1. Ce este vorbirea de rău?

Iacov 3:8-10 “Dar limba, nici un om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău care nu se poate înfrâna, este plină de otravă de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl, şi tot cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei!”

R 2443, col. 1, par. 5, până la col. 2, par. 1:

Dar în ce sens vrea să spună apostolul că israeliţii spirituali blestemă pe oameni cu limba lor, şi aceasta atât de obişnuit, atât de larg răspândit încât să ceară mustrare publică? Desigur, nici un creştin nu-şi blestemă semenul cu jurăminte şi înjurături lumeşti! Dar nu sunt alte moduri în care limba noastră poate fi un blestem şi o rănire pentru semeni? Trebuie să ne amintim că înţelesul cuvântului nostru englezesc “blestem” s-a schimbat cumva în utilizarea obişnuită din ultimul secol, pierzându-şi foarte general sensul de rănire, şi a primit sensul de înjurătură, pângărire. În greacă sunt folosite câteva cuvinte diferite când se referă la un jurământ ca blestem (şi anume, anathema şi anathematizo, folosit de zece ori în Noul Testament), iar când se referă la o condamnare rostită ca pedeapsă sau blestem (şi anume, katara şi kataraomai, care înseamnă condamnare — a vorbi împotriva, a vorbi rău, a răni). Acesta din urmă este cuvântul folosit de apostolul Iacov; ca atare cuvintele lui sunt de fapt: Cu aceeaşi limbă cu care lăudăm şi onorăm pe Dumnezeu, rănim pe semenii noştri, prin vorbire de rău, defăimare etc. Astfel Domnul nostru, folosind acelaşi cuvânt, a spus: “Binecuvântaţi pe cei care vă blestemă îvă vorbesc de răuş”. Apostolul Pavel, folosind acelaşi cuvânt, sfătuieşte pe poporul Domnului să “Binecuvânteze şi nu să blesteme” — să vorbească favorabil despre alţii şi nu să vorbească ofensator despre ei. Ni se spune de asemenea că Domnul nostru a blestemat (acelaşi cuvânt grecesc) smochinul, zicând: “De acum încolo, în veac să nu mai dea rod din tine” — l-a rănit, a făcut o declaraţie nefavorabilă la adresa dezvoltării lui viitoare. Astfel şi apostolul declară că evreii sub Lege au fost sub un blestem — nu fiindcă Legea a fost rea, ci, din pricina imperfecţiunilor cărnii, evreii au intrat sub condamnarea (blestemul) Legii. El declară şi aceea că “Hristos ne-a răscumpărat îpe evreiş din blestemul îcondamnareaş legii, făcându-Se blestem pentru noi”, suferind pentru noi condamnarea sau năpasta deplină a Legii impusă asupra încălcătorului (Gal. 3:10-13). El a ilustrat aceeaşi idee în legătură cu cuvântul “blestem”, când a declarat că un pământ care a fost năpădit de spini şi de pălămidă este “aproape să fie blestemat” — nu gata pentru blestem, ci pentru condamnare, ca nepotrivit pentru a fi lucrat, până când va fi ars şi buruienile lui stârpite. Mat. 5:44; Rom. 12:14; Marcu 11:21; Evr. 6:8.

Având deci în minte cuvântul adevărat şi semnificaţia lui aşa cum este folosită de apostol, vedem că deşi blestem este o traducere destul de potrivită a celui original, toată dificultatea este că utilizarea lui obişnuită şi educaţia obişnuită de astăzi au ascuns în mare măsură semnificaţia cuvântului. (La fel cuvântul rău şi-a pierdut lărgimea sensului original, şi este aproape invariabil considerat a însemna imoralitate, calitate slabă, răutate; în timp ce în sensul lui larg poate fi folosit cu referire la orice este de nedorit, care nu este bun, cum ar fi calamităţile etc.

2. Cât de răspândită este această greşeală printre cei care declară că sunt creştini?

R 2443, col. 2, par. 2:

Privind declaraţia apostolului din acest punct de vedere, vedem clar că acuzaţia lui se aplică la creştinii de astăzi într-o măsură alarmantă. Câţi sunt care rănesc cu limba lor pe semenii lor, care folosesc aceeaşi limbă ca să ofere laudă lui Dumnezeu. Nu cunoaştem alt rău la care poporul consacrat al Domnului să fie mai expus decât acesta. Pentru mulţi, a flecări este la fel de natural ca a respira: o fac inconştient. Am cunoscut oameni care au luat cunoştinţă de îndemnul scriptural împotriva defăimării şi vorbirii de rău, care erau în aşa mare confuzie asupra subiectului şi aşa de inconştienţi de conduita lor, încât îşi declarau oroarea de a rosti o defăimare chiar în aceeaşi suflare cu rostirea unor defăimări. Menţionăm aceasta ca dovadă că acest rău este atât de impregnat în natura umană decăzută, încât uneori noua natură nu-l observă timp de ani de zile — şi astfel scapă corectării în dreptate, pe care o îndrumă Cuvântul Domnului şi pe care toţi aceia care sunt cu adevărat ai Domnului o doresc.

3. Care este puterea limbii?

Iacov 3:1-18 “Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră. Toţi greşim în multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul. Iată, noi punem cailor zăbala la gură ca să ne asculte, şi le cârmuim tot trupul. Iată şi corăbiile: cât de mari sunt şi, măcar că sunt mânate de vânturi puternice, totuşi sunt duse de o cârmă foarte mică, după plăcerea cârmaciului. Tot aşa şi limba: este un mădular mic şi se laudă cu lucruri mari. Iată, un foc mic, ce pădure mare aprinde! Limba este şi ea un foc, o lume de nedreptăţi. Ea este aceea dintre mădularele noastre care întinează tot trupul şi aruncă în foc cursul vieţii, fiind aprinsă de focul gheenei. Toate speciile de fiare, de păsări, de reptile, de vieţuitoare din mare se îmblânzesc şi au fost îmblânzite de oameni; dar limba, nici un om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl, şi tot cu ea blestemăm pe oameni, cari sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul! Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei! Oare din aceeaşi deschidere a izvorului ţâşneşte şi apă dulce şi apă amară? Fraţii mei, poate un smochin să producă măsline sau o viţă să facă smochine? Nici apa sărată nu poate să dea apă dulce. Cine dintre voi este înţelept şi înţelegător? Să-şi arate, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândeţea înţelepciunii. Dar dacă aveţi în inimile voastre gelozie amară şi ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, sufletească, demonică. Căci acolo unde este invidie şi ceartă, este dezordine şi orice lucru rău. Dar înţelepciunea de sus este mai întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică. Şi roada dreptăţii este sămănată în pace pentru cei care fac pace.” 

Vol. VI, pag. 586-588 — “A binecuvânta pe Domnul şi a blestema pe oameni”:

Nu ne mirăm că apostolul Iacov numeşte limba un organ nestăpânit, plin de otravă de moarte! Nu ne mirăm când spune că dintre membrele corpului nostru este cel mai greu de stăpânit! Nu ne mirăm când spune că aruncă în foc cursul vieţii! (Iac. 3). Cine n-a avut experienţe în aceste privinţe? Cine nu ştie că cel puţin jumătate din dificultăţile vieţii se pot pune pe seama limbii nestăpânite; că nişte cuvinte necugetate şi impulsive au dus la războaie care au costat milioane în bani şi sute de mii de vieţi; că acestea de asemenea stau la baza a jumătate din procesele care se judecă în tribunal şi a mai mult de jumătate din necazurile conjugale care au afectat rasa noastră în cei şase mii de ani trecuţi! Apostolul spune în privinţa limbii: “Cu ea binecuvântăm îlăudămş pe Domnul şi Tatăl, şi tot cu ea blestemăm îrănim, defăimăm, supărămş pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. … Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei!” (Vers. 9, 10). Creştinul care a ajuns doar la standardul de a nu fura de la aproapele sau de a nu-l ucide, dar comite jaf cu limba sa asupra aproapelui — rănindu-l sau ucigându-l sau furându-i reputaţia, numele bun, este un creştin care a făcut foarte puţin progres pe calea cea corectă şi care este încă departe de starea Împărăţiei cerurilor.

Cu toţii ştim ce problemă grea este să ne controlăm limba, chiar şi după ce ne dăm seama de dispoziţia ei vicioasă din natura noastră decăzută. De aceea, atragem atenţia asupra singurei metode potrivite de a restrânge şi înfrâna limba, anume, prin intermediul inimii. Cuvântul inspirat declară că “din plinătatea inimii vorbeşte gura”. Acest lucru fiind adevărat, înseamnă că atunci când avem mare greutate în privinţa limbii noastre, există mult ce nu este cu totul bun în privinţa inimii noastre; şi că, în măsura în care ne vom îndrepta inima, vom avea mai puţină greutate în a ne controla limba. Buzele care continuu vorbesc dispreţuitor despre alţii indică o stare de inimă mândră, îngâmfată, dominatoare, conştientă de sine. Buzele care continuu vorbesc rău despre alţii, fie direct, fie prin insinuări, arată că în spatele lor inima nu este curată, nu este umplută cu spiritul de iubire al Domnului — căci “dragostea nu face rău aproapelui”, nici chiar în gând. Ea “nu se gândeşte la rău”. Nu-şi va permite să presupună răul în ceea ce-l priveşte. Se va îndoi de vinovăţia lui şi va presupune mai degrabă favorabilul decât nefavorabilul.

