aminte de
creşterea rapidă a unui Chicago sau San Francisco,
transformarea rapidă a pustiei în State populate, el pur şi
simplu remarcă: «Evenimentele se succed repede în zilele
noastre», şi aşteaptă.
În timp însă ce marile Puteri Creştine
stau cu mâinile înarmate să apuce bucăţica râvnită şi
ispititoare când muribundul turc îşi slăbeşte strânsoarea, o
figură istorică păşeşte în faţă şi declară: «Ţara este a
mea!» Iar când puterile se întorc să privească la vorbitor,
ele recunosc pe evreu — fiul patriarhului care a trăit în
Palestina când aceasta a fost întâi invadată şi care cu
dragă inimă s-ar prezenta să o primească, fiind a lui,
când posesiunea ei este disputată cu treizeci şi şase de
secole mai târziu!
Ce coincidenţă minunată! «Nu este aşa»,
zice evreul, «nu este coincidenţă, este destinul meu». Să
privim acum pe scurt poziţia evreului în această chestiune a
viitorului Palestinei. Naţiunile se nasc din idei. Din ideea
unităţii Germaniei s-a dezvoltat imperiul german în fapt
real, anunţat de la Versailles lumii cu tunul francez care
să răspundă amin la rugăciunea germană pentru bunăstarea ei.
Din strigătul «Italia irridenta» s-a născut Italia nouă de
astăzi, al cărui tunet va trezi iarăşi ţărmurile
Mediteranei. Din tradiţia vechii Grecii a fost creată Grecia
modernă. Astfel creştinii înţeleg cum aspiraţiile de mult
((264)) îndrăgite ale evreului pot fi totuşi realizate;
şi în timp ce ei consimt pe deplin că evreul, mai presus de
toţi, aparţine Palestinei, în timp ce el mai presus de toţi
este în mod special calificat să dezvolte viitorul acelei
ţări fertile, în timp ce posesia ei ar rezolva temerile
Puterilor geloase, stabilirea evreului în ea ar fi un act de
dreptate şi o ispăşire demnă pentru relele îngrozitoare
comise împotriva lui — martirul istoriei.
În ceea ce-i priveşte pe evrei, nu prea
este necesar să spunem cum tânjesc după restabilire. Pe data
de 9 a lunii Av, ei postesc pentru nimicirea templelor lor
şi pentru calamităţile naţionale care au însoţit acele
evenimente. Nu este o dimineaţă sau o seară să nu se roage,
«Strânge-ne din cele patru colţuri ale pământului»;
«Restabileşte pe ai noştri ca în vechime»; «Locuieşte în
mijlocul Ierusalimului»; şi aceste cuvinte sunt rostite în
fiecare oraş unde se află evreul — adică în toată lumea.
Astfel de statornicie întrece aproape toate limitele, şi
până în ziua de astăzi evreii spanioli din toate ţările
(chiar şi în această ţară îndepărtată) pun ceva ţărână din
Palestina sau «pământ sfânt», cum îl numesc ei, pe ochii
morţilor lor — o dovadă poetică şi patetică a iubirii lor
pentru solul sacru.
«Când calea ferată ajunge la Ierusalim,
vine Mesia», face aluzie la Isaia 66:20, unde în viziunea sa
profetul vede pe exilaţi întorcându-se cu toate mijloacele
de transport, printre ele şi ceea ce el numeşte «kirkaroth».
Traducerea engleză îl redă «animale iuţi», care este desigur
prea neclar, sau «dromadere», care este cu certitudine
incorect. Nu lipsesc filologii care derivă cuvântul din
kar, «cuptor», şi karkar «a legăna» — susţinând
că profetul a căutat astfel să formeze un cuvânt pentru ceea
ce i s-a arătat lui în viziune, un tren în mişcare rapidă.
«Când domneşte Nicolae vine răscumpărarea», este o aluzie la
Isaia 63:4, de unde ebraiştii scot, prin ceea ce ei numesc
«Raşe Teboth», propoziţia: «Tot Iuda va auzi şi va privi
căderea lui Nicolae, împăratul Moscovei, din pricina
asupririi copiilor lui Iuda, şi după ce se va întâmpla
căderea noastră, se va întâmpla răscumpărarea noastră
adevărată, şi pentru copiii lui Iuda vor fi aproape veştile
bune ale profetului Tişbit ((265)) [Ilie]». Acestea
şi altele asemenea sunt importante întrucât ele indică
gândirea evreiască”.
Ni se aminteşte cu forţă cât de aproape
de adevăr ajung uneori oamenii din lume fără să ştie, după
expresia de mai sus că patriarhul Avraam „cu dragă inimă
s-ar prezenta să primească” ţara făgăduinţei ca fiind a
lui şi a urmaşilor lui, la treizeci şi şase de secole după
moartea sa. Aceasta, pe care unii ar putea-o considera o
idee poetică, Scripturile declară că va fi un fapt real.
Căci, după cum am văzut deja*, Avraam, Isaac şi Iacov, cu
Daniel şi cu toţi sfinţii profeţi, vor „ajunge la
desăvârşire” — treziţi din moarte la umanitate perfectă,
după ce Biserica Evanghelică va fi fost glorificată (Evr.
11:40); şi ei vor constitui „prinţii în toată ţara” (Ps.
45:16), reprezentanţii pământeşti şi vizibili ai
Cristosului, conducătorul spiritual invizibil. Lui Avraam şi
seminţei lui i-a fost dată ţara făgăduinţei ca
stăpânire veşnică; şi el trebuie să o primească în viitor,
căci încă n-a primit nici o palmă de loc din ea. Fapt. 7:5.
O scrisoare publicată într-un jurnal din
Chicago dă mărturie remarcabilă în privinţa progresului
treptat al restabilirii în Palestina şi a pregătirilor
pentru viitoarea binecuvântare a lui Dumnezeu promisă asupra
ei şi a poporului ei, după cum urmează:
Ierusalim, 23 noiembrie, 1887
„Sunt foarte bucuros să vă spun despre
lucrurile glorioase la care am fost martori în cei şase ani
de când stăm aici. Când am sosit aici, acum şase ani,
număram paisprezece adulţi şi cinci copii. Venind de la
Iaffa, am fost adânc impresionaţi de pustietatea ţării.
Nicăieri nu se putea vedea nici o frunză verde; măslinii şi
viţa de vie erau aşa de acoperite cu praful sur al unei veri
fierbinţi, uscate, încât nu-ţi puteai deloc imagina că
puteau fi verzi dedesubt; şi tot pământul părea uscat până
la temelii. Dar nu l-am mai văzut să arate aşa de atunci
încoace. În fiecare an arată mai verde, iar acum multe
dintre acele dealuri sterpe sunt acoperite cu vii şi cu
livezi de măslini, schimbându-le cu totul înfăţişarea.
((266))
Veţi întreba: Care este cauza acestei
schimbări mari? Dumnezeu a promis că întocmai cum a adus tot
răul peste această ţară, tot aşa va aduce mari binecuvântări
peste ea, iar acestea evident au început prin trimiterea mai
multor ploi decât în multe secole trecute. El trimite ploi
frumoase şi rouă bogată, unde nu erau deloc; şi El trimite
nori vara, ceea ce n-a fost cunoscut nici acum douăzeci de
ani. Aceasta temperează arşiţa, aşa încât pământul nu se
usucă aşa de tare. Acum cinci ani El a trimis, în iulie şi
august (luni în care niciodată nu obişnuia să plouă), trei
ore de ploaie în Iaffa şi şaisprezece ore în Damasc, şi mult
peste tot în jur, aşa încât ziarele americane au remarcat
aceasta ca o dovadă că clima Palestinei se schimbă. De
asemenea, când am venit aici foarte puţini evrei se
întorceau în această ţară, dar persecuţiile din Rusia, din
Germania şi din alte locuri au început să-i scoată afară; şi
în ciuda edictelor sultanului, ei au început să se întoarcă
în această ţară, să cumpere pământ, să sădească şi să
zidească şi să ia în stăpânire comerţul oraşului; aşa încât
astăzi sunt cu multe mii mai mulţi decât când am venit noi.
Ierusalimul este în realitate în mâinile
evreilor în ceea ce priveşte comerţul; şi evreul nu mai este
sub călcâiul mahomedanilor cum era odată. De asemenea ei
construiesc un oraş nou, exact pe linia descrierii din
Ieremia 31:38-40; 32:43, 44, aşa încât chiar şi turcii care
sunt la putere observă aceasta şi zic unii către alţii:
«Dumnezeu este acesta; şi ce putem noi face?» Şi ce putem
noi spune la toate acestea, decât că Dumnezeu Îşi împlineşte
rapid în zilele noastre Cuvântul şi legământul pe care l-a
făcut cu Avraam? Şi noi suntem martorii acestor lucruri”.
În ciuda asupririi şi tiraniei care i-a
zdrobit chiar până la ţărână, în anii din urmă găsim pe
mulţi dintre ei ridicându-se la bogăţie şi distincţie cu
mult mai mult decât vecinii lor dintre neamuri. Şi cu astfel
de mijloace şi distincţie, în multe cazuri se naşte ambiţia
binevoitoare de a o mări pentru ridicarea neamului evreu; şi
eforturi înţelepte şi bine îndrumate realizează mult în
această ((267)) direcţie. Această cotitură în
afacerile evreieşti atrage atenţia oamenilor chibzuiţi atât
dintre evrei cât şi dintre neamuri.
Este evident din expresiile jurnalelor de
frunte evreieşti şi din diferitele mişcări care se
desfăşoară acum pentru colonizarea Palestinei, şi pentru
ajutorarea şi înaintarea celor stabiliţi deja acolo, că
mulţi se întorc acum cu ochi nerăbdători spre ţara
făgăduinţei. Această cotitură în afacerile evreieşti este
începând din 1878; şi felul în care prind formă evenimentele
de la acea dată a produs şi produce o trezire remarcabilă
asupra acestui subiect, care în sine este o dovadă
semnificativă a timpurilor. Din Jewish World (Lumea
Evreiască) (20 august 1886) cităm ca exemplu
următoarele:
„Sunt despicături în norii care au
aruncat până acum o umbră atât de neagră peste Ţara Sfântă.
Viitorul acestei ţări nefericite, de atâta timp învăluită în
întuneric impenetrabil, începe să se lumineze vag; şi
sclipirile unei mai fericite stări de lucruri nu sunt
departe de prezicerile noastre. ... Două instituţii sunt
destinate să joace un rol important în ameliorarea
condiţiilor evreilor din Palestina — Şcoala Agricolă din
Iaffa şi instituţia lui Lionel de Rothschild din vecinătatea
Ierusalimului. Am putea adăuga o a treia sub forma Fondului
Testimonial Montefiore, care, prin promovarea societăţilor
de construcţie şi prin ridicarea de locuinţe ieftine, a
făcut mult să stimuleze prosperitatea şi să reducă
suferinţele şi greutăţile vieţii casnice din Cetatea Sfântă.
... Ceea ce vrem să remarcăm în acest moment este că
perspectivele evreilor din Palestina nu mai sunt întunecate.
Pe de o parte, sunt în acţiune forţe pentru îmbunătăţirea
condiţiilor fraţilor noştri, care au fost înţelept plănuite
şi ingenios organizate şi care acum sunt aplicate cu
perseverenţă; pe de altă parte, oamenii se satură de mizerie
şi de inactivitate şi arată o tendinţă crescândă de a se
folosi de eforturile făcute pentru reabilitarea lor. Aceasta
este o stare de lucruri plină de urmări fericite, şi nu va
fi nici un evreu care să n-o privească cu plăcere”.
Într-un număr următor al aceleiaşi
publicaţii, un articol de fond despre „Viitorul Palestinei”
se încheia cu aceste cuvinte:
((268))
„Cu afluxul recent de element agricol în
coloniile plantate prin fondurile Montefiore, Hirsch şi
Rothschild, ar trebui să se găsească mâini dornice să
muncească la scena de transformare, când «pustietatea ... va
înflori ca trandafirul»; mâini dornice şi inimi dornice care
să recupereze Ţara Sfântă din lunga ei noapte a morţii şi să
restabilească la viaţă şi la lumină patria naţională a
evreilor”.
