1. Care este importanţa răbdării ca element al caracterului creştin?

Iacov 1:4 “Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic.”

R 3090, col. 1, par. 2:

„Cu înfrânarea răbdarea.” „Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic.” Da, acest har netezeşte calea pentru toate celelalte, căci toate trebuie să fie obţinute în procesul autodisciplinei răbdătoare şi continue. Nici un pas de înaintare nu poate fi câştigat fără exercitarea acestui har al răbdării; şi nici unul dintre haruri nu împodobeşte mai frumos caracterul creştin, nu câştigă aprobarea conştiinţei lumii, sau nu slăveşte mai mult pe Dumnezeul întregului har al cărui adevăr o inspiră, ca răbdarea. Ea este blândeţe îndelung răbdătoare care se străduieşte cu seriozitate să pună stavilă valului de imperfecţiune şi slăbiciune umană, şi cu grijă migăloasă se străduieşte să recâştige asemănarea divină. Ea este înceată la mânie şi bogată în milă; este grabnică să observe căile adevărului şi ale dreptăţii şi promptă să umble pe ele; este conştientă de imperfecţiunile proprii şi compătimitoare cu imperfecţiunile şi lipsurile altora.

R 3059, col. 2, par. 3:

Cuvântul sau mesajul lui Dumnezeu de răbdare este: “Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic” (Iac. 1:4). Cât de necesar este sfatul divin pentru desăvârşirea noastră — acest Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu! Ne-am putea imagina că am primit suficientă încercare şi probare care să indice loialitatea faţă de Domnul, faţă de principiile dreptăţii, cu mult înainte de a fi probaţi suficient potrivit standardelor Domnului privind încercarea caracterului. De aceea El ne explică îndurător cât de necesară este răbdarea, ca noi să nu ne mirăm ca de ceva neobişnuit, de încercările de foc ce trebuie să ne încerce (1 Pet. 4:12). Dimpotrivă, El ne arată pe măsură ce creştem în har şi în cunoştinţă şi în capacitatea de a înţelege — că gloria, onoarea şi nemurirea la care a invitat Biserica acestui Veac Evanghelic, sunt atât de înalte, o poziţie atât de măreaţă, încât cei care vor avea parte de acele onoruri trebuie neapărat să se aştepte să fie sever încercaţi şi probaţi, încât absoluta lor loialitate faţă de Domnul şi de principiile dreptăţii Sale — echitate, adevăr, iubire — să fie neîndoielnică.

Caracterele noastre trebuie să devină cristalizate în aceste privinţe, tari ca diamantul, înainte de a fi gata să fim primiţi ca “biruitori” care vor moşteni toate lucrurile, şi vor avea parte de împărăţie şi glorie cu Căpetenia mântuirii noastre. Mai departe El ne arată că, dacă a fost necesar pentru Căpetenia mântuirii noastre să fie ispitit şi încercat, probat şi verificat, este mult mai raţional ca noi, care am fost copii ai mâniei şi îndreptăţiţi doar prin harul Său, să fim în amănunţime verificaţi în privinţa loialităţii noastre.

R 2793, col. 1, par. 4:

Făgăduinţa lui Dumnezeu este temelia pe care e zidit tot ce sperăm, fie în privinţa caracterului, fie a gloriei care vine. Să preţuim acest adevăr aşa încât să nu-l compromitem în vreun sens sau în vreo măsură; să păstrăm adevărul nu numai în litera, ci şi în spiritul lui — în iubire pentru el, pentru că este adevărat şi pentru că este frumos şi măreţ. Păstrându-l astfel, vom fi atenţi ca nimeni să nu-l deformeze sau corupă, şi la fel de atenţi ca noi înşine să nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, spre orbirea ochilor înţelegerii noastre şi astfel spre împiedicarea noastră. Să ne amintim întotdeauna importanţa îndurării răbdătoare, ca nu numai să cultivăm harurile creştine şi să le practicăm, dar şi să primim cu bucurie încercările, persecuţiile sau dificultăţile pe care Domnul nostru le vede a fi potrivite să le permită să vină asupra noastră pentru încercare şi pentru dezvoltarea acestui caracter despre care El ne spune că este de cea mai mare importanţă, şi fără de care iubirea perfectă nu ar putea fi nici atinsă, nici menţinută.

2. Care este semnificaţia comună a acestui cuvânt?

Răbdare: Faptul de a răbda; capacitate de a suporta greutăţi şi neplăceri fizice sau morale; putere de a aştepta în linişte desfăşurarea unor evenimente. Perseverenţă, tenacitate, stăruinţă.

Răbdător: Care suportă cu tărie neplăceri fizice sau morale. Perseverent, stăruitor, tenace.

R 2790, col. 2, par. 6:

După cum vedem, se pune accent special pe răbdare — “cuvântul răbdării Mele”, sau răbdarea pe care o insuflă Cuvântul Meu. Examinând critic acest cuvânt, vedem că în Noul Testament sunt două cuvinte greceşti diferite traduse prin răbdare; unul este macrothunia (Evr. 6:12; Iac. 5:10; Fapte 26:3): acesta este cuvântul care în mod general corespunde ideii obişnuite de răbdare, când vorbim depre ea în legătură cu lucrurile zilnice din viaţa noastră; înseamnă numai îndelungă răbdare. (Rom. 2:4; 9:22; Efes. 4:2; Colos. 1:11; 3:12; 1 Tim. 1:16; 2 Pet. 3:15 etc.) Dar nu acesta este cuvântul folosit în textul nostru, nici cuvântul tradus în general răbdare în tot Noul Testament, adică hupomonee.

3. Care este semnificaţa mai adâncă a acestui cuvânt aşa cum este folosit în Scripturi, în special în Apocalipsa 3:10 şi Luca 8:15?

Apoc. 3:10 “Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării care va veni peste toată lumea, ca să încerce pe cei care locuiesc pe pământ.”

Luca 8:15 “Dar cea care a căzut pe pământ bun sunt ca aceia care, după ce au auzit cuvântul, îl ţin într-o inimă cinstită şi bună şi aduc roadă în răbdare.”

R 2790 — “Răbdarea ca element al caracterului” (primele patru paragrafe):

“Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării care va veni peste toată lumea, ca să încerce pe cei care locuiesc pe pământ.” Apoc. 3:10.

Nu vom discuta aici acest verset din punctul de vedere al aplicării lui la epoca Filadelfia a istoriei bisericii, ci ne vom mulţumi să examinăm principiile implicate în declaraţia lui, admiţând, aşa cum credem, că procedurile Domnului cu Biserica Sa de-a lungul Veacului Evanghelic urmează aceleaşi linii, sunt în armonie cu aceleaşi principii. Prin urmare, oricare condiţie care a fost acceptabilă şi plăcută Domnului cu privire la perioada Filadelfia a istoriei Bisericii, va fi acceptabilă şi plăcută Lui cu privire la noi şi la toţi ceilalţi din poporul Său în timpul acestui veac.

Observăm că se pune accent special pe răbdare — „cuvântul răbdării Mele”, sau răbdarea pe care o insuflă cuvântul Meu. Examinând critic acest cuvânt, vedem că în Noul Testament sunt două cuvinte greceşti diferite traduse prin răbdare; unul este macrothunia (Evr. 6:12; Iac. 5:10; Fapte 26:3): acesta este cuvântul care în mod general corespunde ideii obişnuite de răbdare, când vorbim despre ea în legătură cu lucrurile zilnice din viaţa noastră; el înseamnă numai îndelungă răbdare, şi într-adevăr, makrothunia este tradus aşa în tot Noul Testament. (Rom. 2:4; 9:22; Efes. 4:2; Colos. 1:11; 3:12; 1 Tim. 1:16; 2 Pet. 3:15 etc.) Dar nu acesta este cuvântul folosit în textul nostru, nici cuvântul tradus în general răbdare în tot Noul Testament, adică hupomonee.

Acest cuvânt, hupomonee, are o semnificaţie mult mai adâncă şi mai deplină decât i se dă cuvântului nostru răbdare. Acesta înseamnă mai degrabă statornicie — ideea fiind aceea de îndurare a răului într-un mod voios, de bună voie, răbdător. Ea reprezintă deci un element al caracterului, şi nu numai o stare temporară sau o reţinere a sentimentului sau acţiunii. De exemplu, un om lumesc ar putea avea multă răbdare în legătură cu realizarea afacerilor sale — ar putea fi foarte atent cu clienţii săi, foarte amabil, foarte silitor şi nearătând nici o nemulţumire în legătură cu lipsa de amabilitate a clienţilor săi; şi „răbdarea” în sensul ei obişnuit ar putea fi atribuită purtării sale. Dar în textul nostru cuvântul tradus răbdare înseamnă o astfel de dezvoltare a inimii şi a caracterului care se manifestă în îndurarea răului sau a suferinţei cu mulţumire, fără răzvrătirea voinţei, cu deplină acceptare a înţelepciunii şi iubirii divine, care, în timp ce permite relele actuale, a promis că la timpul potrivit al lui Dumnezeu le va înlătura. Credem că ar fi folositor pentru noi să examinăm cu grijă acest element al caracterului creştin, despre care Domnul nostru vorbeşte în aşa cuvinte de laudă, încât recunoscându-l în mod clar, noi, ca urmaşi ai Lui, să-l putem obţine mai complet, şi astfel să avem aprobarea Lui mai îmbelşugat.

Întrucât textul nostru menţionează această îndurare răbdătoare ca fiind „cuvântul” sau învăţătura Domnului, să privim înapoi la relatarea Evangheliei şi să observăm cum foloseşte Domnul acest cuvânt în învăţătura Sa. De două ori este menţionată ca parte a declaraţiilor Sale. În Luca 8:15, în pilda semănătorului, citim: “Dar cea îsămânţaş care a căzut pe pământ bun, sunt aceia care, după ce au auzit cuvântul, îl ţin într-o inimă cinstită şi bună şi aduc roadă în răbdare îcu îndurare voioasă, statornicieş.” Ideea de aici este că pentru a fi din clasa care aduce roadă, pe care Domnul o va aproba şi o va accepta în Împărăţia Sa, este necesar să facem mai mult decât să primim cuvântul mărturiei Sale, chiar dacă îl primim cu bucurie — căci această clasă este reprezentată în pildă prin pământul stâncos, care la început a dat dovadă de mare fertilitate şi vigoare, dar când a răsărit soarele persecuţiei, s-a ofilit din cauza lipsei de adâncime a solului. Domnul arată că acel pământ stâncos, fără adâncime, reprezintă o clasă de ascultători care se bucură mult de adevăr, dar aceasta nu durează, unii ca aceştia nu pot rezista la persecuţie sau la împotrivire, ci se ofilesc sub ele, devin descurajaţi. Unii ca aceştia nu pot fi din clasa Împărăţiei, fiindcă toţi din această clasă trebuie să fie biruitori.

4. De ce este “îndurarea răbdătoare” atât de necesară?

R 2791, col. 2, par. 1, 2:

În mod cuvenit aici se ridică întrebarea: “De ce este aşa? În ce sens este necesară o astfel de îndurare? Răspundem că aceasta este una dintre condiţiile pe care Dumnezeu le-a asociat cu chemarea la comoştenire în Împărăţie, şi înţelepciunea acesteia este vizibilă când ne gândim la lucrarea pentru care suntem chemaţi — lucrarea de binecuvântare a tuturor familiilor pământului, ca Împărăţie Milenară a lui Dumnezeu, subordonaţi şi în comoştenire cu Domnul nostru. Aceea va fi o lucrare mare şi este cât se poate de potrivit ca Domnul să ceară ca aceia pe care îi va socoti vrednici de ea nu numai să aprecieze bunătatea şi caracterul Său şi să le prefere pe acestea în locul păcatului şi nelegiuirii, ci şi să-şi demonstreze loialitatea deplină faţă de aceste principii până la măsura unei dispoziţii bucuroase de a suferi pentru ce este drept, să îndure cu răbdare. O îndurare trecătoare a unei, a două sau trei încercări scurte n-ar dovedi că persoana are un caracter stabilit pentru dreptate; dar o îndurare răbdătoare, voioasă chiar până la moarte, ar dovedi şi demonstra un astfel de caracter.

Am putea ilustra acest lucru cu un diamant. Să presupunem că am putea fabrica diamante dintr-un material plastic, aşa încât să aibă măsura deplină a strălucirii unui diamant; şi să presupunem că s-au întărit, dar nu atât de tari ca diamantul; ar avea ele valoarea diamantului? Nicidecum. La fel este şi cu creştinul; dacă am presupune că posedă toate harurile caracterului care ar putea aparţine fiilor lui Dumnezeu, cu excepţia acestuia al tăriei, al îndurării, el n-ar fi potrivit să se numere printre giuvaierele Domnului. De aceea, cerinţa Domnului este ca această calitate a tăriei, a îndurării voioase, indiferent ce ar permite providenţa Sa, să fie o caracteristică a tuturor acelora care vor fi potriviţi pentru Împărăţie.   