Iubirea de sine este destul de puternică la toţi oamenii ca să împiedice limba să vorbească ceva în dauna sa proprie; şi iubirea cuvenită, neegoistă, care va iubi pe aproapele său ca pe sine, va urî să vorbească în detrimentul aproapelui sau fratelui, sau chiar să arunce o umbră asupra conduitei lui, tot aşa cum nu va fi dispusă nici să ia o astfel de cale împotriva sa însăşi. Deci, vedem că din oricare direcţie am privi subiectul, chestiunea de primă importanţă pentru Noua Creaţie este ajungerea la iubirea desăvârşită în inima noastră. Faţă de Dumnezeu, aceasta ne va stimula la mai mult zel, energie şi jertfire de sine în cooperarea la serviciul divin, serviciul Adevărului, iar faţă de oameni ne va stimula nu numai să acţionăm just şi iubitor, dar şi să gândim, să vorbim frumos despre toţi pe cât este posibil. Acesta este Spiritul sfânt, pentru care Răscumpărătorul nostru ne-a învăţat că trebuie să ne rugăm, şi în privinţa căruia El a spus că Tatăl nostru ceresc este mai dispus să ni-l dea, decât sunt dispuşi părinţii pământeşti să dea daruri bune pământeşti copiilor lor; iar sinceritatea în rugăciune pentru acest spirit al sfinţeniei, al iubirii, implică dorinţă şi străduinţă serioasă ca iubirea să fie revărsată larg prin toate căile fiinţei noastre, în gând, cuvânt şi faptă. Aşa vom fi copii ai Tatălui nostru care este în ceruri şi vom fi socotiţi vrednici de iubirea Sa şi de toate lucrurile preţioase pe care le-a promis şi pe care le are în păstrare pentru cei care-L iubesc.

R 2447, col. 2, par. 1:

Dar dintre toate membrele noastre cel mai influent este limba. Influenţa limbii o întrece pe aceea a tuturor celorlalte membre combinate; de aceea, a o stăpâni, în serviciul Domnului, este cea mai importantă lucrare a poporului Domnului legată de corpurile lor muritoare şi de serviciul acestora făcut Domnului. Câteva cuvinte de iubire, amabilitate, ajutor — cât de adesea au schimbat tot cursul unei vieţi umane; da, cât de mult au modelat cursul naţiunilor! Şi cât de adesea cuvintele rele, lipsite de omenie, defăimătoare, au făcut nedreptate mare, au asasinat reputaţia etc! — sau, cum spune apostolul, au aruncat în foc cursul vieţii — trezind patimi, certuri, vrăjmăşii nebănuite la început. Nu este de mirare că el zice că astfel de limbă “este aprinsă de focul gheenei” — Moartea a Doua!

R 2156, col. 1, par. 5:

Prevenirea din această lecţie nu este împotriva limbii în sine, ci împotriva puterii pe care o exercităm noi asupra altora prin folosirea limbii. Probabil că fiecare persoană cu experienţă va fi pe deplin de acord cu declaraţia că limba are o atât de mare influenţă încât o depăşeşte pe aceea a oricărui alt membru al corpului, fie pentru bine, fie pentru rău. Experienţa învaţă de asemenea că pentru marea majoritate este mai uşor să-şi stăpânească oricare alt organ decât limba. Ea este un servitor atât de abil, încât fiecare ambiţie şi patimă şi înclinaţie a naturii căzute caută să o folosească drept servitor sau instrument pentru rău. De aceea, se cere din partea creştinului vigilenţă crescută, înţelepciune şi grijă să-şi stăpânească acest membru al corpului său şi să-l aducă în supunere la mintea cea nouă a lui Cristos, pentru ca el să fie, nu o piedică pentru sine şi pentru alţii, ci dimpotrivă, un ajutor pe calea îngustă. După cum zăbala din gura calului îi va mişca şi-i va controla puterea, şi după cum o cârmă mică a unui vas îl va conduce şi-i va schimba calea, tot aşa limba şi pana, reprezentantul ei, pot influenţa şi pot întoarce numere mari de oameni spre bine sau spre rău. De aceea, cât de importantă este limba şi cât de frecvent o găsim angajată ca un istrument pentru rău, mai mult decât ca un instrument pentru bine, să dărâme credinţa, mai degrabă decât să o zidească, să semene seminţele discordiei şi nemulţumirii, mai degrabă decât acelea care să producă dreptate şi pace! Deşi acest lucru este în mod special adevărat la cei lumeşti, este totuşi adevărat în măsură considerabilă şi printre poporul lui Dumnezeu; şi fiecare să-şi amintească faptul că într-o oarecare măsură este învăţător, şi zi de zi lucrează fie la înaintarea, fie la împiedicarea cauzei adevărului, dreptăţii şi păcii.

4. Ce înseamnă “limba este aprinsă focul gheenei”?

Iac. 3:6 “Limba este şi ea un foc, o lume de nedreptăţi. Ea este aceea dintre mădularele noastre care întinează tot trupul şi aruncă în foc cursul vieţii, fiind aprinsă de focul gheenei.”

R 2603, subcapitolul “Aprinde focul gheenei”.

“Ea este aceea dintre mădularele noastre care întinează tot trupul şi aruncă în foc cursul vieţii, fiind îcând esteş aprinsă de focul gheenei.”

Aici, în cuvinte tari, simbolice, apostolul arată influenţa mare şi rea a unei limbi rele — o limbă aprinsă (la figurat) de gheena (la figurat). O limbă aprinsă de focul gheenei înseamnă că ea este deprinsă la rău printr-o dispoziţie stricată, încăpăţânată, egoistă, plină de ură răutăcioasă, un fel de dispoziţie care, în ciuda cunoştinţei şi ocaziei, dacă nu este stăpânită şi reformată, va fi socotită vrednică de a fi distrusă — clasa pentru care este intenţionată “Moartea a Doua”, adevăratul “iaz de foc”, adevărata gheenă. Unul aflat în acea atitudine poate aprinde cu limba sa un foc mare, o tulburare distructivă, care, oriunde atinge, va produce rău în tot cursul vieţii. Câteva cuvinte răutăcioase adesea stârnesc toate patimile rele ale celui care vorbeşte, dau naştere la aceleaşi lucruri în alţii şi reacţionează asupra celui dintâi. Şi continuarea unui astfel de curs rău strică pe om în întregime şi îl aduce sub sentinţă, cu totul nevrednic de viaţă.

5. Care sunt influenţele dăunătoare ale vorbirii de rău şi care sunt unele dintre scuzele şi subterfugiile oferite de natura decăzută?

R 2443, col. 2, par. 3, până la pag. 2444, col. 2, par. 2. Vezi fragmentul la pag. 314.

R 2445, col. 1, par. 3-6:

Altul va obiecta: O, n-aş putea pierde atâta timp ca să ajung la fapte. Viaţa este prea scurtă! Nu mi-ar rămâne timp deloc pentru treburile mele, dacă aş căuta cu grijă faptele aşa încât să vorbesc întotdeuna din cunoştinţă şi nu din auzite!

Chiar aşa! Şi lecţia pentru voi să fie urmarea regulii scripturale — “Să nu vorbească de rău pe nimeni”.

(1) Fiindcă nu aveţi timp să ajungeţi la fapte, şi de asemenea vă lipseşte capacitatea de a judeca imparţial, chiar dacă aţi avea toate faptele în faţă.

(2) Fiindcă, dacă aveţi Spiritul lui Cristos, iubirea, care locuieşte din belşug în voi, veţi prefera să nu spuneţi nimănui faptele, chiar dacă aveţi lanţul de dovezi complet: veţi detesta chestiunea cu atât mai mult cu cât faptele cunoscute sunt nefavorabile. Care, deci, trebuie să fie starea celor pe care îi mănâncă urechile după scandal şi a acelora a căror limbă se delectează de scandal ca de o bucăţică dulce, şi sunt nerăbdători să împrăştie o veste rea despre care nu au nici o cunoştinţă — numai zvonuri dăunătoare? Cea mai generoasă opinie posibilă despre aceştia este că au puţin din Spiritul lui Cristos — că sunt deficitari în iubirea frăţească şi n-au învăţat niciodată cu adevărat “regula de aur”.

6. Ce este presupunerea de rău şi care este relaţia acesteia cu vorbirea de rău?

R 3594, col. 1, par. 1-5:

Nu fiţi prea sensibili şi uşor ofensaţi. Priviţi amabil şi caritabil cuvintele şi faptele altora. O uşoară desconsiderare sau refuz ar putea uşor trece neobservate — acoperite cu haina generozităţii şi iubirii. O ofensă serioasă trebuie privită ca neintenţionată, şi întrebarea trebuie pusă cu blândeţe în cuvinte care să nu stârnească mânie, în “cuvinte cu har, drese cu sare”. În majoritatea cazurilor se va dovedi că nu s-a intenţionat nici o ofensă.

Această regulă din Scripturi vine sub instrucţiunea să nu ne complăcem în “bănuieli rele” — imaginându-ne intenţii şi motive rele în spatele cuvintelor şi faptelor altora. “Bănuiala rea” este clasificată de către apostol ca fiind contrară cuvintelor Domnului nostru Isus, contrară evlaviei şi de acelaşi spirit cu invidia şi cearta — dintr-o minte stricată, fapte ale cărnii şi ale diavolului. 1 Tim. 6:3-5; Gal. 5:19-21.

Cealaltă latură a acestui subiect este arătată prin îndemnul apostolului în privinţa elementelor spiritului iubirii, de care este conceput poporul Domnului şi pe care trebuie să-l cultive zilnic, a cărui dezvoltare este una din dovezile principale că sunt “biruitori”. El zice: “Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate … nu se aprinde de mânie, nu se gândeşte la rău … suferă toate, crede îîn mod favorabilş toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate”.

