RĂBDAREA 1.
Care este importanţa răbdării ca element al caracterului
creştin? Iacov 1:4 “Dar
răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi
şi să nu duceţi lipsă de nimic.” R 3090, col. 1, par.
2: „Cu înfrânarea răbdarea.”
„Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi,
întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic.” Da, acest har netezeşte calea pentru
toate celelalte, căci toate trebuie să fie obţinute în procesul autodisciplinei
răbdătoare şi continue. Nici un pas de înaintare nu poate fi câştigat fără
exercitarea acestui har al răbdării; şi nici unul dintre haruri nu împodobeşte
mai frumos caracterul creştin, nu câştigă aprobarea conştiinţei lumii, sau nu
slăveşte mai mult pe Dumnezeul întregului har al cărui adevăr o inspiră, ca
răbdarea. Ea este blândeţe îndelung răbdătoare care se străduieşte cu
seriozitate să pună stavilă valului de imperfecţiune şi slăbiciune umană, şi cu
grijă migăloasă se străduieşte să recâştige asemănarea divină. Ea este înceată
la mânie şi bogată în milă; este grabnică să observe căile adevărului şi ale
dreptăţii şi promptă să umble pe ele; este conştientă de imperfecţiunile proprii
şi compătimitoare cu imperfecţiunile şi lipsurile
altora. R 3059, col. 2, par.
3: Cuvântul sau mesajul lui
Dumnezeu de răbdare este: “Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea,
ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic” (Iac. 1:4). Cât
de necesar este sfatul divin pentru desăvârşirea noastră — acest Cuvânt care
iese din gura lui Dumnezeu! Ne-am putea imagina că am primit suficientă
încercare şi probare care să indice loialitatea faţă de Domnul, faţă de
principiile dreptăţii, cu mult înainte de a fi probaţi suficient potrivit
standardelor Domnului privind încercarea caracterului. De aceea El ne explică
îndurător cât de necesară este răbdarea, ca noi să nu ne mirăm ca de ceva
neobişnuit, de încercările de foc ce trebuie să ne încerce (1 Pet. 4:12).
Dimpotrivă, El ne arată pe măsură ce creştem în har şi în cunoştinţă şi în
capacitatea de a înţelege — că gloria, onoarea şi nemurirea la care a invitat
Biserica acestui Veac Evanghelic, sunt atât de înalte, o poziţie atât de
măreaţă, încât cei care vor avea parte de acele onoruri trebuie neapărat să se
aştepte să fie sever încercaţi şi probaţi, încât absoluta lor loialitate faţă de
Domnul şi de principiile dreptăţii Sale — echitate, adevăr, iubire — să fie
neîndoielnică. Caracterele
noastre trebuie să devină cristalizate în aceste privinţe, tari ca diamantul,
înainte de a fi gata să fim primiţi ca “biruitori” care vor moşteni toate
lucrurile, şi vor avea parte de împărăţie şi glorie cu Căpetenia mântuirii
noastre. Mai departe El ne arată că, dacă a fost necesar pentru Căpetenia
mântuirii noastre să fie ispitit şi încercat, probat şi verificat, este mult mai
raţional ca noi, care am fost copii ai mâniei şi îndreptăţiţi doar prin harul
Său, să fim în amănunţime verificaţi în privinţa loialităţii
noastre. R 2793, col. 1, par.
4: Făgăduinţa lui Dumnezeu
este temelia pe care e zidit tot ce sperăm, fie în privinţa caracterului, fie a
gloriei care vine. Să preţuim acest adevăr aşa încât să nu-l compromitem în
vreun sens sau în vreo măsură; să păstrăm adevărul nu numai în litera, ci şi în
spiritul lui — în iubire pentru el, pentru că este adevărat şi pentru că este
frumos şi măreţ. Păstrându-l astfel, vom fi atenţi ca nimeni să nu-l deformeze
sau corupă, şi la fel de atenţi ca noi înşine să nu stricăm Cuvântul lui
Dumnezeu, spre orbirea ochilor înţelegerii noastre şi astfel spre împiedicarea
noastră. Să ne amintim întotdeauna importanţa îndurării răbdătoare, ca nu
numai să cultivăm harurile creştine şi să le practicăm, dar şi să primim cu
bucurie încercările, persecuţiile sau dificultăţile pe care Domnul nostru le
vede a fi potrivite să le permită să vină asupra noastră pentru încercare şi
pentru dezvoltarea acestui caracter despre care El ne spune că este de cea mai
mare importanţă, şi fără de care iubirea perfectă nu ar putea fi nici atinsă,
nici menţinută. 2.
Care este semnificaţia comună a acestui cuvânt? Răbdare: Faptul de a
răbda; capacitate de a suporta greutăţi şi neplăceri fizice sau morale; putere
de a aştepta în linişte desfăşurarea unor evenimente. Perseverenţă, tenacitate,
stăruinţă. Răbdător: Care suportă cu
tărie neplăceri fizice sau morale. Perseverent, stăruitor,
tenace. R 2790, col. 2, par.
6: După cum vedem, se pune
accent special pe răbdare — “cuvântul răbdării Mele”, sau răbdarea pe care o
insuflă Cuvântul Meu. Examinând critic acest cuvânt, vedem că în Noul Testament
sunt două cuvinte greceşti diferite traduse prin răbdare; unul este
macrothunia (Evr. 6:12; Iac. 5:10; Fapte 26:3): acesta este cuvântul care
în mod general corespunde ideii obişnuite de răbdare, când vorbim depre ea în
legătură cu lucrurile zilnice din viaţa noastră; înseamnă numai îndelungă
răbdare. (Rom. 2:4; 9:22; Efes. 4:2; Colos. 1:11; 3:12; 1 Tim. 1:16; 2 Pet. 3:15
etc.) Dar nu acesta este cuvântul folosit în textul nostru, nici cuvântul tradus
în general răbdare în tot Noul Testament, adică
hupomonee. 3.
Care este semnificaţa mai adâncă a acestui cuvânt aşa cum este folosit în
Scripturi, în special în Apocalipsa 3:10 şi Luca 8:15? Apoc. 3:10 “Fiindcă ai
păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării care va
veni peste toată lumea, ca să încerce pe cei care locuiesc pe pământ.”
Luca 8:15 “Dar cea
care a căzut pe pământ bun sunt ca aceia care, după ce au auzit cuvântul, îl ţin
într-o inimă cinstită şi bună şi aduc roadă în
răbdare.” R
2790 — “Răbdarea ca element al caracterului” (primele patru
paragrafe): “Fiindcă ai păzit
cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării care va veni
peste toată lumea, ca să încerce pe cei care locuiesc pe pământ.” Apoc.
3:10. Nu vom discuta aici acest
verset din punctul de vedere al aplicării lui la epoca Filadelfia a istoriei
bisericii, ci ne vom mulţumi să examinăm principiile implicate în declaraţia
lui, admiţând, aşa cum credem, că procedurile Domnului cu Biserica Sa de-a
lungul Veacului Evanghelic urmează aceleaşi linii, sunt în armonie cu aceleaşi
principii. Prin urmare, oricare condiţie care a fost acceptabilă şi plăcută
Domnului cu privire la perioada Filadelfia a istoriei Bisericii, va fi
acceptabilă şi plăcută Lui cu privire la noi şi la toţi ceilalţi din poporul Său
în timpul acestui veac. Observăm că se pune
accent special pe răbdare — „cuvântul răbdării Mele”, sau răbdarea pe care o
insuflă cuvântul Meu. Examinând critic acest cuvânt, vedem că în Noul Testament
sunt două cuvinte greceşti diferite traduse prin răbdare; unul este
macrothunia (Evr. 6:12; Iac. 5:10; Fapte 26:3): acesta este cuvântul care
în mod general corespunde ideii obişnuite de răbdare, când vorbim despre ea în
legătură cu lucrurile zilnice din viaţa noastră; el înseamnă numai îndelungă
răbdare, şi într-adevăr, makrothunia este tradus aşa în tot Noul
Testament. (Rom. 2:4; 9:22; Efes. 4:2; Colos. 1:11; 3:12; 1 Tim. 1:16; 2 Pet.
3:15 etc.) Dar nu acesta este cuvântul folosit în textul nostru, nici cuvântul
tradus în general răbdare în tot Noul Testament, adică hupomonee.
Acest cuvânt,
hupomonee, are o semnificaţie mult mai adâncă şi mai deplină decât i se
dă cuvântului nostru răbdare. Acesta înseamnă mai degrabă statornicie — ideea
fiind aceea de îndurare a răului într-un mod voios, de bună voie, răbdător. Ea
reprezintă deci un element al caracterului, şi nu numai o stare temporară
sau o reţinere a sentimentului sau acţiunii. De exemplu, un om lumesc ar putea
avea multă răbdare în legătură cu realizarea afacerilor sale — ar putea fi
foarte atent cu clienţii săi, foarte amabil, foarte silitor şi nearătând nici o
nemulţumire în legătură cu lipsa de amabilitate a clienţilor săi; şi
„răbdarea” în sensul ei obişnuit ar putea fi atribuită purtării sale. Dar
în textul nostru cuvântul tradus răbdare înseamnă o astfel de dezvoltare
a inimii şi a caracterului care se manifestă în îndurarea răului sau a
suferinţei cu mulţumire, fără răzvrătirea voinţei, cu deplină acceptare a
înţelepciunii şi iubirii divine, care, în timp ce permite relele actuale, a
promis că la timpul potrivit al lui Dumnezeu le va înlătura. Credem că ar fi
folositor pentru noi să examinăm cu grijă acest element al caracterului creştin,
despre care Domnul nostru vorbeşte în aşa cuvinte de laudă, încât recunoscându-l
în mod clar, noi, ca urmaşi ai Lui, să-l putem obţine mai complet, şi astfel să
avem aprobarea Lui mai îmbelşugat. Întrucât textul nostru
menţionează această îndurare răbdătoare ca fiind „cuvântul” sau învăţătura
Domnului, să privim înapoi la relatarea Evangheliei şi să observăm cum foloseşte
Domnul acest cuvânt în învăţătura Sa. De două ori este menţionată ca parte a
declaraţiilor Sale. În Luca 8:15, în pilda semănătorului, citim: “Dar cea
îsămânţaş care a căzut pe pământ bun, sunt aceia care, după ce au auzit
cuvântul, îl ţin într-o inimă cinstită şi bună şi aduc roadă în răbdare
îcu îndurare voioasă, statornicieş.” Ideea de aici este că pentru a fi din clasa
care aduce roadă, pe care Domnul o va aproba şi o va accepta în Împărăţia Sa,
este necesar să facem mai mult decât să primim cuvântul mărturiei Sale, chiar
dacă îl primim cu bucurie — căci această clasă este reprezentată în pildă prin
pământul stâncos, care la început a dat dovadă de mare fertilitate şi vigoare,
dar când a răsărit soarele persecuţiei, s-a ofilit din cauza lipsei de adâncime
a solului. Domnul arată că acel pământ stâncos, fără adâncime, reprezintă o
clasă de ascultători care se bucură mult de adevăr, dar aceasta nu
durează, unii ca aceştia nu pot rezista la persecuţie sau la împotrivire,
ci se ofilesc sub ele, devin descurajaţi. Unii ca aceştia nu pot fi din clasa
Împărăţiei, fiindcă toţi din această clasă trebuie să fie
biruitori. 4. De
ce este “îndurarea răbdătoare” atât de necesară? R 2791, col. 2, par.
1, 2: În mod cuvenit aici se
ridică întrebarea: “De ce este aşa? În ce sens este necesară o astfel de
îndurare? Răspundem că aceasta este una dintre condiţiile pe care Dumnezeu le-a
asociat cu chemarea la comoştenire în Împărăţie, şi înţelepciunea acesteia este
vizibilă când ne gândim la lucrarea pentru care suntem chemaţi — lucrarea de
binecuvântare a tuturor familiilor pământului, ca Împărăţie Milenară a lui
Dumnezeu, subordonaţi şi în comoştenire cu Domnul nostru. Aceea va fi o lucrare
mare şi este cât se poate de potrivit ca Domnul să ceară ca aceia pe care îi va
socoti vrednici de ea nu numai să aprecieze bunătatea şi caracterul Său şi să le
prefere pe acestea în locul păcatului şi nelegiuirii, ci şi să-şi demonstreze
loialitatea deplină faţă de aceste principii până la măsura unei dispoziţii
bucuroase de a suferi pentru ce este drept, să îndure cu răbdare. O îndurare
trecătoare a unei, a două sau trei încercări scurte n-ar dovedi că persoana are
un caracter stabilit pentru dreptate; dar o îndurare răbdătoare, voioasă chiar
până la moarte, ar dovedi şi demonstra un astfel de caracter.
Am putea ilustra acest
lucru cu un diamant. Să presupunem că am putea fabrica diamante dintr-un
material plastic, aşa încât să aibă măsura deplină a strălucirii unui diamant;
şi să presupunem că s-au întărit, dar nu atât de tari ca diamantul; ar avea ele
valoarea diamantului? Nicidecum. La fel este şi cu creştinul; dacă am presupune
că posedă toate harurile caracterului care ar putea aparţine fiilor lui
Dumnezeu, cu excepţia acestuia al tăriei, al îndurării, el n-ar fi potrivit să
se numere printre giuvaierele Domnului. De aceea, cerinţa Domnului este ca
această calitate a tăriei, a îndurării voioase, indiferent ce ar permite
providenţa Sa, să fie o caracteristică a tuturor acelora care vor fi potriviţi
pentru Împărăţie.
5.
Care este relaţia între îndurarea răbdătoare şi stăpânirea de
sine? 2 Petru 1:6 “Să uniţi
… cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia …
.” R 2037, col. 1, par.
