1. Care este importanţa cunoştinţei?

Matei 4:4 “Isus, răspunzând, a zis: “Este scris: Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”.”

R 3058-3060 — “A trăi cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”:  

Pâinea este un termen general pentru hrană; pentru ceea ce satisface pofta de mâncare; pentru ceea ce zideşte şi întăreşte; pentru ceea ce face posibilă continuarea vieţii. A fost potrivit, prin urmare, ca Domnul să folosească pâinea ca un simbol sau o ilustraţie a acelui mijloc ceresc de întreţinere pe care Dumnezeu l-a aranjat acum să zidească şi să întărească poporul Său, şi în cele din urmă, prin întâia înviere, să le dea viaţă veşnică. Adevărul divin este reprezentat ca o astfel de hrană spirituală; şi Însuşi Domnul nostru, pentru că în planul divin El este canalul adevărului — „calea, adevărul, viaţa” — este numit şi „pâinea vieţii” pentru poporul Său. Noi trebuie să mâncăm, sau să ne împărtăşim din calităţile dătătoare de viaţă pe care El ni le dă fără plată în El Însuşi, dacă vrem să atingem scopul speranţei noastre — viaţa veşnică.

(Vezi articolul la pag. 98.)

R 3200, col. 2:

Există astăzi printre creştini o mare lipsă de credinţă stabilită asupra oricărui punct de doctrină. Ei zic: “Cred”, “sper” sau “poate fi aşa, dar este numai opinia mea, şi poate fi corectă sau greşită. Am îngăduinţă însă faţă de opinia ta contrară şi faţă de opinia oricui, căci cine ştie care este cea corectă? Sunt sigur că nu pot spune care este, dar oricum am mare credinţă şi dragoste (?). Dau mâna cu toţi şi îi numesc fraţi dacă pretind că sunt creştini, nu contează ce cred sau învaţă, dacă arată spre Cristos ca fiind uşa spre staul, sau dacă încearcă să înveţe pe oameni cum să se caţere pe altă cale. În iubire creştină le urez succes şi mă rog să aibă succes în învăţăturile lor, nu contează cât ar fi de antagoniste una cu alta sau cu Scripturile aşa cum le înţeleg eu”.    

Toate acestea trec printre creştini în general ca bunăvoinţă largă şi smerenie personală, în timp ce de fapt este un spirit josnic, compromiţător, care nu este dispus să refuze prietenia celor care se împotrivesc Domnului prin împotrivirea la adevăr; şi mai degrabă ar vedea că adevărul suferă şi cei slabi în credinţă se poticnesc, decât să suporte insultele lui Cristos. Cei ce au o credinţă sinceră şi reală în Dumnezeu, sunt gata să-L primească prin cuvântul Său. La aceştia primele principii ale doctrinei trebuie să fi fost stabilite demult, pe care mult din suprastructura de aur, argint şi pietre scumpe trebuie să fie deja înălţată şi lucrul să progreseze constant. Aceştia, dacă sunt loiali şi sinceri pentru Dumnezeu, pot face deosebire între adevăr şi eroare. Apostolul Ioan recunoscând această capacitate zice: “Dacă cineva vine la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-l salutaţi. Căci dacă cineva îl salută, participă la faptele lui rele” (2 Ioan 10). Noi trebuie să ştim ce credem şi pentru ce credem, şi apoi cu curaj şi fără compromisuri să declarăm ceea ce credem, căci “dacă trâmbiţa dă un sunet nesigur, cine se va pregăti de luptă”?

Iarăşi spune apostolul (1 Cor. 2:6-10): “Şi noi vestim o înţelepciune printre cei desăvârşiţi, însă o înţelepciune nu a veacului acestuia, nici a stăpânitorilor veacului acestuia, care se duc; ci noi vorbim despre înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu, cea ţinută ascunsă, pe care Dumnezeu a hotărât-o mai dinainte, spre slava noastră, înainte de veacuri, şi pe care n-a cunoscut-o nici unul din mai-marii veacului acestuia, căci dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei. Dar după cum este scris: “Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”. Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său; căci Duhul îsau mintea lui Dumnezeu din noi este atât de dornică să cunoască adevărul Lui, încâtş cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”.

Mai-marii acestei lumi ştiu ceva din astronomie şi geologie şi au ideile lor despre forma Pământului etc., dar ei nu cunosc această înţelepciune ascunsă a planului divin, care prevede un destin aşa de glorios pentru sfinţii credincioşi care vor constitui regalitatea veacului viitor. Să lăsăm lumea să speculeze cum poate despre subiectele care o interesează, dar noi să ne dedicăm acelui singur lucru pe care-l avem în mână, evitând întrebările nechibzuite şi genealogiile şi disputele … căci ele sunt nefolositoare şi deşarte (Tit 3:9). Să fim credincioşi angajamentului nostru de a propovădui Evanghelia celor blânzi care sunt gata să o asculte (Isa. 61:1). Mireasa lui Cristos să fie harnică în pregătirea ei (Apoc. 19:7), deoarece căsătoria Mielului este evenimentul viitorului foarte apropiat.   

2. Care sunt cele patru moduri în care se poate obţine cunoştinţă?

 Vol. I, pag. 121, par. 3:

Dar întrebarea revine sub altă formă: Nu putea fi omul familiarizat cu răul în alt mod decât prin experienţă? Există patru moduri de a cunoaşte lucrurile, şi anume: prin intuiţie, prin observaţie, prin experienţă şi prin informaţie primită din surse acceptate ca sigur adevărate. O cunoaştere intuitivă ar fi o înţelegere directă, fără procesul raţionamentului sau fără nevoia de dovezi. Astfel de cunoaştere aparţine numai divinului Iehova, fântâna veşnică a întregii înţelepciuni şi a întregului adevăr, care, din necesitate şi prin însăşi natura lucrurilor, este superior tuturor creaturilor Sale. Prin urmare, cunoştinţa omului despre bine şi rău nu putea fi intuitivă. Cunoştinţa omului putea veni prin observaţie, dar în acel caz trebuia să fi fost vreo manifestare a răului şi a urmărilor lui pentru ca omul să observe. Aceasta implica permisiunea răului undeva, printre unele fiinţe; şi atunci de ce să nu fie printre oameni, pe pământ, precum ar putea fi printre alte fiinţe, din altă parte?

3. În care dintre aceste moduri a avut Adam cunoştinţă despre rău înainte de a păcătui?

Vol. I, pag. 122, par. 2:

Adam avea deja o cunoştinţă despre rău prin informaţie, dar aceea a fost insuficientă pentru a-l împiedica să încerce experimentul. Adam şi Eva Îl cunoşteau pe Dumnezeu ca pe Creatorul lor şi deci ca pe Cel care avea dreptul să-i controleze şi să-i conducă; iar Dumnezeu spusese despre pomul oprit: “În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Prin urmare, ei aveau o cunoştinţă teoretică despre rău, deşi niciodată nu-i văzuseră sau nu-i experimentaseră efectele. În consecinţă, ei n-au apreciat autoritatea iubitoare a Creatorului lor şi legea Lui generoasă, nici pericolele de care El Îşi propusese să-i apere în acest mod. De aceea ei au cedat ispitei pe care Dumnezeu în mod înţelept a permis-o şi al cărei folos final fusese prevăzut de înţelepciunea Sa.

4. Unde se află sursa întregii cunoştinţe adevărate?

Ioan 17:17 “Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.”

Proverbe 2:6 “Căci Domnul dă înţelepciune; din gura Lui iese cunoştinţă şi pricepere.”

Ioan 6:45 “În proroci este scris: “Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.” Oricine a ascultat pe Tatăl şi a învăţat de la El, vine la Mine.”

Vol. V, pag. 50, par. 2-4:

Însuşi Tatăl, marele Iehova, este nu numai Marele Legiuitor, ci şi Marele Învăţător al propriei Sale legi. Toţi fiii Săi inteligenţi vor vedea că marele Său plan de mântuire a omului cuprinde cele mai măreţe exemplificări cu putinţă ale Dreptăţii, Iubirii şi Înţelepciunii, în combinaţie şi totuşi fiecare perfectă, intactă.

Domnul nostru Isus a fost şi este încă Marele Învăţător al oamenilor prin hotărârea Tatălui ceresc, marele Maestru-Învăţător mai presus de toţi. Şi exact aceasta a pretins şi a învăţat iubitul nostru Răscumpărător. Oare n-a declarat El pu-blic faptul că învăţăturile Sale erau cele pe care le învăţase deja de la Tatăl, zicând: “Eu spun ce am văzut la Tatăl Meu”? “Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis pe Mine. Dacă voieşte cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi … cine caută slava Celui care L-a trimis, Acela este adevărat.” “Cuvântul pe care-l auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimis.” “Le-am dat Cuvântul Tău.” “Ei au păzit cuvântul Tău.” “Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 7:16-18; 8:38; 14:24; 17:6, 14, 17.

De asemenea, Domnul nostru i-a numit învăţători speciali, sub conducerea Sa, pe apostoli; şi pe alţii din Biserică să fie învăţători şi păstori subordonaţi pentru turma Domnului, instruindu-i: “Paşte oile Mele”, “paşte mieluşeii Mei”, “Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori ca să păstoriţi biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Celui îFiului Preaiubitş al Său” (Fapte 20:28). Cu toate acestea, nici unul dintre aceşti învăţători nu trebuia să înveţe propriile sale doctrine, care puteau fi numai “înţelepciunea lumii acesteia”. Tot poporul lui Dumnezeu trebuia să fie învăţat de Iehova, şi nici unul dintre ei nu poate fi învăţător adevărat dacă nu prezintă oamenilor cuvintele, planul şi caracterul lui Iehova, ca fiind standardul adevărului şi perfecţiunii. Făcând aceasta ei atrag atenţia inevitabil asupra “învăţăturii lui Hristos” şi asupra “învăţăturilor apostolilor”, toate acestea fiind doar expresii şi învăţături ale legii mari şi eterne a Tatălui.

5. Cum este cunoştinţa “primul dar al lui Dumnezeu pentru om”?

R 3279, col. 1, par. 1-8:

Deoarece procedeele lui Dumnezeu cu creaturile Sale recunosc voinţa lor, primul pas în procedeele Lui cu ei, prin urmare, este să le dea cunoştinţă, sau „înţelepciune”, aşa cum este tradus în scriptura de mai sus î1 Cor. 1:30ş. Din acest motiv vestirea a fost prima poruncă a Veacului Evanghelic. Pentru cei cu minte lumească vestirea iertării prin credinţă în Isus cel răstignit nu părea a fi cursul înţelept. Lor li se părea mai bine ca Dumnezeu să le fi cerut să facă ei ceva. Însă, după cum zice Pavel: „Dumnezeu a binevoit să mântuiască pe cei care cred, prin îcunoştinţă dată prin ceea ce aceia lumeşti consideră a fiş nebunia predicării”. 1 Cor. 1:21.

Primul dar al lui Dumnezeu pentru rasa noastră răscumpărată a fost, aşadar, cunoştinţa.

(1) Cunoştinţa măreţiei şi dreptăţii absolute a Dumnezeului cu care avem de-a face. Această cunoştinţă a fost pregătită prin Legea lui Moise, care a fost un „învăţător”, sau pedagog, ca să conducă pe oameni la Cristos. Şi Cristos, prin supunerea Sa la acea lege, a înălţat Legea şi a arătat caracterul ei onorabil, vrednicia ei; şi astfel L-a onorat pe Dumnezeu, autorul acelei Legi, şi I-a arătat caracterul.

(2) Cunoştinţa propriei sale slăbiciuni, a stării sale decăzute, păcătoase şi neajutorate, a fost de asemenea necesară omului, pentru ca el să poată aprecia necesitatea unui Mântuitor aşa cum prevăzuse planul lui Dumnezeu pentru el.

(3) Cunoştinţa felului în care întreaga rasă a lui Adam a căzut, prin el, din favoarea divină şi de la perfecţiunea mentală, morală şi fizică, a fost de asemenea necesară. Fără această cunoştinţă n-am fi putut vedea cum putea fi Dumnezeu drept în acceptarea acelei vieţi a lui Cristos ca preţ de răscumpărare pentru viaţa întregii lumi.

(4) Fără cunoştinţă în privinţa pedepsei pentru păcat — că „plata păcatului este moartea” — niciodată n-am fi putut înţelege cum moartea Răscumpărătorului a plătit pedeapsa pentru Adam şi pentru toţi din el.

(5) Cunoştinţa, în aceste diferite privinţe, a fost aşadar absolut necesară pentru noi, căci fără ea n-am fi putut avea credinţă potrivită şi nu ne-am fi putut folosi de prevederea lui Dumnezeu a îndreptăţirii, sfinţirii şi eliberării prin Cristos.

Prin urmare, mulţumim din toată inima lui Dumnezeu pentru cunoştinţa sau înţelepciunea în privinţa planului Său. Şi vedem că această înţelepciune a ajuns la noi prin Cristos; pentru că, dacă nu ar fi fost planul de mântuire al cărui centru este El şi crucea Sa, ar fi fost inutil să dea cunoştinţa, inutil să propovăduim, căci n-ar fi fost nici o mântuire de oferit.

6. Care este relaţia între cunoştinţă şi credinţă?

Vol. I, pag. 13, par. 1:

Nici o activitate nu este mai nobilă, mai înnobilatoare decât studiul reverenţios al scopurilor revelate ale lui Dumnezeu — “lucruri … în care chiar îngerii doresc să privească" (1 Petru 1:12). Faptul că înţelepciunea lui Dumnezeu a dat profeţii despre viitor, ca şi declaraţii privind prezentul şi trecutul, este de la sine o mustrare din partea lui Iehova a nechibzuinţei unora dintre copiii Săi, care-şi scuză ignoranţa şi ne-glijează studiul Cuvântului Său zicând: “Există destul în Matei capitolul 5 pentru a mântui pe oricine”. Nici să nu presupunem că profeţia a fost dată numai pentru a satisface curiozitatea legată de viitor. Obiectivul ei evident este de a-l face pe copilul consacrat al lui Dumnezeu familiar cu planurile Tatălui său, pentru ca în acest fel să-şi înroleze interesele şi simpatia în aceste planuri, şi să i se permită să privească atât prezentul cât şi viitorul din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Când astfel este interesat în lucrarea Domnului, el poate servi atât cu spiritul cât şi cu înţelegerea; nu numai ca un serv, ci şi ca un fiu şi moştenitor. Revelând acestora ceea ce va fi, contracarează influenţa a ceea ce este acum. Efectul studiului atent nu poate fi altfel decât întăritor pentru credinţă şi stimulator pentru sfinţenie.

Vol. I, pag. 20, par. 2, până la pag. 21, par. 1:

Cei care se vor întoarce de la simplele speculaţii ale oamenilor şi-şi vor dedica timpul pentru cercetarea Scripturilor, neexcluzând raţiunea, pe care Dumnezeu ne invită s-o folosim (Isaia 1:18), vor afla că un binecuvântat curcubeu al făgăduinţei se întinde pe cer. Este o greşeală a presupune că aceia fără credinţă şi fără îndreptăţirea care urmează credinţei ar putea înţelege clar adevărul: nu este pentru ei. Psalmistul spune: “Lumina îadevărulş este semănată pentru cel drept” (Psalmul 97:11). Pentru copilul lui Dumnezeu se dă o candelă care risipeşte mult din întunericul de pe cărarea lui. “Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea” (Psalmul 119:105). Dar numai “cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare, care merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbe 4:18). În realitate, nu este nici unul drept, “nici un om drept, nici unul măcar” (Romani 3:10); clasa la care se face referire aici este “îndreptăţită prin credinţă". Numai această clasă are privilegiul să umble pe cărarea care străluceşte tot mai mult — să vadă nu numai dezvăluirea prezentă a planului lui Dumnezeu, dar şi lucrurile viitoare. Este adevărat că deşi cărarea fiecărei persoane credincioase este strălucitoare, totuşi aplicarea specială a acestei declaraţii este la cei drepţi (îndreptăţiţi), la clasa acestora. Patriarhii, profeţii, apostolii şi sfinţii trecutului şi prezentului au umblat în lumina ei crescândă; şi lumina va continua să crească dincolo de prezent — “până la miezul zilei". Este o singură cărare continuă, şi acea lumină continuă şi crescândă este Mărturia Divină, luminând pe măsură ce devine cuvenită.

De aceea, “Voi, cei drepţi, bucuraţi-vă în Domnul”, aşteptând împlinirea acestei făgăduinţe. Mulţi au atât de puţină credinţă încât nu caută mai multă lumină, şi din cauza necredincioşiei şi lipsei lor de preocupare se permite ca ei să stea în întuneric, în timp ce ar fi putut umbla în lumina crescândă.

R 1719, col. 2, par. 3, până la sfârşitul articolului:

Să luăm aminte deci, să avem credinţa lui Cristos — credinţă bine întemeiată în Cuvântul lui Dumnezeu, o credinţă analizată şi dovedită, fixată adânc, atât în inimă cât şi în minte, şi prin urmare stabilită ca forţă motrice a vieţii. O astfel de credinţă nu caută nervos ceva nou şi nu cercetează tot timpul filosofiile deşarte ale oamenilor ca să vadă cât de iscusit se pot împotrivi Cuvântului lui Dumnezeu; căci acei care fac astfel arată clar că credinţa lor nu are influenţă suficientă pentru a fi forţa motrice în ei, ca să-i îndemne înainte spre o biruinţă deplină şi completă asupra lumii, cărnii şi Adversarului.

Pentru ca credinţa să fie o putere cuceritoare în noi, trebuie să meargă mai adânc de minte: ea trebuie să meargă în inimă şi astfel să străbată şi să stimuleze întreaga fiinţă, aducând nu numai comportamentul exterior, ci orice gând în supunere faţă de Cristos. Atunci cu adevărat credinţa va îndemna spre activitate, spre fapte care o vor arăta clar; pentru că „credinţa fără fapte este moartă”. Un simplu consimţământ intelectual la adevărul lui Dumnezeu, care nu duce la activitate în serviciul Său, nu este credinţă şi niciodată nu poate să învingă lumea, nici să obţină premiul chemării noastre de sus. Dar aceasta este puterea cuceritoare care învinge lumea, însăşi credinţa noastră. Să ne examinăm pe noi înşine şi să ne asigurăm să o avem curată şi simplă, şi implantată adânc în structura caracterului nostru, şi ca principiu stimulator să ne îndrepte spre activitate credincioasă şi stăruitoare. Ea să fie cârmuitorul şi inspiraţia vieţilor noastre — o credinţă vie care curăţă, purifică şi întăreşte spre hărnicie şi răbdare până la sfârşitul căii înguste ce duce la viaţă.

R 2411, col. 1, par. 5:

Cea mai importantă lecţie a acestei durate de şcolarizare este Credinţa: credinţa prin care am devenit ai Domnului şi am intrat în şcoala Sa trebuie să crească. Credinţa noastră poate creşte numai prin cunoştinţă (nu ne referim la cunoştinţa lumească, învăţătura lumească), prin cunoştinţa de Domnul — de metodele, planul şi caracterul Său. De aceea trebuie să studiem bine cuvintele Învăţătorului nostru, conduita generală precum şi providenţele Sale sau instrucţiunile private pentru noi individual — interpretându-le pe acestea întotdeauna prin cuvintele Sale. Mare parte din ceea ce am acceptat la început prin credinţă (despre bunătatea şi înţelepciunea Domnului) va deveni treptat cunoştinţă: formând o bază pentru lungimi şi lărgimi mai mari ale credinţei, precum şi pentru dragoste şi apreciere mai mare a Răscumpărătorului nostru.

7. Cine sunt singurii socotiţi “vrednici” să cunoască “lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”?

Ps. 25:9, 12, 14 “El face pe cei smeriţi să umble în dreptate, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa.” Cine este omul care se teme de Domnul? Aceluia Domnul îi arată calea pe care trebuie s-o aleagă.” Prietenia Domnului este cu cei care se tem de El, ca să-i facă să cunoască legământul Său.”

Matei 11:25 “În timpul acela, răspunzând, Isus a zis: “Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai descoperit pruncilor”.”

R 2624, col. 2, par. 3:

Cât de mângâietoare sunt cuvintele Domnului nostru, că aceste lucruri sunt dezvăluite totuşi unora — pruncilor, celor care nu sunt mari, nu sunt înţelepţi potrivit mersului acestei lumi; celor care sunt cu mintea smerită, dispuşi să fie învăţaţi de Domnul în loc să dorească să înveţe pe Domnul. Această binecuvântare mare, preaiubiţilor, este a noastră, şi să fim foarte atenţi să ne menţinem atitudinea copilărească şi simplă, ca să putem continua să fim învăţaţi de Dumnezeu şi „să cunoaştem lucrurile pe care ni le-a dăruit Dumnezeu”. Să ne bucurăm în ele şi să le folosim, şi să lăsăm ca lumina să strălucească spre alţii. Explicarea faptului că planul divin este ascuns de marea majoritate a celor învăţaţi, doctori în teologie etc., este că aşa a binevoit Tatăl să lase ca „cei înţelepţi să fie prinşi în vicleniile lor” (1 Cor. 3:19), şi să-Şi dezvăluie scopurile celor cu mintea smerită. „Da, Tată, pentru că aşa este plăcut înaintea Ta!” Tatăl a atras spre Fiul la prima venire, nu pe doctorii în lege, pe cărturari şi pe cei de vază, ci pe anumiţi „israeliţi cu adevărat”, în care nu era viclenie, deşi nu erau decât puţini smeriţi. Şi aceeaşi clasă a primit binecuvântarea pe tot parcursul veacului.

R 3103, col. 1, par. 5, până la col. 2, par. 2:

Cunoştinţa scopurilor lui Dumnezeu este cuvenită doar celor care sunt capabili şi doritori să coopereze cu El în dezvoltarea lor; pentru că Dumnezeu nu-Şi expune planurile pentru a satisface simpla curiozitate deşartă. Mai întâi, prin urmare, dacă dorim să înţelegem ce este descoperit în sulul cărţii, trebuie să avem credinţă în ceea ce este scris pe dinafară — răscumpărarea promisă prin sângele scump al lui Cristos — şi trebuie să fim în mod sincer dornici de a cunoaşte detaliile planului lui Dumnezeu pentru o cooperare serioasă cu El. Cu alte cuvinte, dintr-o inimă recunoscătoare pentru făgăduinţa vieţii prin Răscumpărătorul trebuie să se ridice întrebarea serioasă: „Doamne, ce ai vrea să fac?” Aceştia, şi numai aceştia, sunt vrednici să cunoască, şi numai aceştia ajung vreodată să vadă, în sensul înţelegerii şi aprecierii, lucrurile adânci ale lui Dumnezeu scrise în sulul cărţii. Aceştia sunt chemaţi potrivit scopului divin să fie educaţi în adevăr şi să servească acestuia. Aceştia sunt cei drepţi pentru care este semănată lumina (adevărul). Aşa a fost atitudinea Domnului nostru când a spus: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evr. 10:7). El a fost smerit şi blând cu inima şi totdeauna gata să asculte fără rezerve de voinţa lui Dumnezeu; şi acestora, care sunt blânzi ca El, a fost trimis să le vestească veştile bune (Isa. 61:1) — să deschidă sulul. „El face pe cei smeriţi să umble în dreptate, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa” (Ps. 25:9). Dacă cineva are această dovadă a vredniciei — această familiarizare cu adevărul — să se bucure de privilegiul său şi prin faptele sale să-şi manifeste vrednicia în continuare. Ps. 19:13.

