Cum credeti ca erau organizate bisericile crestine
din primul secol, cum erau numiti episcopii(UNSI) si care dintre
cultele contemporane pastreaza traditia?
Credem că citind Noul Testament în special faptele
Apostolilor şi alte epistole vom putea vedea modul de organizare
a bisericilor din primul secol.
Mai întâi să discutăm pe scurt cuvântul biserică
Cei mai mulţi oameni când se gândesc la
biserică au în vedere clădirea, sau instituţia. De exemplu în
expresiile: s-au construit multe biserici, biserica ortodoxă,
catolică, reformată, penticostală etc.
Apostolul Pavel scrie în epistolele sale adresându-se „către
Biserica Laodiceenilor” (Coloseni 4:16), sau „către Biserica
Tesalonicenilor” (1 Tesaloniceni 1:1). Desigur că el nu se
adresa unei clădiri, nici unei instituţii, ci se adresa grupului
de creştini din acea localitate. Deci acel grup de creştini erau
numiţi biserică, şi nu purtau nume de sectă, cult, etc.
Cuvântul vine din grecescul
ecclesia, care înseamnă scos
afară, separat, ales, prin mesajul Evengheliei lui Cristos.
De unde este scos afară?
Desigur din lume, dintre mulţimea oamenilor. Despre aceasta vom
vorbi mai târziu.
În
1 Corinteni 12:12 se spune: “Căci,
după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum
toate mădularele trupului, cu toate că sunt mai multe, sunt un
singur trup, tot aşa este şi Hristos”. Deci există un singur
trup, o singură Biserică adevărată.
În Matei 16:18, observăm că Isus spune „biserica
Mea”, nu spune bisericile mele. Ca atare este numai o biserică
adevărată, nu mai multe.
De ce sunt aşa multe diviziuni astăzi? Să
citim o scriptură care arată un fenomen din biserica timpurie. 1
Corinteni 3:3, 4: „Pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr,
când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi
voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni? Când
unul zice: „Eu sunt al lui Pavel!” Şi altul: „Eu sunt al lui
Apolo”: nu sunteţi voi oameni de lume?”
Ce vedem aici? Vedem că deja în timpul
apostolilor unii au început să facă diviziuni, spunând ca
aparţin de diferiţi creştini, sau sunt ai lui Apolo sau ai lui
Pavel. Ap. Pavel condamnă acest lucru spunând că este lumesc.
Oare nu se întâmplă aşa şi astăzi? Când
doi creştini se întâlnesc şi vorbesc despre religie, una din
primele întrebări este: la ce biserică mergi, sau de ce biserică
aparţii? A fost aceasta o întrebare în biserica timpurile?
Desigur că nu! Potrivit Bibliei, să vedem care este acea
Biserică adevărată. Citim:
Evrei 12:23: „De Biserica celor întâi
născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul
tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi.”
Observăm? „Biserica celor întâi născuţi.”
Mai
citim despre aceasta în Coloseni 1:18: „El este Capul trupului,
al Bisericii. El este începutul, cel întâi-născut dintre cei
morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea.”
„Trupul Lui”, unica biserică, nu este divizată, este numai una.
Referitor la organizarea Bisericii timpurii ştim clar că Domnul
a ales cei 12 apostoli într-un mod special, ei au fost acei care
au avut putere şi autoritate apostolică. Ap Pavel spune despre
el: Galateni 1:15,16 „Dar când Dumnezeu-care m-a pus deoparte
din pântecele maicii mele, şi m-a chemat prin harul Său, a găsit
cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între
Neamuri, îndată, n-am întrebat pe nici un om”
Referitor la ceilalţi presbiteri şi bătrâni care au fost aleşi
mai pe urmă, vom vedea că modalitatea a fost diferită. Vom
începe cu analizarea scripturii din
Fapt. 14:23
„Au rânduit bătrâni în fiecare adunare (ecclesie) şi, după ce
s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului.”.
Forma acestei declaraţii, împreună cu alte
frecvente referiri la bătrâni în legătură cu toate bisericile,
justifică deducţia că acesta era obiceiul
invariabil în
Biserica timpurie. Termenul „bătrâni”, aşa cum se vede din text,
include evanghelişti, pastori, învăţători şi profeţi (sau
expunători publici); de aceea este important să aflăm ce
înseamnă cuvântul „rânduit”.
În prezent acest cuvânt este
folosit cu referire la o ceremonie de instalare; dar nu aceasta
este semnificaţia cuvântului grecesc
kirotoneo
folosit în acest text. El înseamnă
„a alege prin ridicare de mâini”,
forma încă obişnuită a votării. Această definiţie este dată în
„Young's Analytical Concordance” (Concordanţa Analitică a lui
Young). Deoarece aceasta poate fi considerată o autoritate
presbiteriană, vom da şi definiţia din „Strong's Exhaustive
Concordance” (Concordanţa Completă a lui Strong), care poate fi
considerată o autoritate metodistă. Cea din urmă defineşte
rădăcina cuvântului -- „unul care ridică mâna, sau care votează
(prin ridicare de mână)”.
Unde Domnul nostru a spus despre apostoli:
„Eu v-am ales pe voi şi v-am
rânduit” (Ioan 15:16), este folosit
un cuvânt grecesc complet diferit. Acesta este acelaşi cuvânt,
tithemi,
folosit de apostol când a vorbit despre rânduirea sa, zicând:
„Am fost pus
predicator şi apostol” (1 Tim. 2:7). Dar această rânduire, aşa
cum apostolul spune clar, n-a fost „de la oameni, nici prin om,
ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl” (Gal. 1:1). Toţi membrii
Corpului Uns, uniţi cu Capul şi părtaşi ai Spiritului Său, sunt
prin aceasta rânduiţi în mod asemănător, de fapt nu la apostolie
ca şi Pavel, ci să fie slujitori (servi) ai Adevărului, fiecare
după măsura talentelor şi ocaziilor sale (Isa. 61:1) -- numai
cei doisprezece fiind rânduiţi
să fie apostoli, sau reprezentanţi speciali -- slujitori
plenipotenţiari.