7: Această cunoştinţă,
primită într-o inimă bună şi onestă, va produce roada sau harul caracterului
numit aici „stăpânire de sine” (“înfrânare”). Aşa cum este declarat în
altă parte: „Cine are această speranţă se curăţeşte”, se stăpâneşte, curăţă tot
mai mult aluatul cel vechi. În urma obţinerii acestui fel de stăpânire de sine
şi în legătură cu aceasta va veni răbdarea; pentru că stăpânirea de sine
va învăţa necesitatea compătimirii şi răbdării faţă de alţii. Această răbdare la
rândul ei va conduce şi va dezvolta următorul har menţionat, şi anume
evlavia — o condiţie în care iubirea lui Dumnezeu este turnată din belşug
în inimă, influenţând toate gândurile, cuvintele şi faptele. Această condiţie la
rândul ei va dezvolta iubirea de fraţi — o iubire pentru toţi cei care
sunt fraţi şi tovarăşi de jug în cauza dreptăţii şi adevărului, cauza lui
Dumnezeu. Şi iubirea de fraţi la rândul ei conduce la o experienţă mai largă şi
mai adâncă, numită harul suprem dintre toate harurile; şi anume iubirea,
iubirea pentru Dumnezeu, iubirea pentru fraţi, iubire profundă, curată şi
adevărată, care nu se gândeşte la rău şi nu se umflă de mândrie, nu se mânie
uşor, se bucură întotdeauna în adevăr şi niciodată în nelegiuire, culmea
realizării creştinului în viaţa actuală; harul tuturor harurilor, care nu piere
niciodată şi care va fi desăvârşit doar atunci când vom primi corpul nou la
înviere.
6.
Cum să îndurăm încercările şi astfel să “ne câştigăm sufletele
noastre? Luca 21:19 “Prin
răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele
voastre.” R 2791, col. 1, par.
4, 5: Cealaltă împrejurare în
care Domnul nostru a folosit cuvântul în timpul misiunii Sale este relatată în
Luca 21:19. Tocmai le spusese urmaşilor Săi la ce trebuie să se aştepte ca
rezultat al faptului că sunt ucenicii Săi în timpul de acum, când păcatul abundă
şi când Satan este prinţul acestei lumi — trebuie să se aştepte la necaz, la
împotrivire din diferite părţi; dar îi asigură că ei vor fi totuşi pe deplin şi
complet sub grija şi protecţia divină, chiar dacă persecuţiile vor fi permise
să-i atingă şi să-i afecteze. Apoi urmează cuvintele: “Prin răbdarea voastră
îîndurarea răbdătoare, statornicia voioasăş, vă veţi câştiga sufletele
voastre”. Credinţa şi încrederea
noastră în Domnul şi în făgăduinţele Sale îndurătoare pentru viaţa viitoare
trebuie să fie atât de puternice încât să contrabalanseze din belşug
împotrivirea din partea lumii, a fraţilor falşi şi a servitorilor orbiţi ai lui
Satan — atât de mult, încât aceste persecuţii să fie recunoscute şi primite cu
bucurie, ca mijloace ale providenţei divine pentru dăltuirea, modelarea şi
lustruirea noastră ca pietre vii pentru Templul glorios pe care îl construieşte
Dumnezeu. Văzând încercările din acest punct de vedere, cu adevărat ne putem
câştiga sufletele noastre, viaţa noastră, şi ne putem bucura de ele chiar în
mijlocul necazului, cu statornicie, îndurare voioasă. Da, ne putem da
seama că sufletul, fiinţa reală, căreia Dumnezeu i-a dat făgăduinţele nespus de
mari şi scumpe din viitor, nu poate fi vătămat de persecuţiile cărnii, nici de
orice altceva ce ne-ar putea face oamenii, atâta timp cât suntem credincioşi
Domnului, acceptând persecuţiile cu statornicie voioasă, ca slujiri permise de
providenţa Sa pentru binele nostru final. 7.
Care este relaţia între credinţă şi îndurarea răbdătoare?
Iacov 1:3 “Ştiind că
încercarea credinţei voastre lucrează răbdare.” R 2792, col. 1, par.
2:
Orice ne-ar permite să
vedem importanţa acestei calităţi a îndurării voioase, răbdătoare, ne va
fi de folos. Prin urmare, să observăm alte cazuri în care este folosit acest
cuvânt în Noul Testament. Apostolul Pavel zice: „Căci aveţi nevoie de
răbdare îîndurare voioasă, statornicieş, pentru ca, împlinind voia lui
Dumnezeu, să puteţi primi făgăduinţa” (Evr. 10:36). Aici iarăşi observăm că
încercarea nu este numai să facem voia lui Dumnezeu, ci, după ce am ajuns la
acest punct, acea ţintă a caracterului în inima noastră, în voinţa noastră
(chiar dacă parţial în carne), trebuie, prin îndurare răbdătoare, să
stabilim voinţa dreaptă a lui Dumnezeu ca legea inimii noastre, regula vieţii în
toate împrejurările şi condiţiile. Atunci, şi nu mai devreme, vom fi în starea
de inimă potrivită pentru Împărăţie. Apostolul Iacov (1:3) spune: „Încercarea
credinţei voastre lucrează răbdare îîndurare răbdătoareş”; adică, dacă
credinţa noastră rezistă la încercare, aceasta va produce acest caracter al
îndurării răbdătoare; desigur, pe de altă parte, dacă nu ajungem la îndurare
răbdătoare, va însemna că credinţa noastră n-a rezistat la probă satisfăcător,
că nu suntem potriviţi pentru Împărăţie. R 3245, col. 1 par.
6: „Aveţi nevoie de
răbdare”, scrie apostolul. „Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele
voastre”, ne învaţă Domnul nostru. „Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit
lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic”,
explică apostolul. Foarte evident, prin urmare, răbdarea implică şi alte haruri
ale caracterului — implică posesiunea lor într-o oarecare măsură. Printre
poporul Domnului, desigur, răbdarea trebuie să fie precedată de credinţă, şi
gradul răbdării măsoară foarte general gradul credinţei. Creştinul care constată
că este nerăbdător şi neliniştit, evident este slab în credinţa sa faţă de
Domnul; căci altfel ar fi în stare să se odihnească în făgăduinţele îndurătoare
ale Domnului şi să aştepte împlinirea lor. După ce foloseşte sârguinţă şi
energie rezonabile, el să fie mulţumit să lase rezultatele, timpurile şi
perioadele în mâna lui Dumnezeu. R 3246, col. 2, par.
1: Poporul Domnului de
astăzi să-şi pună bine la inimă această lecţie a credinţei, a supunerii şi a
aşteptării răbdătoare a Domnului. Şi noi aşteptăm o Împărăţie şi pacea şi
binecuvântarea pe care Domnul le-a promis să vină cu ea. Şi vedem filisteni în
cale, şi fraţi potrivnici, care, deşi sunt de fapt ai Domnului, nu văd atât de
clar ca noi programul Domnului de stabilire a Împărăţiei Sale. Noi trebuie să-L
aşteptăm cu răbdare pe Domnul, în timp ce El foloseşte mânia omului ca să-L
laude, să netezim calea Domnului şi în cele din urmă să introducem Împărăţia Sa
în condiţii mai favorabile decât ar fi posibil dacă ar fi să încercăm să
acţionăm singuri, sau în vreun mod sau sens să-I grăbim aranjamentele.
8. De
ce trebuie să “ne lăudăm şi în necazuri”? Romani 5:3 “Ba mai
mult, ne lăudăm şi în necazuri, căci ştim că necazul lucrează
răbdare...”. R 2737, col. 1, par.
6, 7: Un astfel de creştin
avansat priveşte înapoi la anul care a trecut şi îşi aminteşte atât furtunile
vieţii cât şi vremea frumoasă, atât întristările cât şi bucuriile ei, atât
lacrimile cât şi zâmbetele ei, şi nu se întristează ca unii care nu au speranţă
(dar care mai degrabă au, mai mult sau mai puţin, o vagă frică şi spaimă de
viitor, atât al vieţii de acum cât şi al celei care vine). Necazurile lui au
fost golite de aspectele care-l speriau, şi au fost micşorate de spiritul minţii
sănătoase şi de instrucţiunile Cuvântului lui Dumnezeu, care îi asigură pe toţi
aceştia că încercările, dificultăţile şi adversităţile vieţii, acceptate corect
ca lecţii, sunt binecuvântări ascunse — care vor produce „mai presus de orice
măsură o greutate veşnică de slavă” în viaţa care vine. 2 Cor. 4:16, 17.
El va observa de asemenea
că bucuriile lui sunt mai pure şi mai solide decât oricare altele pe care le-a
cunoscut înainte de a fi conceput de Spirit sfânt. Cu acestea nu este amestecată
amărăciunea invidiei, răutăţii şi urii, ci ele sunt curate, pentru că nu se
bucură în nelegiuire, ci se bucură în adevăr. Mai mult, ele sunt cu mult mai numeroase
decât oricând înainte; pentru că el este în stare nu numai să se bucure în
Domnul, în Cuvântul Său, în spiritul sfânt, în părtăşie cu fraţii de aceeaşi
credinţă preţioasă, ci prin harul lui Dumnezeu el este în stare să se bucure şi
în necaz — nu pentru că îi place necazul, ci pentru că iubeşte răbdarea,
experienţa, caracterul de care Dumnezeu ne asigură că este rodul pe care trebuie
să-l producă necazul sub providenţa Sa, dacă suntem corect pregătiţi prin el.
Iac. 1:3, 4; Rom. 5:3. R 3123, col. 1, par.
3: Cât de remarcabil trebuie
să li se pară celor lumeşti, care n-au gustat niciodată bucuriile Domnului, că
aceşti oameni pot să se bucure în necaz — să se bucure că au fost socotiţi
vrednici să sufere pentru cauza lui Cristos! Cât de puţin ştie lumea de pacea
lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere, care domneşte în inimile acelora din
poporul Domnului care au crescut în harul Său şi în asemănarea de inimă cu El!
Ce puţin poate ea aprecia faptul exprimat de Domnul nostru când a zis: “Vă las
pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum v-o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima,
nici să nu se înspăimânte”. Apoi prin apostol: “Ba mai mult, ne lăudăm şi în
necazuri, căci ştim că necazul lucrează răbdare, răbdarea aduce experienţă, iar
experienţa aduce nădejde. Însă nădejdea nu dezamăgeşte, pentru că dragostea lui
Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, care ne-a fost
dat” (Ioan 14:27; Rom. 5:3-5). Şi cum aceşti servitori credincioşi ai Domnului
au putut să se bucure în oricare experienţe pe care le-a permis Dumnezeu să vină
peste ei în împlinirea datoriei lor, la fel şi noi, să ne amintim că Dumnezeul
nostru este acelaşi, că nu Se schimbă, că este la fel de în stare şi de
binevoitor astăzi, să acorde lumina soarelui favorii Sale celor care se încred
în El şi caută să umble în căile Lui. De starea contrară trebuie să se teamă, să
le fie frică urmaşilor lui Cristos, aşa cum exprimă poetul: “O, nici un nor
pământesc să nu apară, ca să Te-ascundă de a servitorului Tău faţă.”
R 3281, col. 2, par.
1, 2: Într-un cuvânt,
încercarea celor îndreptăţiţi şi consacraţi constă în a li se prezenta
ocazii de a servi pe Dumnezeu şi cauza Sa în timpul prezent, când, din cauza abundenţei păcatului,
oricine vrea să trăiască evlavios şi să ţină sus lumina va suferi persecuţie.
Cei a căror consacrare este completă şi potrivită se vor bucura de privilegiul
lor de a servi pe Dumnezeu şi cauza Sa, şi vor socoti ca o bucurie să fie
socotiţi vrednici să sufere pentru o astfel de cauză, şi astfel să-I
demonstreze lui Dumnezeu sinceritatea iubirii şi consacrării lor faţă de El.
Astfel de consacraţi, curaţi în inimă (voinţă sau intenţie), dându-şi seama de
scopul încercărilor actuale, se bucură în necazurile aduse asupra lor prin
credincioşie faţă de Cristos şi de Cuvântul Său, dându-şi seama că experienţele
lor sunt asemănătoare cu cele ale Învăţătorului, şi că astfel au dovada că umblă
în urmele Celui care a zis: “Nu vă miraţi, fraţilor, dacă vă urăşte lumea”,
“ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi
ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din
mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte”. “Fii credincios până la moarte şi-ţi
voi da cununa vieţii.” 1 Ioan 3:13; Ioan 15:18, 19; Apoc. 2:10.
Mai mult, ei se bucură în
necazuri pentru că îşi dau seama că Domnul va fi aproape de ei în timp ce vor
îndura cu credincioşie, şi că El nu va permite să fie ispitiţi mai mult decât
vor putea suporta, ci cu orice ispită va da o cale de scăpare; pentru că ei îşi
dau seama de necesitatea formării caracterului şi că necazul lucrează răbdare,
iar răbdarea experienţă şi experienţa speranţă — o speranţă care nu înşală; şi
pentru că ei îşi dau seama că toate aceste rezultate favorabile urmează
necazului, în baza unei consacrări adevărate în care iubirea lui Dumnezeu a fost
turnată larg în inimă, înlocuind spiritul lumii, spiritul egoismului. 1 Cor.
10:13; Rom. 5:3, 5. 9. Ce
gânduri anume, dacă sunt ţinute minte în mod constant, ne vor ajuta să fim
“răbdători în necaz”? Rom. 12:12
“Bucuraţi-vă în nădejde, fiţi răbdători în necaz, stăruiţi în rugăciune.”
R 2213, col. 2, par.
3: „Răbdători în necaz.”