S-ar putea comenta că o astfel de dispoziţie ar putea fi impusă frecvent de către cei înclinaţi spre rău. Răspundem că acei care au acest spirit al iubirii nu sunt neapărat mărginiţi sau slabi: experienţele lor în cultivarea acestui grad de iubire le-au servit să-i dezvolte şi să-i facă să aibă “o înţelegere vie şi frică de Domnul” (după Isa. 11:3, în trad. engleză — n. t.). Ei vor fi precauţi acolo unde există chiar şi o aparenţă a răului, în timp ce evită să atribuie intenţii rele până când sunt forţaţi să le accepte pe dovezi neîndoielnice. În afară de aceasta, ar fi mult mai bine să-şi asume unele riscuri mărunte şi să sufere ceva pierderi uşoare, decât să acuze chiar şi o persoană nevinovată. Şi Domnul care a îndrumat acest curs este cu bogăţie în stare să ne compenseze orice pierderi pe care le-am avut prin urmarea sfatului Său. El poate şi vrea să facă toate aceste experienţe să lucreze împreună pentru binele celor care-L iubesc. El pune ascultarea de aranjamentele Sale întâi (chiar înainte de jertfă), zicând: “Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc Eu”.

Oricine neglijază poruncile Domnului cu privire la “bănuielile rele" îşi ţese o plasă în care se prinde singur, oricât de precaut ar umbla în alte privinţe; căci o inimă plină de îndoieli şi suspiciuni faţă de semenii săi este mai mult de jumătate gata să se îndoiască şi de Dumnezeu. Spiritul de amărăciune şi de acreală este în luptă cu Spiritul Domnului, cu spiritul iubirii; ori unul ori altul trebuie să învingă. Trebuie să ne eliberăm de spiritul rău, altfel el murdăreşte noua creatură şi o face “dezaprobată". Dimpotrivă, dacă noua natură învinge ca un “biruitor", o va face în acest mod: dacă presupunerile rele sunt învinse, jumătate din lupta împotriva dificultăţilor şi ispitelor prezente este câştigată. Prespunerile sunt din inimă şi ne duc fie la cuvinte şi fapte bune, fie la cuvinte şi fapte rele.

7. Care sunt “păcatele pe care nu le cunoaştem”, şi care sunt cele două feluri ale lor?

Psalmul 19:12-14 “Cine îşi cunoaşte greşelile? Iartă-mi greşelile pe cari nu le cunosc! Păzeşte de asemenea pe robul Tău de păcate de mândrie, ca să nu pună ele stăpânire pe mine! Atunci voi fi integru, nevinovat de un păcat mare. Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cugetarea inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Răscumpărătorul meu!”

R 2248, col. 1, par. 6:

Această rugăciune profetică reprezintă bine atitudinea inimii creştinilor deplin consacraţi şi serioşi. Deşi sufletul bine instruit îşi dă seama de iertarea “păcatelor făptuite mai înainte, prin îndelunga răbdare a lui Dumnezeu”, prin harul lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, care I-a atribuit Lui păcatele noastre, iar dreptatea Lui nouă, celor care credem în El, totuşi acesta îşi dă seama de greşelile sale, de neajunsurile sale. Aceste greşeli ascunse pot fi de două feluri: Pot fi greşeli care au fost ascunse de noi la timpul când au fost comise — scăpări, erori neintenţionate. Desigur, inima serioasă, care doreşte părtăşie deplină cu Domnul, va regreta chiar şi neajunsurile sale neintenţionate şi se va strădui şi se va ruga pentru har divin ca să obţină biruinţă asupra lor; dar în afară de acestea, sunt alte greşeli ascunse, care sunt ascunse în sensul că sunt necunoscute de alţii în afară de noi şi de Domnul: imperfecţiuni sau greşeli ale gândirii, înainte ca ele să ia forma exterioară a păcatelor reale sau îndrăzneţe.

8. Este o sugestie rea un păcat, şi cum poate ea deveni o greşeală ascunsă?

R 2248, col. 1, par. 7, până la col. 2, par. 5:

Toţi creştinii cu experienţă pe calea cea bună şi în lupta împotriva păcatului şi a eului au învăţat că nu pot fi păcate exterioare sau îndrăzneţe care să nu-şi fi avut mai întâi începutul în greşelile ascunse ale minţii. Gândul păcătos poate fi unul de mândrie care sugerează înălţarea de sine, poate fi unul de avariţie care sugerează obţinerea ilegală a bogăţiei, sau poate fi altă dorinţă trupească; dar simpla sugestie a gândului în mintea noastră nu este păcat; este numai funcţionarea facultăţilor noastre şi a influenţelor care ne înconjoară, care întreabă voinţa noastră dacă vom consimţi sau nu la astfel de gânduri. Mulţi consimt la gânduri rele, care la vremea aceea ar respinge orice sugestie de a comite fapte rele; dar dacă se întreţine gândul, aceasta este o greşeală ascunsă, şi tendinţa crescândă va fi desigur spre conduită păcătoasă mai vizibilă şi mai îndrăzneaţă, a cărei tendinţă este din rău în mai rău. De exemplu, pentru a ilustra, să presupunem că ne-ar veni în minte sugestia de a folosi o metodă prin care am putea promova interesele noastre de faimă, onoare şi reputaţie, prin subminarea influenţei şi reputaţiei altuia; ce repede gândul rău, egoist, dacă ar fi întreţinut, ar duce la invidie şi posibil la ură şi ceartă. Aproape sigur ar duce la vorbire de rău, defăimare şi alte fapte ale cărnii şi ale diavolului. Începuturile sunt întotdeauna mici şi în mod corespunzător sunt mult mai uşor de tratat decât în forma lor dezvoltată. De aceea este rugăciunea profetică, “Curăţeşte-mă de cele îgreşelileş ascunse” şi astfel reţine-mă sau opreşte-mă de la păcate îndrăzneţe. 

În Epistola lui Iacov (1:14, 15) citim: “Ci fiecare este ispitit când este atras şi ademenit de pofta lui însuşi. Apoi pofta, când a conceput, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea”. Aici avem aceeaşi idee exprimată diferit. Ispita constă la început în prezentarea în minte a sugestiilor necurate sau nedrepte sau necredincioase în privinţa obligaţiilor; dar încă nu este păcat, greşeală. Greşeala începe când întreţinem sugestiile rele, când le învârtim în mintea noastră şi analizăm atracţiile pe care le au de oferit. Acolo dorinţa (prinzându-se de lucrul rău în loc să i se împotrivească), face un început de greşeală ascunsă; şi este numai un proces de dezvoltare care în multe cazuri, în împrejurări favorabile, poate fi foarte rapidă, până când rezultă păcatul, faptele păcătoase îndrăzneţe sau exterioare — de exemplu, mărturia falsă împotriva aproapelui, defăimarea sau alte fapte rele. Şi cursul rău fiind început prin nutrirea sugestiei rele şi progresând până la păcatul îndrăzneţ, este un mare pericol ca întreg cursul vieţii lor să fie în cele din urmă afectat şi să ducă pe încălcător în acea stare în care va comite păcatul mare — păcatul cu voia, deliberat, intenţionat — a cărui plată este moartea, a doua moarte.

R 2568, col. 2, par. 2:

Altă lecţie de aici este că ispita nu implică păcat. După cum Domnul nostru a fost ispitit dar “fără păcat”, tot aşa pot fi şi fraţii Săi dacă Îi urmează exemplul, şi cu puritatea inimii, puritatea intenţiei, caută numai voia Tatălui. Păcatul poate veni numai prin cedare la ispită. Dar să nu uităm că ezitarea, după ce este văzut răul, creşte puterea ispitei. Şi putem observa că în timp ce Satan este un ispititor, străduindu-se să ne ademenească spre cărări greşite şi conduită greşită, Dumnezeu nu este aşa; “El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni” (Iac. 1:13), şi chiar dacă El permite Adversarului şi agenţilor lui să-i asalteze pe cei din poporul Său, nu o face cu scopul de a-i ademeni, ci cu un scop opus acestuia, pentru ca prin astfel de probe şi încercări ei să poată fi întăriţi, caractere dezvoltate prin deprindere în împotrivirea la rău. Să ne amintim de asemenea, pentru întărirea noastră, asigurarea scripturală că Dumnezeu nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre de a ne împotrivi şi a birui, ci odată cu ispita va da şi o cale de scăpare.

9. Ce este “păcatul de mândrie” (în limba engleză, îndrăzneţ — n. t.) şi când devine o greşeală ascunsă un păcat îndrăzneţ?                

10. Care este “păcatul mare” la care duc aceste păcate?

R 2248, col. 2, par. 5:

În Epistola lui Iacov (1:14, 15) citim: “Ci fiecare este ispitit când este atras şi ademenit de pofta lui însuşi. Apoi pofta, când a conceput, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea”. Aici avem aceeaşi idee exprimată diferit. Ispita constă la început în prezentarea în minte a sugestiilor necurate sau nedrepte sau necredincioase în privinţa obligaţiilor; dar încă nu este păcat, greşeală. Greşeala începe când întreţinem sugestiile rele, când le învârtim în mintea noastră şi analizăm atracţiile pe care le au de oferit. Acolo dorinţa (prinzându-se de lucrul rău în loc să i se împotrivească), face un început de greşeală ascunsă; şi este numai un proces de dezvoltare care în multe cazuri în împrejurări favorabile poate fi foarte rapidă, până când rezultă păcatul, faptele păcătoase îndrăzneţe sau exterioare — de exemplu, mărturia falsă împotriva aproapelui, defăimarea sau alte fapte rele. Şi cursul rău fiind început prin nutrirea sugestiei rele şi progresând până la păcatul îndrăzneţ, este un mare pericol ca întreg cursul vieţii lor să fie în cele din urmă afectat şi să ducă pe încălcător în acea stare în care va comite păcatul mare — păcatul cu voia, deliberat, intenţionat — a cărui plată este moartea, a doua moarte.