Alt jurnal, The Jewish Messenger
(Mesagerul Evreiesc), spune:
„În timp ce oamenii sunt absorbiţi de
micile lor griji, alternativ mişcaţi de speranţe şi temeri,
marele şi impresionantul marş al evenimentelor umane merge
înainte şi irezistibil spre completare, în împlinirea unei
legi inevitabile care controlează toată acţiunea umană.
Oameni de ici şi de colo ridică glasul lor plăpând ca şi cum
ar vrea să împiedice acest val de înaintare şi să oprească
decretul Celui etern. La fel de bine ar putea încerca să
oprească legea care guvernează universul. Rasele au un curs
de urmat tot atât de fix ca şi stelele care strălucesc
orbitor pe bolta albastră de deasupra noastră, iar rasa lui
Israel este steaua fixă strălucitoare printre ele. În toate
rătăcirile ei, ea a fost fidelă cursului ei. Misiunea ei a
fost prevăzută şi prezisă, şi restaurarea ei finală în Ţara
Sfântă a fost profeţită. Că această profeţie este în curs de
împlinire o indică semnele timpurilor. Se împlineşte atât de
tăcut şi atât de treptat încât numai cei care au acordat
atenţie subiectului înţeleg importanţa lucrării făcute.
Palestina este o necesitate politică
pentru neamul evreiesc. Întemeierea unei naţiuni în Ţara
Sfântă încă o dată, înseamnă înălţarea întregului Israel. Îl
situează ca naţiune printre naţiunile pământului. Îi dă
evreului acea putere politică şi acel drept suveran care
înseamnă protecţie. Îl face cetăţean al ţării sale şi îi dă
un paşaport printre naţiunile pământului. ... Aceasta poate
părea irealizabil pentru omul din birou absorbit de
registrele lui, pentru omul din magazinul lui absorbit în
socotirea profiturilor şi a pierderilor, pentru omul adâncit
în strălucirea plăcerilor sociale, dar este clar ca lumina
zilei pentru oricine face un studiu atent al horoscopului
politic.
Odată realizată autonomia politică,
evreii împrăştiaţi în toată lumea nu se vor îngrămădi în
Palestina toţi deodată.
((269))
Sunt 300.000 de evrei în Asia, 400.000 în
Africa şi 5.000.000 trăiesc în Europa. De la aceştia îşi va
trage Palestina viaţa ei de restaurare. Evreul american va
rămâne fără îndoială american; şi dacă va vizita vreodată
Ţara Sfântă va fi pentru plăcere şi călătorie, şi pentru a
vedea o ţară atât de renumită care este locul de naştere
principal al neamului său eroic.
S-ar putea spune, vorbind din punct de
vedere geografic, că Palestina este prea mică pentru a
exercita multă influenţă ca putere politică, intelectuală
sau morală între naţiunile pământului. Răspundem că în
vremurile străvechi Grecia a fost o putere şi că în
timpurile moderne mica insulă a Britaniei este o putere.
Vorbind din punct de vedere geografic, ce sunt ele?
Intelectul, forţa morală şi mândria naţionalităţii sunt cele
care fac naţiunile mari, şi nu întinderea teritoriului.
Intelectul şi puterea morală sunt cele care vor face
Israelul renumit printre naţiuni”.
Ziarul Jewish Chronicle
(Cronica evreiască) spune:
„Mişcarea este irezistibilă. Nu ne putem
lăsa să stăm alături cu mâinile încrucişate când are loc
acest nou exod. Noi evreii am susţinut, timp de aproape două
mii de ani, că sfârşitul veacurilor de suferinţă prin care
am trecut va fi atins numai când vom avea din nou în
stăpânire ţara părinţilor noştri. Se va stinge acea
încredere chiar la momentul când pare pe punctul de a fi
împlinită? Sau este de aşteptat ca întoarcerea să fie
realizată prin mijloace atât de misterioase încât să fie mai
presus de cooperarea fiinţelor umane? Dumnezeu Îşi
îndeplineşte voia prin voinţele oamenilor; şi dacă este ca
profeţiile să se împlinească, aceasta va fi prin voinţele şi
energiile umane. Acestea pot părea a fi subiecte înalte ca
să le pui în legătură cu un plan practic de plasare a
câtorva colonii evreieşti în Palestina. Dar din începuturi
mici ca acestea apar adesea evenimentele mari; şi
întoarcerea unui grup mic de evrei în Ţara Sfântă nu poate
să nu aducă în minte posibilitatea şi aplicabilitatea
întoarcerii mai mari spre care a indicat toată istoria
evreiască şi toate aspiraţiile evreieşti până acum”.
Alţii, în afară de evrei, oameni
proeminenţi din lume, văd şi comenteză proeminenţa crescândă
a Israelului. De exemplu, observaţi cele ce urmează din
Central Presbyterian:
((270))
„În loc să se stingă, corpul evreiesc
arată vitalitate crescândă. Ei nu pot fi distruşi ori
înghiţiţi. Ei trec din ţară în ţară pentru a deveni practic
stăpâni oriunde merg. Ei iau pământul în Germania şi Ungaria
şi se îmbogăţesc în Rusia; ei sunt marii bancheri din Londra
şi Paris şi din centrele comerţului european. În zece ani
(recenţi) familia Rothschild a furnizat 100.000.000 lire ca
împrumuturi Angliei, Austriei, Prusiei, Franţei, Rusiei şi
Braziliei”.
Lordul Shaftesbury din Anglia a spus
recent:
„Există o mare gelozie pe acest popor
uimitor care iese acum în faţă. Şi ce semn al
timpurilor este acesta, că oriunde sunt evrei, ei sunt fie
oamenii cei mai proeminenţi care sunt persecutaţi, fie
oamenii cei mai importanţi care sunt în frunte în toate
profesiile! Un cetăţean proeminent din Berlin a fost
întrebat: «Care este istoria acestui puternic sentiment anti
evreiesc pe care îl aveţi în Berlin şi în toată Germania?»
El a răspuns: «Vă voi spune: Aceşti evrei, dacă intră în
comerţ, devin primii comercianţi, dacă intră în finanţe,
devin primii bancheri, dacă intră în drept, devin primii
avocaţi, sau dacă intră în literatură, ne întrec pe noi
toţi. Orice carieră fac, îi înlătură pe cei dintre neamuri;
şi vă spun, domnule, nu vom tolera aceasta».
Persecuţia evreilor din Rusia şi din
Polonia nu depinde de religie sau de naţionalitate. Acestea
nu au absolut nimic de-a face cu ea. Ruşii ar persecuta
orice alt popor în aceeaşi poziţie ca evreii. Ţineţi minte
aceasta, că evreii deţin în ipotecă o parte foarte mare din
proprietatea funciară a Rusiei; că ei au ca datornici o
proporţie foarte mare din ţărănime şi foarte mulţi
proprietari de magazine din diferitele părţi ale imperiului.
Este aproape sigur că poporul rus se va folosi de fiecare
ocazie care i se prezintă acum pentru ai jefui şi prăda pe
evrei. În nimicirea evreilor şi a actelor lor, ruşii se
debarasează de documentele prin care sunt obligaţi şi care
ar putea fi aduse ca dovezi împotriva lor; şi atâta timp cât
există proprietate pe care să poată pune mâna, veţi găsi
poporul rus ridicându-se împotriva evreilor”.
Ceea ce urmează este un extras dintr-o
scrisoare publicată într-un ziar englez, de d-nul Charles
Reade, romancierul ((271)) bine cunoscut în cercurile
literare, a cărui convertire la Cristos şi la Biblie a avut
loc acum câţiva ani:
„Naţiunea evreiască, deşi este căzută în
dizgraţie, îşi va relua în final vechiul ei teritoriu, care
este atât de evident păstrat în aşteptarea lor. Profeţiile
sunt clare ca lumina zilei în două puncte: Că evreii trebuie
să ia din nou în posesie Palestina şi de fapt să stăpânească
din Liban până la Eufrat; şi că acest eveniment trebuie să
fie primul dintr-o mare serie de schimbări care vor duce la
o mare îmbunătăţire a condiţiei sărmanei omeniri suferinde
şi a creaţiei în general. Ei bine, avem aici în perspectivă
un eveniment glorios, tot atât de sigur cum este că mâine va
răsări soarele. Singura deosebire este aceea că soarele va
răsări la o oră sigură, iar evreii vor ocupa Siria şi-şi vor
relua gloria lor naţională într-o zi nesigură. Fără îndoială
că este o slăbiciune a omenirii să presupună că o dată
nesigură trebuie să fie o dată îndepărtată. Dar aceasta nu
este raţional. Desigur că este datoria oamenilor întelepţi
şi treji să vegheze la semnele premergătoare şi să acorde
umila lor cooperare, dacă ni s-ar acorda un privilegiu atât
de mare.
Această persecuţie subită a evreilor
chiar în naţiunea unde sunt cei mai numeroşi — nu poate fi
oare un semn premergător şi o atenţionare a Providenţei că
cetatea lor trainică nu este Tătaria Europeană? Palestina
poate fi colonizată în mod eficient numai din Rusia, unde
există 3 milioane de evrei care tremură pentru viaţă şi
proprietate; şi restul va urma. Istoria este o oglindă în
spatele nostru. Orice au făcut evreii, mai pot face. Ei sunt
oameni de geniu; şi geniul nu este limitat prin natură, ci
prin voinţă, prin obicei sau prin întâmplare. Ce au încercat
aceşti oameni şi au eşuat? Războinici, scriitori,
constructori, negustori, legiuitori, gospodari; şi cei mai
sus în toate. În aceasta, istoria se repetă.
Ei vor fi mari în artele păcii şi ale
războiului; şi duşmanii lor se vor topi înaintea lor ca
zăpada dintr-un canal de scurgere. Dacă ar părea că necesită
ajutor de la vreo altă naţiune la început, binecuvântată
va fi naţiunea care i-l va oferi; şi naţiunea care îi
persecută va fi făcută o lecţie într-un fel sau altul. De
aceea, dacă din întâmplare atrocităţile recente ar face pe
conducătorii evrei să hotărască să colonizeze Palestina din
Rusia, să le oferim cu ((272)) generozitate nave,
marinari, bani — orice ni s-ar cere. Va fi o mai bună
investiţie naţională decât obligaţiunile egiptene,
braziliene sau peruviene”.
Un proverb evreiesc din ultimii ani
spune: „Când ajunge calea ferată la Ierusalim, vine Mesia”;
şi aceasta este în armonie cu reprezentarea simbolică a căii
ferate date de profeţii Naum (2:3-5) şi Isaia (66:20). Şi,
destul de sigur, proverbul n-a greşit cu mult ţinta;
deoarece calea ferată va ajunge la Ierusalim «în ziua
pregătirii» Sale — în timpul prezenţei lui Mesia.
Ceea ce urmează, extras din presa zilnică, are legătură
interesantă cu acest subiect:
„Galileo avea dreptate: lumea se mişcă.
Urmează să fie construită o cale ferată de la Ierusalim la
Iaffa, pe Mediterană, 31 de mile distanţă, vechiul port al
capitalei evreieşti şi locul de debarcare al cedrilor cu
care a fost construit templul. Un evreu din Ierusalim, pe
nume Josef Nabon, care este supus otoman, a obţinut de la
sultan dreptul de a face curse în acest scop. Acest drept
rămâne valabil 71 de ani. Costul estimativ al construcţiei
este de 250.000 de dolari. Aşa deci, după aceasta
civilizaţia urmează să fie cultivată în Palestina. Secolul
al 19-lea va sosi în acele părţi când prima locomotivă va
pufăi în Ierusalim”.