Cuvântul necaz (tribulation, în engleză; tribulaţie în română — n.
t.) este derivat din cuvântul latin tribulum, numele unui tăvălug, sau
maşină de treierat, folosit în vechime pentru a curăţi grâul, înlăturând coaja
sau pleava. Cât de potrivită este această idee când este aplicată la poporul
consacrat al Domnului, care în Scripturi este simbolizat prin grâu. Natura
noastră nouă este miezul, bobul adevărat: totuşi această comoară sau parte
valoroasă este acoperită cu coaja condiţiilor pământeşti. Şi pentru ca grâul să
poată fi pregătit în mod potrivit pentru „grânar” şi pentru folosinţă, este
necesar ca fiecare bob să treacă prin necazul de trebuinţă, ca să separe acele
însuşiri care, până nu sunt separate, ne fac nepotriviţi pentru serviciul viitor
la care suntem chemaţi de Domnul. În măsura în care ne putem da seama de
imperfecţiunile noastre şi de voia desăvârşită a lui Dumnezeu cu privire la noi,
vom putea să suportăm cu răbdare, şi chiar cu un anumit fel de bucurie, toate
necazurile pe care Stăpânul le va vedea că sunt potrivite să le lase să vină
peste noi. „Ne lăudăm şi în necazuri.” Rom. 5:3. R 2258, col 1, par. 4,
până la col. 2, par. 1: Dacă am putea ţine mine
faptul că fiecare încercare, fiecare persecuţie, fiecare dificultate a vieţii,
permise să vină asupra celor care au făcut legământ de sacrificiu cu Domnul,
sunt intenţionate să-i probeze, să le încerce iubirea, să vadă dacă
caracterele lor sunt sau nu bine fixate, înrădăcinate şi întemeiate în dreptate,
zidite în iubire, lucrul acesta ar pune toate încercările într-o lumină
nouă înaintea noastră şi ne-ar
ajuta mult să luptăm lupta bună şi să învingem. Atunci am zice: Dacă prin aceste
mici încercări Domnul îmi probează iubirea şi devotamentul faţă de El, atunci,
oricât de neînsemnate sau oricât de importante ar fi acestea, eu le voi folosi
cu hărnicie, ca ocazii favorabile pentru a-I demonstra Domnului meu deplinătatea
iubirii şi devotării mele faţă de El şi faţă de cauza Lui. Astfel văzute şi
astfel primite, fiecare încercare şi fiecare dificultate se vor dovedi a fi o
binecuvântare, aşa cum spune apostolul: „Fraţii mei, să priviţi ca o mare
bucurie când treceţi prin felurite încercări”; „în care voi vă bucuraţi mult, cu
toate că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţin timp, prin felurite
încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât
aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să fie găsită spre
laudă, slavă şi cinste, la descoperirea lui Isus Hristos”. „Ferice de cine rabdă
îcu credincioşieş ispita. Căci după ce va fi găsit bun, va primi cununa vieţii,
pe care El a promis-o celor care Îl iubesc.” „Căci întristările noastre uşoare
de o clipă, lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate
veşnică de slavă” — dacă sunt folosite corect. 1 Pet. 1:6, 7; Iac. 1:2, 12.
Astfel suntem din nou
asiguraţi că acei care iubesc pe Domnul, şi care în consecinţă vor primi
Împărăţia, vor fi cei a căror iubire va fi fost probată prin încercări şi ispite
pe calea spre ea. Cei care nu iubesc pe Domnul cu toată inima lor, în
care eul sau alt idol ocupă primul loc, vor fi seduşi de lume, de carne sau de
diavol în vreo formă de răzvrătire împotriva Cuvântului sau providenţei divine;
aceştia vor avea planuri şi teorii pe care le vor prefera în locul planului
Domnului, şi teoriile şi planurile lor, când vor fi analizate, vor fi găsite de
obicei că se bazează fie pe egoismul sau ambiţia lor, fie pe un spirit rău, de
invidie, ură, gelozie etc.
Vol. VI, pag. 632,
par. 2, până la pag. 634, par. 2: Noi, ca preoţi
subordonaţi, trebuie de asemenea să avem “milă" şi să ajungem la compătimire
faţă de lumea căreia îi vom fi în curând regi, preoţi şi judecători. Dar nu este
necesar sau posibil să ne dăm în mare măsură puterea fizică, sau să preluăm
slăbiciunile şi bolile altora — totuşi, fiecare din noi avem unele experienţe de
acest fel datorită participării noastre la cădere, deoarece potrivit cărnii toţi
am fost “copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” şi părtaşi la necazurile creaţiei care
suspină. Cheltuirea puterii de către Domnul nostru n-a fost pentru Biserică,
deoarece ea (Biserica) n-a putut fi recunoscută până când sacrificiul Său a fost
completat, a fost prezentat Tatălui şi a fost acceptat de El pentru noi — până
la Cincizecime. Până când Spiritul a venit peste urmaşii Săi a fost inutil să
încerce să le spună despre lucruri cereşti (Ioan 3:12; 16:13; 1 Cor. 2:10-12).
Ca atare, energia Domnului nostru a fost în mare măsură cheltuită în spunerea
pildelor şi cuvintelor tainice care să fie înţelese mai târziu cu ajutorul
Spiritului sfânt, dar mai cu seamă în vindecarea neputinţelor fizice, arătând
astfel într-o ilustraţie lucrările mai mari şi vindecările mai măreţe în care
noi putem participa acum şi în Împărăţie — deschiderea ochilor înţelegerii,
făcând ca morţii din punct de vedere moral să audă glasul Domnului şi chiar acum
să înceapă viaţa nouă. Astfel, spune apostolul, suntem privilegiaţi să “ne dăm
viaţa pentru fraţi” — să “împlinim ce lipseşte necazurilor lui Hristos pentru
trupul Lui, care este Biserica”. 1 Ioan 3:16; Col.
1:24. N-ar fi potrivit să
lipsim aceste cuvinte de sensul lor adevărat şi să pretindem că a ne da viaţa
pentru fraţi nu ne va cere nici un sacrificiu al vigorii fizice şi că
“necazurile lui Hristos” nu ne vor cere nici o durere fizică. Osteneala Domnului
nostru şi pierderea “puterii” (vitalităţii) şi faptul că a avut “milă de
slăbiciunile noastre” contrazic un astfel de gând. Nu trebuie să ne aşteptăm,
prin urmare, s-o ducem mai bine decât lumea în privinţa intereselor pământeşti,
ci să suferim pierdere, să “suferim … împreună cu El”. Astfel de
pierderi în privinţa onoarei printre oameni şi a prosperităţii financiare sunt
admise fără rezerve — că Învăţătorul “S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi” şi “S-a
făcut sărac” în dorinţa Sa de a-i face pe alţii bogaţi — şi că apostolii au avut
experienţe similare şi ne-au lăsat un exemplu. De ce atunci nu pot vedea toţi că
“desele îmbolnăviri” ale lui Timotei, “ţepuşul în carne” al lui Pavel şi “boala”
lui Epafrodit au fost boli fizice asemănătoare celor permise acum peste
credincioşii Domnului? Este adevărat, toate acestea au fost de la diavol în
sensul că păcatul a fost început de Satan şi că aceste boli sunt unele dintre
rezultate; dar ele n-au fost de la diavol mai mult decât închisoarea,
loviturile, naufragiul şi moartea. Satan probabil a fost
instigatorul indirect, dacă nu direct, al tuturor acestor dezastre fizice —
toate comune omului. Totuşi apostolul nu s-a considerat respins de Dumnezeu în
astfel de experienţe, ci s-a bucurat în ele ca părţi ale sacrificiului
care i-a fost permis să-l facă, parte din suferinţele care i-a fost permis să le
îndure pentru Domnul, pentru Adevăr — şi cu cât acestea le-au depăşit mai mult
pe ale celorlalţi oameni, cu atât s-a bucurat mai mult şi a socotit că prin
acestea gloria sa viitoare va fi mărită. Trebuie însă să facem
deosebire între suferinţele pentru dreptate şi suferinţele pentru fapte
rele. Apostolul arată că oamenilor le vine multă suferinţă din cauza amestecului
în treburile altora şi din cauza altor fapte rele; şi printre aceste rele care
aduc suferinţe ce nu pot fi socotite ca suferinţe pentru dreptate am putea
specifica lăcomia la mâncare (Filip. 3:19) şi lipsa de stăpânire de sine. Nimeni
să nu se bucure în astfel de suferinţe, ci mai degrabă să plângă, să se roage şi
să postească — să practice stăpânirea de sine. Dar când, după cea mai bună
judecată a sa, Noua Creatură vede uşa ocaziei deschisă de Providenţă şi intră pe
ea cu zel şi sacrificiu de sine, şi aceasta duce la boli fizice, pe care cei
lumeşti le-ar putea considera semne de imprudenţă, ea să nu se ruşineze, ci să
slăvească pe Dumnezeu pentru astfel de necazuri — bucurându-se că este socotită
“vrednică să sufere” pentru Cristos. Dacă într-adevăr bolile
vin dintr-o cauză nepăcătoasă sau neegoistă, ele pot fi primite cu răbdare şi
recunoştinţă şi pot fi învăţate lecţii, de compătimire faţă de creaţia gemândă
şi de speranţă şi încredere în privinţa ridicării făgăduite a blestemului în
dimineaţa Milenară. Harul în inimă exercită desigur o influenţă foarte
favorabilă asupra fiecărei funcţii a vieţii, dar acesta (fără intervenţie
miraculoasă) n-ar putea crea din nou sau repara corpurile noastre muritoare, iar
Dumnezeu nu intenţionează astfel de miracole, care ar fi dăunătoare prin aceea
că ne-ar conduce spre umblare prin vedere şi nu prin credinţă, şi ar atrage în
Biserică o clasă pe care Dumnezeu n-o caută acum. După cum am văzut, în
schimb El ne îndreptăţeşte prin credinţă — ne socoteşte ca întregi
în timp ce ne lasă de fapt imperfecţi ca înainte. Harul în inimă nu ne face
insensibili la influenţele căldurii şi frigului, foamei şi setei, chiar dacă ne
dă răbdare să le îndurăm când sunt inevitabile, cu încredere în grija Tatălui
nostru ceresc şi în făgăduinţa Lui că toate lucrurile vor lucra în cele
din urmă pentru binele nostru dacă vor fi primite în mod cuvenit, cu răbdare şi
credinţă. Implică oare aceasta
ideea că deşi lumea caută rădăcini, ierburi şi balsamuri pentru bolile ei, Noua
Creaţie să nu caute şi să nu folosească nici una din aceastea, că trebuie să
îndure durere pentru a-şi arăta credinţa? Nicidecum. Să nu uităm şi să ne
imprimăm adânc în inimă faptul că procedurile lui Dumnezeu cu poporul Său în
timpul acestui Veac Evanghelic nu sunt după trup, ci ca Noi Creaturi. “Carnea nu
foloseşte la nimic” — oricum am consacrat-o la moarte, la nimicire, şi
preocupările noastre de căpetenie sunt interesele noastre ca Noi Creaturi.
Totuşi, avem un privilegiu în privinţa corpurilor noastre muritoare, să facem
ceea ce putem face în mod raţional ca să le menţinem în ordine,
fără distragerile disconfortului (lipsei de confort), ci întotdeauna ca servii
noştri, ca să ne ajute să ne împlinim legământul de slujire spre sacrificiu. Le
este foame şi cer hrană şi băutură? — le putem mulţumi cerinţele în limite
rezonabile, dându-le aşa hrană cum credem că ar aproba Domnul nostru, cum ne-ar
permite cel mai bine să facem lucrarea Lui cu credincioşie. Le este frig şi se
simt incomode? — avem privilegiul să le dăm îmbrăcăminte de felul cum ar aproba
Domnul nostru. Ard de febră? sau sunt sfâşiate de durere? — avem privilegiul să
reducem febra şi să calmăm durerea folosind orice remedii pe care le-am crede
bune, dar nu să ne supunem clarvăzătorilor, adepţilor Ştiinţei Creştine,
hipnotiştilor, sau altora care folosesc farmece ca să alunge necazul cu ajutorul
Adversarului nostru, care ar vrea astfel să ne prindă mintea în cursă. Noua
Creaţie are toate privilegiile de care se bucură omul natural în privinţa
îngrijirii bietului său corp slab, muritor. Ba mai mult, este de datoria
fiecărei creaturi să aibă grijă rezonabilă de corpul său; iar această
datorie creşte în cazul Noii Creaţii, datorită faptului că aceste corpuri
ale lor au fost devotate serviciului Domnului ca sacrificiu — chiar până la
moarte — şi ei trebuie să facă un serviciu de sacrificiu cât se poate de mare cu
ele. 10.
Cere răbdare credincioşia faţă de legământul nostru de jertfă? R 3266, col. 2, par.
5: Domnul este foarte
răbdător cu noi şi ne dă ocazii repetate pentru a ne realiza lucrarea de
sacrificiu; dar aceasta trebuie realizată, voinţa noastră trebuie să fie
omorâtă, trebuie să fie supusă voinţei Domnului, altfel niciodată nu vom ajunge
la comoştenire cu El în Împărăţie — niciodată nu vom deveni membri ai Preoţimii
Împărăteşti biruitoare. El ne dă binevoitor regulă peste regulă, învăţătură
peste învăţătură cu privire la acest subiect; El ni-l arată în Cuvântul Său din
diferite puncte de vedere, întipărind în noi necesitatea de a fi morţi faţă de
noi şi vii faţă de Dumnezeu prin Isus Cristos Domnul nostru — necesitatea
dezvoltării diferitelor haruri ale Spiritului care sunt implicate în această
lucrare de sacrificiu. Fiecare sacrificator trebuie cu necesitate să fie blând,
smerit, docil, altfel în foarte scurt timp va ieşi de pe cale. De asemenea el
trebuie să înveţe să dezvolte harul Domnului în privinţa răbdării, pentru că,
fără îndoială, se cere răbdare pentru a ne lepăda de noi înşine şi a ne supune
uneori la nedreptate, unde nu există mijloace potrivite pentru a o evita fără să
lezăm cauza Domnului sau pe unii din poporul Său. De asemenea, aceasta implică o
cultivare a amabilităţii frăţeşti, şi, într-un cuvânt, dezvoltarea întregii
voinţe a lui Dumnezeu în inimile şi vieţile noastre, şi anume iubirea, care
trebuie să fie atinsă într-o măsură mare şi copleşitoare înainte de a completa
lucrarea pământească de sacrificare. 11.