11. Cum ne putem curăţi şi păstra inimile curate de aceste păcate?

R 2517, col. 1, par. 6, până la sfârşit. Vezi fragmentul la pag. 316.

R 2249, col. 1, par. 1, până la col. 2, par. 1:

Ar părea deci, că fiecare creştin inteligent ar trebui să se roage continuu cu această rugăciune inspirată, pentru curăţirea de greşelile ascunse, pentru a putea astfel să se reţină de la păcatele îndrăzneţe; şi astfel rugându-se din inimă, ar trebui să şi vegheze împotriva acestor începuturi ale păcatului şi să-şi ţină inima într-o stare curăţită şi pură, mergând încontinuu la fântâna harului pentru ajutor la orice timp de lipsă. Cel care caută să trăiască o viaţă de sfinţenie şi apropiere de Domnul numai prin păzirea şi străduinţa împotriva păcatelor exterioare sau îndrăzneţe, şi care neglijază începuturile păcatului în ascunzişurile inimii sale, încearcă un lucru corect într-un mod foarte nechibzuit şi neraţional. Tot aşa am putea căuta să evităm o boală molipsitoare, cum ar fi vărsatul, prin curăţenie exterioară, în timp ce permitem agenţilor bolii să intre în organismul nostru. Bacteriile sau germenii păcatelor îndrăzneţe intră prin minte, şi antisepticele şi bactericidele adevărului şi ale spiritului lui trebuie să le întâmpine acolo şi să le ucidă prompt înainte de a  germina şi a ne duce la o aşa stare de rău care se va manifesta în conduita noastră exterioară.

De exemplu, ori de câte ori se prezintă bacteriile mândriei şi ale propriei importanţe, să fie prompt administrat antidotul din marele laborator medical pentru vindecarea sufletului: doza potrivită pentru anihilarea acestei specii de bacterii se găseşte în cuvintele: “Oricine se va înălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri, va fi înălţat”; şi “Mândria merge înaintea distrugerii şi un duh îngâmfat înaintea căderii”.

Dacă gândul care ni se prezintă în minte este bacteria invidiei, atunci să aplicăm prompt antidotul care declară că invidia este una din faptele cărnii şi ale diavolului, şi contrară Spiritului lui Cristos, pe care noi l-am adoptat prin legământ. Şi să ne amintim că invidia este strâns legată de răutate, ură şi ceartă şi poate fi urmată de acestea, care în anumite împrejurări înseamnă ucidere, potrivit Noului Legământ şi interpretării Domnului nostru. 1 Ioan 3:15; Mat. 5:21, 22.

Dacă bacteria care se prezintă minţii noastre este avariţia, cu sugestii de metode nedrepte pentru mulţumirea ei, să aplicăm prompt medicamentul dat în Cuvântul Domnului, şi anume: “Ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?” “Căci iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele şi unii care au umblat după ea au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu multe dureri.”

Cu cât vom da mai mare atenţie acestui subiect, cu atât vom fi mai convinşi, din propriile experienţe, de adevărul declaraţiilor scripturale în privinţa începuturilor păcatului ca greşeli ascunse în minte; şi cu atât vom aprecia mai mult declaraţia Cuvântului: “Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice este de păzit, căci din ea ies izvoarele vieţii”. Prov. 4:23.

Dar să nu ne mirăm că Dumnezeu aşa ne-a constituit încât să permită să vină ispite în mintea noastră, şi nici să nu ne rugăm să nu avem ispite; căci dacă n-ar veni astfel de ispite, atunci n-ar putea fi biruinţă din partea noastră, nici învingere a păcatului şi a Celui Rău. Dar ştim că tocmai pentru acest motiv suntem în şcoala lui Cristos; nu pentru ca acolo să fim protejaţi de toate ispitele, ci să putem învăţa de la marele Învăţător cum să-l întâmpinăm pe Ispititor, şi prin harul şi cu ajutorul Stăpânului nostru să ieşim biruitori, victorioşi în lupta împotriva păcatului. Gradul succesului în acest conflict va depinde în mare măsură de forţa credinţei şi încrederii noastre în marele Învăţător. Dacă suntem încrezători în înţelepciunea Sa, vom urma îndeaproape instrucţiunile Sale şi ne vom păzi inimile (minţile) cu toată sârguinţa. Credinţa în înţelepciunea Domnului şi în ajutorul Său pentru orice timp de lipsă ne este necesară pentru a fi cu totul ascultători de El; şi ca atare este scris: “Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră”; adică, prin exercitarea credinţei şi a ascultării care decurge din ea vom fi făcuţi capabili să fim “mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit” şi S-a dat pe Sine pentru noi.

12. Cum ne judecă Domnul?

Matei 12:34-37 “Pui de vipere, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi? Căci din plinătatea inimii vorbeşte gura. Omul bun scoate lucruri bune din comoara lui bună; dar omul rău scoate lucruri rele din comoara lui rea. Vă spun că în ziua judecăţii oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi îndreptăţit şi din cuvintele tale vei fi condamnat."

R 1937, col. 1, par. 2, 3:

Dându-ne seama că noi, Biserica, suntem în prezent sub inspecţia Mirelui nostru împărătesc, care este acum prezent (Mat. 22:11) ca să “culeagă din împărăţia Lui îîn starea ei embrionară sau de formareş toate pricinile de păcătuire” (Mat. 13:41), şi să-Şi adune mărgăritarele, mireasa (Mal. 3:17), nu putem aprecia îndeajuns principiile pe care sunt făcute această judecată şi această selecţie.

Cuvintele de mai sus ale Domnului arată că inima şi gura sunt sub examinare foarte specială, prima reprezentând caracterul individual, iar a doua fiind un index al caracterului. În acest sens au fost scrise următoarele cuvinte de înţelepciune: “Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice este de păzit, căci din ea ies izvoarele vieţii. Izgoneşte neadevărul din gura ta; şi depărtează viclenia de pe buzele tale!” (Prov. 4:23. 24). Indicaţia este clară, că o stare dreaptă de inimă este necesară pentru cuvinte drepte; căci “din plinătatea inimii vorbeşte gura”, după cum dovedeşte experienţa pentru fiecare om. De aceea este drept ca în aprecierea Domnului cuvintele noastre să fie un criteriu al judecăţii, după cum El ne spune că sunt. Este adevărat, cuvintele mieroase sunt uneori numai o mască pentru o făţărnicie adâncă; dar masca sigur va cădea odată, imediat ce politica egoistă va face necesară o schimbare de tactică. De aceea rămâne faptul că atât cuvintele cât şi tot cursul conversaţiei şi conduitei sunt un index al inimii.

13. De ce trebuie să dăm lui Dumnezeu o socoteală zilnică de orice cuvânt “nefolositor” (dăunător)?

R 1938, col. 1, par. 4, până la col. 2. par. 2:

Nu este posibil ca noi, în calitate de fiinţe imperfecte, să fim întotdeauna perfecţi în cuvânt şi faptă. În pofida celor mai bune străduinţe ale noastre, vom greşi uneori în cuvânt şi faptă, totuşi, prin efort vigilent şi credincios, trebuie căutată stăpânirea perfectă a cuvintelor şi a căilor noastre. Cu toate acestea însă, noi trebuie să dăm socoteală în această zi de judecată a noastră pentru fiecare cuvânt nefolositor. Dacă, în cercetarea zilnică a căilor noastre, care este datoria fiecărui creştin, descoperim că în vreun amănunt cuvintele noastre n-au onorat pe Domnul, să ne amintim că “dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor îavocatş: pe Isus Hristos Cel drept” (1 Ioan 2:1); şi în numele Avocatului nostru putem să ne apropiem de tronul harului, să-I explicăm Tatălui ceresc faptul că ne dăm seama de eroare, că regretăm adânc eşecul nostru în a onora Numele Său şi cauza Sa printr-o umblare şi purtare sfântă, şi că cerem smerit ca păcatul să nu ne fie pus în socoteală, ci să fie şters prin prevederea îndurătoare făcută pentru curăţarea noastră prin Cristos, invocând smerit faptul că în sângele Său preţios este toată speranţa şi încrederea noastră.