5. Care este relaţia între îndurarea răbdătoare şi stăpânirea de sine?

2 Petru 1:6 “Să uniţi … cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia … .”

R 2037, col. 1, par. 7:

Această cunoştinţă, primită într-o inimă bună şi onestă, va produce roada sau harul caracterului numit aici „stăpânire de sine” (“înfrânare”). Aşa cum este declarat în altă parte: „Cine are această speranţă se curăţeşte”, se stăpâneşte, curăţă tot mai mult aluatul cel vechi. În urma obţinerii acestui fel de stăpânire de sine şi în legătură cu aceasta va veni răbdarea; pentru că stăpânirea de sine va învăţa necesitatea compătimirii şi răbdării faţă de alţii. Această răbdare la rândul ei va conduce şi va dezvolta următorul har menţionat, şi anume evlavia — o condiţie în care iubirea lui Dumnezeu este turnată din belşug în inimă, influenţând toate gândurile, cuvintele şi faptele. Această condiţie la rândul ei va dezvolta iubirea de fraţi — o iubire pentru toţi cei care sunt fraţi şi tovarăşi de jug în cauza dreptăţii şi adevărului, cauza lui Dumnezeu. Şi iubirea de fraţi la rândul ei conduce la o experienţă mai largă şi mai adâncă, numită harul suprem dintre toate harurile; şi anume iubirea, iubirea pentru Dumnezeu, iubirea pentru fraţi, iubire profundă, curată şi adevărată, care nu se gândeşte la rău şi nu se umflă de mândrie, nu se mânie uşor, se bucură întotdeauna în adevăr şi niciodată în nelegiuire, culmea realizării creştinului în viaţa actuală; harul tuturor harurilor, care nu piere niciodată şi care va fi desăvârşit doar atunci când vom primi corpul nou la înviere.

6. Cum să îndurăm încercările şi astfel să “ne câştigăm sufletele noastre?

Luca 21:19 “Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre.”

R 2791, col. 1, par. 4, 5:

Cealaltă împrejurare în care Domnul nostru a folosit cuvântul în timpul misiunii Sale este relatată în Luca 21:19. Tocmai le spusese urmaşilor Săi la ce trebuie să se aştepte ca rezultat al faptului că sunt ucenicii Săi în timpul de acum, când păcatul abundă şi când Satan este prinţul acestei lumi — trebuie să se aştepte la necaz, la împotrivire din diferite părţi; dar îi asigură că ei vor fi totuşi pe deplin şi complet sub grija şi protecţia divină, chiar dacă persecuţiile vor fi permise să-i atingă şi să-i afecteze. Apoi urmează cuvintele: “Prin răbdarea voastră îîndurarea răbdătoare, statornicia voioasăş, vă veţi câştiga sufletele voastre”.

Credinţa şi încrederea noastră în Domnul şi în făgăduinţele Sale îndurătoare pentru viaţa viitoare trebuie să fie atât de puternice încât să contrabalanseze din belşug împotrivirea din partea lumii, a fraţilor falşi şi a servitorilor orbiţi ai lui Satan — atât de mult, încât aceste persecuţii să fie recunoscute şi primite cu bucurie, ca mijloace ale providenţei divine pentru dăltuirea, modelarea şi lustruirea noastră ca pietre vii pentru Templul glorios pe care îl construieşte Dumnezeu. Văzând încercările din acest punct de vedere, cu adevărat ne putem câştiga sufletele noastre, viaţa noastră, şi ne putem bucura de ele chiar în mijlocul necazului, cu statornicie, îndurare voioasă. Da, ne putem da seama că sufletul, fiinţa reală, căreia Dumnezeu i-a dat făgăduinţele nespus de mari şi scumpe din viitor, nu poate fi vătămat de persecuţiile cărnii, nici de orice altceva ce ne-ar putea face oamenii, atâta timp cât suntem credincioşi Domnului, acceptând persecuţiile cu statornicie voioasă, ca slujiri permise de providenţa Sa pentru binele nostru final.

7. Care este relaţia între credinţă şi îndurarea răbdătoare?

Iacov 1:3 “Ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare.”

R 2792, col. 1, par. 2:

Orice ne-ar permite să vedem importanţa acestei calităţi a îndurării voioase, răbdătoare, ne va fi de folos. Prin urmare, să observăm alte cazuri în care este folosit acest cuvânt în Noul Testament. Apostolul Pavel zice: „Căci aveţi nevoie de răbdare îîndurare voioasă, statornicieş, pentru ca, împlinind voia lui Dumnezeu, să puteţi primi făgăduinţa” (Evr. 10:36). Aici iarăşi observăm că încercarea nu este numai să facem voia lui Dumnezeu, ci, după ce am ajuns la acest punct, acea ţintă a caracterului în inima noastră, în voinţa noastră (chiar dacă parţial în carne), trebuie, prin îndurare răbdătoare, să stabilim voinţa dreaptă a lui Dumnezeu ca legea inimii noastre, regula vieţii în toate împrejurările şi condiţiile. Atunci, şi nu mai devreme, vom fi în starea de inimă potrivită pentru Împărăţie. Apostolul Iacov (1:3) spune: „Încercarea credinţei voastre lucrează răbdare îîndurare răbdătoareş”; adică, dacă credinţa noastră rezistă la încercare, aceasta va produce acest caracter al îndurării răbdătoare; desigur, pe de altă parte, dacă nu ajungem la îndurare răbdătoare, va însemna că credinţa noastră n-a rezistat la probă satisfăcător, că nu suntem potriviţi pentru Împărăţie.

R 3245, col. 1 par. 6:

„Aveţi nevoie de răbdare”, scrie apostolul. „Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre”, ne învaţă Domnul nostru. „Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic”, explică apostolul. Foarte evident, prin urmare, răbdarea implică şi alte haruri ale caracterului — implică posesiunea lor într-o oarecare măsură. Printre poporul Domnului, desigur, răbdarea trebuie să fie precedată de credinţă, şi gradul răbdării măsoară foarte general gradul credinţei. Creştinul care constată că este nerăbdător şi neliniştit, evident este slab în credinţa sa faţă de Domnul; căci altfel ar fi în stare să se odihnească în făgăduinţele îndurătoare ale Domnului şi să aştepte împlinirea lor. După ce foloseşte sârguinţă şi energie rezonabile, el să fie mulţumit să lase rezultatele, timpurile şi perioadele în mâna lui Dumnezeu.

R 3246, col. 2, par. 1:

Poporul Domnului de astăzi să-şi pună bine la inimă această lecţie a credinţei, a supunerii şi a aşteptării răbdătoare a Domnului. Şi noi aşteptăm o Împărăţie şi pacea şi binecuvântarea pe care Domnul le-a promis să vină cu ea. Şi vedem filisteni în cale, şi fraţi potrivnici, care, deşi sunt de fapt ai Domnului, nu văd atât de clar ca noi programul Domnului de stabilire a Împărăţiei Sale. Noi trebuie să-L aşteptăm cu răbdare pe Domnul, în timp ce El foloseşte mânia omului ca să-L laude, să netezim calea Domnului şi în cele din urmă să introducem Împărăţia Sa în condiţii mai favorabile decât ar fi posibil dacă ar fi să încercăm să acţionăm singuri, sau în vreun mod sau sens să-I grăbim aranjamentele.

8. De ce trebuie să “ne lăudăm şi în necazuri”?

Romani 5:3 “Ba mai mult, ne lăudăm şi în necazuri, căci ştim că necazul lucrează răbdare...”.

R 2737, col. 1, par. 6, 7:

Un astfel de creştin avansat priveşte înapoi la anul care a trecut şi îşi aminteşte atât furtunile vieţii cât şi vremea frumoasă, atât întristările cât şi bucuriile ei, atât lacrimile cât şi zâmbetele ei, şi nu se întristează ca unii care nu au speranţă (dar care mai degrabă au, mai mult sau mai puţin, o vagă frică şi spaimă de viitor, atât al vieţii de acum cât şi al celei care vine). Necazurile lui au fost golite de aspectele care-l speriau, şi au fost micşorate de spiritul minţii sănătoase şi de instrucţiunile Cuvântului lui Dumnezeu, care îi asigură pe toţi aceştia că încercările, dificultăţile şi adversităţile vieţii, acceptate corect ca lecţii, sunt binecuvântări ascunse — care vor produce „mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă” în viaţa care vine. 2 Cor. 4:16, 17.

El va observa de asemenea că bucuriile lui sunt mai pure şi mai solide decât oricare altele pe care le-a cunoscut înainte de a fi conceput de Spirit sfânt. Cu acestea nu este amestecată amărăciunea invidiei, răutăţii şi urii, ci ele sunt curate, pentru că nu se bucură în nelegiuire, ci se bucură în adevăr.  Mai mult, ele sunt cu mult mai numeroase decât oricând înainte; pentru că el este în stare nu numai să se bucure în Domnul, în Cuvântul Său, în spiritul sfânt, în părtăşie cu fraţii de aceeaşi credinţă preţioasă, ci prin harul lui Dumnezeu el este în stare să se bucure şi în necaz — nu pentru că îi place necazul, ci pentru că iubeşte răbdarea, experienţa, caracterul de care Dumnezeu ne asigură că este rodul pe care trebuie să-l producă necazul sub providenţa Sa, dacă suntem corect pregătiţi prin el. Iac. 1:3, 4; Rom. 5:3.

R 3123, col. 1, par. 3:

Cât de remarcabil trebuie să li se pară celor lumeşti, care n-au gustat niciodată bucuriile Domnului, că aceşti oameni pot să se bucure în necaz — să se bucure că au fost socotiţi vrednici să sufere pentru cauza lui Cristos! Cât de puţin ştie lumea de pacea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere, care domneşte în inimile acelora din poporul Domnului care au crescut în harul Său şi în asemănarea de inimă cu El! Ce puţin poate ea aprecia faptul exprimat de Domnul nostru când a zis: “Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum v-o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte”. Apoi prin apostol: “Ba mai mult, ne lăudăm şi în necazuri, căci ştim că necazul lucrează răbdare, răbdarea aduce experienţă, iar experienţa aduce nădejde. Însă nădejdea nu dezamăgeşte, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Ioan 14:27; Rom. 5:3-5). Şi cum aceşti servitori credincioşi ai Domnului au putut să se bucure în oricare experienţe pe care le-a permis Dumnezeu să vină peste ei în împlinirea datoriei lor, la fel şi noi, să ne amintim că Dumnezeul nostru este acelaşi, că nu Se schimbă, că este la fel de în stare şi de binevoitor astăzi, să acorde lumina soarelui favorii Sale celor care se încred în El şi caută să umble în căile Lui. De starea contrară trebuie să se teamă, să le fie frică urmaşilor lui Cristos, aşa cum exprimă poetul: “O, nici un nor pământesc să nu apară, ca să Te-ascundă de a servitorului Tău faţă.”

R 3281, col. 2, par. 1, 2:

Într-un cuvânt, încercarea celor îndreptăţiţi şi consacraţi constă în a li se prezenta ocazii de a servi pe Dumnezeu şi cauza Sa în timpul prezent,  când, din cauza abundenţei păcatului, oricine vrea să trăiască evlavios şi să ţină sus lumina va suferi persecuţie. Cei a căror consacrare este completă şi potrivită se vor bucura de privilegiul lor de a servi pe Dumnezeu şi cauza Sa, şi vor socoti ca o bucurie să fie socotiţi vrednici să sufere pentru o astfel de cauză, şi astfel să-I demonstreze lui Dumnezeu sinceritatea iubirii şi consacrării lor faţă de El. Astfel de consacraţi, curaţi în inimă (voinţă sau intenţie), dându-şi seama de scopul încercărilor actuale, se bucură în necazurile aduse asupra lor prin credincioşie faţă de Cristos şi de Cuvântul Său, dându-şi seama că experienţele lor sunt asemănătoare cu cele ale Învăţătorului, şi că astfel au dovada că umblă în urmele Celui care a zis: “Nu vă miraţi, fraţilor, dacă vă urăşte lumea”, “ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte”. “Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii.” 1 Ioan 3:13; Ioan 15:18, 19; Apoc. 2:10.

Mai mult, ei se bucură în necazuri pentru că îşi dau seama că Domnul va fi aproape de ei în timp ce vor îndura cu credincioşie, şi că El nu va permite să fie ispitiţi mai mult decât vor putea suporta, ci cu orice ispită va da o cale de scăpare; pentru că ei îşi dau seama de necesitatea formării caracterului şi că necazul lucrează răbdare, iar răbdarea experienţă şi experienţa speranţă — o speranţă care nu înşală; şi pentru că ei îşi dau seama că toate aceste rezultate favorabile urmează necazului, în baza unei consacrări adevărate în care iubirea lui Dumnezeu a fost turnată larg în inimă, înlocuind spiritul lumii, spiritul egoismului. 1 Cor. 10:13; Rom. 5:3, 5.

9. Ce gânduri anume, dacă sunt ţinute minte în mod constant, ne vor ajuta să fim “răbdători în necaz”?

Rom. 12:12 “Bucuraţi-vă în nădejde, fiţi răbdători în necaz, stăruiţi în rugăciune.”