Cum trebuie să întâmpinăm persecuţia şi împotrivirea? 1 Petru 2:20-23 “Căci
ce laudă este să suferiţi cu răbdare să fiţi pălmuiţi când aţi păcătuit? Dar
dacă aţi suferit cu răbdare când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este demn
de laudă înaintea lui Dumnezeu. Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi
Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat un exemplu, ca să călcaţi pe urmele
Lui. “El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit viclenie.” Când era
insultat nu răspundea cu insulte; şi când suferea, nu ameninţa, ci Se încredinţa
în mâinile Celui care judecă drept.” R 3199, col. 1, par.
3: Astfel de împotrivire
este de aşteptat şi fără îndoială va continua până când ne vom sfârşi cursul în
moarte. A ne supune cu răbdare la această împotrivire înseamnă a ne sacrifica
preferinţele naturale pentru prietenia şi plăcerile vieţii actuale, şi a
îndura greutăţi ca buni ostaşi de dragul adevărului, în orice formă ar veni
acele greutăţi, în efortul nostru de a face voia Domnului şi lucrarea de
înaintare a intereselor Împărăţiei Sale. Aceasta înseamnă a prezenta corpurile
noastre ca sacrificii vii în serviciul divin. A fi cu adevărat în acest serviciu
înseamnă: mai întâi, a studia atent şi continuu planul lui Dumnezeu, în al
doilea rând, a-i asimila spiritul, ceea ce, în al treilea rând, duce la un zel
entuziast pentru îndeplinirea lui şi la o activitate în acest serviciu, pe
măsura capacităţii noastre, orice preţ sau sacrificiu ne-ar cere.
R 1964, col. 2, par.
2: Preocuparea importantă a
tuturor celor care suferă astfel cu Cristos în vreo măsură, este ca ei să
suporte cu aceeaşi umilinţă, bunăvoinţă şi tărie care L-au caracterizat pe El în
cele mai severe probe de îndurare. El n-a fost surprins de manifestările
depravării umane; ştia că Se află într-o lume neprietenoasă legată de păcat şi
în mare măsură sub stăpânirea prinţului întunericului, şi de aceea S-a aşteptat
la insulte, batjocuri şi persecuţii, pe care le-a îndurat cu răbdare în timp ce
inima Sa mare, iubitoare, aproape neluând seama la suferinţele proprii, era
plină de milă şi grijă iubitoare pentru alţii. Avem noi într-adevăr atât de mult
din spiritul Învăţătorului încât să putem suferi astfel cu Cristos, suportând cu
umilinţă ocara şi având încredere că cerul ne va dezvinovăţi la timpul potivit?
„Dar dacă suferiţi cu răbdare când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este
demn de laudă înaintea lui Dumnezeu. Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi
Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat un exemplu, ca să călcaţi pe urmele
Lui. “El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit viclenie.” Când era
insultat, nu răspundea cu insulte; şi când suferea, nu ameninţa, ci Se
încredinţa în mâinile Celui care judecă drept”. De aceea, „Uitaţi-vă bine la Cel
care a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, ca
nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre” (1
Pet. 2:20-23; Evr. 12:3). Şi să căutăm să purtăm batjocurile lui Cristos aşa cum
le-a purtat El — cu milă şi rugăciune pentru cei rătăciţi şi depravaţi, poate că
Dumnezeu le va acorda pocăinţa; şi cu tărie smerită să socotim ca un
privilegiu a ne dovedi devotamentul faţă de Domnul prin îndurarea greutăţii în
serviciul Său ca buni ostaşi. 12.
Cum putem fi “răbdători faţă de toţi”? 1 Tes. 5:14 “Vă rugăm
de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială, să
mângâiaţi pe cei deznădăjduiţi, să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători
faţă de toţi.” R 3136, col. 1 par.
5: Expresia „Fiţi răbdători
faţă de toţi” pare să implice faptul că cei mai echilibraţi din poporul Domnului
trebuie să privească cu simpatie şi să exercite îngăduinţă răbdătoare faţă de
clasele menţionate mai sus — nu numai faţă de cei slabi şi de cei cărora le
lipseşte curajul, ci faţă de toţi; inclusiv faţă de cei care au prea mult
curaj şi iniţiativă. Scripturile ne îndeamnă în mod repetat: “Aveţi nevoie de
răbdare”, şi zi de zi copiii avansaţi ai Domnului îşi dau seama de adevărul
acestui sfat şi ajung să aprecieze răbdarea, ca unul din principalele haruri
creştine. (1) Creşterea în cunoştinţă ne ajută să creştem în acest har al
răbdării, căci pe măsură ce apreciem tot mai mult răbdarea Tatălui ceresc faţă
de noi, aceasta ne ajută să aplicăm acelaşi principiu faţă de alţii. (2) Când
ajungem să ne dăm seama de marele dezastru care este asupra rasei noastre în
ansamblu — starea noastră decăzută şi cum căderea a afectat pe unii mai mult
într-un fel şi pe alţii mai mult în alt fel — pe unii mai ales mental, pe alţii
mai ales fizic, iar pe alţii moral, acest fapt ne lărgeşte compătimirea faţă de
semenii noştri, şi astfel răbdarea noastră faţă de ei creşte. Acest fapt este în
special adevărat în legătură cu casa credinţei, în care recunoaştem printre cei
pe care Dumnezeu cu îndurare i-a chemat, că unii, poate, au mai multe neajunsuri
decât noi în unele privinţe — deşi poate noi suntem mai imperfecţi în altele.
Gândul că Tatăl nostru ceresc a favorizat şi a chemat pe cineva, trebuie să ne
facă extrem de atenţi cum cooperăm cu Domnul în privinţa chemării, şi să fim cât
se poate de mult de ajutor tuturor celor care caută să umble cu noi în urmele
Domnului nostru pe calea îngustă. Cu siguranţă trebuie, prin urmare, să avem
răbdare deosebită cu fraţii. Rom. 14:15; 1 Cor. 8:11.
Vol. VI, pag. 306-307
— “Fiţi răbdători faţă de toţi”:
În ascultarea de acest
îndemn, de a exercita răbdare unul faţă de altul în toate împrejurările, Noile
Creaturi vor afla nu numai că exercită atitudinea cuvenită unul faţă de altul,
dar şi cultivă în sine unul din cele mai mari daruri ale Spiritului sfânt —
răbdarea. Răbdarea este un dar al Spiritului care va găsi posibilitate abundentă
de exercitare în toate afacerile vieţii, faţă de cei din afara Bisericii şi faţă
de cei din Biserică, şi este bine să reţinem că toată lumea poate avea
pretenţie la răbdarea noastră. Discernem acest lucru numai când obţinem
vederi clare asupra stării creaţiei care suspină, descoperite nouă prin
Scripturi. Acolo vedem istoria căderii şi cum toţi au suferit daune prin ea.
Acolo vedem răbdarea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi şi iubirea Sa minunată în
răscumpărarea lor şi în pregătirea făcută pentru ei, nu numai pentru
binecuvântarea şi ridicarea Bisericii Sale din mocirlă şi din groapa oribilă a
păcatului şi a morţii, ci şi pregătirile glorioase pentru toată omenirea. Vedem
de asemenea că marea greutate pentru lume este că ea se află sub înşelările
Adversarului, “dumnezeul veacului acestuia”, care acum îi orbeşte şi-i înşală. 2
Cor. 4:4. Desigur că această
cunoştinţă trebuie să ne aducă răbdare! Şi dacă avem răbdare cu lumea, cu mult
mai mult trebuie să avem răbdare cu acei care nu mai sunt din lume, dar care
prin harul lui Dumnezeu au venit sub condiţiile iertării Sale în Cristos Isus,
au fost adoptaţi în familia Sa şi caută acum să meargă în urmele Sale. Ce
răbdare iubitoare şi persistentă ar trebui să avem faţă de aceşti ucenici
confraţi, membri ai corpului Domnului! În mod sigur n-am putea avea nimic
altceva decât răbdare faţă de aceştia; şi desigur că Domnul şi Învăţătorul
nostru ar dezaproba în mod special şi ar mustra într-un anumit fel lipsa de
răbdare faţă de vreunul din ei. Mai mult, avem mare nevoie de răbdare chiar şi
faţă de noi înşine sub necazul şi slăbiciunile prezente şi în bătăliile cu
lumea, corpul şi Adversarul. Dacă învăţăm să apreciem aceste fapte, ne va ajuta
să devenim mai răbdători faţă de toţi. 13.
De ce este nevoie specială de răbdare în Secerişul Veacului
Evanghelic? R 2155, col. 2, par.
1: Este de remarcat că
Domnul pare să prevină pe poporul Său în privinţa marii nevoi de răbdare în
„secerişul” sau sfârşitul acestui veac: răbdare faţă de semeni şi răbdare în
lupta împotriva răului, şi în aşteptarea timpului şi metodelor Domnului ca să
îndrepte relele din „acest veac rău” de acum. Sărmana lume, lipsindu-i credinţa,
tăria, cunoştinţa despre planul divin şi răbdarea, va cădea pradă uşoară
neliniştii şi anarhiei în viitorul apropiat. Cuvântul Domnului pentru poporul
Său este: „Aveţi nevoie de răbdare”. R 2792, col. 2, par.
5, până la pag. 2793, col. 1, par. 4: Apostolul ne sfătuieşte
cu privire la acest ceas al încercării în care tocmai am intrat. Atacurile şi
încercările lui vor fi diferite, şi unele dintre ele vor fi subtile; atât de
înşelătoare încât toţi cei care nu sunt deplin înrădăcinaţi şi întemeiaţi în
adevăr vor fi smulşi de pe temelia sigură (răscumpărarea), de argumentele false
şi sofismele celor pe care lui Satan îi este permis acum să îi folosească ca
agenţi ai Săi pentru a încerca pe toţi cei care locuiesc pe toată faţa
Pământului. Printre acestea, nici o încercare nu pare mai subtilă decât Ştiinţa
Creştină, care, sprijinită de puterea Adversarului, este îngăduită să promită
celor pe care i-a corupt, că, dacă vor afirma un neadevăr şi vor sta lângă el,
vor avea răsplata eliberării de anumite dureri şi boli, şi cei care n-au învăţat
să îndure cu răbdare orice ar permite providenţa Domnului, vor fi gata să
accepte aproape orice alinare pe care le-ar putea-o aduce în atenţie Adversarul.
Şi pe măsură ce vor învăţa să se înşele pe ei înşişi în privinţa durerii
şi bolii şi treptat să strice însemnătatea reală a cuvintelor, în final vor
deveni atât de încurcaţi în mintea lor, încât adevărul le va părea minciună şi
minciuna le va părea adevăr strălucitor, asupra fiecărui
subiect. Ei sunt conduşi în
aceasta parţial din curiozitate. Pare atât de ciudat să auzi pe cineva zicând:
“Nu există moarte, totul este viaţă! Nu există durere, totul este sănătate! Nu
există rău, totul este bine!” Ei îşi zic: Deşi ştim că aceste declaraţii sunt
inconsistente, totuşi suntem curioşi să ştim cum le judecă oamenii — care este
filosofia lor? Aceasta este chiar ceea ce doreşte Adversarul — să le atragă
atenţia, pentru ca pas cu pas să-i conducă de la o falsitate la alta, până când
toată mintea şi conştiinţa sunt subminate; răsplătindu-i cu alinare fizică —
mică recompensă! Ei au acceptat întunericul în locul luminii şi de aceea lumina
li se pare întuneric. De ce? Cum? Pentru că, în primul rând, ei nu vreau să
îndure cu răbdare, şi, în al doilea rând, pentru că n-au primit adevărul,
atât cât au văzut, cu statornicia potrivită. N-au primit adevărul din iubire de
el, şi astfel au fost gata să schimbe ceea ce au preţuit prea puţin, fie în
căutare de informaţii curioase, fie de dragul vindecării fizice a necazurilor,
care, dacă erau îndurate cu bucurie, puteau să producă pentru ei o mare
binecuvântare. Ceasul încercării nu vine
la fel peste toţi; pentru că creştinătatea nu este pe acelaşi plan de dezvoltare
mentală, morală, fizică, spirituală. Încercarea, aşa cum vine peste creştinătate
în general, este ilustrată de apostol în scrisoarea sa către Timotei (2 Tim.
3:1-5). El arată aici anumite caracteristici ale acestui ceas al încercării,
altfel numit „timpul de necaz” care vine asupra lumii; şi din descrierea sa
profetică observăm că egoismul va sta la baza problemei, iar nerăbdarea
va fi arma lui. Apostolul zice: „Să ştii că în zilele din urmă vor fi timpuri
grele, căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi,
aroganţi, insultători, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie,
fără afecţiune naturală, neînduplecaţi, defăimători îamăgitori spre ceartăş,
neînfrânaţi îcare nu-şi pun frâu, impulsiviş, neîmblânziţi, neiubitori de bine,
trădători înedemni de încredere, care şi-ar vinde chiar pe cel mai bun prieten
pentru motive egoisteş, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât
iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i
puterea”.
În scrisoarea sa către
Tesaloniceni (2 Tes. 2:9-12), apostolul dă şi alte sugestii cu privire la
încercările deosebite din acest ceas al ispitirilor, care a venit peste întreaga
lume dar care n-a ajuns încă la intensitatea lui, şi care probabil nu va ajunge
la acea intensitate în toate privinţele încă vreo câţiva ani, dar care deja
lucrează şi cerne, separă — pentru că judecata începe de la casa lui Dumnezeu.