Această vrednicie se cere nu numai la început, ci pe tot parcursul cărării luminii. Dacă nu suntem găsiţi vrednici prin diferitele probe date din timp în timp, nu putem continua pe cărarea luminii; şi dacă cei necredincioşi nu se vor deştepta la străduinţă şi veghere mai mari, lumina care este deja în ei va deveni întuneric. Şi cât de mare, cât de intens poate fi întunericul la cel scos afară din lumină! (Mat. 6:23). A constata că speranţa glorioasă care odată ne-a inspirat inimile se pierde, şi că adevărul pe care ne-am zidit acea speranţă începe să se asemene unui cântec vechi sau unei poveşti fără temei, sau unor relicve din trecut care să fie înlocuite oricând, cu orice subterfugiu plauzibil al erorii pe care adversarul nostru viclean va avea plăcerea să-l prezinte ca adevăr divin avansat, sunt indicii care ar trebui să trezească pe acel care le descoperă, la o constatare a faptului că el merge în întuneric — un întuneric care va deveni tot mai intens pe măsură ce va aluneca şi va merge îndărăt pe cale.

R 2208 - 2209, col. 1, par. 4 — “Secretele divine revelate”. Vezi fragmentul la pag. 102.

8. Este cunoştinţa necesară pentru mântuire?

Romani 10:17 “Astfel credinţa vine din cele auzite, iar cele auzite prin Cuvântul lui Dumnezeu.”

Vol. I, pag. 102, par. 1, până la pag. 106:

Mulţi creştini care nu sunt dispuşi să creadă că atât de multe milioane de prunci şi păgâni ignoranţi vor fi pierduţi pe vecie (care, aşa cum au fost ei învăţaţi, înseamnă să fie trimişi într-un loc de chin veşnic şi fără speranţă) insistă, neţinând seama de aceste declaraţii biblice, că Dumnezeu nu va condamna pe ignoranţi. Admirăm largheţea inimii lor şi aprecierea bunătăţii lui Dumnezeu, dar îi îndemnăm să nu fie prea grăbiţi în înlăturarea sau ignorarea declaraţiilor Bibliei. Dumnezeu are pentru toţi o binecuvântare, pe o cale mai bună decât prin ignoranţă.

(Pentru această referinţă citiţi în continuare din Vol. I, pag. 102-106.)

Fapte 10:22 “Şi ei au răspuns: “Sutaşul Corneliu, om drept şi temător de Dumnezeu şi vorbit de bine de tot poporul iudeu, a fost înştiinţat de Dumnezeu, printr-un înger sfânt, să te cheme în casa lui şi să audă cuvinte de la tine.”

R 2989, col. 2, par. 3, până la 2990, col. 1, par. 1:

Când Petru a intrat în casă şi a găsit o adunare de oameni dintre neamuri, serioşi, temători de Dumnezeu, a pus întrebarea punctuală: „Cu ce gând aţi trimis după mine?” (Versetul 29). Atunci Corneliu a relatat ceva din experienţa lui trecută, dorinţa lui de părtăşie cu Dumnezeu, străduinţa lui de a trăi într-un mod plăcut Lui, viziunea pe care a avut-o, şi acum sosirea lui Petru ca răspuns la acea viziune şi aşteptarea lui să audă ceea ce-i fusese făgăduit — „cuvinte prin care vei fi mântuit tu şi toată casa ta” (Fapte 11:14). El nu a fost mântuit prin milosteniile sale, nu a fost mântuit prin rugăciunile sale, nici prin mesajul pe care l-a rostit Petru; însă mesajul lui Petru, „cuvinte” care explicau lucrurile, a făcut posibil pentru Corneliu şi pentru toată casa lui să înţeleagă prin credinţă marea răscumpărare care este în Cristos Isus — şi astfel să fie mântuiţi. Mântuiţi imediat de înstrăinarea de Dumnezeu şi de condamnare ca păcătoşi; o anticipare a mântuirii complete care le va fi acordată la a doua venire a Domnului.

Observăm cu interes adânc predica apostolului, ca să putem discerne clar mesajul dătător de viaţă pe care el l-a adus, din care Corneliu şi însoţitorii săi au primit credinţa mântuitoare. Găsim că vorbirea lui Petru a fost acelaşi mesaj evanghelic pe care el îl spusese în mai multe rânduri înainte. Acesta a fost, Isus — Cel bun, Cel supus — şi jertfa pentru păcate pe care a săvârşit-o când a murit pe cruce. A fost mesajul speranţei unei învieri din morţi prin El, aşa cum este dovedit prin învierea Sa prin puterea cea mare a lui Dumnezeu. A fost mesajul că răscumpărarea pentru păcătoşi fiind plătită Dreptăţii, Domnul are acum plăcere să accepte pe păcătoşi pe baza credinţei, reverenţei şi supunerii la dreptate potrivit capacităţii lor. Mesajul lui Petru a fost „istoria cea veche, veche”, care pentru mulţi a devenit plictisitoare şi dezagreabilă; dar care, pentru fiecare suflet în atitudine corectă, este mesajul Tatălui de iertare a păcatelor şi de împăcare prin moartea Fiului Său. Acesta este acelaşi mesaj pe care Dumnezeu încă îl trimite prin toţi cei care sunt ambasadorii Săi adevăraţi. Nu există altă Evanghelie, şi cei care prezintă alt mesaj în serviciul lor nu sunt ambasadori ai lui Dumnezeu, mesageri şi purtători de cuvânt ai Spiritului Său.

Apostolul Pavel ne spune că „Dumnezeu a binevoit să mântuiască pe cei care cred, prin nebunia predicării” — adică, Dumnezeu a binevoit să adopte această metodă de a vesti adevărul referitor la planul Său de răscumpărare şi să accepte şi să îndreptăţească pe cei care vor crede şi vor accepta această mărturie. Mărturia poate ajunge la oameni astăzi prin scrisori, pliante, cărţi, sau prin vestire orală; nu contează în ce mod; contează numai că mesajul adevărat va fi rostit şi primit; însă mesajul merge, invariabil, prin canal omenesc, şi nu prin îngeri, nici prin puterea sau prin acţiunea Spiritului sfânt în afara agenţilor umani. Trebuie să avem în minte aceste lecţii ale metodelor lui Dumnezeu şi să le aplicăm în mod potrivit în legătură cu afacerile vieţii. Nu trebuie să ne aşteptăm ca Domnul să mişte sau să instruiască pe prietenii, rudele sau vecinii noştri; dar trebuie să reţinem că El a acordat această onoare „preoţimii Sale împărăteşti”; şi prin urmare noi trebuie să “nu fim leneşi în activitate; ci fierbinţi în duh, slujind Domnului” — slujind adevărului în oricare mod care ni se deschide.

9. Care este deosebirea între a cunoaşte despre Dumnezeu şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu?

Ioan 17:3: “Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.”

R 2137, col. 1, par. 4, 5, col. 2, par. 1:

Numai cei care zidesc pe această temelie pot spera să-şi înmulţească harul şi pacea. Cum? Apostolul răspunde: „Prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Isus, Domnul nostru”. La început unii s-ar putea gândi că aceasta are doar o semnificaţie neînsemnată şi că înseamnă doar să ajungem să ştim că există un Dumnezeu şi un Domn şi Mântuitor, Isus Cristos. Însă cunoaşterea lui Dumnezeu înseamnă mult mai mult decât aceasta pentru creştinul care înaintează şi se dezvoltă: pentru el înseamnă o familiarizare intimă cu Tatăl şi cu Fiul, o cunoaştere a „gândului lui Hristos”, care este o reprezentare deplină şi clară a gândului Tatălui. Noi trebuie să creştem în această cunoştinţă prin studierea Cuvântului lui Dumnezeu, prin discernerea prin acel Cuvânt a principiilor care guvernează conduita divină, cum operează dreptatea, înţelepciunea, iubirea şi puterea divină. Acestea sunt studii treptate. Ceva poate fi învăţat în prima zi a experienţei creştine, însă sfârşitul primului an ar trebui să indice progres considerabil în cunoaşterea gândului divin; al doilea an ar trebui să arate o creştere încă mai mare, şi aşa mai departe.

Pe măsură ce cunoaşterea intimă a planului şi caracterului divin creşte, tot aşa trebuie să crească şi harul nostru; pentru că acei care nu încearcă să vină în armonie, pas cu pas, cu ceea ce văd ei din caracterul divin, vor pierde curând interesul în astfel de cunoaştere, pe când cei care au interesul să studieze tot mai mult, trebuie neapărat să crească în har continuu. Şi pe măsură ce cresc în har, tot aşa vor creşte în pace, fiindcă şi pacea este un lucru progresiv. Noi am avut pace la început când L-am găsit pe Domnul şi ne-am dat seama de iertarea păcatelor noastre; dar cei care au făcut progres în cunoaşterea planului şi caracterului divin au găsit că pacea lor creşte mereu; şi cei care au înaintat o distanţă pe calea cea bună pot vorbi despre ea în limbajul apostolilor şi o pot simţi în inimile lor ca fiind „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere”.

Apostolul, continuând, ne asigură că prin această cunoaştere a lui Dumnezeu ni se dă prin putere divină — „tot ce priveşte viaţa şi evlavia”. Ce asigurare! Această declaraţie despre importanţa cunoştinţei pentru dezvoltarea noastră creştină în toate direcţiile ne aminteşte de cuvintele Domnului nostru: „Viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3). A-L cunoaşte pe Dumnezeu, cum explică apostolul aici, înseamnă o familiarizare intimă cu „Cel care ne-a chemat prin slava şi virtutea Sa”. Numai în măsura în care înţelegem ceva din măreţia şi perfecţiunea caracterului divin putem în mod adecvat să ne estimăm micimea şi imperfecţiunea; numai când vedem frumuseţile caracterului Său îndurător putem deveni intim familiarizaţi cu Dumnezeu, familiari cu harurile şi virtuţile Sale. Influenţa acestei cunoştinţe şi părtăşii cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos, reacţionează asupra propriilor noastre inimi şi are un efect curăţitor şi sfinţitor. Astfel apostolul se roagă pentru unii ca ei să crească în cunoaşterea lui Dumnezeu aşa încât să poată „înţelege pe deplin, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoască dragostea lui Hristos care întrece orice cunoştinţă îomeneascăş” (Efes. 3:14-19). Cei care văd caracterul divin, chiar dacă neclar, ca într-o oglindă, sunt astfel schimbaţi din slavă în slavă prin spiritul Domnului. 2 Cor. 3:18.

R 2138, col. 1, par. 3:

Având în vedere ceea ce deja cunoaştem despre Creatorul nostru, în special cum ne este descoperit în şi prin Domnul şi Răscumpărătorul nostru Isus, oare nu vom „alerga spre ţintă” (Filip. 3:14), ca unii dintre aceia care au ajuns să vadă ceva din caracterul Său glorios, pentru a dobândi tot ce ar binevoi El să ne descopere în privinţa Lui, şi astfel să putem fi tot mai mult părtaşi ai Spiritului Său, tot mai conformaţi asemănării Sale, tot mai acceptabili, şi în curând să fim în realitate şi pe vecie acceptaţi în Cel Preaiubit, pentru realizarea deplină a tuturor acelor binecuvântări pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei care Îl iubesc şi pentru care noi avem acum făgăduinţe nespus de mari şi scumpe?

R 2624, col. 2, par. 4:

Învăţătorul a înţeles că instrucţiunile Sale speciale trebuie să fie pentru cei pe care Tatăl I-i dăduse, mai degrabă decât pentru cei nepregătiţi şi nedoritori care nu vor primi mărturia Sa fiindcă nu vor fi într-o stare potrivită a inimii pentru a o aprecia. Prin urmare, El le-a declarat ucenicilor Săi credincioşi, şi tuturor celor din aceeaşi clasă de atunci încoace, că toate lucrurile pe care le-a avut le-a primit de la Tatăl; El n-a pretins nimic a fi de la Sine; şi mai mult, a susţinut că nimeni nu-L cunoştea cu adevărat, pe deplin, intim, decât Tatăl, şi că nici un om nu-L cunoştea pe Tatăl decât El, Fiul, şi cel căruia Fiul i-L descoperise. Cititorul obişnuit înţelege foarte puţin din acest pasaj la început. Creştinul care a făcut progres timp de ani, crescând în har şi în cunoştinţa de Domnul, îl poate aprecia cu mult mai mult. El înţelege că deşi avea ceva cunoştinţă despre Isus şi despre Tatăl la început, chiar de la începutul experienţei creştine, totuşi, să ajungă să-L cunoască pe Tatăl şi să-L cunoască pe Fiul în sens intim, în sensul de a deveni bine familiarizat cu Ei, de a cunoaşte gândul Lor aşa cum cineva cunoaşte gândul şi inima unui prieten intim, era o chestiune diferită. Este un privilegiu să primeşti o astfel de cunoştinţă. Nu toţi o pot avea; ea necesită căutare şi batere la uşă pentru ea; şi astfel de căutare şi batere implică o dorinţă serioasă de a avea părtăşie şi comuniune intimă. O astfel de creştere în har trebuie căutată cu seriozitate de către toţi urmaşii adevăraţi ai Domnului care caută să fie comoştenitori cu El în Împărăţie; pentru că fără ea nu pot face progres. În măsura în care Îl cunoaştem pe Tatăl şi Îl cunoaştem pe Fiul, Îi vom iubi şi vom căuta tot mai mult să facem acele lucruri care sunt plăcute în ochii Lor.

10. Creşte responsabilitatea prin cunoştinţă?

Luca 12:47, 48 “Robul acela care a ştiut voia stăpânului său şi nu s-a pregătit deloc şi n-a făcut voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a ştiut-o şi a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puţine. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult.”

Vol. VI, pag. 719, par. 1:

Fără îndoială că acesta a fost un motiv pentru care Domnul ne-a instruit să “nu judecăm nimic înainte de vreme”. În cele din urmă judecata va fi în mâinile noastre — după cum este scris: “Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” — Domnul nostru Isus fiind principalul dintre aceşti judecători. Declaraţia Domnului nostru este că acela care a cunoscut voia Stăpânului şi n-a făcut-o va fi bătut cu multe lovituri, în timp ce acela care n-a ştiut-o şi a făcut lucruri vrednice de lovituri va fi bătut cu puţine lovituri (Luca 12:47, 48). Aceasta ne indică faptul că vina păcatului cu voia va fi cântărită în mare măsură după cunoştinţa noastră de Domnul şi de voinţa Sa. Ca atare, Biserica şi cei care în timpul acestui Veac Evanghelic au venit sub lumina şi influenţa Bisericii vor fi făcuţi responsabili într-o măsură mai mare decât alţii. Nero, deşi n-a fost din Biserică, n-a fost conceput de Spirit şi prin urmare a fost proporţional mai puţin răspunzător decât Biserica, a avut totuşi considerabil contact cu copiii luminii; de aceea, putem presupune că a avut o măsură mare de răspundere în legătură cu crimele sale.

Vol. I, pag. 349, par. 1:

Şi în timp ce Biblia astfel se deschide din acest punct de vedere şi dezvăluie lucruri minunate (Psalmul 119:18), lumina zilei prezente asupra diferitelor crezuri şi tradiţii ale oamenilor le afectează într-un mod opus. Ele sunt recunoscute chiar de către adoratorii lor ca imperfecte şi deformate, şi deci sunt în mare măsură ignorate; şi deşi mai sunt încă sprijinite, arareori sunt prelucrate, tocmai de ruşine. Şi ruşinea care se leagă de aceste crezuri şi tradiţii omeneşti se întinde şi peste Biblie, despre care se presupune că susţine aceste diformităţi de gândire ca fiind de origine divină. De aici vine libertatea cu care diferiţii aşa-zişi gânditori moderni încep să nege diverse părţi ale Bibliei care nu corespund cu vederile lor. Cât de remarcabilă este deci providenţa lui Dumnezeu, care tocmai în acest timp deschide în faţa copiilor Săi acest plan cu adevărat glorios şi armonios — un plan care nu respinge, ci armonizează fiecare parte şi fiecare subiect din Cuvântul Său. Adevărul, când îşi are timpul cuvenit, devine hrană pentru casa credinţei, pentru a putea creşte prin el (Matei 24:45). Oricine vine în contact cu adevărul, dându-şi seama de caracterul lui, are prin aceasta o responsabilitate faţă de el. Ori trebuie să fie primit şi să se acţioneze în conformitate cu el, ori respins şi dispreţuit. A-l ignora, nu scuteşte de responsabilitate. Dacă noi înşine îl acceptăm, şi noi avem o responsabilitate FAŢĂ DE EL, deoarece este pentru TOATĂ casa credinţei; şi fiecare, primindu-l, îi devine datornic, şi dacă este un administrator credincios trebuie să-l împartă celorlalţi membri ai familiei lui Dumnezeu. Lăsaţi lumina voastră să strălucească! Dacă ea devine iarăşi întuneric, cât de mare va fi întunericul! Ridicaţi lumina! Ridicaţi un steag pentru popor!

11. Care este datoria cu privire la zidirea noastră reciprocă în cunoştinţă?

Vol. VI, pag. 263-264, par. 1:

Această scriptură, în armonie cu toate celelalte, ne arată că Dumnezeu a intenţionat să-Şi instruiască poporul prin metoda instruirii reciproce; ca până şi cel mai umil din turmă să gândească pentru sine şi astfel să dezvolte o credinţă individuală şi un caracter individual. Vai! această chestiune importantă este atât de general trecută cu vederea printre cei care se numesc cu numele lui Cristos! Această scriptură recunoaşte învăţători şi învăţăcei; dar învăţăceii trebuie să se simtă liberi să comunice, să spună învăţătorilor orice lucru pe care l-au observat şi care pare a fi în legătură cu subiectul discutat — nu cu dorinţa de a fi învăţător, ci ca un student inteligent unui frate student mai mare. Ei nu trebuie să fie maşini, nici să le fie frică să comunice, ci, punând întrebări, atrăgându-le atenţia asupra a ceea ce lor li se pare a fi aplicare greşită a scripturii sau câte altele, ei trebuie să-şi facă partea în menţinerea corpului lui Cristos şi a învăţăturilor Lui curate — ei trebuie să fie astfel critici; şi, în loc să se descurajeze a face acest lucru şi în loc să li se spună că nu trebuie să critice pe învăţător sau să-i pună la îndoială expunerile, ei, dimpotrivă, sunt îndemnaţi să comunice, să critice.

Însă nu trebuie să presupunem că Domnul a dorit să încurajeze un spirit hipercritic sau combativ, o dispoziţie de a găsi greşeli. Un astfel de spirit este cu totul contrar Spiritului sfânt, şi nu numai atât, dar este şi foarte periculos, fiindcă oricine prezintă într-un spirit de polemică un caz ipotetic sau presupus, despre care el nu crede că este Adevărul, numai cu scopul de a-şi încurca adversarul, de a avea o “polemică" etc., în mod sigur va fi lezat şi destul de sigur că va leza şi pe alţii prin asemenea procedeu. Onestitatea faţă de Adevăr este lucrul esenţial pentru progresul în el: a se împotrivi la ceea ce crede că este Adevărul şi chiar numai temporar a susţine ceea ce crede a fi eroare, “în glumă", sau pentru oricare alt motiv, ar fi desigur ofensator pentru Domnul şi ar aduce o răsplătire dreaptă. Vai, câţi au încercat “să vadă ce s-ar putea spune” împotriva unei poziţii care ei credeau că este Adevărul şi au fost complet încurcaţi, captivaţi şi orbiţi în timp ce urmau această cale. Alături de Domnul, Adevărul este cel mai preţios lucru din toată lumea; nu este de luat în glumă şi în joacă; şi oricine este neglijent în această privinţă va fi lezat el însuşi. Vezi 2 Tes. 2:10, 11.

Este bine să se remarce că acest cuvânt “a comunica” este larg şi cuprinde nu numai comunicare în privinţa gândurilor, sentimentelor etc., dar poate fi înţeles şi în sensul că acela care primeşte învăţătură şi care primeşte beneficii spirituale trebuie să fie bucuros să comunice într-un fel pentru sprijinirea celor care dau învăţătură — dând Domnului, fraţilor, Adevărului, din roadele muncii şi talentelor sale. Şi aceasta este însăşi esenţa dispoziţiei sfinte a Noii Creaţii. Devreme în experienţa creştină, fiecare află sensul cuvintelor Învăţătorului lor: “Este mai ferice să dai decât să primeşti”, şi ca atare toţi care au acest spirit sunt bucuroşi să dea din lucrurile pământeşti în serviciul Adevărului, iar aceasta în măsura în care primesc binecuvântările spirituale în inimi bune şi oneste. Cât priveşte felul în care să dea şi înţelepciunea ce trebuie exercitată, este un lucru care se va vedea mai târziu, sub un alt titlu.

R 3219, col. 2, par. 2:

Cunoştinţa trebuie să fie mult apreciată în Biserică şi să fie privită ca o dovadă de progres, de creştere; şi nimeni nu se poate întări în Domnul şi în puterea tăriei Lui — în har — dacă nu creşte şi în cunoştinţă. Pe bună dreptate apreciem cel mai mult pe cei a căror iubire pentru Domnul şi pentru adevărul Său este dovedită prin zel în studierea Cuvântului Său, şi a căror favoare la Dumnezeu este dovedită prin faptul că sunt călăuziţi tot mai mult în lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Totuşi, aşa cum în familia pământească iubim şi avem grijă de prunci şi de cei minori, tot aşa şi în casa credinţei, cei mici şi nedezvoltaţi trebuie să fie îngrijiţi, iubiţi şi ajutaţi ca să se poată întări în Domnul şi în puterea tăriei Lui.

12. Cum ştim că suntem acceptaţi ca membri de probă ai corpului lui Cristos?

1 Tesaloniceni 1:4, 5 “Ştim, fraţi iubiţi de Dumnezeu, alegerea voastră, pentru că Evanghelia noastră v-a fost adusă nu numai prin cuvânt, ci şi cu putere şi cu Duhul Sfânt şi cu o mare siguranţă. Căci ştiţi cum am fost noi, între voi, pentru voi.”