R 2213, col. 2, par. 3:

„Răbdători în necaz.” Cuvântul necaz (tribulation, în engleză; tribulaţie în română — n. t.) este derivat din cuvântul latin tribulum, numele unui tăvălug, sau maşină de treierat, folosit în vechime pentru a curăţi grâul, înlăturând coaja sau pleava. Cât de potrivită este această idee când este aplicată la poporul consacrat al Domnului, care în Scripturi este simbolizat prin grâu. Natura noastră nouă este miezul, bobul adevărat: totuşi această comoară sau parte valoroasă este acoperită cu coaja condiţiilor pământeşti. Şi pentru ca grâul să poată fi pregătit în mod potrivit pentru „grânar” şi pentru folosinţă, este necesar ca fiecare bob să treacă prin necazul de trebuinţă, ca să separe acele însuşiri care, până nu sunt separate, ne fac nepotriviţi pentru serviciul viitor la care suntem chemaţi de Domnul. În măsura în care ne putem da seama de imperfecţiunile noastre şi de voia desăvârşită a lui Dumnezeu cu privire la noi, vom putea să suportăm cu răbdare, şi chiar cu un anumit fel de bucurie, toate necazurile pe care Stăpânul le va vedea că sunt potrivite să le lase să vină peste noi. „Ne lăudăm şi în necazuri.” Rom. 5:3.

R 2258, col 1, par. 4, până la col. 2, par. 1:

Dacă am putea ţine mine faptul că fiecare încercare, fiecare persecuţie, fiecare dificultate a vieţii, permise să vină asupra celor care au făcut legământ de sacrificiu cu Domnul, sunt intenţionate să-i probeze, să le încerce iubirea, să vadă dacă caracterele lor sunt sau nu bine fixate, înrădăcinate şi întemeiate în dreptate, zidite în iubire, lucrul acesta ar pune toate încercările într-o lumină nouă  înaintea noastră şi ne-ar ajuta mult să luptăm lupta bună şi să învingem. Atunci am zice: Dacă prin aceste mici încercări Domnul îmi probează iubirea şi devotamentul faţă de El, atunci, oricât de neînsemnate sau oricât de importante ar fi acestea, eu le voi folosi cu hărnicie, ca ocazii favorabile pentru a-I demonstra Domnului meu deplinătatea iubirii şi devotării mele faţă de El şi faţă de cauza Lui. Astfel văzute şi astfel primite, fiecare încercare şi fiecare dificultate se vor dovedi a fi o binecuvântare, aşa cum spune apostolul: „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări”; „în care voi vă bucuraţi mult, cu toate că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţin timp, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să fie găsită spre laudă, slavă şi cinste, la descoperirea lui Isus Hristos”. „Ferice de cine rabdă îcu credincioşieş ispita. Căci după ce va fi găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care El a promis-o celor care Îl iubesc.” „Căci întristările noastre uşoare de o clipă, lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă” — dacă sunt folosite corect. 1 Pet. 1:6, 7; Iac. 1:2, 12.

Astfel suntem din nou asiguraţi că acei care iubesc pe Domnul, şi care în consecinţă vor primi Împărăţia, vor fi cei a căror iubire va fi fost probată prin încercări şi ispite pe calea spre ea. Cei care nu iubesc pe Domnul cu toată inima lor, în care eul sau alt idol ocupă primul loc, vor fi seduşi de lume, de carne sau de diavol în vreo formă de răzvrătire împotriva Cuvântului sau providenţei divine; aceştia vor avea planuri şi teorii pe care le vor prefera în locul planului Domnului, şi teoriile şi planurile lor, când vor fi analizate, vor fi găsite de obicei că se bazează fie pe egoismul sau ambiţia lor, fie pe un spirit rău, de invidie, ură, gelozie etc. 

Vol. VI, pag. 632, par. 2, până la pag. 634, par. 2:

Noi, ca preoţi subordonaţi, trebuie de asemenea să avem “milă" şi să ajungem la compătimire faţă de lumea căreia îi vom fi în curând regi, preoţi şi judecători. Dar nu este necesar sau posibil să ne dăm în mare măsură puterea fizică, sau să preluăm slăbiciunile şi bolile altora — totuşi, fiecare din noi avem unele experienţe de acest fel datorită participării noastre la cădere, deoarece potrivit cărnii toţi am fost “copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” şi părtaşi la necazurile creaţiei care suspină. Cheltuirea puterii de către Domnul nostru n-a fost pentru Biserică, deoarece ea (Biserica) n-a putut fi recunoscută până când sacrificiul Său a fost completat, a fost prezentat Tatălui şi a fost acceptat de El pentru noi — până la Cincizecime. Până când Spiritul a venit peste urmaşii Săi a fost inutil să încerce să le spună despre lucruri cereşti (Ioan 3:12; 16:13; 1 Cor. 2:10-12). Ca atare, energia Domnului nostru a fost în mare măsură cheltuită în spunerea pildelor şi cuvintelor tainice care să fie înţelese mai târziu cu ajutorul Spiritului sfânt, dar mai cu seamă în vindecarea neputinţelor fizice, arătând astfel într-o ilustraţie lucrările mai mari şi vindecările mai măreţe în care noi putem participa acum şi în Împărăţie — deschiderea ochilor înţelegerii, făcând ca morţii din punct de vedere moral să audă glasul Domnului şi chiar acum să înceapă viaţa nouă. Astfel, spune apostolul, suntem privilegiaţi să “ne dăm viaţa pentru fraţi” — să “împlinim ce lipseşte necazurilor lui Hristos pentru trupul Lui, care este Biserica”. 1 Ioan 3:16; Col. 1:24.

N-ar fi potrivit să lipsim aceste cuvinte de sensul lor adevărat şi să pretindem că a ne da viaţa pentru fraţi nu ne va cere nici un sacrificiu al vigorii fizice şi că “necazurile lui Hristos” nu ne vor cere nici o durere fizică. Osteneala Domnului nostru şi pierderea “puterii” (vitalităţii) şi faptul că a avut “milă de slăbiciunile noastre” contrazic un astfel de gând. Nu trebuie să ne aşteptăm, prin urmare, s-o ducem mai bine decât lumea în privinţa intereselor pământeşti, ci să suferim pierdere, să “suferim … împreună cu El”. Astfel de pierderi în privinţa onoarei printre oameni şi a prosperităţii financiare sunt admise fără rezerve — că Învăţătorul “S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi” şi “S-a făcut sărac” în dorinţa Sa de a-i face pe alţii bogaţi — şi că apostolii au avut experienţe similare şi ne-au lăsat un exemplu. De ce atunci nu pot vedea toţi că “desele îmbolnăviri” ale lui Timotei, “ţepuşul în carne” al lui Pavel şi “boala” lui Epafrodit au fost boli fizice asemănătoare celor permise acum peste credincioşii Domnului? Este adevărat, toate acestea au fost de la diavol în sensul că păcatul a fost început de Satan şi că aceste boli sunt unele dintre rezultate; dar ele n-au fost de la diavol mai mult decât închisoarea, loviturile, naufragiul şi moartea.

Satan probabil a fost instigatorul indirect, dacă nu direct, al tuturor acestor dezastre fizice — toate comune omului. Totuşi apostolul nu s-a considerat respins de Dumnezeu în astfel de experienţe, ci s-a bucurat în ele ca părţi ale sacrificiului care i-a fost permis să-l facă, parte din suferinţele care i-a fost permis să le îndure pentru Domnul, pentru Adevăr — şi cu cât acestea le-au depăşit mai mult pe ale celorlalţi oameni, cu atât s-a bucurat mai mult şi a socotit că prin acestea gloria sa viitoare va fi mărită.

Trebuie însă să facem deosebire între suferinţele pentru dreptate şi suferinţele pentru fapte rele. Apostolul arată că oamenilor le vine multă suferinţă din cauza amestecului în treburile altora şi din cauza altor fapte rele; şi printre aceste rele care aduc suferinţe ce nu pot fi socotite ca suferinţe pentru dreptate am putea specifica lăcomia la mâncare (Filip. 3:19) şi lipsa de stăpânire de sine. Nimeni să nu se bucure în astfel de suferinţe, ci mai degrabă să plângă, să se roage şi să postească — să practice stăpânirea de sine. Dar când, după cea mai bună judecată a sa, Noua Creatură vede uşa ocaziei deschisă de Providenţă şi intră pe ea cu zel şi sacrificiu de sine, şi aceasta duce la boli fizice, pe care cei lumeşti le-ar putea considera semne de imprudenţă, ea să nu se ruşineze, ci să slăvească pe Dumnezeu pentru astfel de necazuri — bucurându-se că este socotită “vrednică să sufere” pentru Cristos.

Dacă într-adevăr bolile vin dintr-o cauză nepăcătoasă sau neegoistă, ele pot fi primite cu răbdare şi recunoştinţă şi pot fi învăţate lecţii, de compătimire faţă de creaţia gemândă şi de speranţă şi încredere în privinţa ridicării făgăduite a blestemului în dimineaţa Milenară. Harul în inimă exercită desigur o influenţă foarte favorabilă asupra fiecărei funcţii a vieţii, dar acesta (fără intervenţie miraculoasă) n-ar putea crea din nou sau repara corpurile noastre muritoare, iar Dumnezeu nu intenţionează astfel de miracole, care ar fi dăunătoare prin aceea că ne-ar conduce spre umblare prin vedere şi nu prin credinţă, şi ar atrage în Biserică o clasă pe care Dumnezeu n-o caută acum. După cum am văzut, în schimb El ne îndreptăţeşte prin credinţă — ne socoteşte ca întregi în timp ce ne lasă de fapt imperfecţi ca înainte. Harul în inimă nu ne face insensibili la influenţele căldurii şi frigului, foamei şi setei, chiar dacă ne dă răbdare să le îndurăm când sunt inevitabile, cu încredere în grija Tatălui nostru ceresc şi în făgăduinţa Lui că toate lucrurile vor lucra în cele din urmă pentru binele nostru dacă vor fi primite în mod cuvenit, cu răbdare şi credinţă.

Implică oare aceasta ideea că deşi lumea caută rădăcini, ierburi şi balsamuri pentru bolile ei, Noua Creaţie să nu caute şi să nu folosească nici una din aceastea, că trebuie să îndure durere pentru a-şi arăta credinţa? Nicidecum. Să nu uităm şi să ne imprimăm adânc în inimă faptul că procedurile lui Dumnezeu cu poporul Său în timpul acestui Veac Evanghelic nu sunt după trup, ci ca Noi Creaturi. “Carnea nu foloseşte la nimic” — oricum am consacrat-o la moarte, la nimicire, şi preocupările noastre de căpetenie sunt interesele noastre ca Noi Creaturi. Totuşi, avem un privilegiu în privinţa corpurilor noastre muritoare, să facem ceea ce putem face în mod raţional ca să le menţinem în ordine, fără distragerile disconfortului (lipsei de confort), ci întotdeauna ca servii noştri, ca să ne ajute să ne împlinim legământul de slujire spre sacrificiu. Le este foame şi cer hrană şi băutură? — le putem mulţumi cerinţele în limite rezonabile, dându-le aşa hrană cum credem că ar aproba Domnul nostru, cum ne-ar permite cel mai bine să facem lucrarea Lui cu credincioşie. Le este frig şi se simt incomode? — avem privilegiul să le dăm îmbrăcăminte de felul cum ar aproba Domnul nostru. Ard de febră? sau sunt sfâşiate de durere? — avem privilegiul să reducem febra şi să calmăm durerea folosind orice remedii pe care le-am crede bune, dar nu să ne supunem clarvăzătorilor, adepţilor Ştiinţei Creştine, hipnotiştilor, sau altora care folosesc farmece ca să alunge necazul cu ajutorul Adversarului nostru, care ar vrea astfel să ne prindă mintea în cursă. Noua Creaţie are toate privilegiile de care se bucură omul natural în privinţa îngrijirii bietului său corp slab, muritor. Ba mai mult, este de datoria fiecărei creaturi să aibă grijă rezonabilă de corpul său; iar această datorie creşte în cazul Noii Creaţii, datorită faptului că aceste corpuri ale lor au fost devotate serviciului Domnului ca sacrificiu — chiar până la moarte — şi ei trebuie să facă un serviciu de sacrificiu cât se poate de mare cu ele.

10. Cere răbdare credincioşia faţă de legământul nostru de jertfă?

R 3266, col. 2, par. 5:

Domnul este foarte răbdător cu noi şi ne dă ocazii repetate pentru a ne realiza lucrarea de sacrificiu; dar aceasta trebuie realizată, voinţa noastră trebuie să fie omorâtă, trebuie să fie supusă voinţei Domnului, altfel niciodată nu vom ajunge la comoştenire cu El în Împărăţie — niciodată nu vom deveni membri ai Preoţimii Împărăteşti biruitoare. El ne dă binevoitor regulă peste regulă, învăţătură peste învăţătură cu privire la acest subiect; El ni-l arată în Cuvântul Său din diferite puncte de vedere, întipărind în noi necesitatea de a fi morţi faţă de noi şi vii faţă de Dumnezeu prin Isus Cristos Domnul nostru — necesitatea dezvoltării diferitelor haruri ale Spiritului care sunt implicate în această lucrare de sacrificiu. Fiecare sacrificator trebuie cu necesitate să fie blând, smerit, docil, altfel în foarte scurt timp va ieşi de pe cale. De asemenea el trebuie să înveţe să dezvolte harul Domnului în privinţa răbdării, pentru că, fără îndoială, se cere răbdare pentru a ne lepăda de noi înşine şi a ne supune uneori la nedreptate, unde nu există mijloace potrivite pentru a o evita fără să lezăm cauza Domnului sau pe unii din poporul Său. De asemenea, aceasta implică o cultivare a amabilităţii frăţeşti, şi, într-un cuvânt, dezvoltarea întregii voinţe a lui Dumnezeu în inimile şi vieţile noastre, şi anume iubirea, care trebuie să fie atinsă într-o măsură mare şi copleşitoare înainte de a completa lucrarea pământească de sacrificare.