Vorbind despre Satan, primul iniţiator în relele din timpul de acum, şi în
special activ în acest ceas al ispitirii cu care se va sfârşi acest veac,
apostolul zice că efortul lui va fi „cu tot felul de minuni, de semne şi de
puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nedreptăţii pentru cei care pier”. Apoi
el ne arată cauza pentru care va fi aşa, zicând: “Pentru că n-au primit
dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această cauză, Dumnezeu le
trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei care
nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie
judecaţi”. Făgăduinţa lui Dumnezeu
este temelia pe care este zidit tot ce sperăm, fie cu privire la caracter, fie
la gloria viitoare. Să preţuim acest adevăr, astfel încât să nu-l compromitem în
vreun sens sau în vreo măsură; şi să păzim nu numai litera adevărului, ci şi
spiritul lui; în iubire pentru el, fiindcă este adevărat, de asemenea fiindcă
este frumos şi măreţ. Ţinându-l astfel, vom fi plini de grijă ca nimeni să nu-l
deformeze sau corupă, şi vom fi la fel de atenţi ca noi înşine să nu stricăm
Cuvântul lui Dumnezeu, orbindu-ne ochii înţelegerii şi astfel împiedicându-ne.
Şi să ne amintim întotdeauna importanţa îndurării răbdătoare, ca nu numai
să cultivăm harurile creştine şi să le practicăm, ci şi să primim cu bucurie
încercările, persecuţiile sau dificultăţile pe care Domnul nostru vede că este
potrivit să le permită să vină asupra noastră pentru încercarea şi pentru
dezvoltarea acestui caracter despre care El ne spune că este de cea mai mare
importanţă, şi fără de care iubirea perfectă n-ar putea fi nici obţinută nici
menţinută. 14.
Este posibil să stricăm harul răbdării? Efes. 5:11 “Şi nu
luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă
dezaprobaţi-le.” R 2155, col. 1, par.
6: Credinţa, virtutea şi
cunoştinţa pregătesc poporul lui Dumnezeu să aibă răbdare în fiecare efort spre
bine, chiar dacă este slab — răbdare cu sărmana lume orbită, cu “pruncii în
Hristos”, cu cei înceţi şi nechibzuiţi, cu cei sensibili şi neîndemânatici, cu
Petrii prea încrezuţi şi cu Tomii necredincioşi. Dar a avea răbdare sau părtăşie
cu “lucrările neroditoare ale întunericului” şi ale păcatului, înseamnă a strica
acest har; pentru că acestea, oriunde s-ar găsi, trebuie cu promptitudine şi cu
asprime dezaprobate şi mustrate potrivit cu intenţia lor rea; cu răbdare
însă faţă de risipitorii care se căiesc, şi întotdeauna cu blândeţe.
15.
De ce pune apostolul îndurarea răbdătoare chiar mai sus de
Iubire? Tit 2:2 “Cei bătrâni
trebuie să fie treji, vrednici de cinste, cumpătaţi, sănătoşi în credinţă, în
dragoste, în răbdare.” 2 Tim. 3:10 “Tu însă
mi-ai urmărit de aproape învăţătura, purtarea, năzuinţa, credinţa, îndelunga
răbdare, dragostea, stăruinţa.” R 2723, col. 1, par.
2, până la col. 2, par. 2: Apostolul Pavel a scris
cuvintele din lecţia noastră îTit 2:1-15ş, instruindu-l pe Tit, un supraveghetor
(episcop) al Bisericii — care slujea credincioşilor din Insula Creta.
Instrucţiunile nu sunt intenţionate şi nu se aplică la alţii decât la
credincioşii consacraţi, şi se referă în mod special la şase clase din Biserica
din Creta. (1) Bătrânii — nu numai cei în vârstă, ci mai degrabă cei avansaţi,
maturi, care de cele mai multe ori, fără îndoială sunt şi înaintaţi în vârstă.
(2) Femeile în vârstă — avansate, mature. (3) Femeile mai tinere. (4) Tinerii.
(5) Cei care, deşi liberi în Cristos, erau robi după trup — servitori. (6) Tit
însuşi. (7) Lecţia se termină cu un îndemn aplicabil la toate clasele din
Biserică. Tit, ca predicator,
trebuia să aibă în mintea sa un anumit standard sau ideal cu privire la fiecare
clasă din Biserică, şi ca un lucrător înţelept trebuia să lucreze pentru
atingerea acelui ideal, pe care aici apostolul îl aduce clar în atenţia lui —
sugerând că instrucţiunile cu privire la cele arătate aici sunt în cel mai
deplin acord cu “învăţătura sănătoasă”. Unii pretindeau că oamenii din Creta
erau în mod special degradaţi şi le lipsea caracterul bun, şi că acest gând a
fost necesar pentru ca apostolul să îndemne astfel pe cei care au părăsit lumea
şi s-au unit cu Domnul ca Biserică a Sa. Totuşi vom vedea că fiecare cuvânt de
îndemn se poate bine aplica şi la poporul Domnului de astăzi, chiar dacă ei
trăiesc sub cele mai luminate condiţii. Bătrânii, cei avansaţi, era necesar să fie
treji, serioşi, cumpătaţi (moderaţi) — nu uşuratici, neserioşi şi nervoşi. Nu
numai anii vieţii lor naturale, ci şi anii de experienţă creştină ar trebui să-i
ducă la condiţiile de maturitate şi seriozitate. Aceste trei calităţi ar
aparţine într-o mare măsură de corpurile lor muritoare, instruite şi influenţate
de mintea lor nouă; dar pe lângă aceasta trebuie să existe alte trei haruri,
caracteristice noii lor naturi; şi anume, sănătate în credinţă, în iubire şi în
răbdare. În mod intenţionat apostolul subliniază aici (în greacă)
credinţa, iubirea şi răbdarea, căci sunt diferite credinţe,
diferite iubiri şi diferite feluri de răbdare, şi el voia să se înţeleagă faptul
că trebuia insuflată credinţa, iubirea şi răbdarea care sunt de la Dumnezeu, şi
El instruieşte pe poporul Său cu privire la ele prin Cuvântul Său, cum este
scris: “Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu”. Nu întâmplător apostolul
a plasat “sănătoşi în credinţă” înainte de “sănătoşi în iubire”, pentru că,
deoarece iubirea este unul dintre roadele sau harurile spiritului adevărului, şi
deoarece nu se poate primi mai mult din spiritul adevărului decât se primeşte
din adevăr în sine, de aceea este important adevărul, prin posedarea
credinţei sănătoase. Adesea ni se spune că nu
contează ce crede omul, ci contează ce face, dar la aceasta noi
răspundem că o credinţă sănătoasă este foarte importantă, nu numai în a modela
purtarea, dar şi în a o inspira. Numai în măsura în care avem adevărul, avem
puterea sfinţitoare: în măsura în care susţinem erori care strică sau anulează
adevărurile la care ţinem, în acea măsură ne va lipsi şi vom fi deficitari în
puterea sfinţitoare; şi de asemenea deficitari în sfinţire în sine. Trebuie să
ne amintim şi să cooperăm întotdeauna cu rugăciunea dragului nostru
Răscumpărător către Tatăl în folosul nostru: “Sfinţeşte-i prin adevărul Tău:
Cuvântul Tău este adevărul”. N-a fost întâmplător
faptul că apostolul a plasat iubirea înaintea răbdării; pentru că, deşi răbdarea
poate fi cultivată din punct de vedere natural, ca de exemplu, în interesul
scopurilor şi dorinţelor lumeşti, totuşi, o astfel de răbdare nu afectează
inima, ci este doar o forţare sau o stăpânire a vieţii exterioare, şi când forţa
este înlăturată, se produce o revenire ca a unui arc la starea iniţială de
nerăbdare. Răbdarea care va dura şi va deveni o parte integrantă a caracterului
trebuie să rezulte din schimbarea inimii: resortul iubirii trebuie să ia locul
resortului egoismului. Cât de mari sunt
caracterele înfăţişate astfel! N-am putea dori mai mult printre poporul Domnului
de astăzi, din orice loc, decât ca fraţii maturi să fie treji, demni şi
moderaţi, cu mintea lor nouă bine înzestrată cu credinţa sănătoasă din Cuvântul
lui Dumnezeu, şi cu inima plină de iubire, manifestând toate calităţile
reprezentate prin acest cuvânt — bunătate, smerenie, gentileţe, care pot fi pe
scurt însumate în cuvântul răbdare. Îndemnăm pe toţi fraţii avansaţi în
adevăr de pretutindeni, să observe bine această asemănare a unui om matur al lui
Dumnezeu, bine dezvoltat în Cristos, Capul viu, şi bine conformat chipului Său;
şi îndemnăm ca toţi să păstrăm bine în mintea noastră acest chip şi să-l facem
idealul nostru în mersul nostru creştin. R 2791, col. 2, par.
3, 5 până la pag. 2792, col. 1, par. 1: Această importanţă a
răbdării în caracterul creştin este confirmată pe deplin prin modul în
care foloseşte apostolul Pavel acest cuvânt: deoarece de mai multe ori o
plasează deasupra Iubirii, care am văzut că este “ţinta” caracterului pentru
care trebuie să alergăm — ţinta premiului. De exemplu, scriindu-i lui Tit (2:2),
când enumeră caracteristicile unui creştin avansat, apostolul foloseşte
următoarea ordine: “Să fie treji,
vrednici de cinste, cumpătaţi, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în
răbdare îîndurare răbdătoare, voioasăş”. Chiar dacă avem toate celelalte
calităţi, trebuie trecută această încercare finală a răbdării, a îndurării
răbdătoare, înainte de a putea fi acceptaţi de Domnul ca membri ai chiar “celor
aleşi”. Cineva ar putea întreba:
Cum poate fi pusă această calitate mai sus de iubire, dacă iubirea este
împlinirea Legii şi ţinta premiului chemării noastre cereşti? Răspundem că
îndurarea răbdătoare nu vine numai la sfârşitul alergării, ci este o
cerinţă tot timpul alergării noastre. Avem nevoie de această îndurare
voioasă a primelor încercări în calea creştină, şi pe măsură ce înaintăm în
alergarea spre ţintă, spiritul îndurării voioase trebuie să se întărească tot
mai mult cu fiecare pas al călătoriei. Este cu noi la prima pătrime a ţintei, la
a doua, la a treia şi la a patra pătrime, ţinta premiului, iubirea perfectă. Şi
când ajungem la această ţintă a alergării, la care iubim nu numai pe prietenii
noştri ci şi pe vrăjmaşi, ni se cere să stăm în picioare la ţintă cu
credincioşie, voioşie, îndurând cu răbdare încercările pe care Domnul
chiar atunci le va vedea potrivite să vină asupra noastră. De aceea apostolul ne
îndeamnă: “După ce veţi fi biruit toate, staţi” — înduraţi.
Ajungând la “ţintă”, “Răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea”
sau “să-şi desăvârşească lucrarea”. Îndurarea răbdătoare să demonstreze
nu numai că aveţi caracterul, caracteristicile iubirii, cerut în alergarea
pentru premiu, dar să demonstreze şi că acest element al caracterului este bine
înrădăcinat, neclintit, aşa încât puteţi îndura împotrivirea cu bucurie.
O, da! Putem vedea acum
motivul pentru care aranjamentul Domnului prevede ca noi să fim încercaţi aşa
cum a fost şi Domnul, în împrejurări rele — nu numai să putem avea
caracteristicile caracterului, ci şi să le avem înrădăcinate, întemeiate,
stabilite, şi toate acestea să fie de-monstrate şi dovedite prin îndurarea
voioasă a orice providenţa divină ar vedea de bine să permită să vină asupra
noastră. 16.
Care este relaţia între a răbda şi a ne “lua partea la suferinţă, ca un bun
ostaş al lui Hristos Isus”? 1 Pet. 5:10 “Şi
Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică,
după ce veţi suferi puţin timp, El Însuşi vă va desăvârşi, vă va întări, vă va
da putere şi vă va face neclintiţi.” R 1860, col. 2, par.
1: Apostolul, din plinătatea
iubirii sale şi din simpatie pentru toţi camarazii din armata Domnului, adaugă
la îndemnul său serios această parte de binecuvântare: “Şi Dumnezeul oricărui
har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi
puţin timp, El Însuşi vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va
face neclintiţi”. Numai prin îndurarea greutăţii ca buni soldaţi ai lui Cristos
se poate ajunge la această stare de dorit — şi anume, stăpânire de sine perfectă
şi capacitate de a ne împotrivi la rău, credinţă stabilită, răbdare şi virtute,
odihnă stabilă, durabilă în Cristos, şi speranţă prin cuvântul făgăduinţei.
Aceasta, fără îndoială, a fost experienţa apostolului pe măsură ce îmbătrânea în
serviciul Învăţătorului, şi aşa să fie şi a noastră. Fiecare an ce trece să ne
găsească tot mai aproape de culmea glorioasă a
perfecţiunii! 17.
Cum trebuie să alergăm alergarea pentru “premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu
în Hristos Isus”? Evr. 12:1 “De aceea şi
noi, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o
parte orice ne îngreuiază şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor şi să alergăm
cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.” Evr. 6:12 “Aşa încât
să nu vă leneviţi, ci să călcaţi pe urmele celor care prin credinţă şi răbdare
moştenesc făgăduinţele.” R 2792, col. 2, par.