Vol. V, pag. 229-230:

Mintea sau spiritul unui om se poate cunoaşte după cuvintele şi conduita sa; şi la fel noi putem cunoaşte mintea sau Spiritul lui Dumnezeu după cuvintele şi procedurile Sale. Mărturia Cuvântului Său este că oricine vine la El (prin credinţă şi reformare de faptele rele şi de faptele moarte, prin Isus) este acceptat (Evr. 7:25). Ca atare, întrebările pe care trebuie să şi le pună cei care caută o mărturie a Spiritului în privinţa calităţii lor de fii sunt:

Am fost eu vreodată atras spre Cristos? — să-L recunosc pe El ca Răscumpărătorul meu, singurul prin a cărui dreptate aş putea avea acces la Tatăl ceresc şi să fiu acceptabil pentru El?

Dacă la aceasta se poate răspunde afirmativ, următoarea întrebare ar fi:

M-am consacrat eu vreodată pe deplin — viaţa mea, timpul meu, talentele mele, influenţa mea, tot ce-i al meu — lui Dumnezeu?

Dacă şi la această întrebare se poate răspunde afirmativ, cel care se întreabă poate rămâne pe deplin asigurat că a fost acceptat de Tatăl, în Cel Preaiubit, şi a fost recunoscut de El ca fiu. Şi dacă, examinându-şi atent dorinţele şi sentimentele îşi găseşte inima încă încrezătoare în meritul lui Isus şi consacrată încă să facă voia Domnului, el poate permite încrederii şi păcii plăcute pe care le aduce acest gând, al armoniei şi relaţiei cu divinitatea, să-i stăpânească pe deplin inima. Această convingere despre harul Domnului faţă de noi în Cristos, construită din fapte ale propriei noastre experienţe, zidită pe caracterul şi Cuvântul neschimbător al lui Dumnezeu, nu este supusă modificării, schimbării, cum ar fi dacă ar fi zidită pe nisipurile mişcătoare ale sentimentelor. Dacă în unele ceasuri întunecate intervin îndoieli şi temeri, trebuie numai să luăm “Candela” (Cuvântul lui Dumnezeu) şi să examinăm din nou faptele şi temelia, şi dacă inimile noastre sunt încă loiale Domnului, credinţa, bucuria şi pacea se vor întoarce la noi imediat; dacă constatăm că ni se sfărâmă credinţa în “sângele preţios” şi ni se pierde consacrarea, noi cunoaştem adevărata stare a lucrurilor şi putem face imediat reparaţiile cuvenite şi astfel să restabilim “deplina siguranţă a credinţei” (Evr. 10:22). Dar să se observe că fiecare persoană care vrea să aibă această siguranţă trebuie să “adeverească îsă pună pecetea — subsol, n. e.ş că Dumnezeu este adevărat” (Ioan 3:33); că Domnul nostru nu se schimbă, ci este “acelaşi ieri şi azi şi în veci”. Poporul Domnului, prin urmare, poate rămâne asigurat că odată veniţi în condiţiile favorii divine, ei pot continua sub acele condiţii atâta timp cât inimile lor sunt loiale lui Dumnezeu şi dorinţele lor sunt în armonie cu voia Sa; atâta timp cât sunt ascultători din inimă de poruncile divine — pe scurt cuprinse în cuvântul Iubire — faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Evr.11:6; 13:8.

Oricine a făcut paşii specificaţi are siguranţa, “mărturia” Cuvântului lui Dumnezeu, că este copil al lui Dumnezeu; iar aceasta înseamnă, în Veacul Evanghelic, că este o mlădiţă a viei adevărate, un membru de probă al Bisericii adevărate (Ioan 15:1). Pentru aceştia Cuvântul lui Dumnezeu mărturiseşte că ei s-au alăturat adevăratei Biserici, care este Corpul lui Cristos. Această mărturie este dată spiritului lor, minţii lor, prin Spiritul lui Dumnezeu, care mărturiseşte prin Cuvântul Său. Şi acelaşi Spirit al Adevărului îi asigură pe aceştia că dacă inimile lor continuă credincioase Domnului până la încheierea probării lor — dacă iau zilnic de bună voie şi cu bucurie crucea, căutând să urmeze cât pot de bine în urmele Învăţătorului, starea lor ca membri de probă în Biserica lui Cristos va fi schimbată curând la o stare de membri reali — după ce şi-au sfârşit cursul şi au fost făcuţi părtaşi ai învierii Sale, întâia înviere. Filip. 3:10.

Vol. VI, pag. 191, par. 1:

În altă parte am arătat care sunt semnele, dovezile că suntem copii ai lui Dumnezeu, adică, conceperea noastră de Spiritul sfânt, sigilarea noastră, însufleţirea noastră. Nu vom repeta aici, ci doar vom atrage atenţia într-un mod general asupra faptului că oricine participă în această alegere are diferite dovezi prin care nu numai el o poate discerne, ci, nu după mult timp, şi “fraţii” cu care vine în contact o pot discerne. În această alegere există atât o putere cât şi un mesaj. Pentru clasa aleasă, acest mesaj pentru alegere, sau chemare, sau “cuvânt”, nu este numai Evanghelia sau vestea bună, ci pentru ei este mai mult decât atât: este puterea lui Dumnezeu care lucrează în ei ca să voiască şi să facă buna Sa plăcere. Ea aduce pentru cei aleşi Spiritul sfânt şi mare siguranţă, iar ei, la rândul lor, sunt gata să vestească în afară cu orice preţ Cuvântul Domnului.

13. Care este moştenirea noastră actuală prin ascultare de cunoştinţa în privinţa voinţei lui Dumnezeu?

Efeseni 1:7, 18 “În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor. … Şi să vă lumineze ochii inimii, ca să cunoaşteţi care este nădejdea chemării Lui, care sunt bogăţiile slavei moştenirii Lui în sfinţi.”

R 2762, col. 2, par. 1-4:

Am spus că bogăţiile cereşti urmează să fie obţinute la înviere, când Împărăţia Milenară va fi inaugurată şi învingătorii credincioşi, prin schimbarea învierii lor, vor fi înzestraţi din belşug cu toate lucrurile bune pe care Dumnezeu le-a rezervat pentru cei care-L iubesc şi care-şi demonstrează iubirea prin devoţiunea, jertfele lor etc. de acum. Însă trebuie să remarcăm că o pregustare a acestor binecuvântări cereşti le este acordată celor credincioşi în această viaţă de acum; apostolul numeşte aceste bogăţii cereşti oferite nouă acum „bogăţiile slavei” (Efes. 1:7, 18) şi aceste bogăţii ale slavei includ credinţa, speranţa, bucuria în spiritul sfânt şi o capacitate de a vedea şi aprecia cu ochiul credinţei lucrurile care în realitate nu se văd deocamdată. Apostolul declară că aceste comori de înţelepciune şi har — cunoştinţa lucrurilor bune, divine, care sunt în păstrare, şi părtăşia cu Dumnezeu care ne permite să anticipăm şi să ne bucurăm de acele binecuvântări într-o măsură acum, sunt toate ascunse în Cristos, „în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoaşterii”(Col. 2:3). Trebuie să intrăm în Cristos, ca membri ai corpului Său, Biserica adevărată, prin jertfă, înainte de a putea avea ocazia chiar şi de a căuta aceste comori ascunse sau de a găsi unele din ele. Şi atunci, pe măsură ce progresăm cu credinţă în serviciul nostru de sacrificiu, ca preoţi, mergând pe urmele Marelui Preot, găsim tot mai multe din aceste adevărate „bogăţii ale slavei”, zi de zi şi an de an, pe măsură ce înaintăm.

Mai mult, pentru preoţimea împărătească, cei credincioşi, vin şi alt fel de bogăţii prin împlinirea jertfirii de sine. Acestea sunt bogăţiile spiritului sfânt. În timp ce îşi jertfesc interesele egoiste, scopurile pământeşti, planurile pământeşti etc., în serviciul Domnului şi al Adevărului, ei constată că cresc tot mai mult în asemănare cu Tatăl lor ceresc şi cu Domnul lor, şi că roadele Spiritului sfânt abundă tot mai mult în ei — smerenie, răbdare, blândeţe, bunătate frăţească, dragoste.

În plus, ei găsesc o pace şi o bucurie de care fuseseră cândva străini şi pe care lumea nu le poate nici da, nici lua. Această pace şi această bucurie vin printr-o înţelegere a faptului că după ce au dat Domnului tot, lor le aparţin toate făgăduinţele nespus de mari şi scumpe. Acum credinţa lor se poate prinde ferm de aceste făgăduinţe ca fiind ale lor; ei pot înţelege că aşa cum îndreptăţirea şi chemarea lor n-au fost de la ei, ci de la Domnul, tot aşa, tot cursul lor de sacrificiu, în armonie cu acea chemare, este sub supraveghere şi grijă divină, şi este sigur că va produce binecuvântări; şi că în orice măsură ele vor produce greutăţi, încercări şi suferinţe pământeşti, Dumnezeu va face proporţional ca ele să producă o greutate mult mai mare şi veşnică de slavă în Împărăţie. 2 Cor. 4:17.

Având această pace a lui Dumnezeu şi încredere în conducerea şi grija Sa, ei îşi pot aplica declaraţia profetică: „Domnul întăreşte paşii omului şi astfel el îcel dreptş îşi găseşte plăcere în calea Lui” (Ps. 37:23). Ei îşi pot găsi plăcere în această cale, fie ea oricât de spinoasă, îngustă şi aspră, datorită încrederii lor în dragostea şi înţelepciunea lui Dumnezeu şi că Cel care a început o lucrare bună în ei o şi sfârşeşte şi îi binecuvântează cu experienţe pe care înţelepciunea divină le vede că în cele din urmă vor fi spre folosul lor. Astfel binecuvântarea Domnului este asupra acestei clase; şi ei înţeleg cu adevărat că „Binecuvântarea Domnului îmbogăţeşte”. Cât de bogate le face inimile în prezent ­— bogate în sentimente nobile, bogate în credinţă, bogate în iubire, bogate în fapte bune pentru toţi oamenii după cum au ocazie, în special pentru casa credinţei; şi foarte bogate în binecuvântarea lui Dumnezeu şi sub grija Sa providenţială, care, dacă este acceptată corect, în cele din urmă îi va face pe aceştia membri ai Preoţimii Împărăteşti, moştenitori ai lui Dumnezeu, comoştenitori cu Isus Cristos Domnul lor, la o moştenire nestricăcioasă, nepătată şi care nu se veştejeşte, păstrată în ceruri pentru ei. 1 Pet. 1:4.

14. Ce efect are cunoştinţa adevărului asupra temerilor superstiţioase?

Ioan 8:32 “Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi.” 

R 3153, col. 1, par. 5, până la sfârşitul articolului “Ucenicii lui Cristos”. Utimele două treimi din articol, vezi pag. 105.

15. Cum creştem în cunoştinţă?

Proverbe 2:3-6 “Dacă vei cere înţelepciune şi dacă te vei ruga pentru pricepere, dacă o vei căuta ca argintul şi vei umbla după ea ca după o comoară ascunsă, atunci vei înţelege frica de Domnul şi vei găsi cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci Domnul dă înţelepciune; din gura Lui iese cunoştinţă şi pricepere.”

2 Petru 3:18 “Ci creşteţi în harul şi în cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui să fie slava acum şi în ziua veşniciei! Amin.”

R 3153, col. 1, par. 6, 7, până la col. 2, par. 2-4:

Este un lucru binecuvântat să facem primul pas în viaţa creştină — acela de a crede în Cristos şi de a-L accepta ca Răscumpărătorul şi Domnul nostru; dar răsplata acestui pas depinde în întregime de rămânerea noastră în Cuvântul Său, în atitudinea de ucenici adevăraţi. Nu este greu să facem aceasta, totuşi înclinaţia mândriei omeneşti este de a se abate de la simplitatea adevărului divin şi de a căuta noi teorii şi filosofii de-ale noastre proprii, sau de a se vârî în cele ale altor oameni, care doresc să fie socotiţi înţelepţi şi mari, potrivit aprecierii acestei lumi.

Răsplata continuării uceniciei este „Veţi cunoaşte adevărul” — nu că întotdeauna “vom învăţa şi nu vom putea ajunge niciodată la cunoştinţa adevărului” (2 Tim. 3:7). Iată greşeala pe care o fac mulţi: nerămânând în Cuvântul Domnului, ei se adâncesc în diferite filosofii omeneşti care nesocotesc sau strică Cuvântul Domnului şi stabilesc teorii opuse. Pentru cei care caută adevărul printre acestea nu este nici o făgăduinţă că îl vor găsi vreodată. Şi niciodată nu-l găsesc. Adevărul divin nu se va găsi decât în canalele stabilite divin: şi acele canale sunt Domnul, apostolii şi profeţii. A rămâne în învăţătura prezentată în scrierile lor inspirate, a studia şi a medita asupra lor, a ne încrede fără rezerve în ele şi a ne conforma cu credincioşie caracterele după ele, aceasta înseamnă a rămâne în Cuvântul Domnului.

Însă această idee este în întregime compatibilă cu aceea de a da atenţie tuturor ajutoarelor pe care Domnul le ridică din când în când printre fraţii noştri în corpul lui Cristos, aşa cum sunt enumerate de către apostolul Pavel (Efes. 4:11-15; 1 Cor. 12:13, 14). Domnul întotdeauna a ridicat şi va ridica până la sfârşit astfel de ajutoare pentru edificarea corpului lui Cristos; însă este de datoria fiecărui membru să verifice cu grijă învăţătura acestora prin Cuvântul infailibil.

Dacă în acest fel rămânem în Cuvântul Domnului, ca ucenici sinceri şi serioşi, cu adevărat „vom cunoaşte adevărul”, vom fi „întăriţi în adevărul pe care-l avem îprezentş” şi vom fi „înrădăcinaţi şi întemeiaţi” în adevăr; vom fi „tari în adevăr” şi „în stare să răspundem oricui ne cere socoteală de nădejdea care este în noi”, „să luptăm pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”, să „luptăm o luptă bună”, „să facem o frumoasă mărturie” şi să „ne luăm partea noastră la suferinţă ca buni ostaşi ai lui Hristos Isus” chiar până la sfârşitul cursului nostru. Noi nu vom ajunge la cunoştinţa adevărului dintr-o dată, ci treptat, pas cu pas vom fi conduşi în adevăr. Fiecare pas va fi unul de progres sigur şi hotărât şi fiecare va conduce la o poziţie mai avantajoasă pentru alte realizări în cunoştinţă şi în roadele sale binecuvântate ale caracterului întemeiat.

Adevărul fiind astfel obţinut, pas cu pas, devine o putere sfinţitoare care produce în vieţile noastre roadele sale binecuvântate, ale dreptăţii, păcii, bucuriei în Spiritul Sfânt, iubirii, blândeţii, credinţei, răbdării şi ale oricărei virtuţi şi oricărui har, pe care timpul şi cultivarea le vor coace până la o maturitate glorioasă.

R 3156, col. 2, par. 1:

Dar după ce ajungem la această poziţie, şi după ce făgăduinţa din textul nostru şi toate făgăduinţele de acest fel sunt ale noastre, se cere timp şi aplicare continuă a credinţei pentru a aprecia corect făgăduinţele lui Dumnezeu şi a ni le însuşi; şi din punct de vedere scriptural aceasta este numită „creştere în har şi în cunoaştinţă”. Creştem în cunoştinţă pe măsură ce luăm notă de făgăduinţele lui Dumnezeu şi prin credinţă ni le aplicăm nouă, şi căutăm să discernem împlinirea acestor făgăduinţe în vieţile noastre; în acelaşi timp creştem şi în har, fiindcă până când fiecare element al cunoştinţei nu este primit într-o inimă bună şi onestă, şi nu produce măsura de ascultare şi dreptare (har), până atunci noi nu vom fi pregătiţi pentru pasul următor de cunoştinţă, şi astfel vom fi opriţi sau posibil întorşi înapoi. Şi după cum pierderea cunoştinţei va însemna o pierdere considerabilă a harului, tot aşa, o pierdere a harului va însemna o pierdere corespunzătoare a cunoştinţei — intrând în întuneric, făgăduinţele Cuvântului lui Dumnezeu devenind tot mai neclare şi mai întunecate, în măsura în care bunătatea sau harul nostru se pierd în cele lumeşti sau în păcat.

16. Care este semnificaţia “coifului mântuirii”, şi este acesta mai important acum decât în trecut?

Efeseni 6:17 “Luaţi şi coiful mânturii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.”

Vol. VI, pag. 658, par. 1:

Coiful Mântuirii reprezintă aprecierea sau înţelegerea intelectuală sau filosofică a planului divin. Evident, acesta a fost mai puţin necesar în trecut decât acum; dar acum, în “seceriş”, când Adversarul atacă furios Adevărul şi transformă orice este ştiinţific şi educaţional într-o armă de distrugere — acum coiful este indispensabil. Şi acum, şi numai acum, acesta este dat într-o astfel de mărime şi formă încât şi cel mai umil soldat al crucii şi-l poate pune. Domnul l-a reţinut pe Atacator în limitele în care scutul credinţei să servească drept protecţie, dar acum este dată toată armătura, şi tocmai la timp pentru nevoile credincioşilor Săi.

R 2873 — “Filosofia Răscumpărării”.

Întrebare: Este înţelegerea filosofiei răscumpărării esenţială pentru îndreptăţire?

Răspuns: Îndreptăţirea este denumirea acelei stări în ochii lui Dumnezeu în care El ne poate accepta şi poate lucra cu noi de acum nu ca păcătoşi, ci ca fii umani perfecţi. Această relaţie sau stare le-a fost socotită prietenilor lui Dumnezeu din timpul lui Avraam, desigur, şi evident unora de mai înainte. Nici Avraam, nici David, nici Samuel, nici profeţii n-au înţeles filosofia răscumpărării. Ei n-au putut s-o înţeleagă, pentru că încă nu fusese dezvăluită în nici un sens sau măsură: s-a făcut doar aluzie la ea în tipuri şi prin făgăduinţe nedefinite.

Însă ei au putut avea credinţă în Dumnezeu şi au avut, şi apostolul Pavel (Rom. 4) arată că acea credinţă i-a îndreptăţit. Ei au avut credinţă până la măsura deplină a descoperirii voinţei şi planului lui Dumnezeu făcute lor. Măsura cunoştinţei de Dumnezeu care este posibil să fie posedată a sporit considerabil din timpul lui Avraam. În Romani 4:24, apostolul arată că credinţa în Dumnezeu este baza îndreptăţirii noastre precum a fost şi baza acceptării lor, deşi acum credinţa în Dumnezeu cuprinde şi credinţa în Domnul Isus ca Răscumpărător al nostru. Era imposibil pentru cineva să creadă în Cel de care nu auzise; însă Avraam L-a crezut pe Dumnezeu în declaraţia Lui că în sămânţa sa (mai târziu arătată a fi Cristos) toate familiile pământului vor fi binecuvântate. Credinţa lui Avraam i-a fost socotită ca îndreptăţitoare în ochii lui Dumnezeu. A fost o credinţă aşa de activă, supusă, încât L-ar fi acceptat pe Cristos personal, cum a acceptat făgăduinţele referitoare la El. La timpul potrivit credinţa sa va fi desăvârşită — la a doua venire a Domnului nostru.

Întorcându-ne la prima venire a Domnului nostru: învăţătura Lui evident a adus o mare lumină celor care aveau ochii înţelegerii deschişi, şi El a vestit răscumpărarea. Nu avem nici un motiv să presupunem că acei care au auzit pe Domnul nostru vorbind în cuvinte tainice şi în pilde au înţeles filosofia răscumpărării; şi aşa a fost de-a lungul Veacului Evanghelic până astăzi. Trebuie, prin urmare, să gândim că în înţelepciunea lui Dumnezeu a fost de ajuns ca poporul Său să creadă faptul pe care Cuvântul îl spune lămurit, că moartea lui Cristos a plătit pedeapsa pentru păcatele întregii lumi într-un mod sau altul, neînţeles.

Răscumpărarea a fost necesară, în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, ca baza îndreptăţirii noastre. Dar în ceea ce ne priveşte pe noi, lucrul necesar era să-L „credem pe Dumnezeu” şi să acceptăm declaraţia lui Dumnezeu, că prin moartea lui Cristos s-a efectuat împăcarea pentru păcatele întregii lumi, pentru toţi care vor crede aceasta şi vor acţiona corespunzător.

Filosofia acestui subiect este necesară în timpul nostru şi este „hrană la timpul potrivit”; acum, fiindcă am ajuns într-un timp când se desfăşoară o cernere şi o încercare specială în legătură cu Cristos şi cu jertfa Sa, şi când este necesar să cunoaştem filosofia acestui subiect pentru a fi în stare să apreciem şi să stăm în mod clar lângă faptul că am fost răscumpăraţi prin sângele preţios.

Se va remarca faptul că profetul declară că toate mesele Babilonului sunt pline de vărsături — lucruri respinse. Ei aveau unele lucruri foarte bune pe mesele lor, printre altele doctrina răscumpărării; însă nefiind în starea corectă a inimii acum, Domnul respinge Babilonul; şi cei din poporul Său care se află în el sunt chemaţi afară de la mesele lui, la hrana la timp potrivit, pe când mesele lui, servite de cei care sunt respinşi ca să nu mai fie purtători de cuvânt ai Domnului („Te voi vărsa din gura Mea”), în lumina zorilor zilei sunt lepădaţi; şi chiar şi lucrurile bune din Cuvântul Domnului (răscumpărarea etc.), care odată le dădeau înviorare, acum sunt întinate în ochii lor împreună cu absurditatea respinsă a Veacurilor Întunecate.

R 3156, col. 2, par. 3:

Există pericolul ca unii să înţeleagă greşit sensul textului nostru şi să presupună că acesta învaţă că fiecare întâmplare din viaţa poporului lui Dumnezeu este ceea ce, şi aşa cum a intenţionat El să fie — că Dumnezeu în mod arbitrar intervine în afacerile poporului Său, pune deoparte libera alegere şi îi forţează să facă un pas sau altul ca simple maşini. Aceasta este o greşeală serioasă. Nici un astfel de gând nu se află în aceste cuvinte. Dumnezeu ne-a arătat buna Sa plăcere în astfel de chestiuni; pentru că, deşi El ne-ar fi putut face ca nişte căruţe sau roabe, să fim traşi sau împinşi indiferent de ambiţiile proprii, El nu ne-a făcut aşa şi nu caută ca din aceştia să fie copiii Lui — beneficiarii favorurilor Sale. Dimpotrivă, El a făcut pe om un agent moral liber — în această privinţă o copie a Creatorului său, liber să vrea aşa cum îi place lui. Deşi nu suntem întotdeauna liberi să facem cum ne place, suntem întotdeauna liberi să vrem cum ne place, şi, după cum am văzut deja, în prezent Domnul lucrează cu poporul Său conform voinţei lor. Şi dacă Dumnezeu respectă voinţa omului natural, cu mult mai mult va respecta voinţa noii creaţii în Cristos Isus, concepută de spiritul sfânt.