11. Cum trebuie să întâmpinăm persecuţia şi împotrivirea?

1 Petru 2:20-23 “Căci ce laudă este să suferiţi cu răbdare să fiţi pălmuiţi când aţi păcătuit? Dar dacă aţi suferit cu răbdare când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este demn de laudă înaintea lui Dumnezeu. Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat un exemplu, ca să călcaţi pe urmele Lui. “El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit viclenie.” Când era insultat nu răspundea cu insulte; şi când suferea, nu ameninţa, ci Se încredinţa în mâinile Celui care judecă drept.”

R 3199, col. 1, par. 3:

Astfel de împotrivire este de aşteptat şi fără îndoială va continua până când ne vom sfârşi cursul în moarte. A ne supune cu răbdare la această împotrivire înseamnă a ne sacrifica preferinţele naturale pentru prietenia şi plăcerile vieţii actuale, şi a îndura greutăţi ca buni ostaşi de dragul adevărului, în orice formă ar veni acele greutăţi, în efortul nostru de a face voia Domnului şi lucrarea de înaintare a intereselor Împărăţiei Sale. Aceasta înseamnă a prezenta corpurile noastre ca sacrificii vii în serviciul divin. A fi cu adevărat în acest serviciu înseamnă: mai întâi, a studia atent şi continuu planul lui Dumnezeu, în al doilea rând, a-i asimila spiritul, ceea ce, în al treilea rând, duce la un zel entuziast pentru îndeplinirea lui şi la o activitate în acest serviciu, pe măsura capacităţii noastre, orice preţ sau sacrificiu ne-ar cere.      

R 1964, col. 2, par. 2:

Preocuparea importantă a tuturor celor care suferă astfel cu Cristos în vreo măsură, este ca ei să suporte cu aceeaşi umilinţă, bunăvoinţă şi tărie care L-au caracterizat pe El în cele mai severe probe de îndurare. El n-a fost surprins de manifestările depravării umane; ştia că Se află într-o lume neprietenoasă legată de păcat şi în mare măsură sub stăpânirea prinţului întunericului, şi de aceea S-a aşteptat la insulte, batjocuri şi persecuţii, pe care le-a îndurat cu răbdare în timp ce inima Sa mare, iubitoare, aproape neluând seama la suferinţele proprii, era plină de milă şi grijă iubitoare pentru alţii. Avem noi într-adevăr atât de mult din spiritul Învăţătorului încât să putem suferi astfel cu Cristos, suportând cu umilinţă ocara şi având încredere că cerul ne va dezvinovăţi la timpul potivit? „Dar dacă suferiţi cu răbdare când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este demn de laudă înaintea lui Dumnezeu. Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat un exemplu, ca să călcaţi pe urmele Lui. “El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit viclenie.” Când era insultat, nu răspundea cu insulte; şi când suferea, nu ameninţa, ci Se încredinţa în mâinile Celui care judecă drept”. De aceea, „Uitaţi-vă bine la Cel care a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre” (1 Pet. 2:20-23; Evr. 12:3). Şi să căutăm să purtăm batjocurile lui Cristos aşa cum le-a purtat El — cu milă şi rugăciune pentru cei rătăciţi şi depravaţi, poate că Dumnezeu le va acorda pocăinţa; şi cu tărie smerită să socotim ca un privilegiu a ne dovedi devotamentul faţă de Domnul prin îndurarea greutăţii în serviciul Său ca buni ostaşi.

12. Cum putem fi “răbdători faţă de toţi”?

1 Tes. 5:14 “Vă rugăm de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială, să mângâiaţi pe cei deznădăjduiţi, să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători faţă de toţi.”

R 3136, col. 1 par. 5:

Expresia „Fiţi răbdători faţă de toţi” pare să implice faptul că cei mai echilibraţi din poporul Domnului trebuie să privească cu simpatie şi să exercite îngăduinţă răbdătoare faţă de clasele menţionate mai sus — nu numai faţă de cei slabi şi de cei cărora le lipseşte curajul, ci faţă de toţi; inclusiv faţă de cei care au prea mult curaj şi iniţiativă. Scripturile ne îndeamnă în mod repetat: “Aveţi nevoie de răbdare”, şi zi de zi copiii avansaţi ai Domnului îşi dau seama de adevărul acestui sfat şi ajung să aprecieze răbdarea, ca unul din principalele haruri creştine. (1) Creşterea în cunoştinţă ne ajută să creştem în acest har al răbdării, căci pe măsură ce apreciem tot mai mult răbdarea Tatălui ceresc faţă de noi, aceasta ne ajută să aplicăm acelaşi principiu faţă de alţii. (2) Când ajungem să ne dăm seama de marele dezastru care este asupra rasei noastre în ansamblu — starea noastră decăzută şi cum căderea a afectat pe unii mai mult într-un fel şi pe alţii mai mult în alt fel — pe unii mai ales mental, pe alţii mai ales fizic, iar pe alţii moral, acest fapt ne lărgeşte compătimirea faţă de semenii noştri, şi astfel răbdarea noastră faţă de ei creşte. Acest fapt este în special adevărat în legătură cu casa credinţei, în care recunoaştem printre cei pe care Dumnezeu cu îndurare i-a chemat, că unii, poate, au mai multe neajunsuri decât noi în unele privinţe — deşi poate noi suntem mai imperfecţi în altele. Gândul că Tatăl nostru ceresc a favorizat şi a chemat pe cineva, trebuie să ne facă extrem de atenţi cum cooperăm cu Domnul în privinţa chemării, şi să fim cât se poate de mult de ajutor tuturor celor care caută să umble cu noi în urmele Domnului nostru pe calea îngustă. Cu siguranţă trebuie, prin urmare, să avem răbdare deosebită cu fraţii. Rom. 14:15; 1 Cor. 8:11.

Vol. VI, pag. 306-307 — “Fiţi răbdători faţă de toţi”:

În ascultarea de acest îndemn, de a exercita răbdare unul faţă de altul în toate împrejurările, Noile Creaturi vor afla nu numai că exercită atitudinea cuvenită unul faţă de altul, dar şi cultivă în sine unul din cele mai mari daruri ale Spiritului sfânt — răbdarea. Răbdarea este un dar al Spiritului care va găsi posibilitate abundentă de exercitare în toate afacerile vieţii, faţă de cei din afara Bisericii şi faţă de cei din Biserică, şi este bine să reţinem că toată lumea poate avea pretenţie la răbdarea noastră. Discernem acest lucru numai când obţinem vederi clare asupra stării creaţiei care suspină, descoperite nouă prin Scripturi. Acolo vedem istoria căderii şi cum toţi au suferit daune prin ea. Acolo vedem răbdarea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi şi iubirea Sa minunată în răscumpărarea lor şi în pregătirea făcută pentru ei, nu numai pentru binecuvântarea şi ridicarea Bisericii Sale din mocirlă şi din groapa oribilă a păcatului şi a morţii, ci şi pregătirile glorioase pentru toată omenirea. Vedem de asemenea că marea greutate pentru lume este că ea se află sub înşelările Adversarului, “dumnezeul veacului acestuia”, care acum îi orbeşte şi-i înşală. 2 Cor. 4:4.

Desigur că această cunoştinţă trebuie să ne aducă răbdare! Şi dacă avem răbdare cu lumea, cu mult mai mult trebuie să avem răbdare cu acei care nu mai sunt din lume, dar care prin harul lui Dumnezeu au venit sub condiţiile iertării Sale în Cristos Isus, au fost adoptaţi în familia Sa şi caută acum să meargă în urmele Sale. Ce răbdare iubitoare şi persistentă ar trebui să avem faţă de aceşti ucenici confraţi, membri ai corpului Domnului! În mod sigur n-am putea avea nimic altceva decât răbdare faţă de aceştia; şi desigur că Domnul şi Învăţătorul nostru ar dezaproba în mod special şi ar mustra într-un anumit fel lipsa de răbdare faţă de vreunul din ei. Mai mult, avem mare nevoie de răbdare chiar şi faţă de noi înşine sub necazul şi slăbiciunile prezente şi în bătăliile cu lumea, corpul şi Adversarul. Dacă învăţăm să apreciem aceste fapte, ne va ajuta să devenim mai răbdători faţă de toţi.

13. De ce este nevoie specială de răbdare în Secerişul Veacului Evanghelic?

R 2155, col. 2, par. 1:

Este de remarcat că Domnul pare să prevină pe poporul Său în privinţa marii nevoi de răbdare în „secerişul” sau sfârşitul acestui veac: răbdare faţă de semeni şi răbdare în lupta împotriva răului, şi în aşteptarea timpului şi metodelor Domnului ca să îndrepte relele din „acest veac rău” de acum. Sărmana lume, lipsindu-i credinţa, tăria, cunoştinţa despre planul divin şi răbdarea, va cădea pradă uşoară neliniştii şi anarhiei în viitorul apropiat. Cuvântul Domnului pentru poporul Său este: „Aveţi nevoie de răbdare”.

R 2792, col. 2, par. 5, până la pag. 2793, col. 1, par. 4:

Apostolul ne sfătuieşte cu privire la acest ceas al încercării în care tocmai am intrat. Atacurile şi încercările lui vor fi diferite, şi unele dintre ele vor fi subtile; atât de înşelătoare încât toţi cei care nu sunt deplin înrădăcinaţi şi întemeiaţi în adevăr vor fi smulşi de pe temelia sigură (răscumpărarea), de argumentele false şi sofismele celor pe care lui Satan îi este permis acum să îi folosească ca agenţi ai Săi pentru a încerca pe toţi cei care locuiesc pe toată faţa Pământului. Printre acestea, nici o încercare nu pare mai subtilă decât Ştiinţa Creştină, care, sprijinită de puterea Adversarului, este îngăduită să promită celor pe care i-a corupt, că, dacă vor afirma un neadevăr şi vor sta lângă el, vor avea răsplata eliberării de anumite dureri şi boli, şi cei care n-au învăţat să îndure cu răbdare orice ar permite providenţa Domnului, vor fi gata să accepte aproape orice alinare pe care le-ar putea-o aduce în atenţie Adversarul. Şi pe măsură ce vor învăţa să se înşele pe ei înşişi în privinţa durerii şi bolii şi treptat să strice însemnătatea reală a cuvintelor, în final vor deveni atât de încurcaţi în mintea lor, încât adevărul le va părea minciună şi minciuna le va părea adevăr strălucitor, asupra fiecărui subiect.

Ei sunt conduşi în aceasta parţial din curiozitate. Pare atât de ciudat să auzi pe cineva zicând: “Nu există moarte, totul este viaţă! Nu există durere, totul este sănătate! Nu există rău, totul este bine!” Ei îşi zic: Deşi ştim că aceste declaraţii sunt inconsistente, totuşi suntem curioşi să ştim cum le judecă oamenii — care este filosofia lor? Aceasta este chiar ceea ce doreşte Adversarul — să le atragă atenţia, pentru ca pas cu pas să-i conducă de la o falsitate la alta, până când toată mintea şi conştiinţa sunt subminate; răsplătindu-i cu alinare fizică — mică recompensă! Ei au acceptat întunericul în locul luminii şi de aceea lumina li se pare întuneric. De ce? Cum? Pentru că, în primul rând, ei nu vreau să îndure cu răbdare, şi, în al doilea rând, pentru că n-au primit adevărul, atât cât au văzut, cu statornicia potrivită. N-au primit adevărul din iubire de el, şi astfel au fost gata să schimbe ceea ce au preţuit prea puţin, fie în căutare de informaţii curioase, fie de dragul vindecării fizice a necazurilor, care, dacă erau îndurate cu bucurie, puteau să producă pentru ei o mare binecuvântare.

Ceasul încercării nu vine la fel peste toţi; pentru că creştinătatea nu este pe acelaşi plan de dezvoltare mentală, morală, fizică, spirituală. Încercarea, aşa cum vine peste creştinătate în general, este ilustrată de apostol în scrisoarea sa către Timotei (2 Tim. 3:1-5). El arată aici anumite caracteristici ale acestui ceas al încercării, altfel numit „timpul de necaz” care vine asupra lumii; şi din descrierea sa profetică observăm că egoismul va sta la baza problemei, iar nerăbdarea va fi arma lui. Apostolul zice: „Să ştii că în zilele din urmă vor fi timpuri grele, căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, aroganţi, insultători, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără afecţiune naturală, neînduplecaţi, defăimători îamăgitori spre ceartăş, neînfrânaţi îcare nu-şi pun frâu, impulsiviş, neîmblânziţi, neiubitori de bine, trădători înedemni de încredere, care şi-ar vinde chiar pe cel mai bun prieten pentru motive egoisteş, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea”.   