4: Într-adevăr, am putea
aştepta creşterea acestui spirit în creştinătate — sentimentul că în trecut au
fost prea răbdători, nu suficient de agresivi — sentimentul că dacă ar fi luat
chestiunea în mâinile lor cu mult timp în urmă, lumea ar fi putut fi convertită
până acum. Dar cei care au păzit cuvântul Domnului de îndurare răbdătoare
şi care au căutat la El înţelepciunea de sus, de care aveau nevoie, care mai
întâi este curată, apoi paşnică, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de
roade bune, şi îndurarea răbdătoare, au învăţat că El are un timp
potrivit în care scopurile Sale vor fi împlinite; şi învăţarea acestui lucru i-a
ajutat în cultivarea îndurării răbdătoare aşa cum Domnul lor a îndurat
împotrivirea răului, a răutăţii lui, a duşmăniei lui, a falsităţilor lui, a
persecuţiei lui — îndurând toate acestea cu bucurie, cu răbdare, ca pentru
Domnul — dându-Şi seama că acesta este programul pe care Domnul l-a permis, şi
l-a permis pentru scopuri înţelepte în legătură cu chemarea şi cu pregătirea
“turmei mici” care vor fi comoştenitori cu Cristos, Domnul lor, în Împărăţie.
R 3149, col. 1, par.
6: După ce v-aţi încins
“coapsele minţii" voastre pentru o luptă lungă, statornică şi hotărâtă, “fiţi
treji", nu vă lăsaţi stăpâniţi de agitaţie şi sub imboldul ei să vă epuizaţi în
timp foarte scurt puterea spirituală şi apoi să cădeţi din nou în răceală şi
descurajare, ci cu atenţie să vă gândiţi şi să vă pregătiţi pentru o lungă şi
răbdătoare îndurare a tuturor disciplinărilor şi încercărilor credinţei
şi răbdării, necesare pentru probarea unuia care este biruitor şi vrednic de
binecuvântata răsplată promisă “celui care va birui". Alergarea care ne stă
înainte nu se aleargă cu începuturi şi sfârşituri, ci cu “stăruinţă în bine".
Treji, atenţi, trebuie să cântărim şi să ne străduim să ne dăm seama de
importanţa făgăduinţelor nespus de mari şi scumpe şi să luăm din ele inspiraţia
lor întăritoare; cu străduinţă să ne concentrăm minţile şi inimile asupra
instrucţiunilor Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu, folosindu-ne şi de astfel
de ajutoare cum sunt “păstorii şi învăţătorii”, şi de scrierile lor — care se
dovedesc a fi armonioase şi de ajutor pentru studiul Scripturilor; cu hărnicie
şi cu răbdare trebuie să ne supunem la toate influenţele trasformatoare ale
harului şi adevărului divin; şi apoi, loial şi credincios, trebuie să ne devotăm
talentele consacrate, puţine sau multe, marii lucrări de predicare a acestei
Evanghelii a Împărăţiei tuturor celor care vreau să
audă. 18.
De ce este îndurarea răbdătoare proba finală? Ever. 10:36 “Căci
aveţi nevoie de răbdare, pentru ca, împlinind voia lui Dumnezeu, să puteţi primi
făgăduinţa.” Vol. III, pag. 212,
par. 1: Dar nu trebuie să
înţelegem din aceasta că toţi, imediat ce se vor dovedi credincioşi, vor intra
în răsplata lor. Este posibil ca unii dintre aceştia să trăiască până mai adânc
în noaptea întunecoasă a strâmtorării — deşi aşteptarea noastră este contrară.
“Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui
Isus.” După ce au îmbrăcat toată armătura lui Dumnezeu şi s-au împotrivit cu
îndrăzneală erorii prin prezentarea şi apărarea clară şi neînfricată a
adevărului, în această zi rea, când erori uriaşe se îngrămădesc îndrăzneţ şi
sfidător peste tot, sfinţii sunt îndemnaţi: “Să rămâneţi în picioare, după ce
veţi fi biruit toate”, îmbrăcaţi cu toată armătura, cu sabia spiritului
întotdeauna gata de apărare, şi cu veghere, perseverenţă şi rugăciune pentru
toţi sfinţii. Toţi vor avea nevoie de răbdare, pentru ca după ce vor fi făcut
voia lui Dumnezeu să poată primi făgăduinţa. Apoc. 14:12; Efes. 6:13; Evr.
10:36. R 2791, col. 1, par.
2, 3: Întrucât textul nostru
menţionează această îndurare răbdătoare ca fiind “cuvântul” sau învăţătura
Domnului, să aruncăm o privire înapoi la relatarea Evangheliei şi să observăm
cum foloseşte Domnul acest cuvânt în învăţăturile Sale. De două ori este
consemnat ca parte din declaraţiile Sale. În Luca 8:15, în pilda semănătorului,
citim: “Dar cea îsămânţaş care a căzut pe pământ bun sunt ca aceia care, după ce
au auzit cuvântul, îl ţin într-o inimă cinstită şi bună şi aduc roadă în
răbdare îcu îndurare bucuroasă, statornicieş.” Gândul de aici este că
pentru a fi din clasa care aduce roadă, pe care Domnul o va aproba şi o va
accepta în Împărăţia Sa, este necesar să facem mai mult decât să primim cuvântul
mărturiei Sale, chiar dacă este primit cu bucurie — căci acea clasă este
reprezentată în pildă prin pământul stâncos, care la început a dat dovadă de
mare rodnicie şi vigoare, dar care, când a răsărit soarele persecuţiei, s-a
ofilit din cauza lipsei de adâncime a solului. Domnul arată ce acel pământ
stâncos, fără adâncime, reprezintă o clasă de ascultători care aud şi care se
bucură mult de adevăr, dar aceasta nu durează, unii ca aceştia nu rezistă
la persecuţie şi la împotrivire, ci se ofilesc sub acestea, devin descurajaţi.
Unii ca aceştia nu pot fi din clasa Împărăţiei, fiindcă toţi din acea clasă
trebuie să fie biruitori. În această pildă Domnul
ne arată că îndurarea răbdătoare, statornicia, este proba finală, care
urmează după starea pregătită de a primi sămânţa; după ce sămânţa a fost primită
şi a încolţit, după ce iubirea şi speranţa şi bucuria şi credinţa au făcut-o să
crească şi să aducă roadă. Îndurarea răbdătoare, deci, este necesară
pentru ca grăuntele să se dezvolte şi să se coacă pe deplin şi să fie potrivit
pentru grânar. O! Cât de importantă pare a fi îndurarea răbdătoare, în
lumina acestui cuvânt al Domnului nostru — îndurare voioasă; pentru că nu putem
presupune că Cel care judecă gândurile şi intenţiile inimii Şi-ar găsi plăcerea
în copiii Săi, chiar dacă i-ar vedea îndurând mult pentru El, dacă ei ar
îndura într-o stare nerăbdătoare, nesatisfăcută sau nefericită a minţii. În acel
caz, ei n-ar fi asemănări ale iubitului Fiu al lui Dumnezeu, Domnul nostru, al
cărui sentiment este exprimat în cuvintele: “Desfătarea mea este să fac
voia Ta, Dumnezeul meu!” Toţi cei din Preoţimea Împărătească sunt sacrificatori,
aşa cum a fost Marele Preot, Răscumpărătorul şi exemplul nostru, care S-a
jertfit; şi noi, ca preoţi subordonaţi, ne-am prezentat corpurile ca jertfe vii
şi trebuie să ne dăm vieţile pentru fraţi — în serviciul adevărului. Şi
Dumnezeu, care acceptă aceste jertfe prin meritul lui Cristos, ne informează că
El apreciază sau iubeşte pe dătătorul voios, cel care face sacrificiile
dintr-o inimă binevoitoare, voioasă. Şi această idee, să observăm, se află în
cuvântul grecesc pe care îl analizăm. Îndurarea voioasă, îndurarea răbdătoare
este cea recomandată. R 2792, col. 1, par.
2: Orice ne-ar face în stare
să vedem importanţa acestei calităţi a îndurării răbdătoare, voioase, ne va fi
de ajutor. De aceea, să observăm alte exemple în care este folosit acest cuvânt
în Noul Testament. Apostolul Pavel zice: “Căci aveţi nevoie de răbdare
îîndurare voioasă, statornicieş, pentru ca, împlinind voia lui Dumnezeu
îajungând la ţintăş, să puteţi primi făgăduinţa” (Evr. 10:36). Aici din nou
vedem că încercarea nu este numai de a face voia lui Dumnezeu, ci, după ce am
ajuns la acel punct, la acea ţintă a caracterului în inimile noastre, în voinţa
noastră (chiar dacă numai parţial în carne), trebuie, prin îndurare
răbdătoare, să stabilim voia dreaptă a lui Dumnezeu ca lege a inimii
noastre, regula vieţii noastre în toate împrejurările şi condiţiile. Atunci, şi
numai atunci, vom fi în starea de inimă potrivită pentru Împărăţie. Apostolul
Iacov (1:3) zice: “Încercarea credinţei voastre lucrează răbdare îîndurare
răbdătoareş”; adică, dacă credinţa noastră rezistă la încercare, ea va
produce acest caracter de îndurare răbdătoare; desigur, pe de altă parte, dacă
nu ajungem la îndurare răbdătoare, aceasta va însemna că credinţa noastră nu a
rezistat la probă satisfăcător, că nu suntem potriviţi pentru
Împărăţie. 19.
Cum se împlineşte acum făgăduinţa lui Dumnezeu pentru cei care “păzesc cuvântul
răbdării Lui?” Apoc. 3:10 “Fiindcă ai
păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării care va
veni peste toată lumea, ca să încerce pe cei care locuiesc pe
pământ.” R 2792, col. 1, par.
6, până la col. 2, par. 4: Dar chiar dacă Domnul
nostru nu a păzit perioada laodiceană a sfinţilor Săi de a intra în necaz, putem
fi siguri că acei care păzesc cuvântul răbdării Lui acum, vor avea
puterea Lui ocrotitoare, aşa cum le-a fost promis sfinţilor laodiceeni: “Eu stau
la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi
cina cu el şi el cu Mine”. Aceasta este răsplata specială a celor care îşi fac
alergarea cu îndurare răbdătoare în timpul de acum, în perioada
laodiceană. Deşi n-a fost privilegiul nostru să scăpăm de ceasul ispitei,
privilegiul nostru este să avem o binecuvântare specială compensatoare, ca
rezultat al faptului că trăim în timpul parousiei (prezenţei) Domnului
nostru. Putem avea părtăşia Lui, învăţătura Lui şi hrana Lui spirituală care
este acum hrană la “timp potrivit", într-un fel şi într-o măsură de care nici
unul din credincioşii perioadelor trecute nu s-a bucurat. Dar, după cum ne putem
aştepta, aceasta, cea mai mare favoare, este contrabalansată în mod
corespunzător prin subtilitatea şi severitatea încercărilor din acest ceas al
ispitei care vine peste întreaga lume. Dacă a fost cândva nevoie
de îndurare răbdătoare, acum este nevoie; dacă a fost cândva adevărat că
“Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre”, acum este adevărat.
Cei care îşi fac alergarea în mod acceptabil şi posedă această îndurare
răbdătoare, vor putea “sta în picioare în ziua cea rea”, şi nimeni altul nu
va putea sta; căci, aşa cum zice apostolul, “Focul va dovedi cum este lucrarea
fiecăruia”. 1 Cor. 3:13. Ceasul încercării pare că
are legătură şi este în mod special pentru a încerca acest punct al îndurării
răbdătoare, şi în toată lumea civilizată găsim că această calitate a
îndurării răbdătoare devine tot mai rară. Dacă comparăm condiţiile din
prezent cu cele de acum cincizeci, patruzeci sau treizeci de ani, potrivit cu
experienţa noastră în această chestiune, vom vedea că dispoziţia de a răbda
devine tot mai rară. Nimeni nu doreşte să îndure nimic — pentru dreptate, pentru
Cristos sau pentru orice altceva, şi chiar dacă îndurarea este necesară, în
general este cu mult mai multă nerăbdare şi nemulţumire etc., decât înainte. Şi
această tendinţă generală a lumii civilizate spre a nu îndura şi a nu răbda, în
mod necesar influenţează pe cei care caută să umble pe calea îngustă, care merg
împotriva curentului sentimentului şi obiceiului public; cu cât mai mare este
curentul, cu atât mai mare este dificultatea lor, şi numai prin harul divin se
poate face progres. Acest har divin necesar
ne este acordat printr-o cunoştinţă a planului divin, şi acesta este reţinut de
la cei care nu umblă aproape de Domnul în urmele lui Isus. Din acest motiv vedem
o dispoziţie crescândă spre a nu răbda, a nu îndura, printre urmaşii declaraţi
ai lui Cristos. Violenţa mulţimii care este bine ţinută în frâu prin forţă
militară în Europa, dar care în această ţară se manifestă în repetate cazuri
prin linşaj etc., este cea care proclamă cu voce tare nerăbdarea ca sentimentul
în creştere. Aceeaşi stare greşită este ilustrată în recenta inaugurare a
campaniei împotriva vinderii ilegale a băuturilor spirtoase în Statul Kansas, la
care au participat cei care iubesc dreptatea şi urăsc nelegiuirea, nediscernând
instrucţiunile Cuvântului Domnului cu privire la îndurarea răbdătoare a
răului, până când va veni timpul Său pentru îndreptarea acestor lucruri — prin
stabilirea Împărăţiei, legarea lui Satan şi subjugarea
răului. În adevăr, putem aştepta
creşterea acestui spirit în creştinătate — sentimentul că în trecut ei au fost
prea răbdători, nu suficient de agresivi — sentimentul că dacă ar fi luat
lucrurile în mâinile lor cu mult timp în urmă, lumea ar fi putut fi convertită
până acum. Dar cei care au păzit cuvântul răbdării Domnului, de îndurare
răbdătoare, şi care au căutat la El înţelepciunea de sus de care aveau
nevoie, care mai întâi este curată, apoi paşnică, uşor de înduplecat, plină de
îndurare şi de roade bune, şi îndurarea răbdătoare, au învăţat că El are
un timp potrivit în care toate scopurile Sale vor fi împlinite; şi învăţarea
acestui lucru i-a ajutat în cultivarea îndurării răbdătoare aşa cum
Domnul lor a îndurat împotrivirea răului, a răutăţii lui, a duşmăniei lui, a
falsităţilor lui, a persecuţiei lui — îndurând toate acestea cu bucurie, cu
răbdare, ca pentru Domnul — dându-Şi seama că este programul pe care Domnul l-a
permis, şi l-a permis pentru un scop înţelept, în legătură cu chemarea şi
pregătirea “turmei mici” care vor fi comoştenitori cu Cristos, Domnul lor, în
Împărăţie. 20. Ce
lecţii învăţăm din exemplul de răbdare al lui Isus? Evrei 12:3 “Uitaţi-vă
bine la Cel care a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă
de Sine, ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele
voastre.” R 2313, col. 2, par.