17. Putem da prea mare atenţie obţinerii cunoştinţei?

Vol. VI, pag. 319, par. 1:

Creşterea în cunoştinţă este foarte posibil să diminueze devoţiunea — straniu cum ar putea părea. Noi vedem că avem capacităţi atât de mici, iar timpul pentru cele religioase este atât de limitat, încât dacă atenţia ni se îndreaptă cu energie spre un canal, este posibil să ducă la scăderea ei în alte direcţii. Creştinul nu trebuie să fie numai cap fără inimă, nici numai inimă fără cap. “Spiritul minţii sănătoase” ne îndrumă spre a cultiva toate roadele şi darurile care sunt necesare pentru a rotunji şi completa un caracter perfect. Tendinţa zilelor noastre în toate chestiunile este în direcţia opusă — spre specializare. Un muncitor face această parte, altul face cealaltă parte, aşa încât acum foarte puţini muncitori înţeleg o meserie pe deplin, aşa cum era altădată. Noua Creatură trebuie să se împotrivească acestei tendinţe şi să facă în consecinţă “cărări drepte pentru picioarele sale”, ca nu cumva în timp ce cultivă un element al harului să cadă în pericol prin lipsa exercitării cuvenite a altei facultăţi sau privilegiu dat de Dumnezeu.

R 2488, col. 1, par. 6:

Este un mare privilegiu pentru creştini să studieze Cuvântul Domnului, dar mult studiu se face fără nici un scop. Studiul care nu este pus în practică în viaţa zilnică este mai rău decât pierdere de timp. Nu acela care numai cunoaşte voia Stăpânului, ci acela care, cu răbdare şi stăruinţă caută să facă voia Stăpânului, va fi aprobat şi va câştiga cununa. Fiecare ocazie rezonabilă trebuie să fie folosită — chiar până la sacrificiu — de către poporul Domnului pentru a cunoaşte planul divin; dar copilul Domnului va fi atent să caute ca numai comodităţile şi interesele sale proprii să le jertfească, nu şi ale altora. Studiul Bibliei care se face numai pe socoteala altora este mai degrabă un semn de egoism decât un semn de posesie îmbelşugată a spiritului de iubire al Domnului.

18. Care este relaţia între cunoştinţă şi iubire?

1 Corinteni 13:2 “Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa, chiar dacă aş avea toată credinţa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic.”

R 3150, col. 1, par. 5, 6:

Înainte de a descrie acţiunea iubirii, apostolul ne face să înţelegem importanţa ei, asigurându-ne că dacă posedăm chiar şi cele mai alese „daruri” deja explicate, dar nu avem şi iubire, ne va lipsi totuşi dovada că suntem Noi Creaţii în Cristos Isus. Am fi doar „aramă sunătoare sau un chimval răsunător” — făcând zgomot, dar neavând un sentiment acceptabil sau virtute în noi înşine în legătură cu cuvintele noastre. El ne asigură astfel că însăşi capacitatea de a vorbi fluent despre subiecte evanghelice ar putea să nu fie o dovadă a relaţiei noastre cu Domnul ca Noi Creaţii. Declaraţia apostolului începe cu „dacă”, ce ar putea fi contestată într-o anumită măsură de afirmaţia că nimeni n-ar putea vorbi cu putere, cu forţă Evanghelia Fiului iubit al lui Dumnezeu dacă nu posedă spiritul iubirii. Deşi toţi am întâlnit vorbitori publici care puteau rosti cuvântări foarte frumoase, în general am observat un gol în învăţătura lor dacă nu vorbeau din inimă, impulsionaţi de dragostea adevărului — nu de dragostea de aplauze, nici de dragostea de bani.

Printre daruri, profeţia sau oratoria este unul pe care Apostolul îl recomandă. Cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu de asemenea este recomandată, şi o credinţă mare este socotită printre cerinţele principale ale creştinului; totuşi, apostolul declară că dacă ar poseda toate acestea în măsura cea mai deplină, şi ar lipsi dragostea, el n-ar fi nimic — doar un nimic — şi nu un membru al Noii Creaţii, pentru că dragostea este însuşi spiritul conceperii la noua natură. Ce probă minunată este aceasta! Fiecare dintre noi să şi-o aplice lui însuşi. Dacă sunt ceva sau nu sunt nimic în aprecierea lui Dumnezeu se va măsura prin iubirea mea pentru El, pentru fraţii Lui, pentru cauza Lui, pentru lume în ge-neral şi chiar pentru duşmanii mei — mai degrabă decât prin cunoştinţa, faima sau oratoria mea. Totuşi, nu trebuie să înţelegem că cineva poate avea o cunoştinţă a tainelor adânci ale lui Dumnezeu fără a fi conceput de Spiritul sfânt al iubirii; pentru că nimeni nu cunoaşte lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, decât prin Spiritul lui Dumnezeu; însă cineva poate pierde spiritul înainte de a pierde cunoştinţa care i l-a adus. În măsurarea caracterului, prin urmare, trebuie să punem dragostea mai întâi şi s-o socotim ca proba principală a apropierii şi acceptării noastre de Domnul.

2 Petru 1:8 “Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoaştere a Domnului nostru Isus Hristos.”

Vol. V, pag. 238, par. 2, până la pag. 239, par. 2:

Mai mult, Spiritul sfânt mărturiseşte pentru noi, prin Cuvânt, că dacă suntem copii ai lui Dumnezeu nu vom fi în necunoştinţă nici de lucrurile prezente, nici de “lucrurile viitoare”, pentru că vom fi luminaţi şi învăţaţi de Dumnezeu, prin Cuvântul harului Său — Cuvântul Spiritului Său. Pe măsură ce ne maturizăm, “creştem în har”, vom dori, vom căuta şi vom obţine, pe lângă laptele Cuvântului, “hrană tare” despre care apostolul spune că este pentru cei mai dezvoltaţi (1 Pet. 2:2; Evr. 5:13, 14). Dezvoltarea în harurile Spiritului, credinţa, virtutea, cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea, evlavia, dragostea de fraţi, iubirea, ne vor aduce în părtăşie mai strânsă cu Tatăl şi cu Domnul Isus, aşa încât Domnul va putea şi va binevoi să ne comunice tot mai clar o cunoştinţă a planurilor Sale îndurătoare, precum şi a caracterului Său îndurător.

Referindu-se la această creştere, apostolul Petru spune: “Dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoaştere a Domnului nostru Isus Hristos. Dar cine nu are aceste lucruri este orb, nu vede departe … căci, dacă faceţi lucrul acesta nu veţi aluneca niciodată; căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos”. 2 Pet. 1:5-11. Compară cu Ioan 16:12, 15.

Fiecare să se întrebe pe sine dacă are sau nu această mărturie a Spiritului, această mărturie a creşterii sale ca nouă creatură în Cristos Isus, şi dacă dezvoltă şi duce la coacere sau nu, felul de roade specificate aici. Să ne amintim de asemenea că creşterea noastră în iubire şi în toate roadele Spiritului depinde în mare măsură de creşterea noastră în cunoştinţă; iar creşterea în cunoaşterea lucrurilor divine depinde de asemenea de creşterea în roadele Spiritului. Fiecare pas de cunoştinţă aduce un pas corespunzător de datorie şi ascultare, şi fiecare pas de datorie şi ascultare făcut, va fi urmat de încă un pas în cunoştinţă, pentru că astfel, după cum mărturiseşte Spiritul, va fi experienţa tuturor celor care vor fi învăţaţi de Dumnezeu în şcoala lui Cristos. Dacă avem această mărturie a Spiritului, de creştere atât în har cât şi în cunoştinţă, să ne bucurăm de ea şi să urmăm în aceeaşi cărare până când ea ne va duce, sub îndrumarea divină, la ceea ce este perfect, atât în cunoştinţă cât şi în har.

R 2649, col. 2, par. 1, 2:

Cunoştinţa este valoroasă, dar numai legată de altele; apostolul ne asigură că numai cunoştinţa singură va avea tendinţa să ne umfle de mândrie, să ne facă înfumuraţi şi lăudăroşi şi astfel cu totul în dezacord cu Spiritul lui Dumnezeu, spiritul iubirii, supunerii şi blândeţii. Cunoştinţa ne-ar putea face doar nişte chimvale răsunătoare care să scoată un sunet, însă neavând nici un merit real în faţa Domnului. Dar cunoştinţa, când  serveşte scopul ei cuvenit, ne duce la aprecierea „dragostei lui îcare este de laş Dumnezeu” şi la o înţelegere a înţelepciunii de a copia caracterul Lui, că noi trebuie să căutăm, în măsura în care este posibil, să fim ca Tatăl nostru care este în ceruri, asemănări ale Fiului Său iubit, Domnul nostru. Apostolul ne aduce aceasta în mod clar în atenţie când spune: „Fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste, ca să puteţi înţelege pe deplin, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi îapreciaţiş dragostea lui Hristos … ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu”. Efes. 3:17-19.

Fără îndoială, dragostea este lucrul principal care trebuie studiat, apreciat, copiat şi practicat în vieţile noastre. Suntem încredinţaţi că o mare parte din cititorii Turnului de Veghere au devenit deja părtaşi ai acestei „iubiri a lui Dumnezeu”, şi că toţi aceştia caută s-o desăvârşească în ei şi să fie înrădăcinaţi şi întemeiaţi în ea. Avem asigurarea apostolului că numai cei care iau această poziţie pot face progres permanent şi amănunţit în har şi cunoştinţă. Cei care au intrat în şcoala lui Cristos şi care refuză să facă progres spre desăvârşire, se pot aştepta cu siguranţă ca mai devreme sau mai târziu să-şi piardă cunoştinţa despre planul divin; pe când cei care fac progres în această direcţie cuvenită se pot aştepta ca lungimile şi lărgimile planului divin să continue să se deschidă înaintea lor şi creşterea lor în cunoştinţă să ţină pasul cu creşterea lor în dragoste.

R 3215, col. 1, par. 6, până la col. 2, par. 1:

Dar ce înseamnă a creşte în har? Înseamnă a creşte în favoarea Domnului printr-o cunoştinţă personală intimă şi părtăşie a spiritului cu El. Aceasta implică, mai întâi, o cunoştinţă şi o recunoaştere din partea noastră a răscumpărării prin sângele Său scump şi o credinţă personală şi dependenţă de toate făgăduinţele Tatălui făcute nouă prin El, şi apoi o comuniune intimă cu El în viaţa noastră zilnică de rugăciune, de observare a voinţei Sale şi supunere la ea. Dacă aşa ne este atitudinea statornică a minţii şi a inimii, trebuie să fie şi o coacere constantă a roadelor spiritului, făcându-ne tot mai plăcuţi şi mai acceptabili Domnului nostru. Un sens al acceptării şi favorii divine ni se dă zi de zi în măsură crescândă, în împlinirea acelei promisiuni binecuvântate a Domnului nostru: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi ne vom face locuinţa împreună cu el”. Ioan 14:23.

Aceasta, cât pot exprima cuvintele, înseamnă a creşte în har; dar înţelegerea deplină şi binecuvântată a acestui lucru este cel mai bine apreciată de către cei care zi de zi umblă cu Dumnezeu în credinţă, ascultare şi iubire.

R 2198, col. 1, par. 5:

Dar dacă această cunoştinţă şi libertate nu sunt însoţite de o predare de sine completă lui Dumnezeu, o consacrare de sine completă Celui care este Autorul libertăţilor şi privilegiilor noastre, suntem în mare pericol; pentru că, precum declară aici apostolul, numai cunoştinţa fără supunere de sine lui Dumnezeu ar avea tendinţa să ne umfle de mândrie, să ne facă încăpăţânaţi, aroganţi şi încrezuţi. Dar dacă cunoştinţa este însoţită de iubire faţă de Dumnezeu, care duce la consacrare de sine în serviciul Său, în armonie cu instrucţiunile Sale, cunoştinţa va lucra spre binele nostru, stabilind astfel spiritul iubirii ca factor stăpânitor în vieţile noastre, pentru că efectul dragostei este să „zidească” şi nu „să umfle de mândrie”. Iubirea este constructivă şi tinde nu numai să ne zidească caracterele potrivit modelului divin, ci procedând astfel, ea ne face lucrători împreună cu Dumnezeu, în simpatia şi interesul nostru pentru alţii — în zidirea şi binele lor general.

19. Care este deosebirea între cunoştinţa ce precede credinţa îndreptăţitoare, şi cunoştinţa pe care trebuie să o “unim cu” credinţa?

2 Petru 1:5 “De aceea, daţi-vă şi voi toată silinţa ca să uniţi cu credinţa voastră virtutea, cu virtutea cunoştinţa.”

R 2037 — “Întrebări interesante”

Întrebare: Unii definesc gnosis, tradus „cunoştinţă” în 2 Petru 1:5, ca fiind „spiritul cercetării şi investigării judicioase”. Dacă dorim mereu să unim cu credinţa noastră gnosis, spiritul cercetării şi investigării judicioase, atunci răsplata va fi desigur epignosis, cunoştinţa exactă, suficientă. Crezi că acesta este gândul apostolului?

Răspuns: Referinţa la alte pasaje în care apare cuvântul gnosis arată că definiţia de mai sus nu este adecvată. Vezi 1 Cor. 8:1; 2 Cor. 4:6; Efes. 3:19; 2 Pet. 3:18 etc.

După înţelegerea noastră, ceea ce vrea să spună apostolului nu este, „uniţi cu credinţa voastră o dispoziţie de investigare”, ci după cum urmează: Începând cu acei care au deja ceva cunoştinţă, îndeajuns pentru a fi o bază pentru credinţă, el îi îndeamnă să unească cu credinţa lor tăria (în alte traduceri “fapta”, „virtutea”); adică, el sugerează că dacă ei îşi meţin credinţa împotriva atacurilor vrăjmaşului, aceasta va dezvolta tărie, un alt har al caracterului. Când spune „uniţi cu tăria voastră cunoştinţa”, înţelegem că vrea să spună că dacă credinţa este menţinută ferm şi rezultă tăria de caracter, aceasta, sub călăuzirea Spiritului, îl va duce pe cel credincios la sfere mai adânci şi mai largi de cunoştinţă; sau, după cum sugerează acelaşi apostol (2 Petru 3:18), credinciosul va creşte atât în har cât şi în cunoştinţă, şi Spiritul sfânt, prin concepere, îi va permite acestuia să cunoască (să aprecieze) lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, lucrurile date fără plată acestora de către Dumnezeu, cunoştinţa de Dumnezeu rezultând din experienţa noastră în şcoala lui Cristos. Referitor la această cunoştinţă, nu numai referitor la complexitatea chestiunilor doctrinare, ci şi la armonia şi comuniunea inimii cu Domnul Însuşi, apostolul Pavel a exclamat: „Privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu”. Filip. 3:8.

Această cunoştinţă, primită într-o inimă bună şi onestă, va produce roada sau harul caracterului numit aici „stăpânire de sine” (în alte traduceri „înfrânare”). După cum se declară în altă parte: „Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte”, se controlează, se curăţeşte tot mai mult de aluatul cel vechi. După ce ajungem la o astfel de stăpânire de sine şi în legătură cu ea, urmează răbdarea: pentru că stăpânirea de sine ne va învăţa necesitatea compătimirii şi răbdării faţă de alţii. Această răbdare la rândul ei va duce către şi va dezvolta următorul har menţionat; şi anume, evlavia — o stare în care dragostea lui Dumnezeu este revărsată din belşug în inimă, influenţând toate gândurile, cuvintele şi faptele. Această stare la rândul ei dezvoltă dragostea de fraţi — o dragoste pentru toţi cei care sunt fraţi şi tovarăşi de jug în cauza dreptăţii şi a adevărului, cauza lui Dumnezeu. Dragostea de fraţi la rândul ei duce la acea experienţă încă mai largă şi mai adâncă numită cea mai mare din toate harurile; şi anume, dragostea, dragoste pentru Dumnezeu, dragoste pentru fraţi, dragoste adâncă, curată şi adevărată care nu se gândeşte la rău, nu se umflă de mândrie, nu se aprinde de mânie, se bucură întotdeauna în adevăr şi niciodată în nelegiuire, punctul cel mai înalt al realizării creştine în viaţa actuală; harul tuturor harurilor, care nu piere niciodată şi care va fi desăvârşit când vom primi noul corp al învierii.

20. Cum ne sunt “înmulţite harul şi pacea” prin cunoştinţă?

2 Petru 1:2, 3 “Harul şi pacea să vă fie înmulţite prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Isus, Domnul nostru. Dumnezeiasca Lui  putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui care ne-a chemat prin slava şi virtutea Sa.”

R 2136 — “Cunoaşterea lui Dumnezeu — valoarea ei” (primele 6 paragrafe):

“Harul şi pacea să vă fie înmulţite prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Isus, Domnul nostru, după cum dumnezeiasca Lui  putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui care ne-a chemat prin slava şi virtutea Sa.” 2 Petru 1:2, 3 — după Manuscrisul Sinaitic.

Prima întrebare care apare în legătură cu aceste cuvinte de îndemn este: Cui au fost ele adresate? Sunt aceste instrucţiuni date păcătoşilor? Este aceasta calea prin care păcătoşii trebuie să se apropie de Dumnezeu? Nu. Aceste instrucţiuni le sunt adresate celor care sunt deja îndreptăţiţi prin credinţa în sângele scump al lui Cristos, după cum este indicat în versetul precedent. Ele sunt adresate „către cei care au primit o credinţă la fel de preţioasă ca a noastră îapostoliiş, prin dreptatea Domnului şi Mântuitorului nostru  îdupă Manuscrisul Sinaiticş Isus Hristos”.

Sugestia este clară, că nu este suficient să devenim credincioşi în Isus Cristos — chiar credincioşi îndreptăţiţi şi deplin consacraţi; trebuie să fie o înaintare în viaţa tocmai începută, care va continua atât timp cât suntem „în cortul acesta”, şi, dacă vom fi credincioşi, vom fi desăvârşiţi prin „întâia înviere”. Gândul apostolului nu este că trebuie să fie an după an însufleţiri şi an după an căderi, ci mai degrabă un progres continuu în noua viaţă. Acest gând este total deosebit de experienţele multora care îşi însuşesc numele lui Cristos, şi care, vai! sunt foarte des exprimate în versurile cântării:

“Unde-i binecuvântarea ce am cunoscut, când pe Domnul L-am găsit la-nceput?

Unde-i vederea despre Isus şi al Său Cuvânt, ce sufletul mi-a renăscut?”

Ideea larg răspândită printre cei din această clasă de creştini ar putea fi numită scăderi şi creşteri alternative de har şi pace. Ei mai întâi primesc o binecuvântare, după aceea o pierd, apoi iarăşi o găsesc, şi iarăşi o pierd, şi astfel continuă. Există un motiv logic pentru care acest curs este atât de larg răspândit şi de ce atât de puţini ştiu câte ceva despre înmulţirea pe care o menţionează apostolul aici: „Harul şi pacea să vă fie înmulţite”. Motivul este că majoritatea creştinilor nu au o cunoştinţă a lucrurilor care sunt necesare pentru a le păstra harul şi pacea găsite prin credinţa lor iniţială în Domnul ca Răscumpărător al lor; şi mult mai mult le lipseşte o cunoştinţă suficientă ca să le înmulţească harul şi pacea. Marea majoritate ocupă poziţia menţionată de apostolul Pavel (1 Cor. 3:1): „Cât despre mine, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unor oameni de carne, ca unor prunci în Hristos”; „deşi de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi nevoie de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu”. Evr. 5:12-14.

O eroare asupra unui subiect, deseori duce la multe erori asupra multor subiecte; şi aşa este şi în acest caz: doctrina chinului veşnic drept pedeapsă pentru cădere, din care vor scăpa numai credincioşii, a deformat raţiunea şi a îndrumat greşit eforturile multora din poporul Domnului. La unii dintre cei mai serioşi primul gând este să scape personal din chinul veşnic, şi în mod firesc cel de-al doilea gând este să ajute pe cât de mulţi posibil să scape de o eternitate atât de îngrozitoare. Cu această idee ca resort al conduitei, nu ne putem mira că principala lor atenţie este acordată „mântuirii păcătoşilor” şi aducerii lor la starea de „prunci în Hristos”. Dar după ce ei devin prunci, se face relativ puţin pentru a-i dezvolta în cunoştinţa lui Dumnezeu, ca să poată creşte până la statura deplină a maturităţii în Cristos. Ca prunci ei sunt continuu hrăniţi cu lapte şi prin urmare nu sunt obişnuiţi cu hrana tare, astfel încât atunci când încearcă folosirea acesteia, mai degrabă sunt înecaţi cu ea decât să fie întăriţi.

Apostolul arată calea potrivită prin care credinciosul, după ce a făcut un început potrivit, trebuie să meargă continuu înainte şi în sus în dezvoltarea sa creştină — înmulţindu-şi harul şi pacea. Este deosebit de important însă ca el să înceapă corect, să fie cu adevărat conceput „prin cuvântul adevărului”, „credinţa care a fost dată sfinţilor” — pe care apostolul o numeşte aici „credinţa preţioasă”. Aceasta nu este credinţa răspândită de adepţii criticii radicale. Credinţa lor este departe de a fi scumpă. Credinţa lor neagă căderea, neagă răscumpărarea şi toată necesitatea ei, şi prin urmare neagă învierea bazată pe acea răscumpărare. Credinţa lor constă în încrederea în propria lor judecată, acesta fiind pentru ei criteriul adevărului şi al erorii, şi în îndoiala de mărturia lui Moise şi a profeţilor, a Domnului şi a apostolilor. O astfel de credinţă nu este „credinţa preţioasă”, nu este „credinţa care a fost dată sfinţilor”. Şi cei care zidesc pe o astfel de credinţă nu sunt dintre cei cărora li se adresează apostolul aici, şi nu trebuie să ne aşteptăm ca harul sau pacea să le fie înmulţite. Noi credem însă că majoritatea cititorilor noştri sunt dintre cei care pot cânta cu spiritul şi cu raţiunea:

„Pe nimic altceva nu-mi zidesc speranţa, decât pe-a lui Isus sânge şi dreptate;

Nu mă încred nici chiar în cel mai bun sistem, ci mă sprijin pe numele lui Isus mereu.

Numai pe Cristos, Stânca solidă pot eu sta:  nisip mişcător este orice altceva”.

Temelia adevărată pe care trebuie să zidim este — credinţa în dreptatea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos — credinţa că jertfa Lui pentru păcat a fost o dată pentru totdeauna un preţ de răscumpărare deplin şi complet pentru Adam şi pentru toţi urmaşii lui, astfel încât toţi aceştia, când, la timpul potrivit, vor fi aduşi la o cunoştinţă de Cristos, să poată, dacă vor dori, să obţină curăţare şi viaţă veşnică în condiţiile îndurătoare ale Noului Legământ. Numai cei care zidesc pe această temelie pot spera să-şi înmulţească harul şi pacea.