Astfel trebuie să dăm socoteală de fiecare cuvânt nefolositor; şi prin cuvintele noastre de căinţă, suplimentate de meritele lui Cristos aplicate prin credinţă, vom fi achitaţi. Altfel cuvintele nefolositoare, care-L dezonorează pe Domnul, vor rămâne împotriva noastră şi ne vor condamna, şi vom fi obligaţi să suferim consecinţele. Prima consecinţă va fi propria daună, căci fiecare gând sau cuvânt rău care este îngăduit, împietreşte caracterul şi îl înclină tot mai mult spre nedreptate. A doua consecinţă este exemplul rău pentru alţii şi stârnirea răului în ei. “Un răspuns blând potoleşte mânia, dar un cuvânt aspru aprinde mânia” (Prov. 15:1). Astfel, ca rezultat al cuvintelor neînţelepte sau aspre, putem stârni în jurul nostru dificultăţi, care vor deveni agenţi ai dreptăţii recompensatoare ca să ne înveţe lecţia stăpânirii de sine şi consideraţie faţă de sentimentele şi opiniile altora. Adesea se întâmplă că se dă vina pe Domnul (sau pe diavolul) pentru trimiterea încercărilor care sunt numai rezultatul natural al greşelilor noastre. Iar cei care nu văd unde este rădăcina necazului (în ei înşişi) se roagă în zadar ca Domnul să îndepărteze miraculos ceea ce ei puteau preveni prin ascultare de Cuvânt şi prin autodisciplină viguroasă. “Dacă ne-am judeca îşi ne-am corectaş singuri, n-am fi judecaţi. Dar, când suntem judecaţi, suntem disciplinaţi de Domnul îîn mare parte prin experienţele în care ne aduc greşelile noastreş ca să nu fim condamnaţi odată cu lumea” (1 Cor. 11:31, 32). Dar, chiar dacă s-ar admite că dificultăţile nu sunt cauzate direct de Dumnezeu sau de diavol (“ci fiecare este ispitit îîncercatş când este atras şi ademenit de pofta îdorinţaş lui însuşi”), tendinţa naturală este să se dea vina pe altcineva, şi să se spună că pierderea răbdării, cuvântul nostru repezit sau fapta noastră a fost greşeala altuia. Câţi se înşală şi se încurajează cu gândul: “Dacă toţi ar avea o fire la fel de rezonabilă şi de generoasă ca mine, familia noastră sau adunarea sau comunitatea bisericii ar fi un adevărat cer pe pământ!” Preiubiţilor, să ne examinăm pe noi înşine, să fim foarte smeriţi, ca nu cumva cuvintele de felicitare de sine şi mulţumire de sine pe care le avem în inimă (dacă nu le rostim cu voce tare) să ne aducă condamnarea. “Dacă iubiţi pe cei care vă iubesc, ce mulţumire aveţi? Şi păcătoşii iubesc pe cei care-i iubesc pe ei. Dacă faceţi bine celor care vă fac bine, ce mulţumire aveţi îce merit este în aceastaş? Şi păcătoşii fac aşa.” Numai când “suferim întristare, îndurând pe nedrept”, suferinţa noastră este acceptabilă pentru Dumnezeu ca jertfă de tămâie dulce. “Căci, ce laudă este să suferiţi cu răbdare să fiţi pălmuiţi când aţi păcătuit? Dar dacă suferiţi cu răbdare când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este demn de laudă înaintea lui Dumnezeu. Şi la aceasta aţi fost chemaţi” (1 Pet. 2:19-21). Preaiubiţilor, să căutăm ca suferinţele noastre să fie numai pentru dreptate, şi să nu dăm vina pe Dumnezeu sau pe aproapele nostru pentru necazurile care rezultă din îngăduirea greşelilor noastre moştenite sau cultivate.

“Toţi greşim în multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul” (Iac. 3:2). Dar astfel de om nu există. Toţi avem nevoie şi trebuie să cerem continuu meritul Răscumpărătorului şi Avocatului nostru, în timp ce ne străduim zilnic să aducem orice gând în ascultare de voinţa lui Cristos şi să desăvârşim sfinţenie în frică (reverenţă) de Domnul.

În vederea acestui fapt, pe care noi sperăm că tot poporul Domnului se va strădui tot mai mult să-l înţeleagă, şi anume, că stăm în faţa barei de judecată, întrebăm prin cuvintele lui Petru: “Ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evalvioasă”? Asemănarea cu Dumnezeu, desigur, nu poate cuprinde nici o flecăreală dăunătoare, nici o purtare necurată şi nesfântă, nici un cuvânt neloial, necurat şi răzvrătit. Toate aceste lucruri să fie îndepărtate de la cei care cheamă numele lui Cristos în sinceritate şi adevăr. Să ne amintim zilnic să ne rezolvăm socotelile cu Domnul, să ne asigurăm că nici o mărturie de cuvinte nefolositoare, de care nu ne-am căit şi de aceea nu ne-au fost iertate, nu rămân împotriva noastră. “Purtaţi-vă într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos.” “Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă gândiţi.” Astfel, din comoara bună a inimii vom putea să vorbim cuvinte de adevăr şi seriozitate, să onorăm pe Domnul nostru printr-o umblare şi o purtare evlavioase, să supunem tendinţele rele ale naturii noastre decăzute şi să avem “o purtare cinstită în mijlocul neamurilor, pentru ca, în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării”. Filip. 1:27; 4:8; 1 Pet. 2:12.

14. Cum sunt cuvintele un index al inimii noastre?

Luca 6:45 “Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; căci din plinătatea inimii vorbeşte gura.”

R 1922, col. 1. par. 4:

Domnul arată că faptele şi cuvintele obişnuite ale vieţii noastre zilnice sunt indexul inimii noastre, zicând: “Nu este pom bun care să facă roadă rea şi nici pom rău care să facă roadă bună; căci orice pom se cunoaşte după roada lui.” Tot aşa, “Omul  bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; căci din plinătatea inimii vorbeşte gura”.               

R 1938, col. 1, par. 1:

Analizând cuvintele mai sus citate ale Domnului nostru — că trebuie “să dăm socoteală de orice cuvânt nefolositor îsau dăunătorş” — având în vedere că prezentul este ziua noastră (a Bisericii) de judecată, vedem ce mare importanţă au cuvintele noastre. Toate cuvintele noastre sunt ca un index al inimii. Dacă cuvintele noastre sunt răzvrătite, neloiale, uşuratice, neserioase, nemulţumitoare, nesfinte sau impure, inima este judecată potrivit lor, sau după principiul că “din plinătatea inimii vorbeşte gura”. Astfel, cuvintele noastre, în toate circumstanţele vieţii noastre zilnice, dau zilnic mărturie în faţa lui Dumnezeu de starea inimii noastre. Aşa sugerează cuvintele Domnului nostru; şi privind astfel cazul, cât de potrivit este îndemnul: “Nu te grăbi să îţi deschizi gura şi să nu îţi rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu îŞi aminteşte-ţi că “totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” — Evr. 4:13.ş: “căci Dumnezeu îJudecătorul nostruş este în cer îpe tronş, şi tu pe pământ, de aceea să nu spui cuvinte multe”. Acestea să fie gândite şi înţelepte, ca rostite înaintea lui Dumnezeu, şi nu repezite, grăbite şi rău analizate.

15. Ce înseamnă puritatea inimii?

R 3114, col. 2, par. 1:

“Inima curată” — aceasta înseamnă puritatea voinţei, intenţiei sau scopului, care, asemenea indicatorului busolei, se întoarce întotdeauna spre dreptate. Deşi, prin slăbiciunea cărnii, o ispită puternică o poate atrage pentru o clipă spre dreapta sau spre stânga, totuşi ea îşi revine repede la poziţia ei normală care este dreptatea şi adevărul. O inimă curată iubeşte dreptatea şi adevărul şi urăşte nelegiuirea. Ea iubeşte curăţenia şi dispreţuieşte tot ce este necurat şi nesfânt. Ea iubeşte curăţenia corpului, a îmbrăcămintei, a vorbirii şi a obiceiurilor. Ea îşi găseşte plăcerea numai în societatea celor curaţi şi se fereşte de toţi ceilalţi, ştiind că “prieteniile rele strică obiceiurile bune”.

R 3604, col. 1, par. 1:

Să ne examinăm din nou ca să ne cunoaştem starea inimii, amintindu-ne Cuvântul Domnului, că dacă ne judecăm pe noi înşine n-ar trebui să ne judece El, dar dacă neglijăm să ne judecăm, El ne va corecta, pentru că ne-am pus cauza în mâna Lui, pentru că suntem ai Lui. Cuvântul pur are în sine ideea de inocent, fără înşelare; are în sine ideea de virtute şi castitate; conţine ideea de curat, adevărat şi sincer. Nu putem spera ca cineva, fie din Biserică fie din afara ei, să aibă puritate reală în sensul absolut al acestui cuvânt, dar ne bucurăm că iubitul nostru Învăţător ne-a dat cheia unei înţelegeri cuvenite a chestiunii când a zis: “Ferice de cei cu inima curată”. Atâta vreme cât suntem în această stare actuală, imperfectă, muritoare, puritatea absolută este cu neputinţă; să avem inima curată este cu putinţă — puritatea intenţiei, puritatea motivului.

R 2250, col. 2, par. 4:

“Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” Trebuie să facem deosebire clară între puritatea inimii, a voinţei, a intenţiei, şi puritatea absolută a fiecărui cuvânt şi a fiecărei fapte a vieţii; căci una este posibilă în timp ce cealaltă este imposibilă, atâta vreme cât avem aceste corpuri muritoare şi suntem înconjuraţi de condiţiile actuale nefavorabile. Standardul pus în faţa noastră chiar în această predică este însă un standard nu numai pentru inimă, ci şi pentru conduita vieţii: “Fiţi deci desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit”. După acest standard trebuie să ne măsurăm, şi aceasta în mod continuu, şi nu unul cu altul; şi la acest standard trebuie să aducem conduita vieţii noastre şi meditaţia inimii noastre. Dar până acum numai voinţa (inima) ne-a fost transformată, înnoită şi purificată: vasul nostru imperfect de pământ, în care avem această comoară, nu va fi “schimbat” sau înnoit până la înviere. Atunci, şi numai atunci, vom fi în asemănarea perfectă a lui Dumnezeu, dar acum nimic mai puţin decât puritatea inimii, a voinţei, a intenţiei, nu poate fi acceptabil pentru Dumnezeu şi nu poate aduce binecuvântarea promisă aici.

16. Care este importanţa purităţii inimii?

1 Samuel 16:7 “Şi Domnul i-a zis lui Samuel: “Nu te uita la înfăţişarea şi înălţimea staturii lui, căci l-am lepădat. Domnul nu Se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochiul, dar Domnul Se uită la inimă."