2: Relatarea ruşinii
iubitului nostru Răscumpărător, îndurată pentru noi cu atâta răbdare, este cât
se poate de mişcătoare, şi poate că relatarea ei şi citirea ei a adus mai multe
inimi la pocăinţă decât orice altceva. Ea nu-şi pierde puterea nici asupra celor
care L-au acceptat pe Domnul nostru şi răscumpărarea efectuată de sângele Lui:
ea ne înmoaie inima ori de câte ori ne gândim la Cel care a îndurat o
împotrivire aşa de mare din partea păcătoşilor, când ne amintim că El n-a
meritat-o şi că ea a făcut parte din sacrificiul Lui pentru noi. Apostolul ne
indică una din cele mai convingătoare lecţii despre acest subiect, îndemnând ca
toţi urmaşii Domnului să se gândească la smerenia, răbdarea şi suferinţele lui
Cristos, îndurate pe nedrept, ca nu cumva să cădem de oboseală în sufletele
noastre, când îndurăm necazuri relativ uşoare, în timp ce mergem pe urmele Lui
(Evr. 12:3). Apostolul se referă iarăşi la aceasta, în legătură cu celelalte
suferinţe ale lui Cristos, zicând că Cel care a fost bogat, pentru noi S-a făcut
sărac, pentru ca noi să ne putem îmbogăţi prin sărăcia Lui; că El a suferit, Cel
drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu; şi că aşa cum El Şi-a dat
viaţa pentru noi, o jertfă de bună voie, “şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru
fraţi”. R 2879, col. 2, par.
1, 2: Oamenii
combativi sunt gata întotdeauna (cât timp sunt în trup) să se răzbune; dar cei
care au învăţat de la Domnul lecţia stăpânirii de sine şi care au dezvoltat
smerenia, amabilitatea frăţească şi mila, vor fi pregătiţi să împlinească
cerinţele textului nostru — să nu întoarcă rău pentru rău sau insultă pentru
insultă. Şi privind la Domnul ca model, ei vor vedea cum a făcut El, că atunci
“Când era insultat, nu răspundea cu insulte”. Nu fiindcă vrăjmaşii Lui au găsit
în El ceva ce putea fi în mod potrivit şi pe drept insultat şi vorbit de rău —
nu fiindcă vrăjmaşii Lui au fost atât de aproape de perfecţiune încât El n-a
putut găsi nimic la ei de insultat şi de vorbit de rău; ci fiindcă a fost atât
de plin de supunere la voinţa divină, încât a putut să ia asupra Sa batjocurile
şi ocările poporului, să le poarte cu umilinţă şi răbdare şi să-Şi aducă aminte
că tocmai pentru
aceasta a fost chemat, să îndure cu răbdare şi să înveţe
lecţiile, să Se dovedească credincios şi să-Şi dezvolte şi demonstreze
adevăratul caracter, şi să simtă şi să-Şi manifeste mila pentru popor, în
orbirea şi ignoranţa lor, şi iubirea Sa faţă de ei. Aşa trebuie să fie şi cu
noi pe măsură ce creştem în asemănarea caracterului Domnului nostru. Şi noi vom
fi mai puţin înclinaţi să ocărâm pe cei care ne ocărăsc şi să insultăm pe cei
care ne insultă. Şi noi vom fi gata să suferim pierderea tuturor lucrurilor, şi
s-o facem cu bucurie, da, chiar să ne bucurăm în încercările şi dificultăţile de
acum, ştiind, după cum declară apostolul, că acestea lucrează pentru noi mai
presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă. Observăm aici armonia între
declaraţia lui Petru şi aceea a Domnului nostru în legătură cu aceasta:
“Binecuvântaţi pe cei care vă prigonesc; binecuvântaţi şi nu blestemaţi” (Filip.
3:8; 2 Cor. 4:17; Mat. 5:44; Rom. 12:14). Astfel apostolul spune că mai degrabă
trebuie să dăm binecuvântări. Dacă n-am ajuns încă la acest standard înalt care
este la sfârşitul alergării, ţinta iubirii desăvârşite, unde iubim pe vrăjmaşii
noştri şi suntem gata, dispuşi, doritori să-i binecuvântăm, să-i ajutăm, să
dorim ridicarea lor din întuneric şi degradare, şi să dorim şi să facem tot ce
putem în armonie cu planul divin, să nu fim descurajaţi; ci să continuăm cu
stăruinţă, pentru a ajunge cât se poate de repede la acest punct, care este
ţinta caracterului desăvârşit. Căci, aşa cum zice apostolul, “chiar la aceasta
suntem chemaţi: să moştenim o binecuvântare”. R 2616, col. 2, par.
1: Apostolul
menţionează unele din aceste cruci şi declară că suportarea lor este semn al
credincioşiei sale ca servitor al Domnului: “Prin multă răbdare, în necazuri, în
nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în închisori, în răscoale, în munci obositoare,
în vegheri, în posturi … în dispreţ, în vorbire de rău şi în vorbire de bine; ca
nişte înşelători, măcar că spunem adevărul … ca nişte întristaţi, dar totdeauna
bucurându-ne; ca nişte săraci dar îmbogăţind pe mulţi; ca neavând nimic, şi
stăpânind toate” (2 Cor. 6:4-10). Ce bine a ştiut Învăţătorul că era socotit
înşelător, în timp ce El era Cel adevărat, că era numit Belzebul, în timp ce de fapt era Prinţul
luminii! Ce cruce trebuie să fi fost îndurarea unor astfel de denaturări
defăimătoare şi împotriviri ale păcătoşilor; şi ce credincios a purtat crucea.
Să nu se aştepte oare toţi urmaşii Lui să participe în mod asemănător la această
cruce cu El şi să fie înţeleşi greşit, prezentaţi într-o lumină falsă, judecaţi
greşit de către cei care sunt mai mult sau mai puţin orbiţi de Adversar?!
Asemenea dezonoare, asemenea vorbire de rău, sunt printre lucrurile pe care
Domnul nostru le-a declarat a fi parte din purtarea crucii când a zis: “Ferice
de voi când, din cauza Mea, oamenii vă vor insulta, vă vor prigoni şi vor spune
tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi
săltaţi de veselie îîn toate aceste purtări ale cruciiş pentru că răsplata
voastră este mare în ceruri”. R 3543, col. 2, par.
2: Putem fi siguri că
purtarea Domnului nostru cu Iuda este nu numai o prezentare în linii generale a
ceea ce trebuie să fie purtarea noastră, ci în plus, să observăm lecţia că
Domnul este îndelung răbdător cu toţi cei care devin ucenicii Lui, că El nu
doreşte ca vreunul să piară, ci este dispus să aibă răbdare cu ei chiar până la
capăt şi se le aducă în atenţie în mod repetat eroarea căii lor, în speranţa că
astfel se vor întoarce de la ea. Cu lecţia din urmă este asociată ideea că acei
care au primit Adevărul şi care în pofida tuturor favorurilor legate de el
încurajază şi dezvoltă în ei spiritul egoismului, sunt potriviţi să devină atât
de împietriţi, atât de duri, încât nici chiar mustrările Învăţătorului şi
cuvintele Scripturilor nu-i vor influenţa. Aceasta ne aminteşte de cuvintele
apostolului: “Este cu neputinţă … să fie reînnoiţi spre pocăinţă” — la o cale
potrivită — dacă odată Spiritul Domnului a fost pe deplin supus spiritului
egoismului în inimile lor. 21.
Ce alte exemple notabile de răbdare sunt consemnate în
Scripturi? Iac. 5:10, 11 “Fraţii
mei, luaţi ca exemplu de suferinţă şi de răbdare pe prorocii care au vorbit în
Numele Domnului. Iată, noi numim
fericiţi pe cei care au răbdat. Aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut ce
sfârşit i-a dat Domnul, pentru că Domnul este plin de milă şi de îndurare.”
2 Cor. 6:4-10 “Ci în
toate privinţele, arătăm că suntem nişte slujitori ai lui Dumnezeu, prin multă
răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în închisori, în
răscoale, în munci obositoare, în vegheri, în posturi, prin curăţie, prin
cunoştinţă, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin Duhul Sfânt, prin
dragoste neprefăcută, prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu, prin
armele dreptăţii de lovire şi de apărare, în slavă şi în dispreţ, în vorbire de
rău şi în vorbire de bine; ca nişte înşelători, măcar că spunem adevărul; ca
nişte necunoscuţi, măcar că suntem bine cunoscuţi; ca unii care murim, şi iată,
trăim; ca nişte pedepsiţi, măcar că nu suntem omorâţi; ca nişte întristaţi, dar
totdeauna bucurându-ne; ca nişte săraci, dar îmbogăţind pe mulţi; ca neavând
nimic, şi stăpânind toate.” 2 Cor. 12:12
“Într-adevăr, dovezile unui apostol le-aţi avut printre voi în toată
răbdarea, prin semne, minuni şi lucrări pline de
putere.” 22.
Este răbdarea o calitate esenţială la un Bătrân? 1 Tim. 3:3 “Să nu fie
nici dedat la vin, nici bătăuş, ci să fie blând îrăbdătorş, nu certăreţ, nu
iubitor de bani.” Vol. VI, pag. 251,
par. 1: Citim: “Bătrânii care
cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei care lucrează
în cuvânt şi în învăţătură" (1 Tim. 5:17, 18). În virtutea acestor cuvinte,
biserica nominală a dezvoltat o clasă de Bătrâni Conducători şi a pretins pentru
toţi bătrânii o poziţie conducătoare sau autoritară, dacă nu dictatorială,
printre fraţi. O astfel de definiţie a “conducerii” este contrară cu toate
prezentările din Scripturi despre acest subiect. Timotei, ocupând poziţia de
supraveghetor general sau Bătrân, a fost instruit de către apostol, zicând: “Nu
mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuieşte-l ca pe un tată" etc. “Robul
Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi". Nimic, desigur, n-ar
aproba aici o conducere autocrată sau o purtare dictatorială — smerenia,
blândeţea, îndelunga răbdare, iubirea frăţească, iubirea, trebuie să fie
calităţile proeminente ale celor recunoscuţi ca bătrâni. Ei trebuie să fie
exemple pentru turmă în toate sensurile. Dacă ei, prin urmare, ar fi
dictatoriali, exemplul pentru turmă ar fi ca toţi să fie dictatoriali; dar dacă
ei ar fi smeriţi, îndelung răbdători, răbdători, blânzi şi iubitori, atunci
ilustraţia ar fi pentru toţi în conformitate cu acestea. O redare mai literală a
pasajului pe care-l avem în analiză arată că bătrânilor trebuie să li se dea
onoare în măsura în care ei manifestă credincioşie faţă de responsabilităţile
serviciului pe care l-au acceptat. Am putea prin urmare să redăm pasajul astfel:
Bătrânii proeminenţi să fie socotiţi vrednici de îndoită cinste, în special cei
care sunt împovăraţi de lucrarea grea a propovăduirii şi
învăţării. Vol. VI, pag. 298,
par. 2: Acest îndemn nu este
pentru bătrâni, ci pentru întreaga Biserică, inclusiv bătrânii. El ia cunoştinţă
de faptul că deşi Biserica întreagă, ca Noua Creaţie a lui Dumnezeu, are o stare
perfectă înaintea Lui ca Noi Creaturi în Cristos Isus, cu toate acestea, toţi au
imperfecţiunile lor după trup. Arată mai departe ceea ce toţi recunoaştem, şi
anume, că există diferenţe în gradul şi felul imperfecţiunilor noastre trupeşti,
aşa încât, după cum la copiii unei familii pământeşti diferite dispoziţii cer un
tratament diferit din partea părinţilor, cu mult mai mult în familia lui
Dumnezeu există diferenţe de dispoziţie atât de mari, încât cer consideraţie
specială a unuia faţă de altul. A lua în seamă imperfecţiunile altora din
punctul de vedere al criticii, ar însemna a ne dăuna mult nouă înşine, cultivând
în inimile noastre o dispoziţie de găsire a greşelilor, foarte atenţi la
slăbiciunile şi imperfecţiunile altora, şi proporţional, poate, înclinaţi să fim
orbi faţă de propriile defecte. Asemenea tendinţă de a critica este cu totul
străină de spiritul şi intenţia îndemnului
apostolului. Îndemnul li se adresează
celor care au fost concepuţi de spiritul adevărului, spiritul sfinţeniei,
spiritul smereniei, spiritul iubirii. Cei care cresc astfel în darurile
Spiritului se vor teme şi vor critica mai ales propriile lor defecte, în timp ce
iubirea faţă de alţii îi va face să-i scuze pe aceştia şi să-i îngăduie în
mintea lor cât se poate de mult. Dar în timp ce acest spirit al iubirii scuză
ofensele şi slăbiciunile fraţilor, el trebuie să fie totuşi treaz pentru a le
face bine — nu prin gâlceavă, conflict, ceartă, dispută, găsire de greşeli şi
defăimarea unuia de către altul, ci într-o manieră cum ar aproba Regula de Aur.