În scrisoarea sa către Tesaloniceni (2 Tes. 2:9-12), apostolul dă şi alte sugestii cu privire la încercările deosebite din acest ceas al ispitirilor, care a venit peste întreaga lume dar care n-a ajuns încă la intensitatea lui, şi care probabil nu va ajunge la acea intensitate în toate privinţele încă vreo câţiva ani, dar care deja lucrează şi cerne, separă — pentru că judecata începe de la casa lui Dumnezeu. Vorbind despre Satan, primul iniţiator în relele din timpul de acum, şi în special activ în acest ceas al ispitirii cu care se va sfârşi acest veac, apostolul zice că efortul lui va fi „cu tot felul de minuni, de semne şi de puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nedreptăţii pentru cei care pier”. Apoi el ne arată cauza pentru care va fi aşa, zicând: “Pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această cauză, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei care nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie judecaţi”.

Făgăduinţa lui Dumnezeu este temelia pe care este zidit tot ce sperăm, fie cu privire la caracter, fie la gloria viitoare. Să preţuim acest adevăr, astfel încât să nu-l compromitem în vreun sens sau în vreo măsură; şi să păzim nu numai litera adevărului, ci şi spiritul lui; în iubire pentru el, fiindcă este adevărat, de asemenea fiindcă este frumos şi măreţ. Ţinându-l astfel, vom fi plini de grijă ca nimeni să nu-l deformeze sau corupă, şi vom fi la fel de atenţi ca noi înşine să nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, orbindu-ne ochii înţelegerii şi astfel împiedicându-ne. Şi să ne amintim întotdeauna importanţa îndurării răbdătoare, ca nu numai să cultivăm harurile creştine şi să le practicăm, ci şi să primim cu bucurie încercările, persecuţiile sau dificultăţile pe care Domnul nostru vede că este potrivit să le permită să vină asupra noastră pentru încercarea şi pentru dezvoltarea acestui caracter despre care El ne spune că este de cea mai mare importanţă, şi fără de care iubirea perfectă n-ar putea fi nici obţinută nici menţinută.

14. Este posibil să stricăm harul răbdării?

Efes. 5:11 “Şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă dezaprobaţi-le.”

R 2155, col. 1, par. 6:

Credinţa, virtutea şi cunoştinţa pregătesc poporul lui Dumnezeu să aibă răbdare în fiecare efort spre bine, chiar dacă este slab — răbdare cu sărmana lume orbită, cu “pruncii în Hristos”, cu cei înceţi şi nechibzuiţi, cu cei sensibili şi neîndemânatici, cu Petrii prea încrezuţi şi cu Tomii necredincioşi. Dar a avea răbdare sau părtăşie cu “lucrările neroditoare ale întunericului” şi ale păcatului, înseamnă a strica acest har; pentru că acestea, oriunde s-ar găsi, trebuie cu promptitudine şi cu asprime dezaprobate şi mustrate potrivit cu intenţia lor rea; cu răbdare însă faţă de risipitorii care se căiesc, şi întotdeauna cu blândeţe.      

15. De ce pune apostolul îndurarea răbdătoare chiar mai sus de Iubire?

Tit 2:2 “Cei bătrâni trebuie să fie treji, vrednici de cinste, cumpătaţi, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare.”

2 Tim. 3:10 “Tu însă mi-ai urmărit de aproape învăţătura, purtarea, năzuinţa, credinţa, îndelunga răbdare, dragostea, stăruinţa.”

R 2723, col. 1, par. 2, până la col. 2, par. 2:

Apostolul Pavel a scris cuvintele din lecţia noastră îTit 2:1-15ş, instruindu-l pe Tit, un supraveghetor (episcop) al Bisericii — care slujea credincioşilor din Insula Creta. Instrucţiunile nu sunt intenţionate şi nu se aplică la alţii decât la credincioşii consacraţi, şi se referă în mod special la şase clase din Biserica din Creta. (1) Bătrânii — nu numai cei în vârstă, ci mai degrabă cei avansaţi, maturi, care de cele mai multe ori, fără îndoială sunt şi înaintaţi în vârstă. (2) Femeile în vârstă — avansate, mature. (3) Femeile mai tinere. (4) Tinerii. (5) Cei care, deşi liberi în Cristos, erau robi după trup — servitori. (6) Tit însuşi. (7) Lecţia se termină cu un îndemn aplicabil la toate clasele din Biserică.

Tit, ca predicator, trebuia să aibă în mintea sa un anumit standard sau ideal cu privire la fiecare clasă din Biserică, şi ca un lucrător înţelept trebuia să lucreze pentru atingerea acelui ideal, pe care aici apostolul îl aduce clar în atenţia lui — sugerând că instrucţiunile cu privire la cele arătate aici sunt în cel mai deplin acord cu “învăţătura sănătoasă”. Unii pretindeau că oamenii din Creta erau în mod special degradaţi şi le lipsea caracterul bun, şi că acest gând a fost necesar pentru ca apostolul să îndemne astfel pe cei care au părăsit lumea şi s-au unit cu Domnul ca Biserică a Sa. Totuşi vom vedea că fiecare cuvânt de îndemn se poate bine aplica şi la poporul Domnului de astăzi, chiar dacă ei trăiesc sub cele mai luminate condiţii.

Bătrânii, cei avansaţi, era necesar să fie treji, serioşi, cumpătaţi (moderaţi) — nu uşuratici, neserioşi şi nervoşi. Nu numai anii vieţii lor naturale, ci şi anii de experienţă creştină ar trebui să-i ducă la condiţiile de maturitate şi seriozitate. Aceste trei calităţi ar aparţine într-o mare măsură de corpurile lor muritoare, instruite şi influenţate de mintea lor nouă; dar pe lângă aceasta trebuie să existe alte trei haruri, caracteristice noii lor naturi; şi anume, sănătate în credinţă, în iubire şi în răbdare. În mod intenţionat apostolul subliniază aici (în greacă) credinţa, iubirea şi răbdarea, căci sunt diferite credinţe, diferite iubiri şi diferite feluri de răbdare, şi el voia să se înţeleagă faptul că trebuia insuflată credinţa, iubirea şi răbdarea care sunt de la Dumnezeu, şi El instruieşte pe poporul Său cu privire la ele prin Cuvântul Său, cum este scris: “Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu”.

Nu întâmplător apostolul a plasat “sănătoşi în credinţă” înainte de “sănătoşi în iubire”, pentru că, deoarece iubirea este unul dintre roadele sau harurile spiritului adevărului, şi deoarece nu se poate primi mai mult din spiritul adevărului decât se primeşte din adevăr în sine, de aceea este important adevărul, prin posedarea credinţei sănătoase.

Adesea ni se spune că nu contează ce crede omul, ci contează ce face, dar la aceasta noi răspundem că o credinţă sănătoasă este foarte importantă, nu numai în a modela purtarea, dar şi în a o inspira. Numai în măsura în care avem adevărul, avem puterea sfinţitoare: în măsura în care susţinem erori care strică sau anulează adevărurile la care ţinem, în acea măsură ne va lipsi şi vom fi deficitari în puterea sfinţitoare; şi de asemenea deficitari în sfinţire în sine. Trebuie să ne amintim şi să cooperăm întotdeauna cu rugăciunea dragului nostru Răscumpărător către Tatăl în folosul nostru: “Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul”.

N-a fost întâmplător faptul că apostolul a plasat iubirea înaintea răbdării; pentru că, deşi răbdarea poate fi cultivată din punct de vedere natural, ca de exemplu, în interesul scopurilor şi dorinţelor lumeşti, totuşi, o astfel de răbdare nu afectează inima, ci este doar o forţare sau o stăpânire a vieţii exterioare, şi când forţa este înlăturată, se produce o revenire ca a unui arc la starea iniţială de nerăbdare. Răbdarea care va dura şi va deveni o parte integrantă a caracterului trebuie să rezulte din schimbarea inimii: resortul iubirii trebuie să ia locul resortului egoismului.

Cât de mari sunt caracterele înfăţişate astfel! N-am putea dori mai mult printre poporul Domnului de astăzi, din orice loc, decât ca fraţii maturi să fie treji, demni şi moderaţi, cu mintea lor nouă bine înzestrată cu credinţa sănătoasă din Cuvântul lui Dumnezeu, şi cu inima plină de iubire, manifestând toate calităţile reprezentate prin acest cuvânt — bunătate, smerenie, gentileţe, care pot fi pe scurt însumate în cuvântul răbdare. Îndemnăm pe toţi fraţii avansaţi în adevăr de pretutindeni, să observe bine această asemănare a unui om matur al lui Dumnezeu, bine dezvoltat în Cristos, Capul viu, şi bine conformat chipului Său; şi îndemnăm ca toţi să păstrăm bine în mintea noastră acest chip şi să-l facem idealul nostru în mersul nostru creştin.

R 2791, col. 2, par. 3, 5 până la pag. 2792, col. 1, par. 1:

Această importanţă a răbdării în caracterul creştin este confirmată pe deplin prin modul în care foloseşte apostolul Pavel acest cuvânt: deoarece de mai multe ori o plasează deasupra Iubirii, care am văzut că este “ţinta” caracterului pentru care trebuie să alergăm — ţinta premiului. De exemplu, scriindu-i lui Tit (2:2), când enumeră caracteristicile unui creştin avansat, apostolul foloseşte următoarea  ordine: “Să fie treji, vrednici de cinste, cumpătaţi, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare îîndurare răbdătoare, voioasăş”. Chiar dacă avem toate celelalte calităţi, trebuie trecută această încercare finală a răbdării, a îndurării răbdătoare, înainte de a putea fi acceptaţi de Domnul ca membri ai chiar “celor aleşi”.

Cineva ar putea întreba: Cum poate fi pusă această calitate mai sus de iubire, dacă iubirea este împlinirea Legii şi ţinta premiului chemării noastre cereşti? Răspundem că îndurarea răbdătoare nu vine numai la sfârşitul alergării, ci este o cerinţă tot timpul alergării noastre. Avem nevoie de această îndurare voioasă a primelor încercări în calea creştină, şi pe măsură ce înaintăm în alergarea spre ţintă, spiritul îndurării voioase trebuie să se întărească tot mai mult cu fiecare pas al călătoriei. Este cu noi la prima pătrime a ţintei, la a doua, la a treia şi la a patra pătrime, ţinta premiului, iubirea perfectă. Şi când ajungem la această ţintă a alergării, la care iubim nu numai pe prietenii noştri ci şi pe vrăjmaşi, ni se cere să stăm în picioare la ţintă cu credincioşie, voioşie, îndurând cu răbdare încercările pe care Domnul chiar atunci le va vedea potrivite să vină asupra noastră. De aceea apostolul ne îndeamnă: “După ce veţi fi biruit toate, staţi” — înduraţi. Ajungând la “ţintă”, “Răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea” sau “să-şi desăvârşească lucrarea”. Îndurarea răbdătoare să demonstreze nu numai că aveţi caracterul, caracteristicile iubirii, cerut în alergarea pentru premiu, dar să demonstreze şi că acest element al caracterului este bine înrădăcinat, neclintit, aşa încât puteţi îndura împotrivirea cu bucurie.

O, da! Putem vedea acum motivul pentru care aranjamentul Domnului prevede ca noi să fim încercaţi aşa cum a fost şi Domnul, în împrejurări rele — nu numai să putem avea caracteristicile caracterului, ci şi să le avem înrădăcinate, întemeiate, stabilite, şi toate acestea să fie de-monstrate şi dovedite prin îndurarea voioasă a orice providenţa divină ar vedea de bine să permită să vină asupra noastră.

16. Care este relaţia între a răbda şi a ne “lua partea la suferinţă, ca un bun ostaş al lui Hristos Isus”?

1 Pet. 5:10 “Şi Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţin timp, El Însuşi vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi.”

R 1860, col. 2, par. 1:

Apostolul, din plinătatea iubirii sale şi din simpatie pentru toţi camarazii din armata Domnului, adaugă la îndemnul său serios această parte de binecuvântare: “Şi Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţin timp, El Însuşi vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi”. Numai prin îndurarea greutăţii ca buni soldaţi ai lui Cristos se poate ajunge la această stare de dorit — şi anume, stăpânire de sine perfectă şi capacitate de a ne împotrivi la rău, credinţă stabilită, răbdare şi virtute, odihnă stabilă, durabilă în Cristos, şi speranţă prin cuvântul făgăduinţei. Aceasta, fără îndoială, a fost experienţa apostolului pe măsură ce îmbătrânea în serviciul Învăţătorului, şi aşa să fie şi a noastră. Fiecare an ce trece să ne găsească tot mai aproape de culmea glorioasă a perfecţiunii!

17. Cum trebuie să alergăm alergarea pentru “premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu în Hristos Isus”?

Evr. 12:1 “De aceea şi noi, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice ne îngreuiază şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.”

Evr. 6:12 “Aşa încât să nu vă leneviţi, ci să călcaţi pe urmele celor care prin credinţă şi răbdare moştenesc făgăduinţele.”