R 3305, col. 2, par. 2-5:

Aceasta este semnificaţia textului nostru: Pe principiul că fiecare gând are influenţă asupra cuvintelor şi purtării noastre, apostolul îndeamnă ca gândurile să fie obiectivele speciale ale solicitudinii, grijii, vegherii noastre. Răscumpărătorul nostru exprimă acelaşi sentiment în cuvinte diferite zicând: “Din plinătatea inimii îminţiiş vorbeşte gura”. Şi din inimă (minte) ies invidia, răutatea, cearta etc. — sau dimpotrivă, amabilitatea, blândeţea, bunătatea, iubirea.

Este foarte important deci, să avem inimi corecte; căci după cum un izvor amar nu poate da ape dulci, nici o inimă care este în amărăciunea păcatului nu poate trimite binecuvântări celor care sunt în contact cu ea. Admitem că un anumit rafinament şi har aparţinătoare copiilor lui Dumnezeu pot fi copiate de către cei neregeneraţi, dar acestea nu au adâncime, se pierd uşor, dezvăluie repede adevărata amărăciune, egoism şi acreală a inimii naturale, care zac dedesubt.

De aceea, în prezent Domnul nu apelează la aceste inimi amare să le trimită apele dulci. Apelurile Scripturilor sunt către inimile rege-nerate ale credincioşilor consacraţi, cărora toate epistolele li se adresează ca “sfinţi”, “copii ai lui Dumnezeu”, “sfinţiţi în Hristos Isus”, “fraţii Domnului” etc. Aceştia, având inimi noi, voinţe noi, sfinţiţi sau puşi deoparte pentru Domnul, pentru dreptate, pentru adevăr,  pentru bunătate, trebuie totuşi să vegheze continuu asupra fiecărei fapte, cuvânt şi gând.

Textul nostru este apelul apostolului către această clasă pe această linie. Este bine să ne examinăm purtarea exterioară, să fim atenţi ca intenţiile noastre bune să nu fie arătate în faţa altora într-un mod în care ei să ne înţeleagă greşit adevăratele sentimente — “Binele vostru să nu fie vorbit de rău”. Este bine de asemenea să “punem strajă înaintea gurii noastre … ca să nu păcătuim cu limba” noastră: ca nu cumva cuvintele noastre să fie din acelea care să nu onoreze pe Domnul sau să nu edifice pe fraţi sau lumea. Dar numărul de străjeri sau de pichete care-şi fac datoria şi stau de strajă asupra acţiunilor şi cuvintelor noastre va fi tot mai mic pe măsură ce linia pichetelor care ne păzesc mintea, gândurile, este mai puternică. Aici trebuie să fim în mod special treji.

R 2891, col. 2, par. 4, 5 — “Tot ce este curat”:

Există multă impuritate peste tot în lume. De aceea, se cuvine ca poporul consacrat al Domnului să urmeze îndemnul apostolului şi să scoată afară continuu impurităţile şi să caute ca ele să nu intre în inimile noastre, în gândurile noastre, dându-ne seama că rezultatul lor va fi să producă întinarea noastră în grad mai mare sau mai mic. Oricine îşi menţine puritatea gândului va trebui să facă efort relativ mai mic pentru a menţine puritatea cuvântului şi a acţiunii. Fie că impuritatea vine dintr-o direcţie sau din alta — de la lume, de la carne sau de la diavol — atacurile ei trebuie să fie mai întâi asupra minţii; şi dacă acolo sunt respinse, victoria este câştigată: dacă nu sunt respinse, nu ştim care vor fi consecinţele, cum declară apostolul Iacov: “Apoi pofta îdorinţa egoistă de oarecare felş, când a conceput, dă naştere păcatului îdezvoltă cuvinte sau fapte păcătoaseş; şi păcatul, odată făptuit, aducea moartea”. Iac. 1:15.        

Nu este deci de mirare că apostolul menţionează că gândurile noastre trebuie să fie păzite în privinţa purităţii, şi dacă o chestiune ar fi odată stabilită ca adevăr şi n-ar conţine nici o nedreptate, şi n-ar fi nici nevrednică de cinste, dar ar fi necurată, ar fi cu totul suficient să fie condamnată ca nevrednică de mintea poporului consacrat al Domnului. Să nu fie nici trecut cu vederea că orice pată sau impuritate care intră în inimă poate cauza astfel de întinare care ar aduce necazuri pentru eradicarea ei, nu numai atunci, ci mulţi ani după aceea.

R 2480, col. 2, par. 2:

“Pofta rea” (sau în limbaj mai modern dorinţa după lucruri interzise) este un pas mai departe în lista apostolului, a tendinţelor rele care trebuie să fie dezrădăcinate şi omorâte. Nu este de ajuns să recunoaştem că păcatul în diferitele lui forme este rău şi să hotărâm că vom lupta împotriva lui fiindcă este interzis de Domnul: pe lângă aceasta trebuie să dezrădăcinăm din inimă orice tânjire, orice dorinţă după toate lucrurile care nu sunt aprobate în amănunţime de Domnul. O, ce curăţire ar însemna aceasta în inimile şi vieţile, şi în special în gândurile multora care cheamă numele lui Cristos! Mulţi care nu observă acest punct, care nu urmează sfatul apostolului, constată că sunt asaltaţi continuu de ispite, pentru că, în timp ce pe dinafară evită imoralităţile mari, în secret aprobă lucrurile condamnate, dorind să le aibă, numai dacă n-ar fi interzise. În astfel de împrejurări, puţin progres se poate face în viaţa mai înaltă. Apostolul ne pune în faţă calea potrivită care trebuie urmată dacă vrem să câştigăm premiul — şi anume, standardul înalt de aducere a gândurilor, a dorinţelor, a inimilor noastre, în deplină conformitate cu voinţa lui Dumnezeu: şi numai cei care procedează aşa fac în modul cuvenit progres, aleargă alergarea pusă în faţa noastră în Evanghelie. 2 Cor. 10:5.

17. Cum poate fi obţinută puritatea inimii?

R 2734, col. 1, par. 5, până la pag. 2735, col. 1, par. 1. Vezi fragmentul la pag. 318.

18. Cum ştim că motivele noastre sunt curate din moment ce “inima este nespus de înşelătoare”?

R 2734, col. 1, par. 2-4:

Sunt mulţi care au idei eronate în legătură cu semnificaţia expresiei “cu inima curată”; o clasă consideră că aceasta este imposibil de atins în viaţa actuală; altă clasă consideră, la fel de greşit, că aceasta înseamnă perfecţiune absolută în fiecare gând, cuvânt şi faptă; şi crezând că ei împlinesc aceste condiţii şi învăţând pe alţii aşa, fac o greşeală gravă.

Ca să răspundem mai întâi la ultima eroare, remarcăm că este posibil ca cineva să se înşele în privinţa inimii sale şi a stării sale, ca de exemplu, evident, fariseii din zilele Domnului nostru: pretinzând că erau perfecţi şi că ţineau toată legea, se înşelau pe ei înşişi, nu pe Domnul; dar înşelarea lor, o formă de ipocrizie, care, orbindu-i faţă de nevoia lor de haina dreptăţii lui Cristos, i-a lăsat în zdrenţele murdare ale dreptăţii lor, nepotriviţi pentru Împărăţie. Aşa este şi cu unii de acum, care pretind perfecţiunea gândului, cuvântului şi faptei. Ei se orbesc pe ei înşişi în privinţa slăbiciunilor, imperfecţiunilor şi erorilor, şi sunt într-o stare mult mai rea decât cel care, deşi la exterior mai puţin moral, în ochii Domnului este mai bine la inimă, fiindcă este onest în mărturisirea nevredniciei sale, fiindcă pentru aceştia Domnul a prevăzut iertarea păcatelor — acoperirea cu haina dreptăţii lui Cristos.

Cu toate acestea, cei care cred că puritatea inimii este o imposibilitate în viaţa actuală, greşesc de asemenea. Greşeala lor constă în aceea că nu văd marea deosebire între puritatea inimii şi perfecţiunea sau puritatea tuturor cuvintelor şi faptelor vieţii. Inima, aşa cum este folosit cuvântul în acest text, se referă la minte, la voinţă, la intenţiile şi motivele care-l mişcă pe om. Cu acest gând în minte, este uşor să vedem că omul poate fi curat în inimă, adică să aibă intenţii curate, şi totuşi să-şi mărturisească incapacitatea de a face şi de a fi tot ceea ce doresc şi se străduiesc intenţiile lui bune. Cel a cărui inimă este curată în Cristos faţă de Domnul, este cel al cărui ochi este sincer, cel care nu are minte nehotărâtă, ci hotărâtă, a cărui minte, voinţă, inimă caută întâi, la urmă şi întotdeauna voinţa lui Dumnezeu. De aceea avem îndemnul apostolului: “Curăţiţi-vă inima, oameni cu inima împărţită!” Iac. 4:8.