Scrisoarea următoare, de la un
corespondent al ziarului Pittsburg Dispatch, care a
apărut recent în acel ziar, confirmă progresul actual în
Palestina şi îndeosebi în Ierusalim:
Ierusalim, 12 iulie 1889
„Treizeci de mii din cei patruzeci de mii
de oameni din Ierusalim sunt evrei. Guvernul turc, care de
veacuri le-a interzis să locuiască mai mult de trei
săptămâni deodată în Ţara Sfântă, îşi slăbeşte restricţiile,
sub influenţa guvernelor străine; şi în prezent evreii vin
cu sutele. Ei intră în afaceri şi controlează acum o mare
parte din comerţul Ierusalimului. Unii dintre ei simt că
ziua în care se va împlini profeţia Bibliei, că ei vor locui
din nou ţara lor, este aproape; şi un trib ciudat din Arabia
sudică pretinde că a primit o revelaţie că trebuie să
părăsească ţinutul din deşert şi să se întoarcă în
Palestina. Aceşti evrei au trăit în Yemen, Arabia, în
ultimii 2500 de ani. Ei sunt din seminţia lui Gad şi au
plecat din Palestina cu 700 de ani înainte să se nască
Cristos. Aduc cu ei multe ((273)) documente valoroase
care le dovedesc originea şi se angajează în agricultură
lângă Ierusalim. Persecuţia evreilor în Rusia şi în Austria
îi mână pe mulţi dintre ei aici, şi sunt de asemenea grupuri
mari de evrei polonezi şi spanioli în Ierusalim. Perioada
şederii evreilor în Palestina a fost prelungită şi
restricţiile asupra stabilirii reşedinţei lor în Ierusalim
au fost practic înlăturate. Acum o jumătate de secol erau
doar 32 de familii evreieşti în tot Ierusalimul, iar numărul
în întreaga Palestină era de numai 3000. Acum sunt aproape
50.000 în Ţara Sfântă şi ei formează trei pătrimi din
populaţia Ierusalimului.
Ciudat popor sunt ei! Diferiţi de toţi
evreii de pe faţa pământului. Sunt mai aproape de tipul care
exista aici în trecut. Numărul celor forţaţi să vină aici
prin persecuţie este susţinut aproape în întregime de
diferite biserici evreieşti din întreaga lume.
Una dintre marile privelişti ale
Ierusalimului este locul plângerii evreilor, unde în fiecare
vineri se întâlnesc anumite secte în afara zidurilor
Moscheii lui Omar, care ocupă locul Templului lui Solomon,
şi cu capetele plecate pe pietre plâng pierderea
Ierusalimului şi se roagă lui Dumnezeu să dea ţara înapoi
poporului Său ales. Acest obicei a fost respectat din zilele
Evului Mediu şi este una din scenele cele mai triste. L-am
vizitat săptămâna trecută. Pe o alee îngustă înconjurată de
case mizerabile — pe dale de piatră tocite de picioarele
goale ale miilor de evrei — lângă un zid din blocuri mari de
marmură, care ajunge la cincizeci de picioare î15 mş sau mai
mult deasupra lor, un şir lung de bărbaţi în pelerine lungi
şi de femei cu şaluri pe capetele lor aplecate se rugau şi
plângeau. Mulţi dintre bărbaţi aveau bărbi albe şi bucle
lungi şi ondulate, argintii. Alţii erau chiar în floarea
vârstei; şi n-am putut să nu mă minunez când am văzut
figurile acestora uneori aproape zguduite de emoţie. Fiecare
avea în mână o Biblie evreiască foarte uzată şi din când în
când grupul izbucnea într-un fel de psalmodiere, un bărbat
bătrân, cărunt, servind drept dirijor, iar restul intrând la
refren. Psalmodierea era într-o limbă ciudată, dar se
traducea după cum urmează:
((274))
Dirijorul: Pentru palatul care stă pustiu
—
Răspuns: Stăm în singurătate şi plângem.
Dirijorul: Pentru zidurile care sunt
distruse —
Răspuns: Stăm în singurătate şi plângem.
Dirijorul: Pentru Măreţia noastră care
s-a stins —
Răspuns: Stăm în singurătate şi plângem.
Dirijorul: Pentru bărbaţii mari care zac
morţi —
Răspuns: Stăm în singurătate şi plângem.
Dirijorul: Pentru preoţii noştri care
s-au poticnit —
Răspuns: Stăm în singurătate şi plângem.
Dirijorul: Pentru împăraţii noştri care
l-au dispreţuit —
Răspuns: Stăm în singurătate şi plângem.
Efectul acestei psalmodieri nu poate fi
apreciat fără a-l auzi. Bărbaţii în vârstă şi femeile care
plâng, sărutând pietrele zidului care îi desparte de ceea ce
odată era locul templului lui Solomon şi care este chiar şi
acum partea cea mai sfântă a pământului pentru evrei,
sentimentul veritabil exprimat de toţi şi credinţa pe care o
arată prin faptul că astfel vin aici, săptămână după
săptămână şi an după an, sunt extraordinar de impresionante.
Este într-adevăr una dintre priveliştile ciudate ale acestui
oraş, cel mai ciudat oraş.
Există opt colonii agricole în diferite
părţi ale Palestinei. Una dintre aceste şcoli de lângă Iaffa
are mai mult de şapte sute de elevi şi o fermă de douăzeci
şi opt de mii de acri î11,336 haş. Este situată în câmpia
Saronului, unde au trăit filistenii, şi are zeci de mii de
vii şi de măslini. Turcii sunt foarte împotriva vânzării de
pământ evreilor, dar aceştia din urmă se arată a fi tot atât
de buni agricultori cum sunt şi oameni de afaceri; şi
terasarea dealurilor din jurul Ierusalimului arată că Ţara
Sfântă a fost mult mai bine cultivată de ei decât de
cuceritorii lor. O mare parte din terenul chiar din afara
oraşului Ierusalim se află acum fie în mâinile evreilor, fie
în cele ale instituţiilor caritabile. D-nul Behar,
conducătorul şcolilor Rothschild, îmi spune că tocmai au
cumpărat Hotelul Ierusalim şi că îl vor anexa la şcoala lor.
Sir Moses de Montefiore, care a administrat fondul lăsat de
un israelit bogat din New Orleans, a construit multe case
bune pentru evrei pe drumul dintre Betleem şi Ierusalim, şi
acolo sunt câteva spitale evreieşti.
((275))
Printre oamenii care cred cu convingere
că în curând evreii vor avea iarăşi în posesie Palestina
este o colonie de cincisprezece persoane, care locuiesc
într-o casă frumoasă construită chiar pe zidurile
Ierusalimului şi care sunt cunoscuţi ca «americanii». Aceşti
oameni nu sunt evrei. Ei sunt creştini care au venit aici
din diferte părţi ale Statelor Unite, şi mai ales din
Chicago, ca să aştepte împlinirea profeţiei că Dumnezeu va
regenera lumea, începând din Ierusalim. [Ei nu înţeleg că
alegerea Bisericii Evanghelice trebuie să fie realizată mai
întâi.]
Nu există nici o îndoială, de nici un
fel, că Ierusalimul face progrese. Majoritatea străzilor
sunt acum bine pavate şi starea igienică a oraşului a fost
mult îmbunătăţită. Ierusalimul din afara zidurilor este acum
aproape tot atât de întins ca şi oraşul dinăuntru, şi mi se
spune că terenul a crescut în valoare în aşa măsură încât se
poate spune că oraşul sfânt cunoaşte un avânt în privinţa
proprietăţii funciare. Am aflat că de-a lungul şoselei
Iaffa, chiar în afara porţii, proprietatea a urcat într-un
an sau cam aşa, cu mai multe sute de procente. O parcelă
care aparţine unei instituţii caritabile a fost cumpărată cu
puţin timp în urmă cu 500 de dolari. Acum valorează 8000 de
dolari, şi nu poate fi cumpărată cu acea sumă. O linie de
telegraf trece de aici până pe coasta mării, şi o companie
feroviară a fost organizată ca să construiască o linie de la
Iaffa la Ierusalim. Pentru prima oară în istoria lui,
Ierusalimul are o forţă poliţienească şi ordinea lui este
acum tot atât de bună ca şi cea a New York-ului”.
Pasajul următor, extras din The Hebrew
Christian (Creştinul evreu) din iulie 1889, este
o altă relatare interesantă despre vizita unui evreu
american la locul plângerii evreilor în Ierusalim. El spune:
„După ce a petrecut mai multe ore
vizitând evrei, prietenul meu în vârstă, un rabin din Kovno,
Rusia, m-a întrebat dacă mă duc cu el la locul plângerii să
jelesc pustiirea Ierusalimului şi să mă rog pentru
restaurarea Israelului la gloria lui de altădată. «Mă voi
duce cu tine» am răspuns, «şi mă voi ruga foarte serios
pentru ca Dumnezeu să grăbescă ziua când Iuda se va întoarce
la Domnul». Fiind vineri după-amiază, timpul când mulţi
evrei se adună pentru ((276)) rugăciune la zidul
vechiului templu, m-am alăturat grupului lor. A fost
într-adevăr o scenă memorabilă. Erau aici evrei de printre
toate naţiunile în costumele lor orientale specifice, şi
unii îmbrăcaţi în talith-ul lor (veşmânt pentru
rugăciune). Au citit Psalmul 22 cât au putut de tare.
Femeile strigau tare, cu mare seriozitate: «Dumnezeul meu,
Dumnezeul meu pentru ce m-ai părăsit? Pentru ce stai departe
de mântuirea mea, de cuvintele geamătului meu? Strig ziua,
Dumnezeul meu, şi nu-mi răspunzi; strig şi noaptea, şi tot
n-am odihnă». Bărbaţii de asemenea plângeau şi recitau
psalmi, litanii şi rugăciuni. Cei mai mulţi dintre aceştia
îşi lipeau buzele de pietre şi le sărutau. Ascultând
rugăciunile lor patetice mi-am amintit ce au spus rabinii în
Talmud — că «De la nimicirea Templului, porţile rugăciunii
sunt închise şi numai porţile lacrimilor sunt deschise».
Rabinul repeta cu intonaţie tristă:
«Pentru palatul care stă pustiu» etc.
Cea mai înduioşătoare jelire pentru
Ierusalim poate fi auzită şi în casele evreilor pioşi. La
miezul nopţii se înfăşoară în veşmintele pentru rugăciune,
îşi pun cenuşă pe cap şi se culcă la pământ. Apoi în ton
melancolic recită:
«Un glas de suferinţă din vechiul turn
din Rama,
Un glas de tânguire de pe dealul sfânt al
Sionului;
Vai! diadema mea şi zestrea-mi de regină,
Onorurile tinereţii încă mi le mai
amintesc.
Întunecos îmi este lăcaşul singuratic
În care în vechime un tron de splendoare
stătea.
Cea mai frumoasă mireasă a lui Iehova
numele-mi era;
Dar acum sunt părăsită, nemângâiată,
forţată
Să rabd mânia şi răzbunarea-I grea;
Bucuriile mele s-au dus, inima îmi este
pustie.
Veniţi, plângeţi, fiicelor, alături de
mine,
Căci jalea să-mi potolească nimenea nu
vine.
Înjosită de la starea înaltă fără
pereche,
Victima mândriei şi deşertăciunii
nesăbuite,
Inima care-mi bate cu violenţă
cutremurătoare
Se zbate în colivia ei de suferinţă fără
speranţă.
Iuda se tânguieşte în pocăinţă
înlăcrimată,
O văduvă care jeleşte în captivitate.
Am fost regină strălucită în Solima,
Un nor de aur fost-am, muntele lui
Dumnezeu;
Acuma însă jefuită de păgâni, nu mă
aştept
((277))
Să calce drumul pustiei vreun peregrin
mai sărac decât mine.
Toţi pruncii fost-au smulşi de la sânul
meu,
Bătrânii au fost ucişi, pământul
scufundat în sânge.