R 2792, col. 2, par. 4:

Într-adevăr, am putea aştepta creşterea acestui spirit în creştinătate — sentimentul că în trecut au fost prea răbdători, nu suficient de agresivi — sentimentul că dacă ar fi luat chestiunea în mâinile lor cu mult timp în urmă, lumea ar fi putut fi convertită până acum. Dar cei care au păzit cuvântul Domnului de îndurare răbdătoare şi care au căutat la El înţelepciunea de sus, de care aveau nevoie, care mai întâi este curată, apoi paşnică, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, şi îndurarea răbdătoare, au învăţat că El are un timp potrivit în care scopurile Sale vor fi împlinite; şi învăţarea acestui lucru i-a ajutat în cultivarea îndurării răbdătoare aşa cum Domnul lor a îndurat împotrivirea răului, a răutăţii lui, a duşmăniei lui, a falsităţilor lui, a persecuţiei lui — îndurând toate acestea cu bucurie, cu răbdare, ca pentru Domnul — dându-Şi seama că acesta este programul pe care Domnul l-a permis, şi l-a permis pentru scopuri înţelepte în legătură cu chemarea şi cu pregătirea “turmei mici” care vor fi comoştenitori cu Cristos, Domnul lor, în Împărăţie.

R 3149, col. 1, par. 6:

După ce v-aţi încins “coapsele minţii" voastre pentru o luptă lungă, statornică şi hotărâtă, “fiţi treji", nu vă lăsaţi stăpâniţi de agitaţie şi sub imboldul ei să vă epuizaţi în timp foarte scurt puterea spirituală şi apoi să cădeţi din nou în răceală şi descurajare, ci cu atenţie să vă gândiţi şi să vă pregătiţi pentru o lungă şi răbdătoare îndurare a tuturor disciplinărilor şi încercărilor credinţei şi răbdării, necesare pentru probarea unuia care este biruitor şi vrednic de binecuvântata răsplată promisă “celui care va birui". Alergarea care ne stă înainte nu se aleargă cu începuturi şi sfârşituri, ci cu “stăruinţă în bine". Treji, atenţi, trebuie să cântărim şi să ne străduim să ne dăm seama de importanţa făgăduinţelor nespus de mari şi scumpe şi să luăm din ele inspiraţia lor întăritoare; cu străduinţă să ne concentrăm minţile şi inimile asupra instrucţiunilor Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu, folosindu-ne şi de astfel de ajutoare cum sunt “păstorii şi învăţătorii”, şi de scrierile lor — care se dovedesc a fi armonioase şi de ajutor pentru studiul Scripturilor; cu hărnicie şi cu răbdare trebuie să ne supunem la toate influenţele trasformatoare ale harului şi adevărului divin; şi apoi, loial şi credincios, trebuie să ne devotăm talentele consacrate, puţine sau multe, marii lucrări de predicare a acestei Evanghelii a Împărăţiei tuturor celor care vreau să audă.

18. De ce este îndurarea răbdătoare proba finală?

Ever. 10:36 “Căci aveţi nevoie de răbdare, pentru ca, împlinind voia lui Dumnezeu, să puteţi primi făgăduinţa.”

Vol. III, pag. 212, par. 1:

Dar nu trebuie să înţelegem din aceasta că toţi, imediat ce se vor dovedi credincioşi, vor intra în răsplata lor. Este posibil ca unii dintre aceştia să trăiască până mai adânc în noaptea întunecoasă a strâmtorării — deşi aşteptarea noastră este contrară. “Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” După ce au îmbrăcat toată armătura lui Dumnezeu şi s-au împotrivit cu îndrăzneală erorii prin prezentarea şi apărarea clară şi neînfricată a adevărului, în această zi rea, când erori uriaşe se îngrămădesc îndrăzneţ şi sfidător peste tot, sfinţii sunt îndemnaţi: “Să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit toate”, îmbrăcaţi cu toată armătura, cu sabia spiritului întotdeauna gata de apărare, şi cu veghere, perseverenţă şi rugăciune pentru toţi sfinţii. Toţi vor avea nevoie de răbdare, pentru ca după ce vor fi făcut voia lui Dumnezeu să poată primi făgăduinţa. Apoc. 14:12; Efes. 6:13; Evr. 10:36.

R 2791, col. 1, par. 2, 3:

Întrucât textul nostru menţionează această îndurare răbdătoare ca fiind “cuvântul” sau învăţătura Domnului, să aruncăm o privire înapoi la relatarea Evangheliei şi să observăm cum foloseşte Domnul acest cuvânt în învăţăturile Sale. De două ori este consemnat ca parte din declaraţiile Sale. În Luca 8:15, în pilda semănătorului, citim: “Dar cea îsămânţaş care a căzut pe pământ bun sunt ca aceia care, după ce au auzit cuvântul, îl ţin într-o inimă cinstită şi bună şi aduc roadă în răbdare îcu îndurare bucuroasă, statornicieş.” Gândul de aici este că pentru a fi din clasa care aduce roadă, pe care Domnul o va aproba şi o va accepta în Împărăţia Sa, este necesar să facem mai mult decât să primim cuvântul mărturiei Sale, chiar dacă este primit cu bucurie — căci acea clasă este reprezentată în pildă prin pământul stâncos, care la început a dat dovadă de mare rodnicie şi vigoare, dar care, când a răsărit soarele persecuţiei, s-a ofilit din cauza lipsei de adâncime a solului. Domnul arată ce acel pământ stâncos, fără adâncime, reprezintă o clasă de ascultători care aud şi care se bucură mult de adevăr, dar aceasta nu durează, unii ca aceştia nu rezistă la persecuţie şi la împotrivire, ci se ofilesc sub acestea, devin descurajaţi. Unii ca aceştia nu pot fi din clasa Împărăţiei, fiindcă toţi din acea clasă trebuie să fie biruitori.

În această pildă Domnul ne arată că îndurarea răbdătoare, statornicia, este proba finală, care urmează după starea pregătită de a primi sămânţa; după ce sămânţa a fost primită şi a încolţit, după ce iubirea şi speranţa şi bucuria şi credinţa au făcut-o să crească şi să aducă roadă. Îndurarea răbdătoare, deci, este necesară pentru ca grăuntele să se dezvolte şi să se coacă pe deplin şi să fie potrivit pentru grânar. O! Cât de importantă pare a fi îndurarea răbdătoare, în lumina acestui cuvânt al Domnului nostru — îndurare voioasă; pentru că nu putem presupune că Cel care judecă gândurile şi intenţiile inimii Şi-ar găsi plăcerea în copiii Săi, chiar dacă i-ar vedea îndurând mult pentru El, dacă ei ar îndura într-o stare nerăbdătoare, nesatisfăcută sau nefericită a minţii. În acel caz, ei n-ar fi asemănări ale iubitului Fiu al lui Dumnezeu, Domnul nostru, al cărui sentiment este exprimat în cuvintele: “Desfătarea mea este să fac voia Ta, Dumnezeul meu!” Toţi cei din Preoţimea Împărătească sunt sacrificatori, aşa cum a fost Marele Preot, Răscumpărătorul şi exemplul nostru, care S-a jertfit; şi noi, ca preoţi subordonaţi, ne-am prezentat corpurile ca jertfe vii şi trebuie să ne dăm vieţile pentru fraţi — în serviciul adevărului. Şi Dumnezeu, care acceptă aceste jertfe prin meritul lui Cristos, ne informează că El apreciază sau iubeşte pe dătătorul voios, cel care face sacrificiile dintr-o inimă binevoitoare, voioasă. Şi această idee, să observăm, se află în cuvântul grecesc pe care îl analizăm. Îndurarea voioasă, îndurarea răbdătoare este cea recomandată.

R 2792, col. 1, par. 2:

Orice ne-ar face în stare să vedem importanţa acestei calităţi a îndurării răbdătoare, voioase, ne va fi de ajutor. De aceea, să observăm alte exemple în care este folosit acest cuvânt în Noul Testament. Apostolul Pavel zice: “Căci aveţi nevoie de răbdare îîndurare voioasă, statornicieş, pentru ca, împlinind voia lui Dumnezeu îajungând la ţintăş, să puteţi primi făgăduinţa” (Evr. 10:36). Aici din nou vedem că încercarea nu este numai de a face voia lui Dumnezeu, ci, după ce am ajuns la acel punct, la acea ţintă a caracterului în inimile noastre, în voinţa noastră (chiar dacă numai parţial în carne), trebuie, prin îndurare răbdătoare, să stabilim voia dreaptă a lui Dumnezeu ca lege a inimii noastre, regula vieţii noastre în toate împrejurările şi condiţiile. Atunci, şi numai atunci, vom fi în starea de inimă potrivită pentru Împărăţie. Apostolul Iacov (1:3) zice: “Încercarea credinţei voastre lucrează răbdare îîndurare răbdătoareş”; adică, dacă credinţa noastră rezistă la încercare, ea va produce acest caracter de îndurare răbdătoare; desigur, pe de altă parte, dacă nu ajungem la îndurare răbdătoare, aceasta va însemna că credinţa noastră nu a rezistat la probă satisfăcător, că nu suntem potriviţi pentru Împărăţie.

19. Cum se împlineşte acum făgăduinţa lui Dumnezeu pentru cei care “păzesc cuvântul răbdării Lui?”

Apoc. 3:10 “Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării care va veni peste toată lumea, ca să încerce pe cei care locuiesc pe pământ.”

R 2792, col. 1, par. 6, până la col. 2, par. 4:

Dar chiar dacă Domnul nostru nu a păzit perioada laodiceană a sfinţilor Săi de a intra în necaz, putem fi siguri că acei care păzesc cuvântul răbdării Lui acum, vor avea puterea Lui ocrotitoare, aşa cum le-a fost promis sfinţilor laodiceeni: “Eu stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine”. Aceasta este răsplata specială a celor care îşi fac alergarea cu îndurare răbdătoare în timpul de acum, în perioada laodiceană. Deşi n-a fost privilegiul nostru să scăpăm de ceasul ispitei, privilegiul nostru este să avem o binecuvântare specială compensatoare, ca rezultat al faptului că trăim în timpul parousiei (prezenţei) Domnului nostru. Putem avea părtăşia Lui, învăţătura Lui şi hrana Lui spirituală care este acum hrană la “timp potrivit", într-un fel şi într-o măsură de care nici unul din credincioşii perioadelor trecute nu s-a bucurat. Dar, după cum ne putem aştepta, aceasta, cea mai mare favoare, este contrabalansată în mod corespunzător prin subtilitatea şi severitatea încercărilor din acest ceas al ispitei care vine peste întreaga lume.

Dacă a fost cândva nevoie de îndurare răbdătoare, acum este nevoie; dacă a fost cândva adevărat că “Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre”, acum este adevărat. Cei care îşi fac alergarea în mod acceptabil şi posedă această îndurare răbdătoare, vor putea “sta în picioare în ziua cea rea”, şi nimeni altul nu va putea sta; căci, aşa cum zice apostolul, “Focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia”. 1 Cor. 3:13.

Ceasul încercării pare că are legătură şi este în mod special pentru a încerca acest punct al îndurării răbdătoare, şi în toată lumea civilizată găsim că această calitate a îndurării răbdătoare devine tot mai rară. Dacă comparăm condiţiile din prezent cu cele de acum cincizeci, patruzeci sau treizeci de ani, potrivit cu experienţa noastră în această chestiune, vom vedea că dispoziţia de a răbda devine tot mai rară. Nimeni nu doreşte să îndure nimic — pentru dreptate, pentru Cristos sau pentru orice altceva, şi chiar dacă îndurarea este necesară, în general este cu mult mai multă nerăbdare şi nemulţumire etc., decât înainte. Şi această tendinţă generală a lumii civilizate spre a nu îndura şi a nu răbda, în mod necesar influenţează pe cei care caută să umble pe calea îngustă, care merg împotriva curentului sentimentului şi obiceiului public; cu cât mai mare este curentul, cu atât mai mare este dificultatea lor, şi numai prin harul divin se poate face progres.

Acest har divin necesar ne este acordat printr-o cunoştinţă a planului divin, şi acesta este reţinut de la cei care nu umblă aproape de Domnul în urmele lui Isus. Din acest motiv vedem o dispoziţie crescândă spre a nu răbda, a nu îndura, printre urmaşii declaraţi ai lui Cristos. Violenţa mulţimii care este bine ţinută în frâu prin forţă militară în Europa, dar care în această ţară se manifestă în repetate cazuri prin linşaj etc., este cea care proclamă cu voce tare nerăbdarea ca sentimentul în creştere. Aceeaşi stare greşită este ilustrată în recenta inaugurare a campaniei împotriva vinderii ilegale a băuturilor spirtoase în Statul Kansas, la care au participat cei care iubesc dreptatea şi urăsc nelegiuirea, nediscernând instrucţiunile Cuvântului Domnului cu privire la îndurarea răbdătoare a răului, până când va veni timpul Său pentru îndreptarea acestor lucruri — prin stabilirea Împărăţiei, legarea lui Satan şi subjugarea răului.

În adevăr, putem aştepta creşterea acestui spirit în creştinătate — sentimentul că în trecut ei au fost prea răbdători, nu suficient de agresivi — sentimentul că dacă ar fi luat lucrurile în mâinile lor cu mult timp în urmă, lumea ar fi putut fi convertită până acum. Dar cei care au păzit cuvântul răbdării Domnului, de îndurare răbdătoare, şi care au căutat la El înţelepciunea de sus de care aveau nevoie, care mai întâi este curată, apoi paşnică, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, şi îndurarea răbdătoare, au învăţat că El are un timp potrivit în care toate scopurile Sale vor fi împlinite; şi învăţarea acestui lucru i-a ajutat în cultivarea îndurării răbdătoare aşa cum Domnul lor a îndurat împotrivirea răului, a răutăţii lui, a duşmăniei lui, a falsităţilor lui, a persecuţiei lui — îndurând toate acestea cu bucurie, cu răbdare, ca pentru Domnul — dându-Şi seama că este programul pe care Domnul l-a permis, şi l-a permis pentru un scop înţelept, în legătură cu chemarea şi pregătirea “turmei mici” care vor fi comoştenitori cu Cristos, Domnul lor, în Împărăţie.