Vol. I, pag. 346:

O cunoştinţă a acestor lucruri şi a dovezilor că ele sunt aproape, chiar la uşă, trebuie să aibă o puternică influenţă asupra tuturor, dar în special asupra copiilor consacraţi ai lui Dumnezeu, care caută premiul naturii divine. Îi îndemnăm pe aceştia ca, în timp ce-şi ridică sus capetele şi se bucură ştiind că eliberarea lor se apropie, să pună la o parte orice greutate şi piedică şi să alerge cu răbdare alergarea pe care au început-o. Abateţi-vă privirea de la sine cu slăbiciunile şi imperfecţiunile inevitabile, ştiind că toate aceste slăbiciuni sunt acoperite deplin cu meritele răscumpărării date de Isus Cristos Domnul nostru — şi că sacrificiile şi negările voastre de sine sunt acceptabile pentru Dumnezeu prin Răscumpărătorul şi Domnul nostru, şi numai în acest fel. Să ne amintim că puterea suficientă pe care Dumnezeu ne-a promis-o, şi prin folosirea căreia putem deveni “biruitori”, este dată în Cuvântul Său. Este o putere venită din cunoaşterea caracterului Său, a planurilor Sale şi a condiţiilor sub care putem avea parte de ele. Astfel exprimă Petru, zicând: “Harul şi pacea să vă fie înmulţite prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Isus, Domnul nostru. Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui care ne-a chemat prin slava şi virtutea Sa, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca PRIN ELE să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti”. 2 Petru 1:2-4.

Dar pentru a obţine această cunoştinţă şi această putere, pe care Dumnezeu propune să le dea fiecărui alergător pentru premiul ceresc, se va încerca desigur sinceritatea angajamentelor voastre de consacrare. Voi v-aţi consacrat tot timpul, toate talentele, pentru Domnul; acum întrebarea este: cât daţi? Sunteţi încă dispuşi, conform legământului vostru de consacrare, să renunţaţi la tot? — să renunţaţi la propriile voastre planuri şi metode, şi la teoriile voastre şi ale altora, pentru a accepta planul, modul şi timpul lui Dumnezeu de a-Şi face marea lucrare? Sunteţi dispuşi să faceţi aceasta cu preţul prieteniilor pământeşti şi a legăturilor sociale? Sunteţi dispuşi să renunţaţi la timpul destinat altor lucruri pentru a investiga aceste teme glorioase atât de încurajatoare pentru inima celor cu adevărat consacraţi, având cunoştinţa sigură că aceasta vă va costa negare de sine? Dacă nu totul este consacrat, sau dacă v-aţi gândit numai la jumătate când aţi dat totul Domnului, atunci veţi regreta timpul şi efortul necesar pentru a cerceta Cuvântul Lui ca pe o comoară ascunsă, spre a obţine astfel puterea necesară pentru toate încercările credinţei legate de timpul prezent (aurora Mileniului) mai mult decât de oricare alte timpuri.

21. Care este relaţia între cunoştinţă şi rugăciune?

Ioan 15:7 “Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.”

Vol. VI, pag. 679-681:

“Înaintea feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la dreapta Ta”, spune profetul (Ps. 16:11). Fiindcă rugăciunea duce sufletul în prezenţa Domnului, ea pregăteşte calea pentru binecuvântarea divină şi pentru bucuriile cele mai mari. Evident că deschiderea căii pentru ca poporul Domnului să se apropie de tronul harului nu are ca obiectiv schimbarea voinţei sau planurilor divine. Un astfel de gând este incompatibil cu orice considerare raţională a subiectului; deci, Domnul ne informează că rugăciunea potrivită nu este pe linia cererilor ca voia noastră să se facă, în opoziţie cu voia divină, ci pe linia supunerii complete la aceasta din urmă. Apostolul declară despre unii: “Voi cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău” — în armonie cu dorinţele voastre şi nu în armonie cu aranjamentul şi planul divin. Iac. 4:3.

În aceeaşi direcţie a prevenit şi Domnul nostru: “Când vă rugaţi, să nu folosiţi repetări fără rost, ca păgânii, care gândesc că, dacă spun o mulţime de cuvinte, vor fi ascultaţi … căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, mai înainte de a-I cere voi. … Nu vă îngrijoraţi … ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici … cu ce vă veţi îmbrăca … fiindcă pe toate acestea păgânii le caută … Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” — de către Tatăl vostru din ceruri, conform înţelepciunii Sale (Mat. 6:7-34). Iarăşi Domnul nostru spune: “Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da” (Ioan 15:7). Condiţiile următoare sunt deosebit de importante:

1) Cel care oferă rugăciunea trebuie să fie în Cristos, trebuie să fi venit în relaţie vitală cu El prin acceptarea meritului sacrificiului Său ispăşitor şi prin consacrare faţă de voinţa şi serviciul Său; şi, mai mult de atât, trebuie să continue să rămână astfel în Cristos ca membru al corpului Său, ca membru al Noii Creaţii, pentru a avea privilegiile rugăciunii la care se face referire aici.

2) El trebuie de asemenea să lase Cuvântul Domnului să rămână în el, să se împărtăşească din Cuvântul adevărului şi harului dacă vrea să aibă înţelepciunea necesară ca să ceară, în armonie cu voinţa Domnului, lucruri care Lui I-ar plăcea să le dea — altfel, chiar dacă este Nouă Creatură în Cristos, rugăciunile lui ar putea rămâne adesea fără răspuns, fiindcă “cere rău”. Numai cei care mărturisesc ambele aceste calităţi se pot apropia de tronul harului ceresc cu deplină încredere, cu deplină asigurare a credinţei că cererile lor vor fi ascultate — la timpul cuvenit al lui Dumnezeu. Numai aceştia pot realiza plinătatea bucuriei.

După cum explică Scripturile, rugăciunea este încercarea de a obţine acces la Dumnezeu şi de a avea comuniune cu El. Cine, deci, se poate apropia de tronul harului ceresc pentru a “căpăta îndurare şi a afla har, ca să avem ajutor la momentul potrivit” (Evr. 4:16)? Răspundem, împreună cu apostolul, că lumea în general nu are acest acces, nu are acest privilegiu al rugăciunii. Este adevărat că, de fapt, milioane de păgâni oferă rugăciuni Divinităţii cu diferite concepţii despre cine este şi ce este El; dar rugăciunile lor nu sunt acceptabile lui Dumnezeu. “Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este îtrebuie să-L recunoască drept Cel existent prin Sineş şi că El răsplăteşte pe cei care-L caută îcaută să-L cunoască, să I se supună şi să-L serveascăş” (Evr. 11:6). Corneliu a fost unul de felul acestora din urmă, care a recunoscut pe adevăratul Dumnezeu, L-a respectat şi a căutat să-I cunoască şi să-I facă voia; şi imediat ce planul divin a ajuns la etapa de dezvoltare necesară pentru a permite ca favoarea lui Dumnezeu să se extindă la neamuri, rugăciunile şi binefacerile lui au primit răspuns. Însă nu i s-a permis să aibă comuniune cu Dumnezeu în sensul deplin, cuvenit, ci a fost informat să trimită după Petru, care-i va spune “cuvinte” prin care să poată fi adus din starea de înstrăinare şi separare într-o stare de armonie şi de fiu, în care va avea privilegiul unui fiu — privilegiul accesului la Tatăl, la tronul harului ceresc.

Vol. VI, pag. 688, par. 1:

Înţelepciunea de sus, Spiritul sfânt, l-a îndrumat pe apostolul Pavel când a mers cu Evanghelia în altă cetate ca să caute pe cei adunaţi “într-un loc de rugăciune” (Fapte 16:13). Şi încă este un fapt, că atât cunoştinţa cât şi iubirea lui Dumnezeu prisosesc cel mai mult printre aceia din poporul Domnului care se roagă unul pentru altul şi unul împreună cu altul, ca bucuria lor să fie deplină. Oricât de multe adunări ar avea poporul Domnului pentru studiul Cuvântului Său şi pentru zidirea reciprocă în cea mai sfântă credinţă, noi susţinem ca nici un serviciu să nu fie considerat că este început cum se cuvine decât dacă se cere mai întâi binecuvântarea Domnului peste studiu; şi nici o adunare să nu fie considerată că este încheiată cum se cuvine până când nu se mulţumeşte lui Dumnezeu pentru privilegiul şi binecuvântarea de care s-a bucurat şi pentru binecuvântarea acordată — astfel încât Cuvântul harului Său să poată fi într-adevăr hrană pentru inimile celor care au ascultat cu o dorinţă sinceră de a cunoaşte şi a face voia Sa.

R 3217, col. 2, par. 2, 3:

Ceea ce vedem exemplificat astfel pe scară mare, naţională, putem vedea exemplificat într-un sens restrâns mai aproape de noi. Câţi dintre noi în ignoranţă şi orbire ne-am rugat uneori în viaţă pentru diferitele sisteme de robie, pentru diferitele secte ale creştinătăţii, şi de asemenea am trudit pentru zidirea lor, numai să ne trezim răniţi spiritual de cele pentru care ne-am rugat şi am trudit. Noi am cerut greşit, precum făceau Bătrânii lui Israel, pe când, în loc de aceasta, inimile noastre şi ale lor ar fi trebuit să caute continuu căile Domnului, îndrumările Lui, nu să ceară să favorizeze şi să binecuvânteze ceea ce noi din ignoranţă şi în mod greşit am presupus a fi spre gloria şi binele nostru. Să  învăţăm să ne rugăm corect, precum şi să lucrăm şi să sperăm corect; şi pentru a face astfel, să fim grabnici la ascultare, înceţi la vorbire, grabnici să ascultăm Cuvântul Domnului şi lecţia pe care El deja ne-a dat-o, şi metoda Sa de a ne instrui, a ne îndruma şi a ne binecuvânta. Să fim înceţi în a-I spune care sunt preferinţele noastre; într-adevăr, să căutăm să ajungem la acea dezvoltare a caracterului creştin care ne va permite ca totdeauna să căutăm nu dorinţa proprie, ci voia şi calea Tatălui nostru din cer.

Acelaşi principiu se va aplica şi la afacerile mai particulare din viaţa noastră zilnică. Câţiva părinţi ne-au spus, cu inima îndurerată, despre răspunsuri la rugăciuni care mai apoi ar fi dorit să nu le fi primit; ne-au spus despre prieteni şi copii pe patul lor de moarte, pentru a căror viaţă s-au rugat în mod nepotrivit şi fără cuvintele sau sentimentul, facă-se voia Ta, şi cum Domnul a răspuns la acele rugăciuni, şi ce rele teribile le-au venit prin acele răspunsuri. Nu toate cazurile sunt la fel, dar copiii lui Dumnezeu pregătiţi şi dezvoltaţi în inimă trebuie să se aştepte să ajungă la punctul unde toate rugăciunile lor primesc răspuns, şi răspuns în cel mai bun mod posibil şi în cel mai satisfăcător mod, deoarece Cuvântul Domnului locuieşte cu bogăţie în ei. Ei nu vor cere greşit — nu vor cere ceva contrar voinţei şi providenţelor divine, ci mai degrabă, încrezându-se în înţelepciunea divină, rugăciunea lor va fi: “Doamne, nu voia mea, ci a Ta să se facă”.    

22. Ne este folositoare orice fel de cunoştinţă?

Ioan 17:17 “Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: cuvântul Tău este adevărul.”

Vol. VI, pag. 137, par. 2:

Din cele precedente este evident că sfinţirea pe care o doreşte Dumnezeu — sfinţirea esenţială pentru obţinerea unui loc în Noua Creaţie — nu va fi posibilă pentru alţii decât pentru aceia care sunt în şcoala lui Cristos şi care învaţă de la El — care sunt “sfinţiţi prin adevăr”. Eroarea nu va sfinţi, şi nici ignoranţa. Mai mult, nu trebuie să facem greşeala de a presupune că orice adevăr tinde spre sfinţire; dimpotrivă, deşi adevărul în general este admirabil pentru toţi cei care-l iubesc şi care în mod corespunzător urăsc eroarea, cuvântul Domnului nostru pentru acest lucru este că numai “adevărul Tău” este cel care sfinţeşte. Vedem toată lumea civilizată alergând ostentativ, urmărindu-se unul pe altul şi luptându-se pentru adevăr. Geologii au o parte din teren, astronomii alta, chimiştii alta, medicii alta, oamenii de stat alta etc.; dar noi nu găsim că aceste diferite ramuri ale căutării adevărului conduc spre sfinţire. Dimpotrivă, găsim că de regulă ele conduc în direcţie opusă; şi că aceasta este în acord cu declaraţia apostolului, că “lumea cu înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu” (1 Cor. 1:21). Faptul este că în cei câţiva ani scurţi ai vieţii prezente şi în starea noastră prezentă imperfectă, decăzută, degradată, capacitatea noastră este cu totul prea mică să merite a încerca să asimilăm întreg domeniul adevărului asupra fiecărui subiect; ca atare, vedem că oamenii din lume care au succes sunt specialişti. Celui care-şi devotează atenţia astronomiei nu-i va ajunge timpul pentru a-şi meţine poziţia — nu va avea timp de geologie, sau chimie, sau botanică, sau medicină, sau de cea mai înaltă dintre toate ştiinţele, “adevărul Tău” — planul divin al veacurilor. În vederea acestui fapt, apostolul, care el însuşi a fost un om educat pe vremea sa, îl sfătuieşte pe Timotei să se “ferească de filosofiile omeneşti” (teorii şi ştiinţe) pe nedrept numite ştiinţe. Cuvântul ştiinţă înseamnă adevăr, şi apostolul, putem fi siguri, n-a vrut să conteste sinceritatea oamenilor de ştiinţă din zilele lui, nici să sugereze că aceştia erau în mod intenţionat falsificatori; dar cuvintele lui ne dau ideea, pe care mersul ştiinţei o atestă pe deplin, că deşi este ceva adevăr legat de toate aceste ştiinţe, totuşi teoriile omeneşti numite ştiinţe nu sunt adevăr — nu sunt absolut corecte. Ele sunt doar cele mai bune presupuneri pe care cei mai atenţi cercetători din aceste domenii de studiu au putut să le prezinte; iar acestea — după cum arată clar istoria — din timp în timp se contrazic unele pe altele. După cum oamenii de ştiinţă de acum cincizeci de ani au respins ştiinţa de dinainte, tot aşa deducţiile şi metodele de raţionament ale acestora au fost la rândul lor respinse de oamenii de ştiinţă de astăzi.

23. Cum putem explica declaraţia apostolului “voi … ştiţi toate” şi “nu aveţi nevoie să vă înveţe cineva”?

1 Ioan 2:20, 27 “Dar voi aveţi ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi toate. … Cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi nu aveţi nevoie să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate şi este adevărată şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea.”

Vol. V, pag. 280-287 — “Ungerea din partea Celui Sfânt”. (Vezi Volumul V.)

Vol. VI, pag. 260, par. 1, până la pag. 262, par. 1:

Gândul apostolului este că aceia care au devenit creştini, aceia care au înţeles în vreo măsură planul divin, trebuiau să aibă în faţă mai întâi faptul că ei şi toţi ceilalţi au fost păcătoşi şi aveau nevoie de un Răscumpărător, şi apoi faptul că Isus, Unsul, i-a răscumpărat prin sacrificarea propriei Sale vieţi. Mai departe apostolul spune că ei n-au nevoie să-i înveţe cineva acest adevăr de bază. Nu puteau fi creştini şi totuşi să fie în ignoranţă de acest lucru fundamental al religiei creştine — că Cristos a murit pentru păcatele lor conform Scripturilor şi a înviat pentru îndreptăţirea lor — şi că îndreptăţirea şi sfinţirea care-i urmează, precum şi speranţa la glorie, sunt toate dependente de faptul şi valoarea sacrificiului lui Cristos pentru ei. El arată că deşi era posibil să-şi fi pus încrederea şi să fi crezut în Tatăl, fără să creadă în Fiul înainte ca Fiul să Se fi arătat, totuşi, acum, oricine tăgăduieşte pe Fiul lui Dumnezeu, tăgăduieşte prin aceasta pe Tatăl; şi nimeni nu poate mărturisi pe Fiul lui Dumnezeu fără să-L mărturisească în acelaşi timp pe Tatăl şi planul Tatălui, centrul şi înfăptuitorul acestuia fiind El.

Astfel că acum putem vedea exact ce a vrut să spună apostolul, şi anume, că oricine a fost conceput de Spiritul sfânt trebuie întâi să fi crezut în Domnul Isus; că El a fost Singurul Conceput al Tatălui; că El a fost arătat în trup; că El a fost sfânt, nevinovat şi despărţit de păcătoşi; că El S-a dat pe Sine ca răscumpărarea noastră şi că sacrificiul a fost acceptat de Tatăl şi mărturisit prin învierea Sa pentru a fi Regele şi Eliberatorul glorios. Fără această credinţă nimeni n-ar putea primi Spiritul sfânt, ungerea: prin urmare, oricine are ungerea n-are nevoie ca cineva să-şi irosească timpul în discutarea întrebării fundamentale dacă Isus a fost sau nu Fiul lui Dumnezeu; dacă El a fost sau nu Răscumpărătorul; dacă El a fost sau nu Mesia, unsul care va îndeplini la timpul cuvenit al lui Dumnezeu făgăduinţele preţioase ale Scripturilor. Aceeaşi ungere pe care am primit-o, dacă rămâne în noi, ne va asigura de adevărul acestor lucruri — “rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea”. Oricine nu rămâne în El, în Viţă, sigur se va veşteji — ca mlădiţă tăiată; oricine rămâne în El, sigur va rămâne şi în Spiritul Lui şi nu-L va putea nega.

“Aveţi o ungere de la Cel sfânt şi voi o ştiţi” (Diaglott). Spiritul sfânt a fost simbolizat de-a lungul dispensaţiei iudee prin uleiul sfânt care, turnat pe capul Marelui Preot, curgea în jos peste tot corpul; astfel, oricine este din corpul lui Cristos este sub ungere, sub influenţa Spiritului, şi oriunde este Spiritul Domnului, el unge, netezeşte, gresează. Tendinţa lui este să urmărească pacea cu toţi oamenii, pe cât este posibil şi în măsura în care va permite fidelitatea faţă de dreptate. El este opus frecuşului — mâniei, răutăţii, urii, conflictului. Cei care se află sub influenţa lui sunt bucuroşi să fie învăţaţi de Domnul, şi departe de a fi în conflict cu planul şi revelaţia Sa, ei intră repede în deplină armonie cu acestea şi au în mod corespunzător gresarea promisă — ungerea, netezimea, pacea, bucuria, sfinţenia minţii.

Cei care au primit Spiritul Domnului în acest sens al cuvântului, aducând pace, bucurie şi armonie în inimile lor, ştiu că ei le au pe acestea ca rezultat al faptului că Domnul lucrează cu ei şi că le-au primit de când au crezut în Domnul Isus şi L-au acceptat ca Unsul. Această ungere este, prin urmare, o dovadă nu numai pentru ei, ci este în măsură considerabilă o dovadă şi pentru alţii, că ei sunt membri ai corpului lui Cristos; pe când celor cărora le lipseşte această pace şi bucurie şi ale căror inimi sunt pline de răutate, vrajbă, ură, gâlceavă, certuri, dispute, desigur că le lipseşte dovada ungerii, gresării, netezimii care însoţeşte Spiritul Domnului. Este adevărat, nu toţi suntem la fel, iar netezimea în afacerile exterioare ale vieţii se poate să nu se manifeste la unii tot aşa de repede ca şi la alţii; dar foarte devreme în experienţa creştină netezimea trebuie căutată în inimă, ca o dovadă că am umblat cu Isus, am învăţat de la El şi am primit Spiritul Lui, şi la scurt timp după aceea ea trebuie să înceapă să fie văzută şi de alţii în viaţa zilnică.

24. Explicaţi Isaia 53:11

Isaia 53:11 “Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi va fi mulţumit. Prin cunoştinţa Lui, Slujitorul Meu Cel drept va îndreptăţi pe mulţi şi va purta nelegiuirile lor.”

Vol. V, pag. 91, par. 1, 2:

Cuvintele Domnului nostru sunt încă aplicabile acestui caz, adică: “Nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel, nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Mat. 11:27). Lumea nu L-a cunoscut: nu I-a cunoscut originea înaltă şi marea Sa umilire în folosul ei; şi dacă ne amintim că probabil a trecut o lungă perioadă de timp de la începutul creaţiei, în persoana Domnului nostru, şi până la timpul când El a fost făcut trup, şi dacă ne mai amintim că în toată acea perioadă El a fost cu Tatăl, “în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui”, nu ne putem îndoi că Fiul cunoştea pe Tatăl, aşa cum ucenicii Săi şi lumea nu L-au cunoscut — aşa cum noi învăţăm să-L cunoaştem prin Cuvântul revelaţiei Sale şi prin desfăşurarea minunatului Său plan al veacurilor. Să-L ascultăm din nou spunând: “Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut”. Ioan 17:25.

Cheia acestei minunate cunoaşteri a lucrurilor cereşti este dată în declaraţia: “Cel care este de pe pământ este pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel ce vine din cer este mai presus de toţi. El mărturiseşte ce a văzut şi ce a auzit” (Ioan 3:31, 32). Nu este de mirare, deci, că până şi împotrivitorii Lui au întrebat: “De unde are El înţelepciunea?” (Mat. 13:54). Şi cunoştinţa Sa despre lucrurile cereşti, cunoştinţa Sa intimă şi îndelungată cu Tatăl, care I-a conceput credinţă absolută în promisiunile Tatălui, este cea care L-a făcut în stare, ca om perfect, să învingă lumea, carnea şi pe diavolul, şi să prezinte un sacrificiu acceptabil pentru păcatele noastre. Astfel a fost scris mai înainte prin profet: “Prin cunoştinţa Lui, Slujitorul Meu Cel drept va îndreptăţi pe cei mulţi şi va purta nelegiuirile lor”. Isa. 53:11.

R 1835, col. 1, par. 1:

Cuvintele credinţei Domnului nostru au fost: ,,Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut”. El a fost cu Tatăl de la început, I-a cunoscut iubirea şi bunătatea, I-a văzut puterea şi I-a remarcat dreptatea, bunătatea iubitoare şi providenţa părintească asupra tuturor lucrărilor Sale. Şi astfel este scris: „Prin cunoştinţa Lui, Slujitorul Meu Cel drept va îndreptăţi pe cei mulţi şi va purta nelegiuirile lor” (Isa. 53:11). Cunoştinţa pe care a avut-o despre Tatăl I-a dat o bază sigură pentru credinţă în toate scopurile Sale cu privire la viitor. De aceea El a putut umbla şi a umblat prin credinţă. Şi acea credinţă I-a permis să învingă toate obstacolele şi să-I asigure biruinţa chiar şi asupra morţii.

25. Să ne aşteptăm să avem vreo cunoştinţă despre viitor?

Amos 3:7 “Nu, Stăpânul Domnul nu face nimic fără să descopere taina Sa slujitorilor Săi, prorocii.”