Nimeni nu pune la inimă starea-mi
nefericită?
Şi nimeni nu opreşte lacrima ce curge în
şuvoaie?
Şi nimeni nu alină durerea ce sufletul
străpunge?
Şi nimenea nu zice: «Nu vor îndrăzni
păgânii
Să îl numească soţul meu?» O, săgeată
otrăvită.
Batjocurile crude pe care sunt silită să
le-ndur!
Tată al îndurărilor, vino, întoarce-Te cu
har
Către lăcaşele Sionului iarăşi
înfrumuseţate.
Lasă ca ochii Israelului să privească
locuinţa Ta
Restaurată; apoi ascultă cântul aleluia,
Glasuri ce-nalţă imnuri, rasa
răscumpărată,
Salută zidul ce se-nalţă, al templului
etern».
După aceasta se citesc câţiva psalmi şi
se fac rugăciuni. Când se ridică de la pământ, ei spun:
«Scutură-te de praf; ridică-te şi aşează-te, o Ierusalime.
Eliberează-te din lanţurile de la gât, o fiică a Sionului
captivă.»
O rugăciune remarcabilă făcută cu aceste
ocazii şi care se referă fără îndoială la Isaia 7:14 este:
«În milă, Doamne, ascultă rugăciunea
poporului Tău:
Împlineşte dorinţa Israelului care
jeleşte.
O, scut al lui Avraam, trimite-L pe
Răscumpărătorul,
Şi cheamă numele Lui glorios Emanuel»”.
Numai după ce şi alte persecuţii vor fi
împins mai mulţi dintre evreii săraci spre Palestina şi
civilizaţia modernă va fi încă mai avansată acolo, clasele
mai bogate ale evreilor vor fi atrase într-acolo; şi atunci
va fi în mare măsură din motive egoiste — când timpul de
necaz mare şi general va face ca proprietatea să fie mai
puţin sigură în alte ţări decât acum. Atunci Palestina,
departe de socialism şi anarhism, va părea a fi un port de
siguranţă pentru evreii bogaţi. Dar la ritmul actual al
progresului în aceaste diferite direcţii, următorii
cincisprezece ani vor fi martorii multor lucruri în
Palestina.
Orbirea lui Israel îndepărtându-se
Există un alt aspect al profeţiei
referitoare la Israelul trupesc, a cărui împlinire ar trebui
să începem să o vedem acum.
((278))
Apostolul Pavel a declarat: „O parte din
Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra
plinătatea neamurilor” — adică până când numărul aleşilor
dintre neamuri, care împreună cu rămăşiţa lui Israel vor
constitui faza spirituală a Împărăţiei, vor fi intrat în
acea înaltă favoare, de la care Israelul ca naţiune a fost
respins, şi faţă de ale cărei avantaje ei ca popor au
continuat să fie orbi. În sensul cel mai deplin deci,
orbirea Isaraelului Trupesc, altfel numit Iacov, nu va trece
până când alegerea Israelului Spiritual va fi completată. Şi
suntem informaţi în mod clar (Rom. 11:26) că restabilirea şi
eliberarea lor din orbire şi prejudecată va veni de la
(muntele) Sion, Biserica glorificată sau Împărăţia. Dar după
cum Împărăţia Sionului a început într-o anumită măsură în
1878, când Împăratul nostru Şi-a luat marea Sa putere ca să
împărăţească, deşi clasa „picioarelor” nu era încă pe deplin
dezvoltată şi glorificată, tot aşa favoarea lui Dumnezeu
faţă de „Iacov”, prin Sion, şi-a avut în mod potrivit un
început atunci, deşi nu va ajunge la ei în măsura cea mai
deplină până când membrele „picioare” ale trupului lui
Cristos vor fi de asemenea glorificate. Şi după cum 1881 a
fost timpul paralel pentru trecerea luminii de la Iacov la
neamuri, tot aşa el marcheză şi timpul începutului
întoarcerii din nou a unei lumini speciale la evreii de
multă vreme orbiţi. Şi fidelă modelului ei evreiesc,
Biserica Creştină nominală se împiedică acum orbeşte, în
timp ce numai o mică rămăşiţă a ei este binecuvântată. Cât
de convingătoare şi adecvate sunt aici cuvintele
apostolului: „Nu te îngâmfa dar, ci teme-te! Căci dacă
Dumnezeu n-a cruţat ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe
tine”.
Dar recunoşterea generală a adevăratului
Mesia şi a Împărăţiei Sale se va întâmpla fără îndoială sub
şi prin patriarhii şi profeţii restabiliţi, a căror
restabilire perfectă va fi prima lucrare a Cristosului după
ce întregul „trup” va fi glorificat. Dar orbirea lor va
începe să treacă mai înainte; şi deja a început o mare
mişcare spre Cristos, în special printre evreii ruşi.
Privind în această direcţie, semnele
timpurilor sunt atât de pronunţate încât sunt
surprinzătoare. Remarcabila mişcare ((279))
religioasă în progres printre evreii din Rusia de Sud aduce
mii din acel popor la o recunoaştere a lui Isus Cristos ca
mult promisul Mesia, şi la o recunoaştere a păcatului lor
naţional, în respingerea şi răstignirea Lui. Şi acesta nu
este în nici un sens rezultatul activităţii misionare
creştine: este o mişcare independentă, apărută în întregime
pe sol evreiesc. Liderul mişcării este un evreu, d-nul
Joseph Rabinowici, fost negustor şi mai târziu avocat, om de
înaltă reputaţie printre cei din poporul lui. D-nul
Rabinowici n-a fost un rabin evreu, şi nici el, nici alţii
dintre bărbaţii de frunte ai mişcării n-au fost clerici ai
vreunei secte sau crez. Cu privire la această mişcare, cităm
dintr-un articol din Harper's Weekly şi din alte
rapoarte, după cum urmează:
„Dezvoltarea ei a fost în aşa fel încât
se poate spune despre ea cu încredere că nu mai este un
simplu experiment cu şanse îndoielnice de existenţă
permanentă. A manifestat o vitalitate remarcabilă; creşterea
ei a fost fermă si sănătoasă, pozitivă în caracter, evitând
totuşi orice grabă nefirească şi orice extreme periculoase.
Fiind recunoscută de autorităţile ruseşti ca o religio
licita, ea are acum o existenţă legală şi drepturi
legale. Caracterul ei o marchează ca unul dintre fenomenele
unice din caleidoscopul pestriţ al intereselor naţionale,
sociale şi religioase care împart inimile şi minţile celor o
sută şaisprezece milioane de supuşi ai ţarului.
Credinţa acestei comuniuni noi mai este
deosebită şi prin aceea că ei nu intenţionează să formeze o
legătură organică de vreun fel cu nici o formă existentă a
creştinismului, ci, având scopul mărturisit de a ignora
dezvoltarea istorică a doctrinelor din era apostolică
încoace, să-şi scoată învăţăturile direct din sursa Noului
Testament, fără a avea vreo consideraţie specială pentru
formulele doctrinelor aflate în bisericile ortodoxe ale
timpurilor noastre. Ea pretinde a fi modelată după adunările
iudeo-creştine din zilele apostolilor.
Energic în caracter şi ambiţios în
autoperfecţionarea şi avansarea politică, socială şi morală
a poporului său, d-nul Rabinowici a devenit cu ani în urmă
cunoscut ca prieten zelos al reformei printre evreii din
răsărit. Cu o educaţie şi o iniţiativă ((280)) cu
mult deasupra fraţilor lui, el a pornit în căutare de căi şi
mijloace ca să-şi atingă idealurile şi scopurile. A făcut ce
a putut să le asigure drepturi politice mai bune, dar n-a
fost capabil să-i apere de persecuţiile feroce care s-au
pornit împotriva nefericiţilor israeliţi din Rusia, din
România şi din ţările învecinate. El s-a familiarizat cu
gândirea filosofică avansată a occidentului, în speranţa că
adoptarea acesteia de către poporul său îl va ridica pe un
plan mai înalt şi astfel îi va asigura idealuri mai înalte
şi scopuri mai nobile. Dar a învăţat curând să pună la
îndoială atât eficienţa mijloacelor cât şi posibilitatea de
a le aplica la un popor pe care secolele de persecuţii şi
ultraconservatorism l-au făcut insensibil la principii atât
de diferite de ideile lui tradiţionale. El a încercat şi
să-i despartă de lăcomia lor pentru câştig, care, alături de
exerciţiile lor religioase formale, este factorul
atotstăpânitor şi atotdegradant în mintea evreului oriental.
Dar străduinţele lui de a stabili colonii agricole pentru
ei, atât acasă cât şi în Ţara Sfântă, s-au dovedit eşecuri.
Când era în Palestina, s-a copt în el convingerea, printr-un
studiu independent al Noului Testament în relaţiile lui cu
Vechiul Testament, că Israelul făcuse greşeala vieţii lui
naţionale şi că devenise necredincios misiunii sale
istorice, prin respingerea lui Isus Cristos.
Această convingere cu privire la Cristos,
ca întruchiparea şi împlinirea profeţiilor din vechime, şi a
idealurilor şi scopurilor lui Israel ca naţiune, este ideea
centrală în jurul căreia se învârteşte întreaga mişcare.
Principiile enunţate de umilul Nazarinean sunt recunoscute
ca singurele care pot împlini destinele oamenilor şi care-i
pot face în stare să atingă scopul pentru care ei au fost
puşi deoparte ca popor ales. Este astfel privit ca o ruptură
serioasă în dezvoltarea naturală şi istorică a Israelului,
faptul că acum o mie opt sute de ani acest popor a refuzat
ca naţiune să accepte acele idei şi principii care sunt
privite de toţi creştinii, şi acum şi de d-nul Rabinowici şi
de adepţii lui, ca singurul rezultat corect şi legitim al
întregii dezvoltări istorice anterioare a Israelului. Scopul
ideal al reformatorului din Chişinău este să vindece această
ruptură, ((281)) printr-o repornire de unde poporul
ales a intrat prima dată pe o cale greşită a dezvoltării
naţionale. În 1880 el a publicat un program în care pleda în
favoarea reorganizării complete a sistemului rabinic. A fost
activ apoi în lucrarea unei societăţi pentru promovarea
agriculturii printre evreii din sudul Rusiei; şi în zilele
de persecuţie din 1882 el a susţinut cu sârguinţă
întoarcerea poporului său în Palestina. În acea perioadă a
avut loc schimbarea în convingerile lui religioase. N-a fost
rezultatul lucrării misionare creştine, şi el nu este un
convertit în sensul obişnuit al cuvântului. Schimbarea s-a
produs treptat, şi numai după lungă deliberare s-a copt în
mintea sa ideea organizării adunărilor creştine de
naţionalitate evreiască. După întoarcerea sa din Palestina
convingerea lui a fost: «Cheia Ţării Sfinte se află în mâna
Fratelui nostru Isus». În cuvintele «Isus Fratele nostru» se
află miezul vederilor sale religioase. Lucrarea lui a avut
succes şi mulţi îi acceptă învăţăturile”.
Când d-nul Rabinowici a început să se
gândească la faptul că ar trebui să fie un credincios
mărturisit şi deschis în Cristos, el a fost tare nedumerit
de numărul sectelor printre creştini şi a ezitat să se
alăture vreuneia din ele. El spune: „După cum pentru a
ajunge în Canaan trebuie trecut Iordanul, tot aşa calea spre
posesiunea şi odihna spirituală este Isus”. În ceea ce
priveşte Cina Domnului, el spune că membrii Noului Legământ
nu sărbătoresc aceasta decât ca o Cină Pascală. Ei însă (ca
şi noi) nu văd cum ar putea să o sărbătorească la date
diferite. El spune că Domnul Isus Cristos nu le-a poruncit
ucenicilor Lui să-şi amintească învierea Lui, ci să şi-L
amintească pe El. Nici el, nici adepţii lui nu ţin duminica
drept Sabat, ci continuă respectarea Sabatului evreiesc.