Revenind la rânduirea sau recunoaşterea
bătrânilor prin votul adunării (Ecclesiei),
prin „ridicare de mână”, după cum am văzut mai sus, observăm că
acesta era modul obişnuit, fiindcă apostolul foloseşte acelaşi
cuvânt grecesc, spunând cum a devenit Tit ajutorul lui. El spune
că Tit „a fost
de asemenea ales
de biserici ca tovarăşul nostru de călătorie” (King James -- n.
e.). Cuvintele în caractere cursive sunt din cuvântul grecesc
kirotoneo,
care înseamnă, după cum s-a arătat mai sus, „a alege prin
ridicare de mână”. Mai mult, cuvântul „de asemenea” implică aici
faptul că apostolul a fost ales prin vot similar. Ales, nu ca să
fie apostol, ci să fie misionar -- un reprezentant al
bisericilor pentru această ocazie şi fără îndoială pe cheltuiala
lor.
Evident însă că unele dintre călătoriile
de mai târziu ale apostolului au fost fără votul sau sprijinul
Bisericii din Antiohia (2 Tim. 1:15). Reglementările Bisericii
timpurii lăsau pe toţi liberi să-şi exercite talentele şi
administraţia conform propriei conştiinţe.
Ecclesiile (adunările)
puteau accepta sau refuza chiar şi serviciile apostolilor ca
reprezentanţi speciali ai lor, iar apostolii puteau accepta sau
respinge astfel de servicii -- fiecare folosindu-şi propria
libertate de conştiinţă.
Dar oare nu este menţionată în Noul
Testament nici o rânduire de bătrâni etc., în afară de aceasta
-- o alegere? Nu este oare nimic ce să însemne
a da autoritate sau permisiune de a
propovădui, aşa cum este folosit în general cuvântul
rânduit acum
în toate denominaţiile în legătură cu permisiunea sau rânduirea
bătrânilor, predicatorilor etc.? Vom examina aceste întrebări.
Cuvântul a
rândui, în privinţa bătrânilor,
este folosit numai într-un singur loc şi este traducerea unui
cuvânt grecesc diferit, anume,
kathestemi, care înseamnă -- „a
aşeza sau a stabili” -- Young.
„A aşeza” -- Strong.
Acest cuvânt apare în Tit 1:5: „Te-am lăsat în Creta ca să pui
în rânduială ce mai rămâne de rânduit şi să
aşezi bătrâni
în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit” -- adică, după cum
am aranjat eu. Versiunea Revizuită
(engleză -- n. e.), „după cum te-am însărcinat”. La suprafaţă
acest text pare să implice că Tit a fost împuternicit să-i
numească pe aceşti bătrâni, indiferent de dorinţele adunărilor (bisericilor,
ecclesiilor);
şi pe această vedere se bazează
teoria episcopală despre ordinea bisericii. Toţi catolicii,
episcopalii şi metodiştii-episcopali pretind pentru episcopii
lor autoritate apostolică să pună, să aşeze sau să numească
bătrâni pentru adunări -- fără ridicare de mână sau fără votul
Bisericii.
Textul respectiv este un zid de apărare
pentru această idee; dar el pare să fie mai degrabă un sprijin
slab când remarcăm ultima propoziţie -- „după cum ţi-am poruncit”
-- şi reflectă faptul că apostolul în mod sigur n-ar fi „poruncit”
sau dat instrucţiuni lui Tit să facă diferit de ceea ce a făcut
el (apostolul) în această chestiune. Relatarea despre procedeul
apostolului, tradusă corect, este foarte explicită: „Au ales
bătrâni prin ridicare de mâini în fiecare
Ecclesie şi,
după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna
Domnului”. Fapt. 14:23.
Fără îndoială că sfatul apostolului şi
sfatul lui Tit, pe care el în mod special l-a recomandat
fraţilor, ca un slujitor credincios al Adevărului, va fi nu
numai dorit, dar şi căutat de fraţi şi urmat în mod foarte
general; cu toate acestea, apostolul şi toţi cei care au urmat
în urmele sale au căutat să pună responsabilitatea acolo unde a
pus-o Dumnezeu -- pe Ecclesie,
a cărei preocupare trebuie să fie să „cerceteze duhurile
(învăţăturile şi învăţătorii), dacă sunt de la Dumnezeu” (1 Ioan
4:1). „Dacă cineva nu vorbeşte după acest cuvânt, zorile nu sunt
pentru ei” (Isaia 8:20 -- Biblia interlineară ebraico-engleză,
J. Green -- n. e.); şi „depărtează-te de aceştia”, sfătuieşte
apostolul; nu trebuie să voteze pentru aceştia şi sub nici o
formă să nu-i accepte ca învăţători, bătrâni etc.
În orice caz, acordul
Ecclesiei va
fi necesar -- fie exprimat prin vot, după cum s-a spus, fie nu;
deoarece să presupunem că Tit ar fi numit bătrâni nepotriviţi
pentru fraţi, cât timp ar fi domnit pacea? -- cât serviciu
pastoral sau alt fel de serviciu ar fi îndeplinit un astfel de
bătrân respins de sentimentele Bisericii? Practic deloc.
Referitor la întrebarea, care din cultele prezenta păstreaza
această modalitate, nu prea vedem să se înfăptuiască ceea ce au
făcut apostolii dar principalul lucru este ca noi să vedem acest
lucru şi să urmăm calea Domnului.