Ioan 16:13 “Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul; căci el nu va vorbi de la sine, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va vesti lucrurile viitoare.”

Vol. II, pag. 15, par. 3:

Aflăm că sfârşitul Veacului Evanghelic, la fel ca sfârşitul Veacului Iudeu, este numit seceriş (Mat. 9:37; 13:24, 30, 39), că asemenea aceluia, şi acesta este o perioadă de patruzeci de ani, şi că razele mărturiei profetice sunt în mod special concentrate asupra secerişului veacurilor, şi mai cu seamă asupra secerişului acestui veac, unde chiar toată lumina Veacului Iudeu — datorită caracterului tipic al lui — se concentrează într-un focar glorios. În această lumină putem vedea acum clar mersul maiestuos al Dumnezeului nostru, nu numai în lunga panoramă a veacurilor trecute, ci şi în realizările prezente ale planului Său. Şi nu numai atât, dar potrivit făgăduinţei Sale de a ne arăta lucrurile viitoare (Ioan 16:13), vedem, cu minunată claritate a viziunii, metoda Lui înţeleaptă pentru binecuvântarea tuturor în Veacul Milenar care acum intră — chiar până la încheierea lui glorioasă în restabilirea tuturor lucrurilor. Aflăm că multe evenimente mari şi minunate se concentrează în acest seceriş: că în el are loc marele timp de strâmtorare, ziua lui Iehova, nimicirea finală şi completă a lui Anticrist şi căderea marelui Babilon, începutul întoarcerii favorii la evrei, a doua venire a Domnului nostru şi stabilirea Împărăţiei Sale, şi învierea şi răsplătirea sfinţilor.

R 2973, col. 2, par. 4:

Cei veghetori privesc nu numai la semnele din afară, aşa cum se văd în lume. Ei cercetează cu atenţie şi în mod repetat „harta” lor, schiţa profetică din Biblie a istoriei lumii, dată de Împăratul Însuşi. Deoarece văd timpul de necaz schiţat în harta profetică, ei ştiu că acesta va veni neapărat şi sunt în stare să vadă “semnele timpurilor” înaintea altora, şi nu să fie în întuneric în privinţa „lucrurilor viitoare”. În legătură cu aceasta Domnul a promis veghetorilor că Spiritul sfânt îi va călăuzi în tot adevărul, pe măsură ce fiecare aspect al lui va fi cuvenit, şi le va arăta lucrurile care vor veni — lucrurile viitoare — înaintea cunoştinţei lumii şi înaintea evenimentelor în sine (Ioan 16:13). Dar aceeaşi hartă care arată prăbuşirea tuturor instituţiilor pământeşti, politice, sociale şi eclesiastice, arată de asemenea că în marele plan al lui Iehova căderea lor este atât de la timp fixată, încât aceasta va fi chiar ora în care El Îşi va stabili împărăţia în mâinile Bisericii alese (care atunci va fi o preoţime împărătească glorificată — preoţi pe scaunele lor de domnie — conducători religioşi şi civili ai lumii), a căror înălţare va fi spre slava lui Dumnezeu şi spre binecuvântarea fiecărei creaturi.

26. Ce dovezi avem că Daniel 12:4 se împlineşte acum?

Daniel 12:4 “Tu, însă, Daniel, ţine acunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea, până la timpul sfârşitului. Mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte.”

Vol. I, pag. 337, par. 1:

Un argument incontestabil, care dovedeşte că acesta este timpul cuvenit al lui Dumnezeu pentru introducerea ordinii noi de lucruri, este că El ridică vălul ignoranţei şi lasă să intre treptat lumina inteligenţei şi invenţiei peste omenire, întocmai cum a fost prezis atunci când a fost prezis şi cu rezultatele prezise (Daniel 12:4, 1). Dacă cunoştinţa ar fi venit mai devreme, strâmtorarea ar fi venit mai devreme; şi deşi societatea s-ar fi putut reorganiza după furtuna şi topirea ei, nu ar fi fost un pământ (aranjament social) nou în care să predomine şi să locuiască dreptatea, ci un pământ sau aranjament nou în care păcatul şi viciul ar fi fost mult mai abundente decât acum. Împărţirea echitabilă a beneficiilor mijloacelor mecanice de economisire a forţei de muncă ar fi adus în timp ore de muncă tot mai puţine; şi astfel, fără protecţia originară, omul decăzut, cu gusturile lui stricate, nu şi-ar fi folosit libertatea şi timpul pentru ameliorare mintală, morală şi fizică, ci, după cum dovedeşte istoria trecutului, tendinţa ar fi fost spre imoralitate şi viciu.

Vol. IV, pag. 414, par. 1:

De obicei ei nu observă noul element în conflictul nemaiîntâlnit vreodată; şi anume, răspândirea mai generală a informaţiei în toată lumea, în special în toată creştinătatea. Acest lucru, pe care mulţi oameni îl uită, este adus în atenţia celor destul de înţelepţi ca să caute adevărata înţelepciune la izvor — Cuvântul lui Dumnezeu. Aceştia sunt informaţi că “la timpul sfârşitului, mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte … căci acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele” (Dan. 12:1-4). Ei văd prezisa alergare a omenirii încoace şi încolo uimitor împlinită; ei văd de asemenea creşterea generală a cunoştinţei; şi pentru aceştia timpul de strâmtorare prezis în aceeaşi relaţie contextuală înseamnă, nu o repetare a istoriei, nu o supunere a maselor la câţiva favorizaţi, ci o extraordinară inversare a sensului istoriei produsă de noile condiţii observate. Iar declaraţia aceluiaşi profet, în acelaşi context, că “în timpul acela se va scula marele prinţ Mihail îCristosş” şi-Şi va lua puterea glorioasă şi va domni, este în armonie cu ideea că strâmtorarea care vine va pune capăt stăpânirii egoismului de sub “stăpânitorul lumii acesteia” îSatanş, şi va introduce Împărăţia de binecuvântare a lui Emanuel. Dar să-i auzim pe unii dintre oamenii înţelepţi ai lumii spunându-ne ce văd ei! 

R 2973, col. 2, par. 1-3:

Cei care au dat atenţie punctelor de reper, arătate de către Domnul prin Daniel, Isaia, Ieremia şi toţi sfinţii proroci, înţeleg că deja am parcurs un drum mult mai lung decât s-a aşteptat Biserica atunci când a început; dar ne dăm seama de asemenea din aceste puncte de reper că am ajuns foarte aproape de sfârşitul călătoriei; foarte aproape de timpul când marea binecuvântare, pe care poporul lui Dumnezeu a aşteptat-o atât de mult şi pentru care s-a rugat, este aproape. De exemplu, cei veghetori au remarcat mărturia Domnului prin profetul Daniel, că „timpul sfârşitului” va fi o perioadă de timp (mai mult de un secol) şi că în acest „timp al sfârşitului” va fi o mare creştere a călătoriei, a alergării încolo şi încoace pe tot pământul, şi o mare creştere a informaţiei generale, o cunoştinţă crescută, după cum este scris: „La timpul sfârşitului mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte”. Dan. 12:4.

Urmărind atent ce este în jurul nostru, plini de speranţe şi doritori după lucrurile glorioase pe care le-a promis Dumnezeu, nici unul dintre aceşti veghetori nu este nepăsător faţă de aceste împliniri ale profeţiei, care vor fi văzute peste tot astăzi. Toţi oamenii discern aceste lucruri, însă nu toţi la fel: cei credincioşi, cei veghetori le discern nu doar ca fapte, ci şi ca împliniri ale profeţiei; ca dovezi că ne aflăm deja în perioada numită „timpul sfârşitului”. Mai multe investigări şi aplicări ale măsurătorilor profetice demonstrează celor veghetori că suntem în „timpul sfârşitului” din 1799, şi că acesta este numit şi „ziua pregătirii Sale îa lui Iehovaş”. Privind în jurul lor, ei văd pregătirea pe care Iehova Dumnezeu o face pentru Împărăţia Fiului Său drag. Ei văd ridicarea vălului ignoranţei şi pătrunderea luminii şi că astfel foloseşte  Dumnezeu omenirea în prezent ca să pregătească, în mod natural, aranjamente şi comodităţi mecanice şi de altă natură, care în cele din urmă vor fi atât de mari binecuvântări pentru lume; când Soarele Dreptăţii va răsări cu vindecare în razele sale şi Ziua Milenară va fi introdusă cu toate binecuvântările, îndurările şi ocaziile sporite ale ei — „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Fapte 3:21.

Veghind atent, serios, cu interes, pentru că ei ştiu despre lucrurile bune pe care Dumnezeu le are la păstrare (1 Cor. 2:9-13; 1 Pet. 1:4), cei veghetori observă că profeţia lui Daniel arată mai departe că, după cum înmulţirea călătoriilor aduce înmulţirea cunoştinţei, tot aşa înmulţirea cunoştinţei va aduce o creştere a nemulţumirii pentru omenire în general; şi rezultatul va fi, aşa cum este declarat profetic, „un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până la vremea aceasta”. Cei veghetori, căutând să observe dacă aceste lucruri şi-au avut deja împlinirea sau nu, privesc în jurul lor şi văd în toate părţile nemulţumire, nefericire; mult mai mult decât atunci când lumea se bucura de mult mai puţine îndurări şi binecuvântări ale cerului. Aceste daruri târzii ale Providenţei (pregătiri pentru Veacul Milenar), în loc să provoace mulţumire, recunoştinţă şi dragoste pentru Dumnezeu şi generozitate faţă de om, produc în inimile neregenerate mai mare ambiţie, mai mare lăcomie, egoism, invidie, ură, ceartă şi alte fapte ale cărnii şi ale diavolului. Da, cei veghetori pot discerne clar apropierea marelui punct culminant al necazului uman, în care Scripturile declară în mod clar că toate instituţiile omeneşti actuale se vor prăbuşi în anarhie, în confuzie, în haos. Însă cei veghetori nu pierd din vedere pe Dumnezeu şi providenţa Sa. Ei văd că această catastrofă socială şi eclesiastică ce se apropie va fi rezultatul natural al acţiunii egoismului în condiţii foarte favorabile; totuşi, ei îşi amintesc că Dumnezeu este la cârmă şi poate face ca mânia omului să-L laude, iar restul mâniei omului (care nu-L va slăvi) îl va restrânge. Psa. 76:10.

27. Când “pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă” şi “toţi vor veni la cunoştinţă de adevăr”?

Isaia 11:9 “Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă.”

1 Timotei 2:4 “Care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţă de adevăr.”

Vol. I, pag. 74, par. 3:

O declaraţie a Cuvântului care aparţine unei epoci sau dispensaţii nu trebuie aplicată alteia, după cum lucruri declarate despre un veac nu sunt întotdeauna adevărate despre altul. De exemplu, ar fi un neadevăr să spunem despre timpul prezent că această cunoştinţă de Domnul umple tot pământul sau că nu este deloc nevoie să spui aproapelui, cunoaşte pe Domnul (Isaia 11:9; Ieremia 31:34). Acest lucru nu este adevărat în acest veac şi nu poate fi adevărat până când Domnul, venind din nou, Îşi stabileşte împărăţia; fiindcă de-a lungul acestui veac au fost multe înşelări amăgitoare şi ni se spune că tocmai la sfârşitul veacului — “în zilele din urmă … oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, ducând în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire” (2 Timotei 3:1, 13). Cunoştinţa şi dreptatea vor acoperi pământul, după cum fundul mării este acoperit de ape, ca rezultat al domniei lui Mesia în timpul Veacului Milenar.

Vol. V, pag. 19, par. 4:

În armonie cu acest gând este şi declaraţia Scripturii, că cea dintâi lucrare a lui Cristos în legătură cu domnia Sa milenară va fi legarea sau restrângerea lui Satan pentru o mie de ani ca să nu mai înşele neamurile (Apoc. 20:3), precum şi numeroasele declaraţii ale profeţilor despre faptul că atunci când Împărăţia lui Dumnezeu va fi stabilită pe pământ, cunoştinţa de Domnul va umple tot pământul aşa cum apele acoperă fundul mărilor, şi nimeni nu va mai trebui să spună aproapelui, “Cunoaşte pe Domnul” (Evr. 8:11), de asemenea cererea din rugăciunea Domnului, “Vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta … pe pământ” — pentru că aceasta implică ceea ce declară apostolul în mod clar, că Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. 1 Tim. 2:4.

Vol. I, pag. 105, par. 2:

Opinia predominantă este că moartea sfârşeşte toată încercarea; dar nu este nici o scriptură care învaţă aşa; şi toate cele de mai sus şi multe alte scripturi încă ar fi fără sens, sau mai rău, dacă moartea sfârşeşte orice speranţă pentru masele ignorante ale omenirii. Singura scriptură citată pentru a dovedi această vedere nutrită în general este: “Ori încotro ar cădea copacul … acolo rămâne” (Eclesiastul 11:3). Dacă aceasta are vreo legătură cu viitorul omului, ea arată că oricare ar fi starea lui când intră în mormânt, nici o schimbare n-are loc până când este ridicat afară din el. Şi aceasta este învăţătura uniformă a tuturor scripturilor legate de acest subiect, aşa cum se va arăta în capitolele următoare. Deoarece Dumnezeu nu-Şi propune să mântuiască pe oameni pe seama ignoranţei, ci “doreşte ca toţi oamenii să … vină la cunoştinţă de adevăr” (1 Timotei 2:4), şi deoarece masele omenirii au murit în ignoranţă, iar “în Locuinţa Morţilor … nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune” (Eclesiastul 9:10), de aceea Dumnezeu a pregătit trezirea morţilor pentru a le da cunoştinţă, credinţă şi mântuire. Deci planul Lui este ca: “După cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii, dar fiecare la rândul lui” — Biserica Evanghelică, Mireasa, corpul lui Cristos, întâi; după aceea, în timpul Veacului Milenar, toţi cei care vor deveni ai Lui în timpul acelei mii de ani de prezenţă (tradus greşit venire) a Sa, timpul cuvenit al Domnului pentru ca toţi să-L cunoască, de la cel mai mic până la cel mai mare. 1 Corinteni 15:22, 23.

28. Care va fi relaţia între cunoştinţă şi credinţă în Veacul Milenar?

 R 2677, col. 1, par. 5, până la pag. 2678, par. 1:

Ceea ce este acum cunoscut Bisericii acestui Veac Evanghelic ca ,,îndreptăţire prin credinţă” (în acelaşi fel au fost îndreptăţiţi şi vrednicii din vechime) nu va mai fi în vigoare de-a lungul Veacului Milenar, nici nu va mai fi necesar, deoarece condiţiile de atunci vor fi atât de diferite de cele de acum. Fiindcă “umblăm prin credinţă, nu prin vedere” — fiindcă credinţa este acum aşa de grea şi ca atare aşa de rară, de aceea este aşa de apreciată şi răsplătită de Dumnezeu. Dar când Veacul Milenar va fi introdus, veacul credinţei se va fi sfârşit — acela va fi veacul cunoştinţei — veacul dovezilor aşa de clare, aşa de neîndoielnice, încât “chiar şi cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească”, deoarece “pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă”. Cu o cunoştinţă atât de abundentă, încât nimeni nu va trebui să zică aproapelui: ,,Cunoaşte pe Domnul, deoarece toţi Îl vor cunoaşte”, rezultă că o credinţă deosebită va fi imposibilă, şi prin urmare răsplăţile credinţei deosebite nu vor mai fi oferite.

Nu vrem să spunem că omenirea în timpul Mileniului nu va crede; dimpotrivă, nimeni nu va putea face altfel decât să creadă: vrem să spunem însă că este o deosebire între a crede şi a exercita credinţă. Acum noi credem diferite lucruri prin credinţă, pe care şi lumea în veacul viitor le va crede, nu prin credinţă ci pe dovezi, prin cunoştinţă — va fi imposibil să se îndoiască, văzând că dovezile vor fi atât de indiscutabile. De exemplu, acum Dumnezeu ne spune să ne socotim toate păcatele din trecut iertate şi pe noi îndreptăţiţi pe deplin în ochii Săi. Cu toate acestea, noi vedem continuu dovezi de slăbiciuni în mintea şi în corpul nostru. Păcatele nu sunt şterse; ele sunt socotite ca acoperite. În cazul păcatelor Bisericii: ele nu vor fi şterse până când moartea va distruge aceste corpuri muritoare şi până când Domnul ne va da la întâia înviere corpuri glorioase, spirituale, perfecte. În ele nu va fi nici o urmă de păcat sau slăbiciune sau imperfecţiune; toate păcatele noastre vor fi atunci în realitate şterse. Dar acum ni se cere să credem în acoperirea păcatelor noastre; să exercităm credinţă în declaraţia lui Dumnezeu. Următorul nostru pas al credinţei este în legătură cu chemarea de sus de a sacrifica interesele pământeşti şi vremelnice pentru a câştiga slava cerească, cinstea şi nemurirea. Dar cununa şi binecuvântarea cerească sunt văzute doar cu ochiul credinţei; şi oricine aleargă în alergarea pusă în faţa noastră în Evanghelie, trebuie nu numai să se uite cu ochiul credinţei la Isus, ca Autorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre, ci cu acelaşi ochi al credinţei trebuie să vadă cununa dreptăţii pe care Domnul, Judecătorul cel drept, o păstrează pentru cei care sunt credincioşi. Astfel veacul nostru este cu precădere un veac al credinţei, al stărilor socotite şi al încrederii în făgăduinţe: şi aceasta îşi va avea marea şi preţioasa ei răsplată.

Nu aşa vor fi condiţiile veacului Milenar, când acesta va fi introdus. După cum am văzut, atunci va fi cunoştinţă; şi experienţele de fiecare zi vor avea ca urmare fie dezvoltare mintală, morală şi fizică, fie disciplinări pentru neînfăptuirea progresului. Astfel de experienţe vor da o amplă demonstraţie în privinţa a ceea ce se poate aştepta ca rezultat final — restabilire ca răsplată a ascultării, sau Moartea a Doua ca pedeapsă a neascultării.

Acest fapt este limpede prezentat în Scripturi, care învaţă clar că în acest veac regula procedurilor divine este: “Facă-ţi-se după credinţa ta”, în timp ce regula judecăţii lumii în veacul Milenar este clar arătată în Apoc. 20:12: “Am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. (Prima carte a vieţii este numită Cartea Vieţii Mielului, conţinând numele Bisericii alese, Mireasa Sa; cealaltă Carte a Vieţii va fi cartea sau înscrierea celor care vor trece în mod satisfăcător la încercarea sau judecata restabilirii.) Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţile acelea (Scripturile — Ioan 12:48) potrivit faptelor lor”.

Ar fi o greşeală să presupunem că Dumnezeu va chema omenirea să fie fii în timpul Veacului Milenar, şi să nu le ceară să facă o deplină consacrare a lor faţă de El şi faţă de acea dreptate al cărei reprezentant este El personal. Nimeni nu poate avea vreodată viaţă veşnică pe baza altor condiţii decât aceasta — ascultare absolută, şi chiar mai mult — armonie absolută cu însuşi spiritul legii divine, legea dreptăţii, legea iubirii. Şi toţi cei care vor vrea să fie în armonie cu Domnul până la acest grad, în mod necesar vor sacrifica, dacă va exista opoziţie faţă de Domnul sau faţă de dreptate care să facă necesar un sacrificiu de vreun fel, mai degrabă decât să tăgăduiască pe Domnul şi principiile sfinţeniei Lui.

Motivul pentru care nu se vor mai cere sacrificii de la lume în timpul Veacului Milenar, este că păcatul şi Satan nu vor mai fi la cârmă — “lumea îdispensaţiaş rea de acum” va fi trecut şi în locul ei va fi introdusă “lumea viitoare” “în care locuieşte dreptatea” — în care dreptatea va fi regula, în care Împăratul şi toţi cei care vor fi în favoarea Lui şi fiecare aspect al guvernării vor fi în armonie cu dreptatea, adevărul şi iubirea.

A presupune că acea chemare la restabilire a început deja, ar însemna să presupunem că Dumnezeu a autorizat în vreun fel pe cineva să anunţe că de acum înainte nimeni nu va mai suferi pentru înfăptuirea binelui, ci numai pentru înfăptuirea răului; şi prin urmare că, oricine ar căuta să facă bine după capacitatea sa cea mai bună, ar constata că nu are împotriviri, şi că orice efort al său ar aduce prompt putere şi recuperare mintală, morală şi fizică, care, continuând mereu, ar aduce în cele din urmă perfecţiune absolută. Mai mult, ar însemna să se promită că oricine ar accepta această chemare a restabilirii n-ar mai muri de moarte adamică; ci din contră, acceptând din inimă această chemare, ar găsi că zi de zi, an de an, puterea morţii din el ar fi învinsă şi procesul restabilirii ar progresa.

Când va ieşi acea chemare şi acele privilegii ale restabilirii vor fi oferite omenirii, va fi aşa cum a declarat profetul, că de atunci înainte nici un om nu va mai muri din cauza păcatului lui Adam, nici pentru păcatul părinţilor săi, ci numai pentru păcatul său propriu (Ier. 31:29, 30). Înţelegem că acest timp nu va fi atins până după timpul de strâmtorare — nu mai înainte de 1915 d. Cr. Conform înţelegerii noastre, de la acea dată încolo, Împărăţia fiind pe deplin stabilită, chemarea lumii la privilegiile restabilirii va fi deschisă, şi oricine va muri atunci, va muri pentru păcatul său propriu (Moartea a Doua) şi nu pentru al tatălui Adam; şi oricine va fi atunci ascultător de Domnul va avea binecuvântările harului Său în restabilire — recuperarea reală, vizibilă, începând imediat, ca răsplată pentru credincioşi sub chemarea restabilirii.

Sensul în care binecuvântările şi favorurile milenare deja se suprapun peste Veacul Evanghelic, după înţelegerea noastră, este acesta: Mai întâi, cunoştinţa, invenţiile etc. aduc omenirii binecuvântări de care ea nu s-a bucurat niciodată înainte şi care sunt de fapt intenţionate pentru Veacul Milenar, şi sunt doar aranjate sau pregătite în această “zi a pregătirii lui Dumnezeu”. (2) Binecuvântările restabilirii se suprapun de asemenea, în sensul că aceste invenţii etc., în mod treptat duc spre marele timp de strâmtorare, în care instituţiile actuale, sociale, financiare, politice, religioase, toate vor fi răsturnate — pentru ca Dumnezeu să poată aduce în locul lor prevederile şi aranjamentele mai bune ale Împărăţiei Milenare. (3) Binecuvântările restabilirii vin pentru Biserică acum, în sensul că ei îi este permis să vadă mai înainte aceste binecuvântări care vin asupra lumii, să se bucure nespus, să-şi ridice inima în mulţumire şi laudă faţă de Cel care ne-a iubit şi ne-a cumpărat cu sângele Său preţios, şi să-şi dea seama cum acesta este jertfa de “ispăşire pentru păcatele noastre, şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale întregii lumi”.