20. Ce lecţii învăţăm din exemplul de răbdare al lui Isus?

Evrei 12:3 “Uitaţi-vă bine la Cel care a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre.”

R 2313, col. 2, par. 2:

Relatarea ruşinii iubitului nostru Răscumpărător, îndurată pentru noi cu atâta răbdare, este cât se poate de mişcătoare, şi poate că relatarea ei şi citirea ei a adus mai multe inimi la pocăinţă decât orice altceva. Ea nu-şi pierde puterea nici asupra celor care L-au acceptat pe Domnul nostru şi răscumpărarea efectuată de sângele Lui: ea ne înmoaie inima ori de câte ori ne gândim la Cel care a îndurat o împotrivire aşa de mare din partea păcătoşilor, când ne amintim că El n-a meritat-o şi că ea a făcut parte din sacrificiul Lui pentru noi. Apostolul ne indică una din cele mai convingătoare lecţii despre acest subiect, îndemnând ca toţi urmaşii Domnului să se gândească la smerenia, răbdarea şi suferinţele lui Cristos, îndurate pe nedrept, ca nu cumva să cădem de oboseală în sufletele noastre, când îndurăm necazuri relativ uşoare, în timp ce mergem pe urmele Lui (Evr. 12:3). Apostolul se referă iarăşi la aceasta, în legătură cu celelalte suferinţe ale lui Cristos, zicând că Cel care a fost bogat, pentru noi S-a făcut sărac, pentru ca noi să ne putem îmbogăţi prin sărăcia Lui; că El a suferit, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu; şi că aşa cum El Şi-a dat viaţa pentru noi, o jertfă de bună voie, “şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi”.

R 2879, col. 2, par. 1, 2:

Oamenii combativi sunt gata întotdeauna (cât timp sunt în trup) să se răzbune; dar cei care au învăţat de la Domnul lecţia stăpânirii de sine şi care au dezvoltat smerenia, amabilitatea frăţească şi mila, vor fi pregătiţi să împlinească cerinţele textului nostru — să nu întoarcă rău pentru rău sau insultă pentru insultă. Şi privind la Domnul ca model, ei vor vedea cum a făcut El, că atunci “Când era insultat, nu răspundea cu insulte”. Nu fiindcă vrăjmaşii Lui au găsit în El ceva ce putea fi în mod potrivit şi pe drept insultat şi vorbit de rău — nu fiindcă vrăjmaşii Lui au fost atât de aproape de perfecţiune încât El n-a putut găsi nimic la ei de insultat şi de vorbit de rău; ci fiindcă a fost atât de plin de supunere la voinţa divină, încât a putut să ia asupra Sa batjocurile şi ocările poporului, să le poarte cu umilinţă şi răbdare şi să-Şi aducă aminte că tocmai pentru aceasta a fost chemat, să îndure cu răbdare şi să înveţe lecţiile, să Se dovedească credincios şi să-Şi dezvolte şi demonstreze adevăratul caracter, şi să simtă şi să-Şi manifeste mila pentru popor, în orbirea şi ignoranţa lor, şi iubirea Sa faţă de ei.

Aşa trebuie să fie şi cu noi pe măsură ce creştem în asemănarea caracterului Domnului nostru. Şi noi vom fi mai puţin înclinaţi să ocărâm pe cei care ne ocărăsc şi să insultăm pe cei care ne insultă. Şi noi vom fi gata să suferim pierderea tuturor lucrurilor, şi s-o facem cu bucurie, da, chiar să ne bucurăm în încercările şi dificultăţile de acum, ştiind, după cum declară apostolul, că acestea lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă. Observăm aici armonia între declaraţia lui Petru şi aceea a Domnului nostru în legătură cu aceasta: “Binecuvântaţi pe cei care vă prigonesc; binecuvântaţi şi nu blestemaţi” (Filip. 3:8; 2 Cor. 4:17; Mat. 5:44; Rom. 12:14). Astfel apostolul spune că mai degrabă trebuie să dăm binecuvântări. Dacă n-am ajuns încă la acest standard înalt care este la sfârşitul alergării, ţinta iubirii desăvârşite, unde iubim pe vrăjmaşii noştri şi suntem gata, dispuşi, doritori să-i binecuvântăm, să-i ajutăm, să dorim ridicarea lor din întuneric şi degradare, şi să dorim şi să facem tot ce putem în armonie cu planul divin, să nu fim descurajaţi; ci să continuăm cu stăruinţă, pentru a ajunge cât se poate de repede la acest punct, care este ţinta caracterului desăvârşit. Căci, aşa cum zice apostolul, “chiar la aceasta suntem chemaţi: să moştenim o binecuvântare”.

R 2616, col. 2, par. 1:

Apostolul menţionează unele din aceste cruci şi declară că suportarea lor este semn al credincioşiei sale ca servitor al Domnului: “Prin multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în închisori, în răscoale, în munci obositoare, în vegheri, în posturi … în dispreţ, în vorbire de rău şi în vorbire de bine; ca nişte înşelători, măcar că spunem adevărul … ca nişte întristaţi, dar totdeauna bucurându-ne; ca nişte săraci dar îmbogăţind pe mulţi; ca neavând nimic, şi stăpânind toate” (2 Cor. 6:4-10). Ce bine a ştiut Învăţătorul că era socotit înşelător, în timp ce El era Cel adevărat, că era numit Belzebul, în timp ce de fapt era Prinţul luminii! Ce cruce trebuie să fi fost îndurarea unor astfel de denaturări defăimătoare şi împotriviri ale păcătoşilor; şi ce credincios a purtat crucea. Să nu se aştepte oare toţi urmaşii Lui să participe în mod asemănător la această cruce cu El şi să fie înţeleşi greşit, prezentaţi într-o lumină falsă, judecaţi greşit de către cei care sunt mai mult sau mai puţin orbiţi de Adversar?! Asemenea dezonoare, asemenea vorbire de rău, sunt printre lucrurile pe care Domnul nostru le-a declarat a fi parte din purtarea crucii când a zis: “Ferice de voi când, din cauza Mea, oamenii vă vor insulta, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi săltaţi de veselie îîn toate aceste purtări ale cruciiş pentru că răsplata voastră este mare în ceruri”.

R 3543, col. 2, par. 2:

Putem fi siguri că purtarea Domnului nostru cu Iuda este nu numai o prezentare în linii generale a ceea ce trebuie să fie purtarea noastră, ci în plus, să observăm lecţia că Domnul este îndelung răbdător cu toţi cei care devin ucenicii Lui, că El nu doreşte ca vreunul să piară, ci este dispus să aibă răbdare cu ei chiar până la capăt şi se le aducă în atenţie în mod repetat eroarea căii lor, în speranţa că astfel se vor întoarce de la ea. Cu lecţia din urmă este asociată ideea că acei care au primit Adevărul şi care în pofida tuturor favorurilor legate de el încurajază şi dezvoltă în ei spiritul egoismului, sunt potriviţi să devină atât de împietriţi, atât de duri, încât nici chiar mustrările Învăţătorului şi cuvintele Scripturilor nu-i vor influenţa. Aceasta ne aminteşte de cuvintele apostolului: “Este cu neputinţă … să fie reînnoiţi spre pocăinţă” — la o cale potrivită — dacă odată Spiritul Domnului a fost pe deplin supus spiritului egoismului în inimile lor.

21. Ce alte exemple notabile de răbdare sunt consemnate în Scripturi?

Iac. 5:10, 11 “Fraţii mei, luaţi ca exemplu de suferinţă şi de răbdare pe prorocii care au vorbit în Numele Domnului. Iată, noi numim fericiţi pe cei care au răbdat. Aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut ce sfârşit i-a dat Domnul, pentru că Domnul este plin de milă şi de îndurare.”

2 Cor. 6:4-10 “Ci în toate privinţele, arătăm că suntem nişte slujitori ai lui Dumnezeu, prin multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în închisori, în răscoale, în munci obositoare, în vegheri, în posturi, prin curăţie, prin cunoştinţă, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin Duhul Sfânt, prin dragoste neprefăcută, prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu, prin armele dreptăţii de lovire şi de apărare, în slavă şi în dispreţ, în vorbire de rău şi în vorbire de bine; ca nişte înşelători, măcar că spunem adevărul; ca nişte necunoscuţi, măcar că suntem bine cunoscuţi; ca unii care murim, şi iată, trăim; ca nişte pedepsiţi, măcar că nu suntem omorâţi; ca nişte întristaţi, dar totdeauna bucurându-ne; ca nişte săraci, dar îmbogăţind pe mulţi; ca neavând nimic, şi stăpânind toate.”

2 Cor. 12:12 “Într-adevăr, dovezile unui apostol le-aţi avut printre voi în toată răbdarea, prin semne, minuni şi lucrări pline de putere.”

22. Este răbdarea o calitate esenţială la un Bătrân?

1 Tim. 3:3 “Să nu fie nici dedat la vin, nici bătăuş, ci să fie blând îrăbdătorş, nu certăreţ, nu iubitor de bani.”

Vol. VI, pag. 251, par. 1:

Citim: “Bătrânii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei care lucrează în cuvânt şi în învăţătură" (1 Tim. 5:17, 18). În virtutea acestor cuvinte, biserica nominală a dezvoltat o clasă de Bătrâni Conducători şi a pretins pentru toţi bătrânii o poziţie conducătoare sau autoritară, dacă nu dictatorială, printre fraţi. O astfel de definiţie a “conducerii” este contrară cu toate prezentările din Scripturi despre acest subiect. Timotei, ocupând poziţia de supraveghetor general sau Bătrân, a fost instruit de către apostol, zicând: “Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuieşte-l ca pe un tată" etc. “Robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi". Nimic, desigur, n-ar aproba aici o conducere autocrată sau o purtare dictatorială — smerenia, blândeţea, îndelunga răbdare, iubirea frăţească, iubirea, trebuie să fie calităţile proeminente ale celor recunoscuţi ca bătrâni. Ei trebuie să fie exemple pentru turmă în toate sensurile. Dacă ei, prin urmare, ar fi dictatoriali, exemplul pentru turmă ar fi ca toţi să fie dictatoriali; dar dacă ei ar fi smeriţi, îndelung răbdători, răbdători, blânzi şi iubitori, atunci ilustraţia ar fi pentru toţi în conformitate cu acestea. O redare mai literală a pasajului pe care-l avem în analiză arată că bătrânilor trebuie să li se dea onoare în măsura în care ei manifestă credincioşie faţă de responsabilităţile serviciului pe care l-au acceptat. Am putea prin urmare să redăm pasajul astfel: Bătrânii proeminenţi să fie socotiţi vrednici de îndoită cinste, în special cei care sunt împovăraţi de lucrarea grea a propovăduirii şi învăţării.

Vol. VI, pag. 298, par. 2:

Acest îndemn nu este pentru bătrâni, ci pentru întreaga Biserică, inclusiv bătrânii. El ia cunoştinţă de faptul că deşi Biserica întreagă, ca Noua Creaţie a lui Dumnezeu, are o stare perfectă înaintea Lui ca Noi Creaturi în Cristos Isus, cu toate acestea, toţi au imperfecţiunile lor după trup. Arată mai departe ceea ce toţi recunoaştem, şi anume, că există diferenţe în gradul şi felul imperfecţiunilor noastre trupeşti, aşa încât, după cum la copiii unei familii pământeşti diferite dispoziţii cer un tratament diferit din partea părinţilor, cu mult mai mult în familia lui Dumnezeu există diferenţe de dispoziţie atât de mari, încât cer consideraţie specială a unuia faţă de altul. A lua în seamă imperfecţiunile altora din punctul de vedere al criticii, ar însemna a ne dăuna mult nouă înşine, cultivând în inimile noastre o dispoziţie de găsire a greşelilor, foarte atenţi la slăbiciunile şi imperfecţiunile altora, şi proporţional, poate, înclinaţi să fim orbi faţă de propriile defecte. Asemenea tendinţă de a critica este cu totul străină de spiritul şi intenţia îndemnului apostolului.

Îndemnul li se adresează celor care au fost concepuţi de spiritul adevărului, spiritul sfinţeniei, spiritul smereniei, spiritul iubirii. Cei care cresc astfel în darurile Spiritului se vor teme şi vor critica mai ales propriile lor defecte, în timp ce iubirea faţă de alţii îi va face să-i scuze pe aceştia şi să-i îngăduie în mintea lor cât se poate de mult. Dar în timp ce acest spirit al iubirii scuză ofensele şi slăbiciunile fraţilor, el trebuie să fie totuşi treaz pentru a le face bine — nu prin gâlceavă, conflict, ceartă, dispută, găsire de greşeli şi defăimarea unuia de către altul, ci într-o manieră cum ar aproba Regula de Aur. Cu blândeţe, smerenie, îndelungă răbdare şi răbdare, va căuta să îngăduie slăbiciunile celuilalt şi în acelaşi timp să se ajute reciproc să iasă din ele, fiecare amintindu-şi de propriile slăbiciuni de vreun fel.