19. Care este relaţia între conştiinţă şi puritatea inimii?

R 2735, col. 1, par. 1:

Trebuie, prin urmare, să avem clar în minte faptul că obiectivul final al tuturor procedurilor divine cu noi şi pentru noi, şi semnificaţia finală a tuturor făgăduinţelor divine făcute nouă, este dezvoltarea iubirii, care este asemănare cu Dumnezeu fiindcă Dumnezeu este iubire. Şi pentru a avea această iubire dezvoltată în noi, în sensul şi gradul intenţionate de Domnul, este necesar ca aceasta să vină dintr-o inimă curată, în deplină armonie cu Domnul şi cu legea Lui de iubire, şi cu totul antagonistă Adversarului şi legii lui de egoism. Pentru a avea această formă de iubire în dezvoltarea ei cuvenită, se cere şi o conştiinţă bună: căci să ne amintim că este şi o conştiinţă rea — conştiinţa noastră cere să fie reglată, cum au nevoie toate celelalte aspecte ale naturii noastre căzute. Dacă conştiinţa noastră trebuie reglată, trebuie să avem un standard după care s-o fixăm şi s-o reglăm. Conştiinţa este ca un ceas pe cadranul căruia sunt marcate corect orele, dar a cărui corectitudine, ca indicator al timpului, depinde de reglarea corectă a resortului, astfel încât să poată indica adevărat orele. Tot aşa şi conştiinţa noastră, este gata să ne indice binele şi răul, dar numai atunci ne putem baza pe ea că ne arată cu adevărat ce este bine şi ce este rău, dacă a fost reglată în legătură cu noul resort, noua inimă, voinţa curată, adusă în deplină armonie cu legea iubirii, aşa cum ne este prezentată în Cuvântul lui Dumnezeu.

20. A spune adevărul ar putea fi vorbire de rău?

R 2444, col. 1, par. 4, până la col. 2 par. 1:

Un alt mod în care unii, care dealtfel sunt buni creştini, evită această întrebare şi se justifică în această greşeală comună a umanităţii, este să se limiteze (cum gândesc ei) la adevăr: deşi cât de adesea firea lor iubitoare de flecăreli le perverteşte judecata şi-i face să accepte ca adevăr lucruri despre care au puţină cunoştinţă sau n-au deloc, pe care nu le cunosc. Şi aceştia nu sunt doritori să ştie mai mult, după ce au pus în circulaţie o calomnie cu pecetea lor de adevăr pe ea: a o găsi neadevărată i-ar dovedi “martori mincinoşi”; şi a corecta minciuna i-ar vârî în necaz; mândria omului natural obiectează şi refuză să creadă adevărul în asemenea împrejurări. Astfel un rău duce la altul.

Aceştia vor zice: O, eu nu spun niciodată nimic ca adevăr până când ştiu clar că este adevăr — din propria mea observaţie, din cunoştinţa mea personală. Orice nu ştiu personal că este adevăr, sunt atent totdeauna să zic, am auzit aşa şi aşa, sau, mi s-a spus aşa şi aşa; personal nu garantez că este adevărat. Astfel sunt sigur că întotdeauna evit vorbirea de rău despre cineva. Poate că nu există o înşelare mai obişnuită asupra acestui subiect decât cea exprimată astfel. Gustul degradat se pune la adăpost în spatele conştiinţei şi declară că a spune adevărul este întotdeauna corect şi de aceea Dumnezeu nu poate socoti că a spune adevărul ar fi o defăimare, ci, condamnând vorbirea de rău şi defăimarea ca fapte ale cărnii şi ale diavolului, El se referă numai la afirmaţiile false, neadevărate.

Aceasta este o mare eroare; defăimarea rămâne defăimare, fie că este adevărată fie că este falsă, şi nu numai după legile lui Dumnezeu, ci şi după legile oamenilor civilizaţi. Defăimare este orice spunem cu scopul de a dăuna altuia, fie că este adevărat fie că este fals, şi legile omeneşti sunt în acord cu legea lui Dumnezeu că a face astfel daună cuiva este greşit.

21. Este oare necesar să spunem întotdeauna tot ce ştim despre fiecare lucru?

R 2588, col. 1, par. 3:

Când va învăţa creştinul despre lungimea şi lăţimea şi adâncimea îndemnurilor “Să nu vorbească de rău pe nimeni” şi “Nici un cuvânt murdar să nu vă iasă din gură, ci unul bun, pentru zidire”? (Tit 3:2; Efes. 4:29). Cât trebuie pentru unii dintre copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu să înveţe că prin rostirea unui cuvânt rău (chiar dacă ar fi siguri de adevărul lui) se poate face mult rău? Cât le va trebui să înveţe că nu este întotdeauna necesar să spună adevărul, nici potrivit să facă astfel decât dacă este spre edificarea altora? Câte lecţii, învăţătură peste învăţătură, trebuie să primească pentru a-i convinge că trebuie nu numai să evite flecăreala despre treburile altora şi găsirea de greşeli şi batjocura, ci că toate acestea sunt dovezi ale deficitului lor în iubire — ale deficitului lor în asemănarea lui Cristos şi ale lipsei calităţii de făcători de pace; şi că trebuie să se străduiască serios împotriva acestor lipsuri, dacă vreau să-şi asigure chemarea şi alegerea la un loc în Împărăţia cerească?

22. Este o remarcă lipsită de amabilitate vorbire de rău?

R 3030, col.1, par. 3:

Deoarece iubirea produce binecuvântări aproapelui şi caută binele lui, în mod natural înseamnă că “Dragostea nu face rău aproapelui”. Nu vom căuta noi, ca popor consacrat al Domnului, să punem în practică această lecţie în viaţa noastră zilnică? Nu vom învăţa noi să analizăm cuvintele gurii noastre şi să ne amintim că putem lovi şi răni un frate sau un semen la fel de grav şi încă mai grav cu limba decât cu mâna? Nu vom învăţa noi că, până şi prin menţionarea a ceva lipsit de amabilitate în privinţa fratelui sau a aproapelui, în mod sigur îi facem rău, îi aducem daună —  dăunându-i reputaţiei şi stării lui — oricât ar fi de adevărat acel lucru neamabil; şi că, făcând astfel, încălcăm legea lui Dumnezeu, legea iubirii? Nu vom învăţa noi oare că singurul caz în care avem dreptul să menţionăm un lucru lipsit de amabilitate ar fi în cazul în care l-am vedea pe fratele sau pe aproapele în pericol de a i se aduce daună din partea altuia, şi astfel din iubire pentru el l-am atenţiona ca să-l prevenim asupra sursei pericolului?

Vol. VI, pag. 406, par. 2:

Dar, dacă a spune adevărul în mod supărător înseamnă a încălca Legea Iubirii şi Regula de Aur, ce vom zice despre obiceiul încă şi mai necuviincios, încă şi mai urât, încă şi mai criminal, atât de obişnuit nu numai printre cei lumeşti şi printre creştinii nominali, ci şi printre creştinii adevăraţi — acela de a spune despre alţii lucruri necuviincioase, despre care nu se ştie sigur că sunt adevărate. O, ruşine! ruşine! ca cineva din poporul Domnului să treacă cu vederea în aşa măsură instrucţiunea Domnului, “nu vorbiţi de rău pe nimeni”, şi ca cineva, în afară de cei mai mici copii şi novici în Legea Iubirii, să-i înţeleagă atât de greşit mesajul — încât fără cele mai neîndoielnice dovezi din gura a doi sau trei martori, şi încă fără reţineri, până să şi creadă răul despre un frate sau un semen, dar mi-te să-l mai şi repete altora — să-l defăimeze pe bază de suspiciune sau zvon!

23. Ar fi vorbire de rău a critica doctrine rostite în public?

R 3045, col. 2, par. 6:

Trebuie să se facă o deosebire în privinţa criticării doctrinelor rostite în public. Criticarea unei erori trebuie să fie făcută în public după cum şi eroarea a fost prezentată în public, dacă este importantă. Atunci lucrul care trebuie să hotărască sunt libertăţile şi responsabilităţile noastre, iar noi am putea să nu le avem pe nici unele dintre ele. Dar dacă le avem pe ambele, critica noastră trebuie să fie numai în iubire, nu în lăudăroşenie, ci în smerenie, dorind numai să servim adevărul şi pe fraţi. Smerenia va sugera de asemenea să ne asigurăm că avem dreptate înainte de a începe critica. Chiar şi atunci, unele puncte de adevăr pot fi în general aprobate în timp ce punctele de eroare sunt criticate.

24. Ce este un defăimător?

R 3595, col. 2, par. 1:

Un defăimător este un hoţ, potrivit standardului lumii: cum a scris Shakespeare: “Cel ce-mi fură punga îmi fură un gunoi, dar cel ce-mi fură reputaţia, îmi ia ceea ce pe el nu-l îmbogăţeşte, dar pe mine de tot mă sărăceşte”.

R 2444, col. 1, par. 5, până la col. 2, par. 2:

Aceştia vor zice: O, eu nu spun niciodată nimic ca adevăr până când ştiu clar că este adevăr — din propria mea observaţie, din cunoştinţa mea personală. Orice nu ştiu personal că este adevăr, sunt atent totdeauna să zic, am auzit aşa şi aşa, sau, mi s-a spus aşa şi aşa; personal nu garantez că este adevărat. Astfel sunt sigur că întotdeauna evit vorbirea de rău de cineva. Poate că nu există o înşelare mai obişnuită asupra acestui subiect decât cea exprimată astfel. Gustul degradat se pune la adăpost în spatele conştiinţei şi declară că a spune adevărul este întotdeauna corect şi de aceea Dumnezeu nu poate socoti că a spune adevărul ar fi o defăimare, ci, condamnând vorbirea de rău şi defăimarea ca fapte ale cărnii şi ale diavolului, El se referă numai la afirmaţiile false, neadevărate.

Aceasta este o mare eroare; defăimarea rămâne defăimare, fie că este adevărată fie că este falsă, şi nu numai după legile lui Dumnezeu, ci şi după legile oamenilor civilizaţi. Defăimare este orice spunem cu scopul de a dăuna altuia, fie că este adevărat fie că este fals, şi legile omeneşti sunt în acord cu legea lui Dumnezeu că a face astfel daună cuiva este greşit.