Vol. VI, pag. 107, par. 1, 2:

Este adevărat, se poate spune că credinţa va fi chiar şi atunci esenţială pentru progresul restabilirii spre îndreptăţirea reală, deoarece “fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui” şi deoarece binecuvântările şi răsplăţile restabilirii vor fi acordate pe criterii care vor cere credinţă; dar credinţa care se va cere atunci pentru a progresa în restabilire va fi foarte diferită de credinţa care se cere acum de la cei “chemaţi sfinţi", “împreună moştenitori cu Hristos”, “Creaţii Noi”. Când Împărăţia lui Dumnezeu va avea controlul, când Satan va fi legat şi cunoştinţa de Domnul va umple pământul, aceste împliniri ale făgăduinţelor divine vor fi recunoscute de toţi şi astfel vederea sau cunoştinţa va cuprinde în realitate multe lucruri care acum se pot recunoaşte numai prin ochiul credinţei. Dar, cu toate acestea, credinţa va fi necesară pentru a putea merge spre perfecţiune; şi astfel îndreptăţirea reală care se va putea obţine până la încheierea Mileniului va fi atinsă numai de către cei care vor exercita în mod constant credinţa şi faptele. Deşi despre timpul acela este scris: “Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţile acelea, potrivit faptelor lor”, spre deosebire de judecata prezentă a Bisericii, “după credinŢa voastră”, totuşi faptele lor nu vor fi fără credinţă, întocmai cum credinţa noastră nu trebuie să fie fără fapte, în măsura capacităţii.

Declaraţia apostolului, că Dumnezeu va îndreptăţi pe păgâni prin credinţă (Gal. 3:8), după cum arată contextul, înseamnă că reconcilierea prin restabilire nu va veni ca rezultat al Legământului Legii, ci prin har, sub condiţiile Noului Legământ, în care vor trebui să aibă credinţă, să fie acceptat şi respectat de către toţi cei care vor vrea să beneficieze de el. O diferenţă între îndreptăţirea prezentă şi cea viitoare este că în prezent celor consacraţi, prin exercitarea credinţei cuvenite, li se acordă imediat părtăşie cu Tatăl, prin îndreptăţirea socotită, prin credinţă; în timp ce sub condiţiile mai favorabile ale veacului viitor, exercitarea credinţei supuse nu va aduce deloc îndreptăţire socotită, şi va avea ca efect o îndreptăţire reală şi părtăşie cu Dumnezeu numai la încheierea Mileniului. Între timp lumea va fi în mâinile marelui Mijlocitor, a cărui lucrare va fi să le prezinte voinţa divină şi să lucreze cu ei, corectând şi restabilind pe acei care vor asculta, până când îi va fi îndreptăţit în realitate — când îi va prezenta fără vină înaintea Tatălui, când va fi gata să predea Împărăţia Sa lui Dumnezeu, Însuşi Tatălui. 1 Cor. 15:24. 

Urmează citatele mai lungi.

R 3058-3060 — “A trăi cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (vezi întrebarea nr. 1):

Pâinea este un termen general pentru hrană; pentru ceea ce satisface pofta de mâncare; pentru ceea ce zideşte şi întăreşte; pentru ceea ce face posibilă continuarea vieţii. A fost potrivit, prin urmare, ca Domnul să folosească pâinea ca un simbol sau o ilustraţie a acelui mijloc ceresc de întreţinere pe care Dumnezeu l-a aranjat acum să zidească şi să întărească pe poporul Său, şi în cele din urmă, prin întâia înviere, să le dea viaţă veşnică. Adevărul divin este reprezentat ca o astfel de hrană spirituală; şi Însuşi Domnul nostru, pentru că în planul divin El este canalul adevărului — „calea şi adevărul şi viaţa” — este numit şi „pâinea vieţii” pentru poporul Său. Noi trebuie să mâncăm, sau să ne împărtăşim din calităţile dătătoare de viaţă pe care El ni le dă fără plată în El Însuşi, dacă vrem să atingem scopul speranţei noastre — viaţa veşnică.

Textul nostru este răspunsul dat ispititorului de către Domnul nostru când postea în pustie şi Îi era foame. Ispititorul sugerase ca Isus să-Şi folosească puterile pe care le primise cu câteva zile înainte când, la botezul Său în Iordan, primise Spiritul sfânt, şi odată cu el darurile şi puterile care mai apoi I-au permis nu numai să vindece bolnavi, ci şi să prefacă apa în vin şi să hrănească o mulţime prin înmulţirea celor două pâini de ovăz şi a celor doi peştişori. Propunerea adversarului a fost ca Domnul să-Şi folosească puterea pentru mulţumirea poftei Sale. El a zis: “Spune ca pietrele acestea să se facă pâini”.

Oricât de mulţumit a fost Domnul că I s-au dat aceste puteri divine prin Spiritul sfânt pe care-l primise, oricât de bucuros a fost ca la ocaziile potrivite să facă minunile care-I însoţeau misiunea, El ştia că puterile nu I-au fost date pentru a fi folosite egoist, pentru mulţumirea eului, şi de aceea El a refuzat sugestia şi răspunsul Lui sunt cuvintele din textul nostru. În treacăt, remarcăm faptul că aici este o lecţie vrednică de atenţia tuturor din poporul Domnului; că lucrurile spirituale şi divine nu trebuie folosite într-un mod mercantil. În măsura în care pot discerne lucrurile, cei din poporul Domnului trebuie să-şi ţină preferinţele, dorinţele şi apetiturile personale separate şi distincte de lucrurile cereşti şi spirituale; şi să nu le folosească pe acestea din urmă pentru serviciile cărnii, oricât de curate şi bune ar putea fi dorinţele cărnii.

În cuvintele Domnului nostru se acceptă sugestia că pâinea, hrana, este necesară pentru întreţinerea omului în condiţiile actuale; dar ele duc ideea mai departe  — ele ne atrag atenţia asupra unei vieţi mai înalte decât cea actuală. Viaţa actuală nu este de fapt viaţă, ci moarte; lumea este sub sentinţa divină a morţii; şi numai cei care au venit în relaţie cu Dumnezeu prin credinţă au “trecut din moarte la viaţă”, după cum a spus Învăţătorul nostru cu altă ocazie: “Cine are pe Fiul are viaţa: cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa”. Şi iarăşi i-a spus unuia care se gândea să devină servitorul Lui, urmaşul Lui: “Vino după Mine … şi lasă morţii să-şi îngroape morţii”.

Din acest punct de vedere, vedem că omul nu poate trăi numai cu pâine. Împotriva lui este sentinţa divină “vei muri negreşit”; şi el nu poate găsi nici un fel de pâine, nici un fel de hrană care să producă viaţă în sensul deplin şi complet al acestui cuvânt — în care viaţa să înghită moartea. El trebuie să caute un alt fel de “pâine a vieţii”, diferită de orice hrană pământească; trebuie să aibă un alt fel de apă a vieţii, diferită de orice băutură pământească. La această hrană sau rezervă cerească Se referă Domnul nostru când zice: “Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”.

Dar cum este posibil să trăim prin cuvintele care ies din gura lui Dumnezeu? Ce a vrut să spună Isus? Cum pot cuvintele lui Dumnezeu să ne dea viaţă?

El a vrut să spună că toate speranţele de viaţă veşnică depind de Dumnezeu — de planul divin şi de făgăduinţele acestuia. Uitându-ne în aceste făgăduinţe, putem vedea clar că planul divin, care datează dinainte de întemeierea lumii, este ca toate creaturile lui Dumnezeu, create în asemănarea Lui şi care rămân în credinţă, iubire şi ascultare, în armonie cu El, să aibă viaţă veşnică. Acesta este cuvântul general al lui Dumnezeu asupra acestui subiect; şi anume, că ascultarea este condiţia vieţii veşnice. Fără îndoială aceasta a avut în minte Domnul nostru când a folosit cuvintele din acest text la care ne referim; de asemenea se poate să Se fi gândit că El venise în lume cu o misiune specială, să facă voia Tatălui, şi El a înţeles de la început că ascultarea Sa perfectă de voinţa divină Îi va asigura în cele din urmă slava, cinstea şi nemurirea cu Tatăl; dar că orice neascultare va însemna pierderea favorii divine şi va implica sentinţa neascultării, şi anume moartea.

Prin urmare, decizia promptă a Domnului nostru a fost că a nu Se supune voinţei Tatălui şi astfel să-Şi asigure pâinea pentru întreţinerea corpului, ar fi o mare greşeală; acea hrană astfel obţinută I-ar putea menţine viaţa doar pentru o perioadă scurtă — că planul mai bun ar fi să Se încreadă în Cuvântul lui Dumnezeu, făgăduinţa divină că aceia care-L iubesc, Îl servec şi I se supun, vor ieşi în final învingători şi mai mult decât învingători şi vor avea viaţă eternă cu Dumnezeu. Şi această concluzie a Învăţătorului este plină de învăţăminte pentru noi, cei care suntem ucenicii Lui, căutând să mergem pe urmele Lui. Noi trebuie să învăţăm lecţia că viaţa unui om constă nu în abundenţa lucrurilor pe care le are — hrană şi îmbrăcăminte — ci că viaţa lui, în sensul cel mai deplin, cel mai mare, cel mai înalt, este dependentă de supunerea lui completă la voinţa lui Dumnezeu — de atenţia lui mare la fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.

Cuvintele gurii lui Dumnezeu pentru noi nu sunt exact aceleaşi care au fost pentru Domnul nostru Isus şi pentru sfinţii îngeri — fiindcă noi suntem prin natură copii ai mâniei ca şi alţii — păcătoşi; de aceea, trebuie să ni se adreseze de la început dintr-un punct de vedere adevărat. De aceea noi auzim cuvintele gurii lui Dumnezeu în limbi diferite la timpuri diferite în experienţele noastre.

(1) Primul cuvânt din gura lui Dumnezeu pentru noi este mesajul dreptăţii — informându-ne că suntem păcătoşi, imperfecţi, neajutoraţi, în privinţa restaurării noastre la chipul divin. Acest prim cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu pentru noi este alarmant; El declară că suntem sub o sentinţă sau un blestem al morţii din pricina păcatului — că “sufletul care păcătuieşte, acela va muri”; că “plata păcatului este moartea”. Cuvântul acela ne spune că prin natură suntem “copii ai mâniei ca şi ceilalţi” — străini şi înstrăinaţi de Dumnezeu şi de toate binecuvântările Sale, care sunt ţinute în păstrare pentru cei care-L iubesc, I se supun şi menţin perfecţiunea în care au fost creaţi. Este necesar să auzim această voce; este necesar să fim alarmaţi şi să ne simţim temători de pedeapsa morţii; este necesar să ne simţim singuri şi descurajaţi în separarea noastră de Dumnezeu şi în înstrăinarea noastră de prevederile Lui îndurătoare pentru cei care-L iubesc şi pe care El îi iubeşte. Această frică şi respingere sunt necesare ca să ne pregătească în mod general pentru următorul cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu, şi anume,

Cuvântul milei şi ajutorului

lui Dumnezeu.

(2) Este mesajul că Dumnezeu, în timp ce a manifestat dreptatea absolută şi integritatea neschimbătoare a cuvântului şi a sentinţei Sale iniţiale, ne este totuşi favorabil — că El are milă de noi în starea noastră decăzută. Acest cuvânt nu este în sensul că mila divină ne va admite în favoare ca păcătoşi, acum sau în viitor; ci favoarea divină a avut în vedere mai înainte un preţ de răscumpărare, care, satisfăcând pretenţiile dreptăţii divine, va permite recuperarea omului din starea sa de păcat şi moarte — înapoi la o stare de sfinţenie şi viaţă veşnică, ca şi cum n-ar fi păcătuit niciodată, n-ar fi fost condamnat niciodată. Acest cuvânt care a ieşit din gura lui Dumnezeu, profeţind o binecuvântare şi o ocazie de recuperare pentru toţi cei care o vor accepta, a fost întâi o voce către Avraam zicând: “Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi în sămânţa ta”. Când această speranţă începe să se ivească în inima celui care se căieşte, căutând viaţa veşnică la fântâna harului şi adevărului, urechile înţelegerii sale ascultă cu atenţie, să audă şi alte cuvinte ale vieţii de la Creatorul său, şi el aude (Fapte 10:36) —

Vocea lui Dumnezeu

“vestind Evanghelia păcii

prin Isus Hristos”.     

(3) Mesajul păcii este că Dumnezeu a dat deja preţul de răscumpărare pentru păcătoşi — că Isus Cristos prin harul lui Dumnezeu a gustat moartea pentru fiecare om; că “Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi”, “şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră”. Acest cuvânt din gura lui Dumnezeu ne informează că prin această tranzacţie, care este cu totul din partea Lui, fără să pornească de la noi sau să ajutăm noi, El poate fi “drept şi să îndreptăţească pe cel care are credinţa în Isus” (Rom. 3:26). O, ce bucurie, ce speranţă de viaţă vine în inimile noastre când auzim acest cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu! Exclamăm cu apostolul: “Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Dacă Dumnezeu aşa ne-a iubit pe când noi eram încă păcătoşi, cu mult mai mult ne iubeşte fiindcă Îl căutăm, dornici de întoarcere la părtăşie cu El, şi fiindcă acceptăm prevederea harului Său în Isus Cristos Domnul nostru. Astfel, tuturor celor care acceptă ispăşirea care este în Isus Cristos, prin sângele Lui, Dumnezeu într-adevăr le vorbeşte cuvinte de har şi de pace — iertare, împăcare, milă, iubire, blândeţe.

Cuvântul lui Dumnezeu pentru

fiii recuperaţi

(4) Un alt cuvânt sau mesaj iese din gura lui Dumnezeu către cei care au auzit despre harul lui Dumnezeu în Cristos şi l-au acceptat. El îi numeşte copii — acum nu “copii ai mâniei”, nu “fiii Celui Rău”, ci li se adresează ca unor copii recuperaţi, copiii Săi, cei cărora El binevoieşte să le dea binecuvântările Sale în baza anumitor condiţii pe care El le specifică zicând: “Fiul Meu, dă-Mi inima ta”. Această cerere a inimii este o chemare pentru consacrare deplină, punere deoparte completă pentru Domnul şi pentru serviciul Său. Voinţa este centrul inteligenţei noastre, a fiinţei noastre; dacă inima, voinţa este predată lui Dumnezeu, ea duce cu sine acest titlu în fiecare acţiune, cuvânt şi gând. Numai pe acei cărora le place să răspundă la acest Cuvânt sau mesaj din gura lui Dumnezeu binevoieşte El să-i aibă în această calitate de fii, în sensul special care aparţine acestui Veac Evanghelic — fii în casa fiilor, al cărei Cap este Isus Cristos, Domnul nostru.

“Cuvântul făgăduinţei”

(5) În ignoranţa noastră în privinţa măreţiei Tatălui nostru ceresc şi a bogăţiei harului Său faţă de noi în Cristos Isus Domnul nostru, am putea să nu apreciem necesitatea sau faptul că o deplină consacrare a inimii noastre faţă de El este de dorit. În ignoranţa noastră am putea prefera să zicem:

“Ceva al meu şi ceva al Tău”.

Ştiind aceasta, Dumnezeu, în compasiunea Sa, a binevoit să pună în faţa noastră anumite aspecte ale planului Său şi ca atare auzim iarăşi vocea Sa în “făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe” din Cuvântul Său. În acestea El ne indică spre înţelepciunea unei depline consacrări şi a unei complete ascultări de El, asigurându-ne în aceste făgăduinţe că prin ascultare de ele putem deveni părtaşi la cea mai mare dintre toate binecuvântările — natura divină (2 Pet. 1:4). O,  ce minunat este că marele Creator a binevoit nu numai să răscumpere pe păcătoşi, ci şi să-i îndemne, să-i convingă să primească darurile şi favorurile! De la timpul când începe consacrarea, se acordă o măsură de Spirit sfânt, pentru ca cel consacrat, prin aplicare — flămânzind şi însetând după cuvintele care ies din gura lui Dumnezeu şi hrănindu-se din ele — să poată fi capabil să “înţeleagă pe deplin, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoască dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă” (Efes. 3:18, 19). O, da! Cei care au auzit şi s-au hrănit din “cuvintele care ies din gura lui Dumnezeu” până aici, găsesc într-adevăr că a început o nouă viaţă, o nouă vitalitate, o nouă energie — noi speranţe, noi scopuri, noi ambiţii, “cele vechi s-au dus”, totul este atins de gloriile lucrurilor spirituale “pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit” — lucrurile pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei care-L iubesc — o înţelegere şi o apreciere pe care Dumnezeu le dă într-o măsură acestora prin duhul Său, “care cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”.

Hrănire din cuvântul de îndemn

(6) Ascultând mai departe cuvintele care ies din gura lui Dumnezeu — “frumoase cuvinte, minunate cuvinte, minunate cuvinte ale vieţii” — auzim un cuvânt de îndemn. Tatăl ne informează că lucrurile glorioase la care El ne cheamă acum pot fi ale noastre numai dacă consacrarea şi supunerea noastră la influenţele providenţelor şi promisiunilor Sale ne vor schimba, ne vor transforma, ne vor înnoi mintea — aşa încât lucrurile pe care odată le-am iubit le vom urî, iar lucrurile pe care odată le-am urât le vom iubi. Aşa cum un tată nu cruţă nuiaua disciplinării de fiul pe care-l iubeşte, tot aşa Domnul nu va cruţa nuiaua necazului şi a disciplinării de cei care sunt cu adevărat ai Săi; fiindcă-i iubeşte şi fiindcă doreşte să dezvolte în ei un caracter care-I va fi plăcut şi care-I va permite în cele din urmă să-I facă fii pe planul slavei, moştenitori ai lui Dumnezeu, comoştenitori cu Isus Cristos, Domnul lor.

Cuvântul în privinţa necesităţii disciplinării şi corectării noastre în dreptate, ca să putem fi modelaţi după chipul iubitului Fiu al lui Dumnezeu (Rom. 8:29), este însoţit de asigurări de iubire din partea Tatălui — asigurări că aşa “cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei care se tem de El”. El ne spune de asemenea, prin alt apostol: “Nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul disciplinează pe cine-l iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-l primeşte”. El arată că astfel de disciplinare nu este provocată de mânie împotriva noastră, ci de iubirea Sa, şi dacă suntem deprinşi cum se cuvine prin disciplinările, încercările, experienţele vieţii, ele vor “lucra pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă” — ele vor realiza în noi asemenea caractere pe care Domnul va putea să le folosească în serviciul pentru care ne-a chemat — serviciul Veacului Milenar — serviciul preoţimii împărăteşti, să fim asociaţi cu Cristos în lucrarea de judecare şi binecuvântare a omenirii. Răspunsul potrivit al tuturor celor care au adevăratul spirit de fii este exprimat în cuvintele Domnului şi Învăţătorului nostru: “Facă-se nu voia Mea, ci a Ta”, o, Doamne; “Desfătarea mea este să fac voia Ta, Dumnezeul meu. Şi legea ta este înăuntrul inimii mele”. Cei care astfel răspund la disciplinarea Domnului, păşesc tot mai mult în favoarea divină şi aud şi alte cuvinte de mângâiere, de har şi de ajutor.

“Aveţi nevoie de răbdare”

(7) Cuvântul sau mesajul lui Dumnezeu de răbdare este: “Răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic” (Iac. 1:4). Cât de necesar este pentru perfecţionarea noastră acest sfat divin — acest cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu! Ne-am putea imagina că am primit suficientă încercare şi probare ca să indice loialitatea noastră faţă de Domnul, faţă de principiile dreptăţii, cu mult înainte de a fi fost suficient probaţi potrivit standardelor Domnului în privinţa încercării caracterului. De aceea El ne explică plin de graţie cât este de necesară răbdarea, ca să nu ne mirăm în privinţa încercărilor de foc care trebuie să ne încerce, ca şi cum ni s-ar întâmpla ceva neobişnuit (1 Pet. 4:12). Dimpotrivă, El ne arată pe măsură ce creştem în har, în cunoştinţă şi în capacitatea de a înţelege, că slava, cinstea şi nemurirea la care El a invitat Biserica acestui Veac Evanghelic este o poziţie atât de înaltă, atât de mare, încât cei care vor avea parte de acele onoruri trebuie să se aştepte, neapărat, să fie sever încercaţi şi probaţi aşa încât loialitatea lor absolută faţă de Domnul şi faţă de principiile dreptăţii Sale — dreptate, adevăr, iubire — să fie în afara oricărei îndoieli. Caracterul nostru trebuie să fie cristalizat în aceste privinţe, ferm ca diamantul, înainte de a fi gata să fim primiţi ca “biruitori” care vor moşteni toate lucrurile şi să avem parte de împărăţie şi slavă cu Căpetenia mântuirii noastre. El ne arată mai departe că dacă a fost necesar pentru Căpetenia mântuirii noastre să fie ispitit şi încercat, probat şi verificat, cu mult mai raţional este ca noi care am fost copii ai mâniei şi am fost îndreptăţiţi numai prin harul Său, să fim în amănunţime verificaţi în privinţa loialtăţii noastre.

Cuvinte de consolare

din gura lui Dumnezeu

(8) Am putea fi bine deprinşi cu stricteţea cerinţelor divine în privinţa acestei clase biruitoare şi am putea să ne spunem nouă înşine: Alţii pot ajunge la asemenea glorii şi binecuvântări, dar noi suntem prea slabi în carne prin cădere şi nu putem spera să ieşim biruitori — nu putem spera să rezistăm la încercările şi probele pe care le-ar impune Domnul. Şi aici Domnul vorbeşte iarăşi un cuvânt graţios de mângâiere, consolare şi încurajare. Informându-ne că perfecţiunea pe care El o aşteaptă de la noi nu este o perfecţiune în carne şi a cărnii, care este slabă şi imperfectă, ci o perfecţiune a inimii, a minţii, a voinţei, a intenţiei. El ne informează că nu ne judecă potrivit cărnii, ca fiinţe umane, ci potrivit minţii, voinţei noi, ca noi creaturi. Ne informează că deşi El aşteaptă ca mintea nouă să facă tot ce poate în chestiunea controlării cărnii şi a aducerii ei în supunere, totuşi El ştie că această carne fiind imperfectă, perfecţiunea potrivit cărnii este o imposibilitate pentru oricine din rasa decăzută; şi că, prin urmare, aranjamentul Lui prin Cristos sub Noul Legământ este ca imperfecţiunile cărnii care nu sunt aprobate de voinţa noastră să nu fie socotite ca ale noastre. Ele sunt acoperite prin meritul sacrificiului lui Cristos şi sunt ignorate în socotelile Tatălui ceresc cu noi. El ne asigură că vom fi judecaţi potrivit spiritului (voinţei, intenţiei) şi nu potrivit cărnii.