23. Cum putem cultiva îndurarea răbdătoare?

(a) Prin rugăciune.

 R 2005, col. 2, par. 8, până la pag. 2006, par. 1:

În legătură cu aceasta să observăm în mod special că privilegiul rugăciunii, sau orice altă favoare de la Dumnezeu, nu este acordat pentru scopuri egoiste. Un lucru care ar putea fi în mod cuvenit dorit şi cerut într-un caz, ar putea fi necuvenit dacă ar fi cerut din alt motiv. A dori şi a cere ceva bun în sine, pentru a ne putea slăvi pe noi înşine înaintea oamenilor, este o cerere greşită, datorită unui motiv greşit.

Dorinţa după un lucru bun, numai pentru confort şi comoditate, este un motiv nepotrivit, egoist. Apostolul se referă la astfel de cazuri zicând: “Cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, ca să risipiţi în plăcerile voastre” — adică, pentru scopuri de slavă deşartă sau alte motive egoiste (Iac. 4:3). A cere un lucru bun numai ca să facem din el o probă prin care să ne stabilim credinţa, se pare că este o cerere nepotrivită, căci numai celor plini de credinţă li se promite ceva.

În afară de aceasta, planul lui Dumnezeu este ca noi să umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Ca atare, nu numai să nu cerem ceva neautorizat, dar pe măsură ce creştem în spiritualitate, rugăciunile noastre să fie în principal pentru favoruri spirituale; şi chiar când le cerem pe acestea să fim atenţi să nu specificăm cum să ne vină. Şi să aştepăm răspunsurile la rugăciuni pe căi naturale, mai degrabă decât supranaturale, deoarece metoda obişnuită a lui Dumnezeu este să folosească mijloace supranaturale numai unde mijloacele naturale sunt inadecvate.

Se declară că harurile Spiritului sfânt sunt deschise pentru cererile şi pentru eforturile corespunzătoare ale noastre: Tatăl vostru ceresc este mai dispus să dea Spirit sfânt celor care-l cer, decât sunt părinţii pământeşti să dea daruri bune (pământeşti) copiilor lor. Luca 11:13.

Necazul pentru mulţi este că nu se folosesc de marea rezervă de har divin pusă deoparte pentru folosul celor care, rămânând în El şi Cuvântul Lui rămânând în ei, caută şi găsesc. Nimeni să nu presupună că toate rugăciunile trebuie să fie egoiste. Chiar dimpotrivă, avem multă libertate în privinţa rugăciunii, în acord cu Cuvântul şi voia Domnului.

  Fiecare încercare a credinţei şi a răbdării este o ocazie de rugăciune pentru ajutorul promis. Fiecare pierdere a biruinţei este o ocazie de rugăciune pentru iertare şi totodată pentru binecuvântare divină, pentru ca lecţia slăbiciunii noastre să poată fi adânc imprimată, astfel ca la următoarea încercare asemănătoare, de îndată să putem solicita şi primi “har, ca să avem ajutorul făgăduit”. Fiecare învingere asupra noastră este ocazie de rugăciune ca să nu fim mândri şi încrezuţi, ci smeriţi şi veghetori în faţa atacului următor al marelui potrivnic. Orice slujbă făcută Adevărului devine o ocazie de a mulţumi prin rugăciune pentru privilegiul de a sluji Marelui Rege şi pentru că, poate, am suferit ceva pentru cauza Lui; este şi un motiv de a ne ruga pentru alte posibilităţi de serviciu şi pentru harul de a le folosi cu înţelepciune.

Dacă aveţi ispite şi încercări pe care le puteţi birui şi care rodesc în caracterul vostru răbdare, experienţă, dragoste frăţească, simpatie şi iubire, bucuraţi-vă, mulţumiţi în rugăciunile voastre şi recunoaşteţi mila şi ajutorul divin. Dacă încercările vi se par mai grele decât puteţi suporta şi par să vă strivească, duceţi cauza voastră înaintea marelui Purtător de greutăţi şi cereţi ajutorul Lui în purtarea a orice v-ar face bine şi eliberarea de sub tot ce nu v-ar face bine, ci v-ar dăuna. Dacă inima voastră este plină de dorinţa de a asculta de porunca Domnului şi “nu părăsiţi strângerea voastră laolaltă”, şi sunteţi împiedicaţi în mod nejustificat, într-un mod pe care aţi încercat să-l biruiţi dar nu puteţi, duceţi chestiunea la Domnul în rugăciune, vegheaţi, aşteptaţi şi străduiţi-vă potrivit rugăciunii voastre, şi curând veţi vedea manifestarea puterii divine pentru voi. Dacă vedeţi un frate adevărat, un “soldat” adevărat clătinându-se şi în pericol, inima să vă fie atât de plină de iubire pentru toţi “fraţii” Domnului, încât nu numai să alergaţi spre a-l ajuta, ci şi să interveniţi neîncetat la tronul harului ceresc, până când l-aţi recâştigat, sau până când din propria lui voinţă a renunţat cu totul la “calea îngustă”. Şi dacă greşeala ar fi a voastră, rugăciunile şi eforturile voastre vor fi desigur binecuvântate şi făcute să lucreze spre profitul vostru. Dacă nu aveţi zel arzător să vestiţi veştile bune de mare bucurie, rugaţi-vă serios, credincios şi stăruitor, străduiţi-vă şi curând îl veţi dobândi. Dacă aveţi zel şi iubire pentru Evanghelie, dar nu aveţi capacitate s-o puteţi prezenta, rugaţi-vă pentru aceasta, folosind din plin ceea ce deja aveţi. Dacă aveţi zel şi capacitate, dar vă lipseşte ocazia favorabilă, duceţi şi această plângere cât veţi putea mai degrabă înaintea Domnului în rugăciunile voastre, spunându-I că v-aţi folosit cu credincioşie de toate ocaziile pe care le-aţi avut. Apoi vegheaţi pentru mai multe posibilităţi, fără ca mâna voastră să lenevească în a folosi chiar şi cele mai modeste, cele mai neînsemnate ocazii ce vă sunt la îndemână.

Aveţi o dispoziţie certăreaţă, sau alte obiceiuri rele, de care vă daţi seama că sunt o povară pentru casă şi familie, şi pentru fraţii voştri din casa Domnului? Duceţi la Domnul în rugăciune, cerând har ca să biruiţi, şi între timp folosiţi cea mai bună străduinţă şi efort, în armonie cu rugăciunea voastră.

Vă lipseşte înţelepciunea, aşa încât eforturile voastre de a servi Domnului şi adevărului sunt de obicei eşecuri? Duceţi-o la Domnul în rugăciune, amintindu-vă de făgăduinţa: “Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată”. Iac. 1:5.

Aveţi complicaţii în afaceri, produse de lipsa voastră de judecată, sau de necinstea altora, sau de generozitatea voastră faţă de săraci etc.? Şi acestea vă neliniştesc şi vă împiedică progresul în cele spirituale şi astfel vă ameninţă binele ca “noi creaţii”? Aceasta este desigur o chestiune potrivită să fie pusă în faţa Domnului la tronul harului ceresc. Şi deşi n-ar fi corect să încercaţi să-I dictaţi Domnului cum să vă vină uşurarea, şi să nu aşteptaţi ca Domnul să facă o minune ca să reuşească aventura voastră imprudentă, totuşi puteţi cere ca înţelepciunea Lui să conducă şi să supravegheze în privinţa rezultatelor, mai bine decât ar putea-o face înţelepciunea voastră.

(b) Prin creştere în cunoştinţă.

R 3136, col. 1, par. 5:

“Fiţi răbdători faţă de toţi” pare să implice că cei mai bine echilibraţi din poporul Domnului trebuie să privească compătimitor şi să exercite îngăduinţă răbdătoare faţă de clasele mai sus menţionate: nu numai faţă de cei slabi şi faţă de cei cărora le lipseşte curajul, ci faţă de toţi, inclusiv faţă de cei care au prea mult curaj şi iniţiativă. Scripturile ne îndeamnă în mod repetat: “Aveţi nevoie de răbdare”, şi zi de zi copiii avansaţi ai Domnului îşi dau seama de adevărul acestui lucru şi ajung să aprecize răbdarea ca unul din harurile creştine principale. (1) Creşterea în cunoştinţă ne ajută să creştem în acest har al răbdării, căci, pe măsură ce apreciem tot mai mult răbdarea Tatălui ceresc cu noi, aceasta ne ajută să aplicăm acelaşi principiu faţă de alţii. (2) Ajungând să ne dăm seama de marele dezastru care este asupra rasei în ansamblu — starea noastră decăzută şi cum căderea afectează pe unii mai mult într-un fel, pe alţii mai mult în alt fel — pe unii mai ales mental, pe alţii mai ales fizic, iar pe alţii mai ales moral, aceasta ne lărgeşte compătimirea faţă de semeni şi astfel ne creşte răbdarea în raporturile cu ei. Acest lucru este mai ales adevărat în privinţa casei credinţei, în care, printre cei pe care atât de îndurător i-a chemat Domnul, recunoaştem pe unii mai plini de cusururi decât noi, poate în unele privinţe — deşi în alte privinţe noi putem fi mai deficitari. Ideea că Tatăl ceresc a favorizat şi a chemat pe cineva, să ne facă extrem de atenţi cum cooperăm cu Domnul în privinţa chemării, şi să fim cât se poate de mult de ajutor celor care caută să umble pe urmele Domnului nostru pe calea îngustă. Prin urmare, noi desigur trebuie să avem răbdare deosebită cu toţi fraţii. Rom. 14:15; 1 Cor. 8:11.

(c) Prin creştere în credinţă.

R 3245, col. 1, par. 6:

“Aveţi nevoie de răbdare”, scrie apostolul. “Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre”, ne învaţă Domnul nostru. “Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic”, explică apostolul. Foarte evident deci, răbdarea include şi alte haruri ale caracterului — implică posesia lor într-o oarecare măsură. În poporul Domnului răbdarea trebuie desigur să preceadă credinţa, şi gradul răbdării, foarte general, măsoară mărimea credinţei. Creştinul care constată că este nerăbdător şi neliniştit, evident este deficitar în credinţă faţă de Domnul; căci altfel ar putea să se odihnească în făgăduinţele îndurătoare ale Domnului şi să aştepte împlinirea lor. După ce foloseşte sârguinţă şi energie rezonabile, el trebuie să fie mulţumit să lase rezultatele, timpurile şi perioadele în seama Domnului.

(d) Prin recunoaşterea elementului timp în planurile lui Dumnezeu.

R 2155, col. 1, par. 5:

A patra anexă este răbdarea. Timpul este un element foarte important în procesul desăvârşirii oricărui lucru bun. Fructul cules devreme este necopt, tare, acru, amar. Timpul, ca şi îngrăşământul, cultivarea, ploaia şi soarele, este necesar pentru fructul copt şi bogat care delectează gustul. Aşa este şi cu roadele planurilor şi scopurilor, de educaţie şi de har. Scopurile adânci ale lui Dumnezeu se realizează încet, nu numai în marele Său guvern universal, ci şi în inimile şi minţile creaturilor Sale inteligente. Dumnezeu lucrează cu toate lucrurile potrivit voinţei Sale după liniile principiilor fixe ale legilor Sale înţelepte şi drepte — fizice, morale şi intelectuale. A fi nerăbdător în orice caz înseamnă a insista în mod neînţelept să obţii roade necoapte, grabnice, acre, amare, care, dacă Domnul le dă, se vor dovedi o pedeapsă dăunătoare pentru nerăbdarea care le-a cerut. Răbdarea să-şi facă desăvârşit lucrarea, aşteaptă timpul Domnului: Odihneşte-te în Domnul şi aşteaptă-L cu răbdare. Să aşteptăm timpul şi modul Domnului şi indicaţiile voinţei Sale în fiecare caz, atât în privinţa noastră, cât şi a altora, şi cei care-şi pun încrederea în El nu vor fi daţi de ruşine niciodată.

R 2792, col. 2, par. 4:

Într-adevăr, putem aştepta creşterea acestui spirit în creştinătate — sentimentul că în trecut au fost prea răbdători, nu suficient de agresivi — sentimentul că dacă ar fi luat chestiunea în mâinile lor cu mult timp în urmă, lumea ar fi putut fi convertită până acum. Dar cei care au păzit cuvântul Domnului de îndurare răbdătoare şi care au căutat la El înţelepciunea de sus de care aveau nevoie, care mai întâi este curată, apoi paşnică, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, şi îndurarea răbdătoare, au învăţat că El are un timp potrivit în care scopurile Sale vor fi împlinite; şi învăţând, acest lucru i-a ajutat în cultivarea îndurării răbdătoare aşa cum Domnul lor a îndurat împotrivirea răului, a răutăţii lui, a duşmăniei lui, a falsităţilor lui, a   persecuţiei lui — îndurând toate acestea cu bucurie, cu răbdare, ca pentru Domnul — dându-Şi seama că acesta este programul pe care Domnul l-a permis, şi l-a permis pentru scopuri înţelepte în legătură cu chemarea şi cu pregătirea “turmei mici” care va fi comoştenitoare cu Cristos, Domnul ei, în Împărăţie.

24. Ce alte idei sunt sugerate în Indexul subiectelor din Mana cerească?