Circumcizia este încă respectată, dar nu este considerată
necesară pentru mântuire.
S-a raportat că un pastor luteran a
propus unui comitet din Londra ca d-nul Rabinowici să fie
angajat de Societatea lor ca misionar pentru evrei.
Comitetul a refuzat, deşi numai pe motivul că el nu era
atunci botezat. Totuşi, de atunci încoace el a fost botezat
la Berlin, nu în Biserica Luterană, ((282)) nici în
Biserca Anglicană, ci pur şi simplu în Biserica lui Cristos.
D-nul Rabinowici se află în posesia unor scrisori primite de
la evrei din toate părţile Rusiei şi României, care se
interesează de mişcare, de regulile şi doctrinele ei, cu
scopul de a i se alătura, sau de a începe alta asemănătoare.
„D-nul Rabinowici are un spirit foarte
blând, umilit şi iubitor, şi răspunde repede, chiar până la
lacrimi, la asigurările de afecţiune creştină. El nu doreşte
să se identifice cu nici o sectă, ci doreşte să-şi ia
creştinismul din Noul Testament şi să iasă din vechile
obiceiuri şi doctrine la altele noi, pe măsură ce Spiritul
sfânt îl învaţă în studiul său continuu şi evlavios al
întregului Cuvânt al lui Dumnezeu.”
Prof. Franz Delitzsch din Leipzig,
liderul misiunilor evreieşti din Germania şi redactor la
Saat auf Hoffnung (Sămânţa Speranţei), o
publicaţie trimestrială dedicată acestei lucrări, a publicat
o broşură de aproximativ 75 de pagini despre această nouă
evoluţie religioasă, în care cel mai întins spaţiu este
ocupat de documente originale, în traducere ebraică şi
germană, cu privire la această mişcare. Aceste documente
cuprind treisprezece teze; o Mărturisire de Credinţă a
Bisericii Naţionale Evreieşti a Noului Testament; Explicarea
Credinţei în Mesia, Isus din Nazaret, în înţelesul acestei
congregaţii; o Haggada pentru israeliţii care cred în Mesia,
Isus din Nazaret; şi în cele din urmă, o Ordine a Cinei
Domnului. Ca anexe sunt adăugate o declaraţie a unui
învăţător, Friedmann, pentru evreii care cred în Cristos, şi
o declaraţie adoptată de o conferinţă a acestora din urmă,
ţinută la Chişinău. Mica broşură conţine toate materialele
pentru un studiu al noii mişcări.
Aceste teze, care trebuie privite ca baza
noii credinţe, încep cu o relatare a stării deplorabile a
evreilor din Rusia, susţin că strădaniile de îmbunătăţire
din partea evreilor ruşi s-au dovedit zadarnice şi continuă
spunând:
„Este nevoie de o reînnoire morală
profundă şi interioară, de o regenerare spirituală. Trebuie
să lepădăm pe dumnezeul ((283)) nostru fals — iubirea
de bani — şi în locul lui trebuie să stabilim în inimile
noastre un cămin pentru iubirea adevărului şi pentru frica
de rău”. Pentru aceasta însă este nevoie de un lider. Cine
să fie? În Israel nu poate fi găsit nici unul. „Pe bărbatul
care posedă toate calităţile unui lider — iubire pentru
Israel, sacrificarea vieţii, puritate, cunoaştere profundă a
naturii umane, seriozitate în demascarea păcatelor şi
relelor poporului Său — L-am găsit, după o cercetare atentă
în toate cărţile de istorie ale poporului nostru,
[întruchipat] numai într-un singur bărbat, în Isus din
Nazaret”. Israeliţii înţelepţi din zilele Lui nu L-au putut
înţelege; „dar putem spune cu certitudine că El, Isus, numai
El a căutat binele fraţilor Lui. De aceea ar trebui să
sfinţim numele Fratelui nostru Isus”. „Ar trebui să primim
cărţile Evangheliei în casele noastre ca pe o binecuvântare
şi să le unim cu toate Sfintele Scripturi care ne-au fost
transmise de înţelepţii noştri.”
Unul dintre articolele cele mai demne de
atenţie dintr-o serie de articole de credinţă pe care ei
le-au scos este cel care urmează:
„Conform decretului înţelepciunii de
nepătruns a lui Dumnezeu, strămoşii noştri au fost plini de
împietrire a inimii, şi Domnul i-a pedepsit cu spiritul unui
somn profund, aşa încât ei s-au împotrivit lui Isus Cristos
şi au păcătuit împotriva Lui până în ziua de azi. Dar prin
necredinţa lor ei au condus alte naţiuni la un zel mai mare
şi au contribuit astfel la împăcarea omenirii, a celor care
au crezut în Isus Cristos, fiul lui David, împăratul nostru,
când au auzit veştile bune prin mesagerii care promiteau
pace (Isa. 52:7), care fuseseră excluşi în mod ruşinos de la
comuniunea cu Israelul. Ca urmare însă, din acest păcat al
nostru împotriva Cristosului lui Dumnezeu, lumea s-a
îmbogăţit prin credinţa ei în Cristos, iar neamurile în
plinătate au intrat în Împărăţia lui Dumnezeu. [Ei nu sunt
clari aici. La numărul deplin al «turmei mici»
dintre neamuri, şi nu la neamuri în întregime numite în
mod fals creştinătate, se referă Pavel în Romani 11:25].
Acum a sosit şi timpul plinătăţii noastre, şi noi, sămânţa
lui Avraam, vom fi binecuvântaţi prin credinţa noastră în
Domnul Isus Cristos; şi Dumnezeul strămoşilor noştri Avraam,
Isaac şi Iacov va avea milă de noi şi va sădi din nou
ramurile care au fost rupte, în propria ((284))
noastră Rădăcină Sfântă — Isus. Şi astfel tot Israelul va
avea parte de mântuirea veşnică, iar Ierusalimul, Cetatea
noastră Sfântă, va fi reconstruit şi tronul lui David va fi
stabilit în vecii vecilor”.
Ceea ce urmează este un extras dintr-o
scrisoare a d-nului Rabinowici, datată 2 ianuarie 1885,
către un domn din Londra:
„Am primit scrisoarea d-voastră valoroasă
etc. Mi s-a înveselit inima când le-am citit şi am înţeles
cât de mare şi de puternică este iubirea d-voastră faţă de
fraţii Domnului Isus, Mesia, după trup, şi cât este de
scumpă în ochii dvoastră mântuirea naţiunii israelite.
Mă proştern înaintea lui Iehova,
Dumnezeul Domnului nostru Isus; şi din adâncul inimii mele
se revarsă cuvintele minunatului cântăreţ al lui Israel (Ps.
35): «Ruşinaţi şi înfruntaţi să fie cei care vor să-mi ia
viaţa! ... Să se bucure şi să se înveselească cei care
găsesc plăcere în dreptatea mea şi să zică neîncetat: Mărit
să fie Domnul care Îşi găseşte plăcerea în pacea
slujitorului Său!» Amin.
Prin aceasta vă trimit părerile şi
declaraţiile mele referitoare la acei copii ai lui Israel
din Rusia de Sud care cred în Isus ca Mesia. De la ei veţi
ajunge să cunoaşteţi originea credinţei noastre în Isus
(fratele nostru trupesc), Mesia. El este dorinţa noastră şi
dorul cel mai profund al inimilor noastre. Prietenii noştri
englezi şi fraţi în Isus, Mântuitorul nostru, pot fi
convinşi prin broşura de mai sus că după ce Domnul Şi-a
descoperit braţul Său sfânt în ochii tuturor naţiunilor şi
toate marginile pământului au văzut mântuirea Dumnezeului
nostru, acum a sosit timpul când se vor îndepărta din
mijlocul lui Israel toţi oamenii necuraţi, iar purtătorii
vaselor Domnului vor fi curăţiţi.
Adevărat, mântuirea Domnului nu poate
ieşi şi intra în lume în grabă (Iosua 6:1), nici nu poate
umbla cu repeziciune; dar acum, deoarece Iehova, Avangarda
şi Împăratul Universului, a trecut înaintea poporului
Israel, Dumnezeul lui Israel va veni şi ca Ariergardă, ca
Strângător al proscrişilor lui Israel. Îmi dedic timpul şi
numele binelui naţiunii mele încăpăţânate şi nefericite, ca
să le mărturisesc cu îndrăzneală, în puterea lui Dumnezeu,
evanghelia făgăduinţei pe care o primiseră ((285))
părinţii noştri; şi anume, că Dumnezeu L-a ridicat pe Isus
din Nazaret, din sămânţa lui David, ca Mântuitor al lui
Israel.
Prin profunzimea bogăţiilor şi
înţelepciunii lui Dumnezeu, Cel prea înalt, părinţii noştri,
care au fost primitorii făgăduinţei, s-au răzvrătit
împotriva lui Isus, pentru ca harul să fie acordat
naţiunilor păgâne, nu prin vreo făgăduinţă, ci prin harul
din evanghelia lui Mesia. Acum, după ce a intrat plinătatea
dintre neamuri, a sosit timpul ca noi, fiii lui Israel, să
ne întoarcem la Dumnezeul şi Împăratul lui Israel şi să fim
copiii Lui preaiubiţi. Ar trebui să acceptăm moştenirea
noastră de la Iacov, care este fără limită; căci noi suntem
moştenitorii legitimi, copii ai lui Avraam, ucenici ai lui
Moise, servitori ai casei lui David pe vecie. Astfel
plinătatea noastră (adică, venirea multor israeliţi
la Cristos) va fi bogăţia noastră şi a naţiunilor, potrivit
cuvintelor lui Iehova prin sf. Pavel, un întâi-născut al lui
Israel şi în acelaşi timp cel mai important dintre păgânii
care s-au întors.
Printre fraţii mei, şi în adunări mari,
eu atrag atenţia cu seriozitate: «Scutură-ţi ţărâna de pe
tine; îmbracă-te cu hainele tale frumoase, poporul meu; prin
fiul lui Isai, Isus din Nazaret, Domnul a făcut lucruri mari
pentru tine, o Israele, pentru ca El să facă lucruri mari şi
printre naţiunile pământului, care au fost binecuvântate
prin strămoşii noştri».
Eu Îi mulţumesc foarte mult lui Dumnezeu
pentru că văd mii care ascultă cu bucurie. Fiii mulţi şi
vrednici ai lui Israel aşteaptă şi tânjesc după ceasul
harului Dumnezeului nostru. Vă implor, în numele fraţilor
noştri din Rusia care caută mântuirea, ca prietenii Domnului
nostru Isus Cristos, oriunde ar fi ei, să nu tacă, ci să dea
sfat şi să vorbească îndrăzneţ, până când Emanuel va fi şi
cu noi, până când Iehova ni-L va arăta pe El şi locuinţa
Lui.
Acestea sunt cuvinte umile scrise din
depărtare”.
Joseph Rabinowici
Pe lângă această remarcabilă trezire, o
mişcare asemănătoare a progresat în Siberia, despre care
avem relatarea următoare din Presbyterian Witness (Martorul
Presbiterian):
„Din Siberia îngheţată vin veşti despre o
mişcare evanghelică în esenţă la fel cu aceea a d-nului
Rabinowici. Liderul este ((286)) Jacob Scheinmann, un
evreu polonez, care acum 20 de ani prin gândire independentă
a ajuns la concluzia că Isus din Nazaret, fiul lui David, a
fost adevăratul Mântuitor. Evreii talmudici stricţi au făcut
să fie dus în Siberia, unde s-a trudit timp de cincisprezece
ani, aproape nebăgat în seamă, să deştepte credinţa în
tovarăşii lui exilaţi. Printre corespondenţa neridicată care
a fost găsită la Tomsk, unde era el angajat în afaceri, era
o broşură scrisă de Rabinowici, cu care a luat legătura
imediat. Acesta se ocupa de răspândirea vederilor sale prin
broşura intitulată «Vocea celui care strigă în pustie».