Ce mângâiere şi consolare se află în aceste asigurări! Sunt minunate cuvinte ale vieţii, într-adevăr! Ele ne inspiră speranţă. Dacă Dumnezeu va accepta intenţiile perfecte ale inimii în locul absolutei perfecţiuni a cărnii, atunci avem într-adevăr speranţă de a ajunge la standardul pe care El l-a marcat pentru noi — standardul perfecţiunii. Noi putem fi perfecţi în intenţie, în voinţă, sau cum a spus Învăţătorul, “cu inima curată”, chiar dacă nu putem fi perfecţi în carne. Auzim prin apostol cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu în acest sens. “Pentru ca cerinţa dreaptă a legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului” (Rom. 8:4). Putem umbla potrivit duhului, dar, în ceea ce priveşte corpurile noastre muritoare, nu putem umbla la înălţimea cerinţelor spiritului. Mintea noastră poate umbla la înălţimea spiritului, intenţiile noastre pot fi perfecte; şi aceasta caută Tatăl ceresc la noi, perfecţiunea intenţiei.

Cuvântul învierii

(9) Un alt cuvânt din gura lui Dumnezeu ne asigură că El ştie din ce suntem întocmiţi, Îşi aduce aminte că suntem ţărână — sub sentinţa morţii, “ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” — slabi, imperfecţi, muribunzi; şi că nu este scopul Lui ca întotdeauna să fim în conflict cu noi înşine — o voinţă perfectă împotriva unui corp imperfect — căci El S-a îngrijit ca la înviere să avem corpuri noi, perfecte, în deplin acord cu mintea noastră nouă. Ne asigură că poate şi vrea să facă toate acestea şi Îşi propune să dea celor “aleşi” corpuri de un grad mai înalt decât cel uman — că ne va da corpuri spirituale. Ei vor avea parte de întâia înviere şi după aceea vor putea face perfect voia Tatălui în fiecare privinţă — după cum se arată acum doritori să facă voia Lui în măsura în care pot. O, îndurătoare făgăduinţe! O, minunate cuvinte de compasiune, care ne inspiră la speranţe minunate de viaţă veşnică şi slavă! Acestora care astfel biruie în spirit, în credinţă (1 Ioan 5:4), Domnul le va da cuvântul final al gurii Sale: “Bine, rob bun şi credincios … intră în bucuria stăpânului tău”.

Fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu — fiecare îndemn, fiecare încurajare, fiecare făgăduinţă este necesară pentru dezvoltarea celor pe care Dumnezeu îi cheamă acum la viaţă veşnică, împreună moştenitori cu Fiul Său în împărăţie. Consumarea hranei naturale n-ar putea aduce viaţă veşnică, nici gloriile care o însoţesc; dar consumarea şi însuşirea acestor cuvinte din gura lui Dumnezeu ne pot aduce toate aceste binecuvântări pe care le dorim. Să ţinem minte deci, tot mai mult, ca ucenici, elevi ai Domnului Isus, şi să ne conformăm sugestiei din cuvintele acestui text: “Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”.

R 2208 — “Tainele divine descoperite”, prima jumătate a articolului (vezi întrebarea nr. 7):

„Domnul Se destăinuie celor ce se tem de El, ca să-i facă să cunoască legământul Său.” Ps. 25:14 (Cornil. reviz., subsol — n. t.).

Există vreo taină în legătură cu planul divin? Nu sunt toate aranjamentele lui Dumnezeu atât de simple încât „chiar şi cei fără minte, nu vor putea să se rătăceasă”? Nu sunt toţi paşii planului de mântuire atât de simpli încât chiar şi un copil să le poată înţelege?

O, nu! Foarte evident nu; fiindcă peste tot găsim o diversitate extrem de mare de opinii cu privire la planul divin. Nu numai că există o mare varietate de teorii păgâne totalmente false, ci şi diversele teorii care se află printre creştini sunt în antagonism violent una cu alta. Chiar printre înţelepţii în felul lumii din creştinătate, cât de diferite sunt concepţiile despre scopul şi metoda lui Dumnezeu cu privire la creaturile Sale? Aceste diferenţe sunt prezentate în diversele teologii ale diferitelor secte. Se pretinde că planul Său este un plan al „Harului Liber” în care El dă ocazie egală de care toate creaturile Sale să aibă parte; totuşi, uitându-ne în jurul nostru, vedem în modul cel mai evident că nu toţi sunt privilegiaţi la fel, nu sunt informaţi la fel şi nu au împrejurări egale. Pe de altă parte, există pretenţia unei „Alegeri” care neagă că harul este liber pentru toţi şi pretinde că se limitează la puţini care sunt favorizaţi. Pe lângă acestea, avem diferite alte teorii contradictorii în creştinătate şi chiar cel mai mărginit cugetător poate constata că acolo unde atât de mulţi teologi, profesori de facultate şi doctori în teologie sunt în dispută, „cel fără minte”, în ignoranţa sa, are multe şanse de a se rătăci în străduinţa de a înţelege planul divin.

Prin urmare, observaţia confirmă, ca fapt adevărat în modul cel mai literal, declaraţia textului nostru că planul Domnului este o taină: şi este în acord cu declaraţia altor scripturi referitoare la „taina lui Dumnezeu”, „ascunsă din veacuri şi din generaţii” trecute. În armonie cu aceasta este faptul că toţi profeţii au vorbit mai mult sau mai puţin nedesluşit şi în pilde, fără a-L excepta pe Marele Profet, Domnul nostru Isus, despre care este scris că „El a învăţat poporul în pilde şi cuvinte tainice” — „şi nu le vorbea deloc fără pildă”. El a promis totuşi că la timpul cuvenit Spiritul sfânt va fi acordat ca îndrumător şi instructor pentru ucenicii Săi adevăraţi: „El vă va călăuzi în tot adevărul” şi „vă va vesti lucrurile viitoare” (Ioan 16:13). Unele din tainele lui Dumnezeu şi-au avut timpul să fie înţelese atunci, iar altele treptat de-a lungul veacului, însă marea dezvăluire a tainei divine, ni se spune în mod clar, a fost păstrată până la încheierea Veacului Evanghelic, când „se va sfârşi taina lui Dumnezeu”, care a fost păstrată ca taină de la întemeierea lumii. Apoc. 10:7.

Chiar şi atât din planul divin cât a fost potrivit să fie dezvăluit prin Spirit şi să fie înţeles pas cu pas în timpul Veacului Evanghelic, a fost destinat numai pentru o clasă specială şi nu pentru lume în general. Apostolul Pavel a subliniat aceasta atunci când a declarat: „Omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie, şi nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte”. „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci îascunse, obscureş ale lui Dumnezeu.” 1 Cor. 2:14, 10.

Aceeaşi idee ne este pusă în faţă în textul nostru: „Domnul Se destăinuie celor ce se tem de El”. Aşa cum acest lucru a fost adevărat de-a lungul acestui veac, este şi acum adevărat, şi sfârşitul „tainei lui Dumnezeu” la încheierea Veacului Evanghelic trebuie aşteptat prin urmare să fie înţeles şi apreciat numai de această clasă specială a poporului Domnului — cei care se tem sau Îl respectă pe El. Trebuie să facem o distincţie între cei care se tem sau Îl respectă pe Domnul şi cei care se tem sau respectă pe om şi lucrarea omului, a sistemelor, crezurilor etc. sectare. „Frica de om îşi de bisericile omeneştiş este o cursă” şi împiedică creşterea în har şi în cunoştinţă — împiedică aprecierea „Tainei Domnului” „Dar frica îreverenţaş de Domnul este începutul înţelepciunii”, şi această înţelepciune, dacă se stăruie în ea, duce la o cunoştinţă mai largă de Dumnezeu, la o încredere mai mare în El şi la acea măsură de prietenie intimă şi relaţie de fiu care este cheia spre înţelegerea „Tainei Domnului”.

Avraam a fost numit „prietenul lui Dumnezeu” pentru că el a avut încrederea divină, astfel încât Dumnezeu i-a făcut cunoscute anumite lucruri pe care nu le-a făcut cunoscute altora: „Taina Domnului” a fost cu Avraam, în măsura în care acea Taină putea fi comunicată cuiva pe atunci. De exemplu, în privinţa nimicirii Sodomei, Domnul a zis: „Să ascund Eu oare de Avraam îprietenul Meuş ce am să fac?” Şi fiindcă Avraam a fost prietenul lui Dumnezeu, El de asemenea i-a făcut cunoscut ceva din planul divin pentru mântuirea omului, precum declară apostolul: Dumnezeu „a spus mai dinainte lui Avraam această veste bună: “Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine””. Gal. 3:8.

Deşi n-a fost posibil ca Avraam sau altcineva în afară de Dumnezeu să înţeleagă pe deplin această declaraţie, sau să înţeleagă din ea lungimile şi lărgimile planului divin de mântuire, totuşi ea conţinea întreaga Evanghelie, în acelaşi sens în care o ghindă conţine un stejar mare. Tot în acelaşi mod Domnul nostru la prima Sa venire a vorbit în pilde casei nominale a lui Israel, pentru ca „Privind să privească şi să nu vadă, şi auzind să audă şi să nu înţeleagă”; totuşi puţini, plini de credinţă, supunere şi consacrare Domnului, nu au fost trataţi în acest fel, ci, dimpotrivă, au fost trataţi ca „prieteni” şi li s-a explicat mult. Astfel Domnul nostru, când ei s-au interesat în privinţa semnificaţiei pildei, le-a spus ucenicilor: „Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt afară, toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde”. Şi din nou le-a spus aceloraşi ucenici devotaţi: „Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu”. Ioan 15:15.

Această „taină” a planului divin, ascunsă de lume şi de creştinul nominal în pilde, în ilustraţii şi în simboluri — ascunsă de toţi cu excepţia fiilor lui Dumnezeu pe deplin consacraţi — este simbolizată foarte frumos în Cartea Apocalipsei. După cum se relatează acolo, lui Ioan i-a fost arătată într-o viziune o panoramă simbolică, ilustrând subiectul. Au fost simbolizate gloriile cereşti şi Tatăl a fost arătat stând pe tronul Său de slavă, ţinând în mâna dreaptă un sul pecetluit cu şapte peceţi. Aceasta era Taina sau Secretul Domnului, necunoscută nimănui afară de El Însuşi — planul Său pentru mântuirea lumii. Ioan în simbol aude vestirea: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?” — cine este vrednic să i se încredinţeze grija executării marelui plan divin, minunat prin înţelepciunea şi iubirea sa, şi lungimile, lărgimile, adâncimile şi înălţimile care întrec înţelegerea umană — ca să-l poată deschide şi executa? A urmat tăcere; şi Ioan, temându-se că aceasta însemna că nimeni nu va fi găsit vrednic şi că prin urmare planul divin nu va fi niciodată dezvăluit complet şi de aceea nu va putea fi executat pe deplin, a plâns mult. Dar în simbol îngerul iarăşi l-a atins spunând: „Nu plânge! Iată, Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei”.

O, da! Aceasta a fost o semnificaţie a încercărilor şi suferinţelor aspre ale dragului nostru Răscumpărător — smerindu-Se, părăsind gloria avută cu Tatăl, devenind om şi în cele din urmă dându-Şi viaţa ca răscumpărare pentru toţi, El a făcut două lucrări: (1), nu numai ne-a răscumpărat cu sângele Său preţios, ci şi (2), prin această ascultare El S-a recomandat Tatălui şi S-a dovedit vrednic să fie agentul şi reprezentantul Tatălui în ducerea la îndeplinire a marii „taine a lui Dumnezeu”, ascunsă în veacurile şi dispensaţiile trecute. Efes. 3:3-5.

Intervalul de treizeci de ani neobişnuiţi, în care a avut loc umilirea şi înălţarea ulterioară a Domnului nostru, nu apare în viziune, şi simbolul arată numai în mijlocul scaunului de domnie „un Miel ce părea înjunghiat”: cât de plină de forţă este ilustraţia pentru cei ai căror ochi sunt unşi ca să-i poată discerne sensul. Şi acum urmează panorama simbolică şi ni-L arată pe Miel apropiindu-Se de Iehova şi primind de la El „taina voii Sale”, marele plan al veacurilor, aşa cum fusese schiţat în planul divin înainte de întemeierea lumii. De îndată ce „taina lui Dumnezeu” a fost încredinţată „Mielului lui Dumnezeu”, care deja împlinise o parte importantă din acel plan prin faptul că răscumpărase lumea cu sângele Său preţios, El primeşte omagiu, precum este scris: „Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ” şi „toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl”.

Apoi a urmat deschiderea peceţilor: dezvăluirea una după alta a diferitelor aspecte legate de scopul divin. Fiecare pecete când a fost ruptă a permis ca sulul să se deschidă mai mult, mai mult, permiţând astfel ca „Taina lui Dumnezeu” să fie tot mai clar discernută. În felul acesta poporul lui Dumnezeu de-a lungul acestui Veac Evanghelic a fost privilegiat să cunoască ceva din „Taina Domnului” — planul divin. Dar numai când a fost ruptă ultima pecete, sulul s-a deschis de tot, permiţând ca „Taina lui Dumnezeu” să fie dezvăluită pe deplin, după cum este scris: „În zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, aşa cum vestise El robilor Săi, prorocilor”. Apoc. 5:1; 10:7.

Acelaşi gând, că poporul consacrat al lui Dumnezeu va avea informaţie despre planurile Lui, cu mult mai deosebită decât oricare alţii din lume, este menţinut în mod proeminent înaintea noastră în Scripturi şi trebuie prin urmare să fie considerat un indiciu foarte important pentru toţi care declară a fi poporul lui Dumnezeu — făcând o deosebire dacă ei sunt numai „robii” Lui, sau dacă sunt încă mai intim legaţi şi au primit spiritul adoptării ca „fii” care slujesc şi sunt trataţi ca fii — familiarizaţi cu planul Tatălui ceresc.

Textul nostru vorbeşte numai despre frica (reverenţa) de Domnul, dar aşa cum am văzut, această reverenţă continuată duce la cea mai adâncă lucrare a harului care se poate obţine — la o plinătate a consacrării faţă de voinţa şi serviciul Tatălui. Despre această clasă care se teme (are reverenţă) de Domnul citim: „Atunci cei care se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi a ascultat; şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei care se tem îau reverenţăş de Domnul şi cinstesc Numele Lui îapreciind Numele Lui, Onoarea Lui, Voia Lui mai presus de orice nume sau lucrare pământească sectarăş. “Ei vor fi ai Mei”, zice Domnul oştirilor, “Îmi vor fi o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei î„vor fi socotiţi demni de a scăpa” de asprimea marelui timp de strâmtorare cu care se va sfârşi acest Veacş, cum are milă un om de fiul său care-i slujeşte””. Aceştia care au reverenţă faţă de Domnul, în acest sens deplin şi scriptural, sunt cu siguranţă „aleşii” Domnului, „trupul lui Hristos”, „biruitorii”, „turma mică”, „preoţimea împărătească”, cei care vor domni cu Cristos şi împreună cu El vor binecuvânta toate familiile pământului la timpul cuvenit.

Privilegiul acestei „preoţimi împărăteşti” de a cunoaşte „Taina Domnului”, de a înţelege „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”, ascunse altora, a fost frumos simbolizat şi tipificat în privilegiile preoţimii evreieşti. Când a fost instalat Cortul Întâlnirii, cu minunata lui mobilă de aur, sfeşnicul, masa cu pâinile pentru punere înainte, altarul de aur etc., toate simbolizând lucrurile spirituale, ele au fost acoperite, ascunse, nu numai de israelitul obişnuit, ci chiar şi de „slujitorii” levitici ai Cortului, cărora nu le era permis nici măcar să privească înăuntru. Privilegiul de a vedea acele lucruri tipice, tainice, rezervat exclusiv preoţilor, a simbolizat astfel „preoţimea împărătească” şi privilegiul ei exclusiv de a înţelege tainele lui Dumnezeu, Secretul Lui.

R 3153, col. 1, par. 5, până la sfârşitul articolului “Ucenicii lui Cristos” (vezi întrebarea nr. 14):

Expresia Domnului — „în adevăr ucenicii Mei” — sugerează o distincţie între ucenicii adevăraţi şi cei doar nominali. Întrucât noi dorim să continuăm să fim ucenicii Săi adevăraţi, sinceri, să remarcăm condiţia exprimată: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei”. Făţărnicia uceniciei doar cu numele este o urâciune înaintea Domnului.

Este un lucru binecuvântat a face primul pas în viaţa creştină — acela al credinţei în Cristos şi al acceptării Lui ca Răscumpărătorul şi Domnul nostru; însă răsplata acestui pas depinde în întregime de înaintarea noastră în Cuvântul Său, în atitudinea de ucenici adevăraţi. Nu este greu de făcut aceasta, totuşi înclinaţia mândriei omeneşti este să se abată de la simplitatea adevărului divin şi să caute noi teorii şi filosofii, ale noastre proprii, sau să se amestece în ale altora care doresc să fie socotiţi înţelepţi şi renumiţi în ochii acestei lumi.

Răsplata continuării uceniciei este: „Veţi cunoaşte adevărul” — nu înseamnă că întotdeauna “vom învăţa şi nu vom putea ajunge niciodată la cunoştinţa adevărului” (2 Tim. 3:7). Aici este greşeala pe care o fac mulţi: nereuşind să continue în Cuvântul Domnului, ei se adâncesc în diferite filosofii omeneşti care ignoră sau strică Cuvântul Domnului şi înfiinţează teorii opuse. Nu există nici o făgăduinţă pentru cei care caută adevărul printre acestea, că ei îl vor găsi vreodată. Şi niciodată nu-l găsesc. Adevărul divin nu se găseşte nicăieri decât în canalele stabilite divin: iar acele canale sunt Domnul, apostolii şi profeţii. A continua în învăţătura prezentată în scrierile lor inspirate, a studia şi a medita asupra lor, a ne încrede fără rezerve în ele şi a ne conforma cu credinţă caracterele după ele, aceasta implică continuarea în Cuvântul Domnului.

Dar această idee este în întregime compatibilă cu aceea de a da atenţie tuturor ajutoarelor pe care Domnul le ridică din când în când printre fraţii noştri în corpul lui Cristos, aşa cum sunt enumerate de către apostolul Pavel (Efes. 4:11-15; 1 Cor. 12:13, 14). Domnul întotdeauna a ridicat şi va ridica până la sfârşit astfel de ajutoare pentru edificarea corpului lui Cristos; dar este de datoria fiecărui membru să verifice cu grijă învăţătura acestora cu Cuvântul infailibil.

Dacă în acest fel continuăm în Cuvântul Domnului, ca ucenici serioşi şi sinceri, cu adevărat vom „cunoaşte adevărul”, vom „fi întăriţi în adevărul pe care-l avem” (adevărul cuvenit acum) şi vom fi „întemeiaţi şi înrădăcinaţi” în adevăr; vom fi „tari în adevăr” şi „gata să răspundem oricui ne cere socoteală de nădejdea care este în noi”, „să luptăm pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”, să „luptăm o luptă bună”, „să facem o frumoasă mărturie” şi să „ne luăm partea noastră la suferinţe ca buni ostaşi ai lui Hristos Isus” chiar până la sfârşitul cursului nostru. Noi nu vom dobândi cunoştinţa adevărului dintr-o dată, ci treptat, pas cu pas vom fi conduşi în adevăr. Fiecare pas va fi unul de progres sigur şi hotărât şi fiecare va duce la o poziţie mai avantajoasă pentru alte realizări în cunoştinţă şi în roadele sale binecuvântate ale caracterului întemeiat.

Adevărul astfel obţinut, pas cu pas, devine o putere sfinţitoare care produce în vieţile noastre roadele binecuvântate ale dreptăţii, păcii, bucuriei în Spiritul sfânt, iubirii, blândeţii, credinţei, răbdării, ale oricărei virtuţi şi oricărui har, pe care timpul şi cultivarea le vor coace până la o maturitate glorioasă.

Ucenicul adevărat nu numai că va cunoaşte astfel adevărul şi va fi sfinţit prin el, ci Domnul de asemenea a spus: „Adevărul vă va face liberi”. Cei care au primit adevărul cunosc prin experienţă binecuvântată ceva din puterea sa eliberatoare. De îndată ce vreo măsură din el este primită într-o inimă bună şi cinstită, acesta începe să înlăture cătuşele păcatului, ale ignoranţei, superstiţiei şi fricii. El îşi aruncă razele care refac sănătatea în cele mai întunecoase ascunzişuri ale inimilor şi minţilor noastre şi astfel revigorează întreaga fiinţă. Păcatul nu poate suporta lumina lui; şi cei care continuă să trăiască în păcat când o cantitate suficientă de lumină a fost primită ca să arate diformitatea, trebuie neapărat să piardă lumina fiindcă sunt nedemni de ea.

Ignoranţa şi superstiţia trebuie să dispară în faţa luminii adevărului. Şi ce realizare binecuvântată este să fii astfel eliberat! Milioane sunt încă sub acest jug supărător. Sub înşelăciunile lui, ei se tem şi venerează unele din cele mai josnice unelte ale lui Satan pentru asuprirea şi degradarea lor, fiindcă ele pretind în mod făţarnic numire divină; şi oamenii au fost făcuţi să se teamă de Dumnezeu ca de un tiran răzbunător care trimite marea majoritate a creaturilor Sale într-o veşnicie de chin. Mulţumim lui Dumnezeu, noi, cei care am primit adevărul, am scăpat de acel groaznic coşmar şi robia lui Satan asupra noastră este zdrobită!

Suntem eliberaţi şi de teama care vedem că vine acum asupra întregii lumi, în timp ce marile sisteme civile şi eclesiastice care atât de mult au stăpânit lumea sunt clătinate grozav. Tuturor oamenilor cugetători le este groază de posibilul rezultat al anarhiei şi teroarei. Şi îngrijorarea tuturor va spori pe măsură ce ne apropiem de criza îngrozitoare spre care ne îndreptăm cu rapiditate şi în timp ce pericolul devine din ce în ce mai vizibil. Totuşi, în mijlocul tuturor acestora, şi cu cea mai deplină asigurare a Cuvântului infailibil al lui Dumnezeu în legătură cu terorile conflictului prin care lumea va trebui să treacă peste câţiva ani, ucenicilor adevăraţi ai lui Cristos care stăruie în Cuvântul Său nu le este frică, ci se bucură, fiindcă ei ştiu că scopul lui Dumnezeu pentru care permite furtuna este să cureţe atmosfera morală a lumii, şi că după furtună va veni, prin providenţa Sa, o pace de durată. Instruiţi în adevăr, ei înţeleg necesităţile situaţiei şi au încredere în providenţa divină care poate face ca până şi mânia omului să-L laude.

Binecuvântată făgăduinţă! — „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei, veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi.” Preaiubiţilor, primind această favoare de la Domnul, nu vom continua noi oare în ea, neluând în seamă doctrinele ademenitoare? Şi nu vom fi noi oare credincioşi acesteia în toate împrejurările, apărând-o de orice atac şi purtându-i ocara? Să ne dovedim aprecierea pentru ea prin devotamentul şi credincioşia faţă de ea.