Cu blândeţe, smerenie, îndelungă răbdare şi răbdare, va căuta să îngăduie
slăbiciunile celuilalt şi în acelaşi timp să se ajute reciproc să iasă din ele,
fiecare amintindu-şi de propriile slăbiciuni de vreun
fel. 23.
Cum putem cultiva îndurarea răbdătoare? (a) Prin
rugăciune. R 2005, col. 2, par. 8, până la pag.
2006, par. 1: În legătură cu aceasta să
observăm în mod special că privilegiul rugăciunii, sau orice altă favoare de la
Dumnezeu, nu este acordat pentru scopuri egoiste. Un lucru care ar putea fi în
mod cuvenit dorit şi cerut într-un caz, ar putea fi necuvenit dacă ar fi cerut
din alt motiv. A dori şi a cere ceva bun în sine, pentru a ne putea slăvi pe noi
înşine înaintea oamenilor, este o cerere greşită, datorită unui motiv greşit.
Dorinţa după un lucru
bun, numai pentru confort şi comoditate, este un motiv nepotrivit, egoist.
Apostolul se referă la astfel de cazuri zicând: “Cereţi şi nu căpătaţi, pentru
că cereţi rău, ca să risipiţi în plăcerile voastre” — adică, pentru scopuri de
slavă deşartă sau alte motive egoiste (Iac. 4:3). A cere un lucru bun numai ca
să facem din el o probă prin care să ne stabilim credinţa, se pare că este o
cerere nepotrivită, căci numai celor plini de credinţă li se promite
ceva. În afară de aceasta,
planul lui Dumnezeu este ca noi să umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Ca
atare, nu numai să nu cerem ceva neautorizat, dar pe măsură ce creştem în
spiritualitate, rugăciunile noastre să fie în principal pentru favoruri
spirituale; şi chiar când le cerem pe acestea să fim atenţi să nu specificăm
cum să ne vină. Şi să aştepăm răspunsurile la rugăciuni pe căi naturale,
mai degrabă decât supranaturale, deoarece metoda obişnuită a lui Dumnezeu este
să folosească mijloace supranaturale numai unde mijloacele naturale sunt
inadecvate. Se declară că harurile
Spiritului sfânt sunt deschise pentru cererile şi pentru eforturile
corespunzătoare ale noastre: Tatăl vostru ceresc este mai dispus să dea Spirit
sfânt celor care-l cer, decât sunt părinţii pământeşti să dea daruri bune
(pământeşti) copiilor lor. Luca 11:13. Necazul pentru mulţi este
că nu se folosesc de marea rezervă de har divin pusă deoparte pentru folosul
celor care, rămânând în El şi Cuvântul Lui rămânând în ei, caută şi găsesc.
Nimeni să nu presupună că toate rugăciunile trebuie să fie egoiste. Chiar
dimpotrivă, avem multă libertate în privinţa rugăciunii, în acord cu Cuvântul şi
voia Domnului. Fiecare încercare a credinţei şi a
răbdării este o ocazie de rugăciune pentru ajutorul promis. Fiecare pierdere a
biruinţei este o ocazie de rugăciune pentru iertare şi totodată pentru
binecuvântare divină, pentru ca lecţia slăbiciunii noastre să poată fi adânc
imprimată, astfel ca la următoarea încercare asemănătoare, de îndată să putem
solicita şi primi “har, ca să avem ajutorul făgăduit”. Fiecare învingere asupra
noastră este ocazie de rugăciune ca să nu fim mândri şi încrezuţi, ci smeriţi şi
veghetori în faţa atacului următor al marelui potrivnic. Orice slujbă făcută
Adevărului devine o ocazie de a mulţumi prin rugăciune pentru privilegiul de a
sluji Marelui Rege şi pentru că, poate, am suferit ceva pentru cauza Lui; este
şi un motiv de a ne ruga pentru alte posibilităţi de serviciu şi pentru harul de
a le folosi cu înţelepciune. Dacă aveţi ispite şi
încercări pe care le puteţi birui şi care rodesc în caracterul vostru răbdare,
experienţă, dragoste frăţească, simpatie şi iubire, bucuraţi-vă, mulţumiţi în
rugăciunile voastre şi recunoaşteţi mila şi ajutorul divin. Dacă încercările vi
se par mai grele decât puteţi suporta şi par să vă strivească, duceţi cauza
voastră înaintea marelui Purtător de greutăţi şi cereţi ajutorul Lui în purtarea
a orice v-ar face bine şi eliberarea de sub tot ce nu v-ar face bine, ci v-ar
dăuna. Dacă inima voastră este plină de dorinţa de a asculta de porunca Domnului
şi “nu părăsiţi strângerea voastră laolaltă”, şi sunteţi împiedicaţi în mod
nejustificat, într-un mod pe care aţi încercat să-l biruiţi dar nu puteţi,
duceţi chestiunea la Domnul în rugăciune, vegheaţi, aşteptaţi şi străduiţi-vă
potrivit rugăciunii voastre, şi curând veţi vedea manifestarea puterii divine
pentru voi. Dacă vedeţi un frate adevărat, un “soldat” adevărat clătinându-se şi
în pericol, inima să vă fie atât de plină de iubire pentru toţi “fraţii”
Domnului, încât nu numai să alergaţi spre a-l ajuta, ci şi să interveniţi
neîncetat la tronul harului ceresc, până când l-aţi recâştigat, sau până când
din propria lui voinţă a renunţat cu totul la “calea îngustă”. Şi dacă greşeala
ar fi a voastră, rugăciunile şi eforturile voastre vor fi desigur binecuvântate
şi făcute să lucreze spre profitul vostru. Dacă nu aveţi zel arzător să vestiţi
veştile bune de mare bucurie, rugaţi-vă serios, credincios şi stăruitor,
străduiţi-vă şi curând îl veţi dobândi. Dacă aveţi zel şi iubire pentru
Evanghelie, dar nu aveţi capacitate s-o puteţi prezenta, rugaţi-vă pentru
aceasta, folosind din plin ceea ce deja aveţi. Dacă aveţi zel şi capacitate, dar
vă lipseşte ocazia favorabilă, duceţi şi această plângere cât veţi putea mai
degrabă înaintea Domnului în rugăciunile voastre, spunându-I că v-aţi folosit cu
credincioşie de toate ocaziile pe care le-aţi avut. Apoi vegheaţi pentru mai
multe posibilităţi, fără ca mâna voastră să lenevească în a folosi chiar şi cele
mai modeste, cele mai neînsemnate ocazii ce vă sunt la
îndemână. Aveţi o dispoziţie
certăreaţă, sau alte obiceiuri rele, de care vă daţi seama că sunt o povară
pentru casă şi familie, şi pentru fraţii voştri din casa Domnului? Duceţi la
Domnul în rugăciune, cerând har ca să biruiţi, şi între timp folosiţi cea mai
bună străduinţă şi efort, în armonie cu rugăciunea
voastră. Vă lipseşte
înţelepciunea, aşa încât eforturile voastre de a servi Domnului şi adevărului
sunt de obicei eşecuri? Duceţi-o la Domnul în rugăciune, amintindu-vă de
făgăduinţa: “Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la
Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată”.
Iac. 1:5. Aveţi complicaţii în
afaceri, produse de lipsa voastră de judecată, sau de necinstea altora, sau de
generozitatea voastră faţă de săraci etc.? Şi acestea vă neliniştesc şi vă
împiedică progresul în cele spirituale şi astfel vă ameninţă binele ca “noi
creaţii”? Aceasta este desigur o chestiune potrivită să fie pusă în faţa
Domnului la tronul harului ceresc. Şi deşi n-ar fi corect să încercaţi să-I
dictaţi Domnului cum să vă vină uşurarea, şi să nu aşteptaţi ca Domnul să facă o
minune ca să reuşească aventura voastră imprudentă, totuşi puteţi cere ca
înţelepciunea Lui să conducă şi să supravegheze în privinţa rezultatelor, mai
bine decât ar putea-o face înţelepciunea voastră. (b) Prin creştere în
cunoştinţă. R 3136, col. 1, par.
5: “Fiţi răbdători faţă de
toţi” pare să implice că cei mai bine echilibraţi din poporul Domnului trebuie
să privească compătimitor şi să exercite îngăduinţă răbdătoare faţă de clasele
mai sus menţionate: nu numai faţă de cei slabi şi faţă de cei cărora le lipseşte
curajul, ci faţă de toţi, inclusiv faţă de cei care au prea mult curaj şi
iniţiativă. Scripturile ne îndeamnă în mod repetat: “Aveţi nevoie de răbdare”,
şi zi de zi copiii avansaţi ai Domnului îşi dau seama de adevărul acestui lucru
şi ajung să aprecize răbdarea ca unul din harurile creştine principale. (1)
Creşterea în cunoştinţă ne ajută să creştem în acest har al răbdării, căci, pe
măsură ce apreciem tot mai mult răbdarea Tatălui ceresc cu noi, aceasta ne ajută
să aplicăm acelaşi principiu faţă de alţii. (2) Ajungând să ne dăm seama de
marele dezastru care este asupra rasei în ansamblu — starea noastră decăzută şi
cum căderea afectează pe unii mai mult într-un fel, pe alţii mai mult în alt fel
— pe unii mai ales mental, pe alţii mai ales fizic, iar pe alţii mai ales moral,
aceasta ne lărgeşte compătimirea faţă de semeni şi astfel ne creşte răbdarea în
raporturile cu ei. Acest lucru este mai ales adevărat în privinţa casei
credinţei, în care, printre cei pe care atât de îndurător i-a chemat Domnul,
recunoaştem pe unii mai plini de cusururi decât noi, poate în unele privinţe —
deşi în alte privinţe noi putem fi mai deficitari. Ideea că Tatăl ceresc a
favorizat şi a chemat pe cineva, să ne facă extrem de atenţi cum cooperăm cu
Domnul în privinţa chemării, şi să fim cât se poate de mult de ajutor celor care
caută să umble pe urmele Domnului nostru pe calea îngustă. Prin urmare, noi
desigur trebuie să avem răbdare deosebită cu toţi fraţii. Rom. 14:15; 1 Cor.
8:11. (c) Prin creştere în
credinţă. R 3245, col. 1, par.
6: “Aveţi nevoie de
răbdare”, scrie apostolul. “Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele
voastre”, ne învaţă Domnul nostru. “Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit
lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic”,
explică apostolul. Foarte evident deci, răbdarea include şi alte haruri ale
caracterului — implică posesia lor într-o oarecare măsură. În poporul Domnului
răbdarea trebuie desigur să preceadă credinţa, şi gradul răbdării, foarte
general, măsoară mărimea credinţei. Creştinul care constată că este nerăbdător
şi neliniştit, evident este deficitar în credinţă faţă de Domnul; căci altfel ar
putea să se odihnească în făgăduinţele îndurătoare ale Domnului şi să aştepte
împlinirea lor. După ce foloseşte sârguinţă şi energie rezonabile, el trebuie să
fie mulţumit să lase rezultatele, timpurile şi perioadele în seama
Domnului. (d) Prin recunoaşterea
elementului timp în planurile lui Dumnezeu. R 2155, col. 1, par.
5: A patra anexă este
răbdarea. Timpul este un element foarte important în procesul
desăvârşirii oricărui lucru bun. Fructul cules devreme este necopt, tare, acru,
amar. Timpul, ca şi îngrăşământul, cultivarea, ploaia şi soarele, este necesar
pentru fructul copt şi bogat care delectează gustul. Aşa este şi cu roadele
planurilor şi scopurilor, de educaţie şi de har. Scopurile adânci ale lui
Dumnezeu se realizează încet, nu numai în marele Său guvern universal, ci şi în
inimile şi minţile creaturilor Sale inteligente. Dumnezeu lucrează cu toate
lucrurile potrivit voinţei Sale după liniile principiilor fixe ale legilor Sale
înţelepte şi drepte — fizice, morale şi intelectuale. A fi nerăbdător în orice
caz înseamnă a insista în mod neînţelept să obţii roade necoapte, grabnice,
acre, amare, care, dacă Domnul le dă, se vor dovedi o pedeapsă dăunătoare pentru
nerăbdarea care le-a cerut. Răbdarea să-şi facă desăvârşit lucrarea, aşteaptă
timpul Domnului: Odihneşte-te în Domnul şi aşteaptă-L cu răbdare. Să aşteptăm
timpul şi modul Domnului şi indicaţiile voinţei Sale în fiecare caz, atât în
privinţa noastră, cât şi a altora, şi cei care-şi pun încrederea în El nu vor fi
daţi de ruşine niciodată. R 2792, col. 2, par.
4:
Într-adevăr, putem
aştepta creşterea acestui spirit în creştinătate — sentimentul că în trecut au
fost prea răbdători, nu suficient de agresivi — sentimentul că dacă ar fi luat
chestiunea în mâinile lor cu mult timp în urmă, lumea ar fi putut fi convertită
până acum. Dar cei care au păzit cuvântul Domnului de îndurare răbdătoare
şi care au căutat la El înţelepciunea de sus de care aveau nevoie, care mai
întâi este curată, apoi paşnică, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de
roade bune, şi îndurarea răbdătoare, au învăţat că El are un timp
potrivit în care scopurile Sale vor fi împlinite; şi învăţând, acest lucru i-a
ajutat în cultivarea îndurării răbdătoare aşa cum Domnul lor a îndurat
împotrivirea răului, a răutăţii lui, a duşmăniei lui, a falsităţilor lui, a persecuţiei lui — îndurând toate
acestea cu bucurie, cu răbdare, ca pentru Domnul — dându-Şi seama că acesta este
programul pe care Domnul l-a permis, şi l-a permis pentru scopuri înţelepte în
legătură cu chemarea şi cu pregătirea “turmei mici” care va fi comoştenitoare cu
Cristos, Domnul ei, în Împărăţie. 24. Ce alte idei sunt sugerate în Indexul subiectelor din Mana
cerească?