Traducerea evreiască a Noului Testament făcută de către
Delitzsch este citită şi studiată cu sârguinţă de evreii
siberieni. Se spune că cel puţin 36.000 de exemplare au fost
folosite astfel”.
Vedem astfel indicii remarcabile ale
favorii lui Dumnezeu care se întoarce la Israel: în
scoaterea lor din alte ţări prin persecuţii mari, prin
deschiderea Palestinei ca să-i primească, invitându-i acolo
prin providenţe speciale în favoarea lor, sub forma unor
întreprinderi de binefacere pentru ameliorarea şi ajutorarea
lor, şi de asemenea prin această mişcare semnificativă care
este începutul îndepărtării orbirii lui Israel. Şi cât de
evident este că totul vine de la Dumnezeu! În această
lucrare de restabilire a Israelului Trupesc, precum şi în
marea lucrare a secerişului pentru adunarea Israelului
Spiritual, biserica nominală acum respinsă este cu totul
ignorată ca mijloc. În ambele aceste mari lucrări acum în
progres, diferitele organizaţii ale „Creştinătăţii” nominale
sunt discret puse deoparte; şi la timpul Lui şi în felul
Lui, şi prin instrumente noi, umile, fără titlu, ca în
secerişul iudaic, Dumnezeu face ca marea Sa lucrare să
prospere şi să progreseze.
Şi acum întrebăm: Ce înseamnă aceasta?
Care va fi rezultatul acestei lucrări ciudate şi minunate,
ale cărei începuturi însemnate şi ai cărei paşi rapizi sunt
atât de evidente în această perioadă de seceriş? Apostolul
Pavel arată în mod clar că readunarea Israelului înseamnă o
readunare, sau o ((287)) restabilire pentru întreaga
omenire: „Dacă deci căderea lor a fost o bogăţie pentru lume
şi împuţinarea lor o bogăţie pentru neamuri [aşa cum a fost
întoarcerea favorii divine la ei], ce va fi plinătatea
întoarcerii lor?” Prin respingerea Israelului Trupesc
neamurile au primit favoarea chemării de sus, şi „puţinii”
care o apreciază şi care înving obstacolele din calea
obţinerii ei vor fi înălţaţi la moştenire împreună cu
Cristos. Ei vor forma corpul lui Cristos, marele Eliberator.
Acesta a fost scopul şi va fi rezultatul respingerii
Israelului Trupesc; dar readunarea lor şi restabilirea în
ţara făgăduinţei marchează un alt pas în marele plan
divin: ele declară că restabilirea tuturor lucrurilor „mai
întâi la iudeu” dar în cele din urmă la „toate familiile
pământului” este pe punctul de a începe. Marele Jubileu al
Pământului este pe punctul de a fi inaugurat şi în ordinea
lui Dumnezeu începe cu evreul. Astfel văzuţi, fraţii
Rabinowici şi Scheinmann şi colaboratorii lor sunt
instrumentele lui Dumnezeu în pregătirea vechiului Său popor
pentru restabilire, întocmai cum este şi privilegiul nostru
de a fi lucrători împreună cu Domnul în lucrarea de
recoltare legată de perioada de seceriş a Veacului
Evanghelic şi a clasei alese, spirituale. Desigur,
întoarcerea deplină a lui Israel în ţara lui şi în
favoare divină va însemna că marele Eliberator, Cap şi corp,
prin care trebuie să fie împlinită restabilirea, a fost
înălţat la putere, că a venit Împărăţia şi că lucrarea
restabilirii, din care Israelul trupesc va fi un prim-rod, a
început deja. Prin urmare, „dacă lepădarea lor a adus
împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă
dintre cei morţi?” — restabilire — nu numai pentru cei în
viaţă, ci şi pentru cei morţi, potrivit făgăduinţei; şi nu
numai pentru Israel, ci pentru toată omenirea, al cărei tip
a fost Israelul şi care va fi un prim-rod. Actualele
începuturi ale favorii pentru Israel sunt numai picături
înaintea unei ploi puternice care va înviora nu numai pe
Israel, ci întreaga omenire. Şi cu toate că valurile luptei
vor lovi încă greu împotriva Israelului şi îl vor duce
pentru un timp într-o strâmtorare şi un necaz încă şi mai
mare, în ((288)) mijlocul tuturor acestora Dumnezeu
va fi cu el şi la timpul potrivit îl va ajuta şi-l va
înălţa.
În legătură cu aceasta, subiectul următor
din comunicatele presei publice este cu certitudine foarte
semnificativ. Rezultatul mişcării va fi urmărit cu profund
interes de către toţi cei care umblă în lumina adevărului
prezent şi care înţeleg din Cuvântul lui Dumnezeu că a sosit
timpul pe care Dumnezeu la anunţat prin profetul Isaia când
a spus: „«Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu», zice
Dumnezeul vostru. «Vorbiţi inimii Ierusalimului şi
strigaţi-i că timpul lui de suferinţă [timpul lui
stabilit] s-a sfârşit ... căci a primit din mâna
Domnului de două ori* cât toate păcatele lui»”. Isa. 40:1,
2.
*Vol. II, cap. 7
Comunicatul la care s-a făcut referire
spune după cum urmează:
O Împărăţie evreiască propusă
Washington D. C., 5 martie 1891
„William E. Blackstone, din Chicago, a
vizitat astăzi pe preşedintele Statelor Unite însoţit de
Secretarul Blaine şi a prezentat un memoriu în numele
evreilor ruşi.
El a explicat că memoriul era rezultatul
unei conferinţe a creştinilor şi a evreilor ţinută recent în
Chicago, şi a atras atenţia deosebită asupra faptului că
acesta nu era contra Rusiei, ci căuta pe o cale paşnică să
dea evreilor controlul asupra vechii lor patrii — Palestina.
El a indicat multe dovezi ale
posibilităţii de dezvoltare mare a acelei ţări, atât din
punct de vedere agrar cât şi comercial, sub un guvern
energic, şi a spus că drumul de fier care se construieşte
acum de la Iaffa la Ierusalim, dacă ar fi extins spre
Damasc, Tadmor şi de-a lungul Eufratului, ar deveni sigur o
cale internaţională.
El a spus că sărăcia guvernului turc dă
semnificaţie despăgubirii propuse, prin finanţarea unei
părţi din datoria naţională a Turciei de către capitaliştii
evrei, şi că se cer numai negocieri diplomatice paşnice, cu
scopul ca toată proprietatea ((289)) privată asupra
pământului şi orice proprietate să fie cu grijă respectată
şi protejată. În încheiere el a spus că, fiind în termeni
atât de amicali cu Rusia şi neavând complicaţii în Orient,
este cât se poate de potrivit şi de încurajator ca guvernul
nostru să iniţieze această mişcare amicală, să le dea
acestor milioane de evrei rătăcitori o patrie stabilă şi
permanentă.
Preşedintele a ascultat cu atenţie
remarcile d-lui Blackstone şi a promis că va acorda atenţie
serioasă acestui subiect”.
Memoriul
Textul memoriului este după cum urmează:
„Ce se va face pentru evreii ruşi? Este
atât neînţelept cât şi inutil să încercăm să dictăm Rusiei
cu privire la afacerile ei interne. Evreii au trăit ca
străini pe domeniile ei de secole, şi ea crede că ei sunt o
povară pentru resursele ei şi că sunt păgubitori pentru
binele populaţiei ei ţărăneşti, şi nu le va îngădui să
rămână. Este hotărâtă în privinţa faptului că ei trebuie să
plece. Prin urmare, ca şi Sefardzii din Spania, aceşti
Aşchenazi trebuie să emigreze. Dar unde să meargă două
milioane de oameni aşa de săraci? Europa este aglomerată şi
nu mai are loc pentru mai multă populaţie ţărănească. Să
vină în America? Aceasta ar fi o cheltuială imensă şi ar
necesita ani de zile.
De ce să nu le dăm înapoi Palestina?
Potrivit împărţirii făcute de Dumnezeu neamurilor, ea este
patria lor — o posesiune inalienabilă din care au fost
expulzaţi cu forţa. Cultivată de ei, a fost o ţară
remarcabil de rodnică, susţinând milioane de israeliţi care
i-au cultivat cu hărnicie dealurile şi văile. Ei au fost
agricultori şi producători, precum şi o naţiune de mare
importanţă comercială — centrul civilizaţiei şi al religiei.
Se spune, de asemenea, că se înmulţesc ploile şi că există
multe dovezi că pământul îşi recapătă vechea lui
fertilitate.
Puterile care sub tratatul de la Berlin,
din 1878, au dat Bulgaria bulgarilor şi Serbia sârbilor, de
ce n-ar da acum înapoi Palestina evreilor? Aceste provincii,
precum şi România, Muntenegru şi Grecia au fost smulse
turcilor şi date posesorilor lor naturali. Nu aparţine
Palestina evreilor la fel de legitim?
((290))
Dacă ar putea avea autonomie în
guvernare, evreii din lume s-ar uni ca să transporte şi să
stabilească pe fraţii lor suferinzi în patria lor
venerabilă. Timp de mai bine de şaptesprezece secole ei au
aşteptat cu răbdare o astfel de ocazie privilegiată. Ei n-au
devenit fermieri în altă parte pentru că au crezut că erau
locuitori temporari în diversele naţiuni şi trebuiau totuşi
să se întoarcă în Palestina şi să-şi cultive propriul lor
pământ. Orice drepturi legitime prin posesie i-ar fi putut
reveni Turciei, acestea pot fi compensate uşor, probabil de
către evreii care-şi asumă o parte echitabilă din datoria
naţională.
Credem că acesta este un timp potrivit
pentru toate naţiunile şi în special pentru naţiunile
creştine ale Europei, să arate bunăvoinţă faţă de Israel. Un
milion de exilaţi, prin suferinţele lor îngrozitoare,
apelează într-un mod vrednic de milă la compătimirea,
dreptatea şi omenia noastră. Să le restituim ţara de care ei
au fost jefuiţi într-un mod atât de crud de strămoşii noştri
romani.
În acest scop cerem cu respect Excelenţei
sale Benjamin Harrison, Preşedinte al Statelor Unite şi
Distinsului J. G. Blaine, Secretar de Stat, să-şi folosească
funcţiile şi influenţa lor bună la guvernele maiestăţilor
lor imperiale — Alexandru al III-lea, Ţarul Rusiei;
Victoria, Regina Marii Britanii şi Împărăteasa Indiei;
William al II-lea, Împăratul Germaniei; Franz Joseph,
Împăratul Austro-Ungariei; Abdul Hamid al II-lea, Sultanul
Turciei; Maiestatea Sa, Maria Cristina, Regina regentă a
Spaniei; la guvernul Republicii Franceze şi la guvernele
Belgiei, Olandei, Danemarcei, Suediei, Portugaliei,
României, Serbiei, Bulgariei şi Greciei, pentru a asigura
ţinerea grabnică a unei conferinţe internaţionale pentru a
analiza starea israeliţilor şi pretenţia lor la Palestina ca
patria lor străveche, şi pentru a promova pe toate celelalte
căi drepte şi potrivite alinarea stării lor suferinde”.
(Memoriul este semnat de oameni
proeminenţi de toate profesiile şi crezurile din Chicago,
Boston, New York, Philadelphia, Baltimore şi Washington.)
((291))
Chestiunea anglo-israelită
De la publicarea primei ediţii a acestui
volum încoace a apărut o critică a lui şi în special a
acestui capitol într-un ziar englez — The Banner of
Israel (Stindardul lui Israelul) — dedicat
teoriei că popoarele anglo-saxone sunt reprezentanţii celor
„zece seminţii pierdute” ale lui Israel. Cele ce urmează au
apărut în numărul din decembrie 1891 al revistei noastre
Turnul de Veghere al Sionului. Îl publicăm aici, crezând că
va fi de interes, deoarece atinge puncte în plus, după cum
urmează:
Redactorului ziarului The Banner of
Israel —
Dragă domnule: Mi-a venit în atenţie un
articol recent din revista dumneavoastră, comentând asupra
Studiilor în Scripturi, Vol. III, şi în special referirea
acestuia la Chestiunea Anglo-Israelită în legătură cu
întoarcerea evreilor în Palestina; şi deoarece pare a cere
un răspuns, mă grăbesc să răspund pe scurt la el.
Problema în discuţie se întoarce asupra
chestiunii dacă, după separarea celor zece seminţii de cele
două seminţii ale lui Israel, în zilele lui Roboam, ele s-au
reunit vreodată, fie în realitate fie în mod socotit.
Corespondentul d-voastră susţine că n-a existat reunire şi
că numele Israel de la acea dată înainte a aparţinut
exclusiv celor zece seminţii, şi nu celor două seminţii,
Iuda şi Beniamin, cunoscute ca iudei. Această eroare pare
necesară pentru teoria lui: că anglo-saxonii sunt acele zece
seminţii şi că prosperitatea lor se datorează acestui fapt.
Noi susţinem că de la perioada pustiirii de şaptezeci de
ani, şi în special de la întoarcerea din captivitatea
babiloniană, naţiunea lui Israel a fost recunoscută de
Dumnezeu ca una, incluzând pe toţi din toate seminţiile care
au respectat făgăduinţele lui Dumnezeu şi s-au întors în
Palestina când Cirus a scos decretul de permitere. Noi
susţinem că toţi cei care nu s-au întors n-au fost din
statul Israel, n-au fost israeliţi adevăraţi, ci de atunci
înainte au fost consideraţi ca neamuri. Afirmăm de asemenea
că cei „pierduţi” care n-au fost israeliţi adevăraţi vor
necesita ((292)) recunoaştere şi binecuvântare sub
Noul Legământ în timpul Veacului Milenar care vine, şi nu în
timpul Veacului Evanghelic. Asupra unor puncte pare să
existe o uşoară neînţelegere a poziţiei noastre. Noi nu
negăm că cele zece seminţii s-au separat de cele două, nici
că cele zece care reprezintă majoritatea au reţinut ca atare
numele original al tuturor (Israel), nici că cele două
seminţii au ajuns să fie cunoscute ca Iuda, nici că a fost
un motiv însemnat pentru separare, nici că aceasta a fost în
acord cu planul lui Dumnezeu pentru pedepsirea lor, nici că
cele zece seminţii au mers în captivitate cam cu şaptezeci
de ani înaintea celor două seminţii, nici că se poate ca
Dumnezeu să aibă vreo parte de binecuvântare pentru urmaşii
celor zece seminţii, precum şi pentru cei din cele două
seminţii şi pentru toate familiile pământului, în „timpurile
restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a
vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”.
Fapt. 3:19-21.
Ceea ce susţinem noi este că Marele
Învăţător a avut dreptate când a declarat că „Mântuirea vine
de la iudei” şi că marele apostol a avut dreptate când a
declarat că ordinea lui Dumnezeu este — „Slavă, cinste şi
pace va veni peste oricine face binele: întâi peste iudeu,
apoi peste grec. Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în
vedere faţa omului” (Rom. 2:10, 11). Înţelegerea noastră
despre aceasta este că după captivitatea babiloniană numele
iudeu a devenit sinonim cu israelit, şi i-a inclus pe toţi
care ţineau Legea şi care sperau în împlinirea făgăduinţelor
avraamice — inclusiv pe unii din cele zece seminţii precum
şi pe prozeliţii dintre Neamuri — toţi care erau circumcişi.
Mai mult, chiar la timpul revoltei celor zece seminţii, nu
toţi membrii individuali ai acelei seminţii s-au alăturat la
aceasta. Unii au rămas credincioşi regatului lui Iuda şi au
continuat să trăiască printre iudei. 1 Împ. 12:17.
Noi am aflat, şi am indicat acel fapt
semnificativ, că Domnul nostru şi apostolii s-au adresat
celor „douăsprezece seminţii” sub un singur nume — „Casa lui
Israel” — şi ((293)) aceasta, de asemenea, vorbind
direct celor care locuiau în Ierusalim, care, după cum
recunosc toţi, erau mai cu seamă din seminţia lui Iuda, dar
în parte din toate cele douăsprezece seminţii. Faptul că
Domnul şi apostolii s-au adresat astfel celor douăsprezece
seminţii ca unei naţiuni, şi au aplicat la ei profeţii în
această calitate, ni se pare suficient motiv pentru ca şi
noi să facem la fel.
A cita textele din Scripturi referitoare
la diferitele faze ale subiectului ar necesita mult spaţiu;
dar oricine va lua o Concordanţă Young, va merge la
pagina 528 şi va observa diferitele exemple în care este
folosit cuvântul Israel în Noul Testament, va avea ceea ce
pare a fi o dovadă copleşitoare că Domnul nostru şi
apostolii nu mai priveau Casa lui Israel doar ca „cele zece
seminţii”, ci, aşa cum este exprimat, ca „tot Israelul”.
Observaţi în special textele următoare: Mat. 8:10; 10:6;
15:24, 31; 27:9, 42; Marcu 12:29; 15:32; Luca 1:54, 68, şi
în special versetul 80; de asemenea 2:25, 32, 34; 24:21;
observaţi cu atenţie şi Ioan 1:31, 49; 3:10; 12:13; de
asemenea Fapt. 2:22, 36; 3:12; 4:10, 27; 5:21, 30, 31, 35;
13:16, 24; 21:28; Rom. 9:6, 31; 10:19; 11:25, 26; 1 Cor.
10:18; Galateni 6:16; Efes. 2:12; Filip. 3:5; Evr. 8:8.
„Mântuirea vine de la iudei”, sau de la
israeliţii care au ţinut legământul, în sensul că: 1) Domnul
nostru Isus, Mântuitorul, a venit pe această linie; 2) în
aceea că o rămăşiţă a acestor iudei (apostolii şi cea mai
mare parte din Biserica timpurie), numită o rămăşiţă a lui
Israel (Rom. 9:27; 11:1, 5, 7), au devenit slujitori ai
împăcării ca să ducă mesajul la neamuri; şi 3) în aceea că
pregătirea Domnului este ca, în lucrarea de restabilire din
viitor, Israelul trupesc, recuperat din orbire, va fi
folosit ca mijloc prin care vor curge către toate familiile
pământului izvoarele mântuirii, care vor ieşi de la Israelul
spiritual glorificat; după cum este scris: „Din Sion
[Biserica evanghelică, sau Israelul spiritual glorificat] va
ieşi legea, şi din Ierusalim [Israelul trupesc restabilit]
cuvântul Domnului”. Isa. 2:3.
((294))
Dar în orice caz cele zece seminţii sunt
lăsate afară de la această făgăduinţă şi de la toate
făgăduinţele asemănătoare; pentru că nici Sionul nici
Ierusalimul (nici cele tipice, nici cele reale) nu le-au
aparţinut lor. Ca să aibă vreo parte în legământul făcut cu
Avraam, ei trebuie ori să fie uniţi cu Israelul spiritual,
al cărui Cap este Leul din seminţia lui Iuda, ori
trebuie să se asocieze cu Iuda cel literal la
Ierusalim, pentru a avea parte de porţia lui în timpurile de
restabilire viitoare; pentru că „Domnul va mântui mai întâi
corturile lui Iuda”. Zah. 12:7.
Argumentele corespondentului d-voastră
par a fi rezumate în extrasele următoare, pe care le cităm
din jurnalul dvoastră. El spune:
„Cât despre cei ai lui Israel care nu
s-au întors, o comparaţie a lui Ieremia 29:1, 4, 10 cu Ezra
1:1 arată că decretul lui Cirus a fost în împlinirea unei
profeţii care se referea exclusiv la iudei; şi din Ezechiel
4:3-8 este evident că termenul limită al captivităţii lui
Israel trebuia să se extindă mult peste cel al lui Iuda. Nu
există nici un fel de dovadă că cele zece seminţii au fost
cuprinse în oferta lui Cirus”.
Trebuie să obiectăm la aceste afirmaţii
şi să cerem cititorilor d-voastră să analizeze mai atent
textele citate. Ieremia (29:1-10) nu sfătuieşte poporul să
se stabilească mulţumit, să nu se aştepte vreodată să
se întoarcă la Ierusalim, ci să se stea tihnit acasă pe
teritoriul Babilonului, pentru că nu va fi nici o eliberare
timp de şaptezeci de ani — o perioadă de captivitate mult
mai lungă decât avuseseră vreodată înainte.
Ezra 1:1 nu limitează la membrii lui Iuda
şi Beniamin privilegiul sau libertatea de a se întoarce.
Dimpotrivă, versetul 3 spune că Cirus a extins oferta la
„cine dintre voi este din poporul Lui”; versetul 4
repetă cuvântul prin „oricare”, şi face invitaţia în toată
lumea, cât era stăpânirea lui Cirus, prin cuvintele „în
orice loc”; iar versetul 5 declară că nu numai capii lui
Iuda şi Beniamin au răspuns, ci şi ((295)) „preoţii
şi leviţii, toţi aceia al căror duh îl trezise Dumnezeu”—
adică, toţi aceia ale căror inimi, ca aceea a lui
Simeon, „aşteptau mângâierea lui Israel”. Printre
aceştia erau unii din cele zece seminţii, chiar dacă
erau mai puţini. De exemplu, printre cei care aşteptau cu
Simeon în templu mângâierea lui Israel se afla
prorociţa Ana, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer.
Luca 2:36.
Cât despre citatul din Ezechiel (4:3-8),
nu se oferă nici o sugestie privitoare la timpul când au
fost împliniţi cei patruzeci de ani asupra lui Iuda, sau cei
trei sute nouăzeci de ani asupra rămăşiţei lui Israel.
Corespondentul d-voastră trece cu vederea faptul că deşi
acest necaz este împărţit în două părţi, este reprezentat ca
venind împotriva unui singur popor, ilustrat printr-o
singură capitală, Ierusalimul, care a fost zugrăvit de
profet ca parte din învăţătura din tabloul său. Unii
presupun că lecţia învăţată este aceea că mânia lui Dumnezeu
împotriva celor zece seminţii data de la timpul revoltei,
când au mers în idolatrie, cam cu 390 de ani înaintea
pustiirii Ierusalimului, şi că mânia împotriva celor două
seminţii data cu patruzeci de ani înaintea pustiirii, când,
sub împăratul Manase, cele două seminţii au devenit
idolatre, şi că mânia lui Dumnezeu a încetat, sau a fost
domolită, prin ispăşirea pentru păcatele lor prin pustiirea
completă a Ierusalimului şi a ţării. Dacă acest lucru este
corect, favoarea Lui s-a întors, în timp ce ei erau în
Babilon, la toţi cei care au respectat făgăduinţele Lui şi
au aşteptat să expire cei şaptezeci de ani de pustiire,
pentru a se putea întoarce la închinare lui Dumnezeu în
cetatea şi în templul Lui sfânt.
Răspundem deci că nu există dovezi că cei
doritori, credincioşi din cele zece seminţii au fost
împiedicaţi şi nu sau întors în Ţara Sfântă după cei
şaptezeci de ani de pustiire a ei. Dimpotrivă, dovezile
arată ce ei au avut libertatea să se întoarcă şi că unii
dintre ei au folosit-o.
După ce citează din Studii în Scripturi,
Vol. III, „Ei [cele zece seminţii] au părăsit legământul
israelit şi au devenit ((296)) idolatri,
necredincioşi, şi practic neamuri”, corespondentul d-voastră
continuă:
„Aceasta este perfect corect: cele zece
seminţii au devenit apostate şi au divorţat formal de
legământul mozaic (Ier. 3:8). Dar el trece cu vederea
mărgăritarul care însoţeşte declaraţia — şi anume, că ei
urmau să se recăsătorească printr-un legământ nou şi mai bun
(Isa. 54:4-8; Osea 2:7, 19; Ier. 31:31-33). Israeliţii au
fost într-adevăr practic neamuri şi sunt socotiţi ca neamuri
până în ziua de azi; dar aceasta este în armonie cu
profeţia; pentru că „mulţimea de popoare” a lui Efraim sunt
goyim sau neamuri nominale (Gen. 48:19); şi copiii
lui Efraim — Israel «care nu se pot nici măsura, nici
număra», sunt urmaşii lui Lo-Ami, sau neamuri
nominale. Osea 1:9, 10”.
Permiteţi-ne să nu fim de acord în
privinţa afirmaţiei de mai sus. Domnul nu S-a recăsătorit,
nici nu se va recăsători vreodată cu cele zece seminţii.
Citatele nu dovedesc nimic de acest fel. Osea dă câteva
imagini grele ale unui popor rău. Capitolul 1:4, 6, 7 pare
să menţioneze cele zece seminţii aparte de cele două, dar nu
le făgăduieşte deloc îndurare, ci, în schimb, îndepărtarea
completă a celor zece şi îndurare peste Iuda. Versetele 9 şi
10 arată respingerea (pentru un timp) întregului Israel
(ramurile naturale ale măslinului), şi altoirea Israelului
spiritual în rădăcina originară a făgăduinţei — cei dintre
neamuri care mai înainte nu fuseseră recunoscuţi de Domnul
ca popor al Său, care fuseseră străini, înstrăinaţi de
naţiunea lui Israel, dar care acum sunt aduşi aproape şi
sunt făcuţi părtaşi prin Cristos. Această aplicare a acestei
scripturi este făcută de apostolul Pavel (Rom. 9:23-26).
Versetul 11 spune că „atunci”, la timpul respingerii lor şi
la timpul recunoaşterii Israelului spiritual, Iuda şi Israel
vor fi reuniţi sub un singur cap.
Osea 2:1-7 include una dintre dovezile
oferite; dar cea mai atentă cercetare a acestor versete nu
relevă nici o făgăduinţă din partea Domnului că El Se va
recăsători cu ele. Citirea ((297)) până la versetul
13 dovedeşte contrariul. Apoi versetele 14-18 arată „uşa
nădejdii” pentru acest popor răzvrătit, pe care o va
deschide domnia milenară a adevăratei seminţe spirituale a
lui Avraam (Gal. 3:16, 29); pentru că versetul 18 plasează
data acestei „uşi a nădejdii”, declarând că aceasta va fi
după timpul de strâmtorare, când nu vor mai fi războaie.
Versetele 19 şi 20, dacă s-ar aplica în
vreun fel la sămânţa trupească, ar trebui aplicat la „tot
Israelul” (ultimul menţionat înainte) — vezi capitolul 1:11
— şi în acel caz nu ar cere o împlinire înainte de
încheierea Veacului Evanghelic, când nu vor mai fi războaie.
Dar există bun motiv să credem că aceste versete (19 şi 20)
se raportează la clasa spirituală, aleasă în timpul când
Israelul trupesc a fost lepădat. Acest punct de vedere este
sprijinit atât de versetul 23 cât şi de capitolul 1:10,
ambele fiind citate în Rom. 9:23-26, şi fiind bine de acord
cu altă afirmaţie a apostolului: „Israel n-a căpătat ce
căuta, iar cei aleşi au căpătat, pe când ceilalţi au fost
împietriţi”. Rom. 11:7.
Cât despre Isaia 54:1-8, apostolul Pavel
a aruncat o lumină de înţelepciune supraomenească asupra lui
şi l-a aplicat la Sionul spiritual, mama sau legământul
nostru, simbolizat de Sara. Sămânţa trupească a lui Avraam
fusese respinsă de la moştenirea făgăduinţei, şi sămânţa
adevărată, Cristosul (al cărei tip a fost Isaac şi Rebeca),
fusese primită ca singura sămânţă a făgăduinţei. Gal. 4:22,
24, 26-31.
Ieremia 31:29-33 este chiar la subiect. A
fost scris într-o vreme când cele zece seminţii, numite
Israel, au fost separate de cele două, numite Iuda; şi ca
atare a fost necesar ca profetul să le menţioneze pe
amândouă, pentru a nu fi înţeles greşit că se referea numai
la cele zece seminţii. Dar aici, în versetul 31, el le pune
pe cele două împreună; şi, după ce le uneşte astfel ca una,
el foloseşte acel nume pentru toate, în versetele 33 şi 36;
şi acest lucru este confirmat de versetele 38-40, care
descriu locuri aşezate în partea alocată celor două
seminţii, în Ierusalim şi în jurul lui.
((298))
Dar în continuare să observăm că aceasta
este o profeţie neîmplinită încă; astfel încât cele zece
seminţii, chiar dacă s-ar putea identifica în mod clar acum,
nu au încă nici un motiv să se laude. Ar face mai bine să
aştepte până când va fi făcut cu ei Noul Legământ şi până
când legea acelui Nou Legământ le va fi scrisă în inimi.
Atunci cu siguranţă nu se vor mai lăuda cu vechiul
lor legământ, ci cu cel nou.
În timpul Veacului Evanghelic, Noul
Legământ şi binecuvântata lui scriere în inimi şi învăţare a
spiritului nu sunt nici pentru cele zece seminţii, nici
pentru cele două. Acesta trebuie să fie mai întâi sigilat
cu sângele (moartea) Mijlocitorului — Cap şi Corp, dintre
evrei şi dintre neamuri. Sămânţa trupească (Ismael) trebuie
să aştepte până când sămânţa spirituală (Isaac) va fi
moştenit totul, şi trebuie apoi să-şi primească
partea prin Isaac. În zilele acelea — când sămânţa trupească
îşi va primi partea — vor fi realizate binecuvântatele
privilegii milenare, menţionate în versetele 29 şi 30.
Preaiubiţilor, să ne întărim chemarea şi
alegerea prin ascultarea credinţei, şi să nu sperăm să ne
vină binecuvântări spirituale datorită legăturilor
trupeşti — care nu pot veni, după cum arată clar
Cuvântul Domnului. Dacă neamurile anglo-saxone sunt
descendenţii literali ai celor zece seminţii pierdute, este
cu certitudine în avantajul lor că Domnul va trece cu
vederea acea legătură şi-i va socoti ca neamuri;
pentru că favoarea Lui a fost retrasă de la sămânţa naturală
când a fost aleasă rămăşiţa, şi El S-a întors să ia dintre
neamuri poporul pentru Numele Său, care înainte nu erau
poporul Său; şi, după cum am văzut, nici o întoarcere a
favorii Lui nu este făgăduită până după ce Biserica aleasă
va fi completată, în zorile Milenare.
După înţelegerea noastră a învăţăturilor
Scripturilor, nimic nu este împotriva ideii că Marea
Britanie, Germania şi Statele Unite ar putea conţine pe unii
dintre urmaşii celor zece seminţii care s-au separat de cele
două seminţii în zilele lui Roboam. Totuşi, nici unul care
este familiar cu amestecul ((299)) radical care
predomină, în special în Statele Unite, n-ar putea pretinde
că vreuna dintre aceste neamuri este de origine pur
israelită. Nu contestăm nici chestiunea că prosperitatea
acestor naţiuni, mai mult decât aceea a altor naţiuni ale
lumii, s-ar datora descendenţei lor. Poate că acest lucru
este adevărat. Ceea ce susţinem însă este că în ceea ce
priveşte „chemarea de sus” făcută de Domnul Bisericii Sale,
zidul de la mijloc al despărţiturii fiind dărâmat, originea
israelită a unui individ sau a unei naţiuni nu ar câştiga,
în termenii Legământului de Har, nici un avantaj asupra
altor indivizi sau naţiuni de rasă diferită. De la acesta
„tot Israelul”, „ramurile fireşti”, a fost rupt, cu excepţia
unei „rămăşiţe” care L-a acceptat pe Cristos, mijlocitorul
Noului Legământ; şi acea rămăşiţă n-a avut nici o întâietate
faţă de alţii datorită naţionalităţii. Dumnezeu, prin
apostoli, na anunţat favoruri Israelului după trup în
perioada de alegere a Israelului spiritual; dar El a
declarat că atunci când ceata Israelului spiritual va fi
completă, favoarea Lui se va întoarce la casa trupească.
Pentru că noi credem că Israelul
spiritual este aproape complet, de aceea aşteptăm
binecuvântări asupra israeliţilor care sunt după trup şi
îndepărtarea orbirii lor, anticipând că ei vor fi prima
dintre clasele restabilirii care vor fi binecuvântate de
Israelul spiritual, şi astfel „prin îndurarea arătată vouă,
să capete şi ei îndurare” (Rom. 11:31). După ce astfel vor
fi primit îndurare prin Biserica lui Cristos completă şi
glorificată, ei vor fi într-adevăr folosiţi ca instrumentele
Domnului pentru binecuvântarea tuturor familiilor
pământului, şi astfel făgăduinţele avraamice vor fi
împlinite pentru ambele seminţe — atât pentru cea care este
după trup, cât şi pentru cea care este după spirit — „Pentru
ca făgăduinţa să fie sigură pentru toată sămânţa, nu numai
pentru aceea de sub lege, ci şi pentru aceea care are
credinţa lui Avraam”. Rom. 4:16.
Cu respect, al d-voastră,
Autorul
Studiilor în Scripturi.
((300))
Cei care pretind că „termenul Israel se
aplică numai la cele zece seminţii pierdute” şi că „Iuda
este singurul nume aplicabil în mod potrivit la cei care
s-au întors în Palestina după captivitatea babiloniană” ar
trebui să se abţină de la astfel de afirmaţii până când vor
putea răspunde la următoarele fapte simple. Domnul nostru a
declarat: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale
casei lui Israel” (Mat. 15:24; 10:6). El n-a spus nici
un cuvânt despre Casa lui Iuda; totuşi toată predicarea Lui
a fost făcută în Palestina, la ceea ce anglo-israeliţii ne
spun că n-a fost Casa lui Israel deloc, ci Casa lui Iuda.
Apoi iarăşi, potrivit aceleiaşi teorii, sf. Petru a făcut o
mare gafă când, vorbind sub inspiraţia directă, plenară a
Spiritului sfânt la Cincizecime, a spus: „Să ştie bine,
deci, toată casa lui Israel că Dumnezeu a făcut Domn
şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi” (Fapt.
2:36). Anglo-israeliţii ne spun că nu Casa lui Israel, ci
Casa lui Iuda a fost vinovată de răstignirea lui Cristos. Să
tragă cine vrea concluzia că Domnul nostru şi apostolul Său
au greşit şi că ideile angloisraelite sunt corecte, noi Îl
vom lăsa pe Dumnezeu să aibă dreptate — vom adopta
opinia care este compatibilă cu cuvântul Domnului nostru şi
al sf. Petru şi cu toate învăţăturile Noului Testament şi cu
raţiunea.
Blestemele menţionate de Moise (Deut.
28:15, 46, 49, 63-67), care vor cădea asupra Israelului
(cele douăsprezece seminţii) dacă nu vor fi credincioşi
Domnului, par să fi avut o împlinire foarte literală asupra
Israelului din zilele Domnului nostru (mai cu seamă cele
două seminţii, Iuda şi Beniamin, dar care au inclus şi
reprezentanţi din celelalte zece seminţii care-L respectau
pe Domnul), asupra cărora Domnul nostru a declarat că se vor
împlini toate lucrurile scrise în Lege şi în Proroci şi
asupra cărora apostolul Pavel declară că acele preziceri
s-au împlinit în cea mai deplină măsură. Vezi 1 Tes. 2:15,
16.
Dar dacă naţiunea britanică face parte
din Israelul menţionat aici, versetele 64 şi 65 nu par a fi
împlinite.