Cu alte cuvinte, legile divine şi umane sunt de acord că un rău nu justifică alt rău. Legea umană zice: Dacă a fost comis un rău, curţile de justiţie sunt deschise celui lezat ca să caute îndreptarea sau pedepsirea răufăcătorului; dar celui lezat să nu i se permită să ia în mâinile sale remedierea situaţiei, nici prin forţă fizică, nici prin folosirea armei mai subtile, limba, să-i asasineze caracterul cu pumnalul invidiei şi răutăţii. Este adevărat, mulţi defăimători nu sunt urmăriţi în justiţie; este de asemenea adevărat că ziarele din Statele Unite au scăpat uneori de plata unor despăgubiri grele pentru zvonuri defăimătoare, sub pretextul că n-au publicat defăimările din răutate, ci pur şi simplu ca ştiri, care, pretindeau ei, aparţineau pe bună dreptate publicului, cum ar fi în cazul politicienilor care căutau sufragiul publicului pentru poziţiile de încredere publică. Apoi de asemenea, persoanele publice ştiind că mare parte din declaraţiile false ale presei opoziţiei va fi în mod cuvenit luată ca neadevăr, consideră că este politică bună să lase orice calomnii obişnuite să treacă necontestate în curţile de justiţie. Efectul este o creştere a defăimării printre oameni — care le vor produce rău lor înşişi şi instituţiilor lor — căci funcţionarii guvernamentali şi tribunalele şi orice persoană influentă care vine sub astfel de defăimare (în general, credem, neadevărată) îşi pierd influenţa bună asupra claselor de jos, care sunt astfel ajutate spre mai mare nelegiuire zi de zi şi pregătesc perioada anarhiei despre care Scripturile ne spun că este chiar aproape.

25. Ce este “mărturia mincinoasă” şi dacă este posibil să aducem mărturie mincinoasă fără a rosti un cuvânt?

R 3045, col. 2, par. 3, 4:

Mărturia mincinoasă se referă la spunerea de minciuni, dar merge mai departe şi se aplică la orice denaturare, fie ea o declaraţie directă sau indirectă, printr-o asemenea declaraţie care să permită să se tragă o concluzie greşită. Într-adevăr, printre oamenii rafinaţi, acest subterfugiu, prin care ei îşi împacă conştiinţa şi în acelaşi timp îşi mulţumesc inima împotrivitoare, este foarte obişnuit. Se poate aduce mărturie mincinoasă chiar şi printr-un semn de aprobare din cap, printr-o ridicare din umăr, sau prin tăcere — dacă declaraţia greşită se face în astfel de context încât tăcerea să fie înţeleasă că înseamnă consimţire. Dacă unui evreu, unui membru al casei servitorilor sub Moise, Mijlocitorul Legământului Legii, i se cerea să fie meticulos în privinţa acestui punct, cu cât mai meticuloşi ar trebui să fie toţi cei care încearcă să fie membri ai casei fiilor, sub Noul Legământ şi sub Noul Mijlocitor! Oare Noul Legământ al Legii Iubirii nu merge mai adânc în acest punct? Sigur că merge. El interzice în termeni specifici nu numai a vorbi neadevăruri în privinţa aproapelui, ci şi a vorbi în legătură cu el orice ar fi spre discreditarea lui, chiar dacă ar fi adevărat — exceptând anumite împrejurări pe care Domnul le aprobă deplin — dacă mărturia ar fi cerută de o curte de justiţie, sau dacă mărturia ar fi necesară pentru ca altul să fie protejat de lezare. Şi chiar în astfel de cazuri, să se rostească cât se poate de puţin adevăr care să-i dăuneze, şi acesta numai în iubire. Cuvântul apostolului asupra acestui subiect este: “Să nu vorbească de rău pe nimeni”.

Nu există alt punct sau aspect în toată Legea Iubirii, în influenţa ei asupra relaţiei cu semenii, care să aibă nevoie de mai multă atenţie din partea noastră ca acest punct. Pare greu pentru creştini să înveţe amănunţit lecţiile Învăţătorului, că, dacă au de spus ceva neplăcut în privinţa fratelui sau surorii, orice critică a vieţii sau a afacerilor personale ar avea de făcut, trebuie făcută lui sau ei personal, nu altora.

26. Cum să procedăm cu un frate sau cu o soră care încep să relateze lucruri rele?

R 3595, col. 1, par. 7, 8:

Dacă vreun frate sau vreo soră încep să vă spună ceva rău despre alţii, opriţi-i imediat, amabil dar ferm. “Nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă dezaprobaţi-le.” Refuzaţi să luaţi parte la această încălcare a poruncilor Domnului nostru, care face mare rău în Biserică. Presupunând că fratele sau sora sunt numai “prunci” în Cristos în cele spirituale, atrageţi atenţia asupra regulii Domnului în acest subiect, din Matei 18:15 şi 1 Tim. 5:19. Dacă conversaţia nu vă este adresată vouă ci numai aţi auzit-o, arătaţi-vă prompt dezaprobarea retrăgându-vă.

Dacă, după ce aţi atras atenţia asupra poruncii Domnului în privinţa acestui subiect, defăimătorul totuşi persistă în “vorbire de rău”, “defăimare”, şi vă spune “bănuiala lui de rău”, mustraţi-l mai aspru, zicând în timp ce plecaţi: Nu pot, nu trebuie să te ascult; căci dacă te-aş asculta, aş fi la fel de vinovat ca tine — încălcând porunca Domnului. Şi chiar dacă ar fi să-ţi ascult povestea, n-aş putea-o crede; căci creştinul care nu respectă cuvântul şi nu urmează planul Lui de reparare a nedreptăţii, dă dovadă de atât de puţin Spirit al Domnului încât nu se poate avea încredere în cuvântul lui. Cel care deformează şi ocoleşte cuvintele Domnului, nu va ezita să deformeze şi să denatureze cuvintele şi faptele confraţilor ucenici. Dacă în vreo măsură ascultaţi astfel de conversaţie sau exprimaţi “aprobare” faţă de ea sau faţă de flecar sau defăimător, vă faceţi părtaşi la păcat şi la toate consecinţele lui; şi dacă o “rădăcină de amărăciune” se dezvoltă astfel, foarte probabil sunteţi unul din cei “întinaţi” de ea. Evr. 12:15.

27. Cum să procedăm cu persoanele din lume care vorbesc de rău?

Efes. 5:11, 12 “Nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă dezaprobaţi-le, căci este ruşine numai să se spună ce fac ei în ascuns.”

R 2444, col. 1, par. 1-3:

Altă scuză pentru flecăreală despre treburile altora este oferită de unii care zic: Pot vorbi despre lucruri religioase cu cei care sunt înclinaţi din punct de vedere religios, dar când sunt cu oameni din lume, sau cu cei care declară a fi religioşi dar pe care nu-i interesează temele religioase, trebuie să fiu agreabil şi curtenitor, şi trebuie cel puţin să ascult pălăvrăgeala şi noutăţile lor; şi dacă nu aş lua parte la astfel de conversaţii aş fi considerat foarte ciudat şi nu mi-ar fi dorită tovărăşia. Da, răspundem noi; dar aceasta trebuie să fie una din ciudăţeniile “sfinţilor”; ei trebuie să fie diferiţi nu numai de lume, ci şi de cei care cu numele declară a fi religioşi. Religia lor nu trebuie să fie numai de suprafaţă şi numai într-o zi din săptămână şi sub un anumit costum de haine, ci trebuie să fie din inimă, legată de toate afacerile vieţii, în fiecare zi şi în fiecare moment. A urma strict îndemnul Domnului vă va separa într-adevăr de unii care vă sunt acum prieteni şi cărora le plac astfel de lucruri rele — interzise pentru noi care am devenit fii ai lui Dumnezeu şi care am primit Spiritul Său de fii, Spiritul iubirii.

Şi faptul că aceasta a înţeles şi a intenţionat Domnul, este evident prin aceea că a prezis că această cale a uceniciei va fi o “cale îngustă”. Dacă, prin urmare, nu vei fi un oaspete, vecin, prieten amuzant, este datorită fidelităţii tale ca “nouă creaţie” faţă de legea lui Cristos, Iubirea — care “nu face rău aproapelui”, nici în cuvânt nici în faptă — atunci într-adevăr ai motive de bucurie, fiindcă suferi puţin, ai o pierdere, pentru Cristos, pentru dreptate. La început pierderea ar putea părea grea, dar dacă o suporţi pentru Cristos, în ascultare de legea sa de Iubire, curând vei putea spune împreună cu apostolul că asemenea pierderi sunt numai “întristări uşoare”, nu sunt vrednice să fie comparate cu binecuvântările compensatoare. Filip. 3:7, 8; 2 Cor. 4:17.

Motivul vostru de bucurie este că aveţi făgăduinţa Domnului că astfel de suferinţă va lucra spre binele vostru. Tovărăşia celor care nu caută să umble potrivit minţii spiritului, ci potrivit obişnuitului “mers al acestei lumi”, este dăunătoare sfinţilor, celor care caută să umble în armonie cu mintea cea nouă. Ei sunt mult mai bine fără astfel de tovarăşi şi prieteni lumeşti, şi în măsura în care se vor separa de aceştia, vor găsi părtăşie mai strânsă cu Domnul şi cu Cuvântul Său, şi cu toţi cei care sunt adevăraţi membri ai Corpului Său şi sub îndrumarea Spiritului Său. În armonie cu aceasta Scripturile declară, în termeni siguri, că prietenia acestei lumi înseamnă vrăjmăşie cu Dumnezeu (Iac. 4:4). Dumnezeu a pus intenţionat chestiunea în astfel de poziţie încât poporul Său trebuie să aleagă, şi să piardă fie prietenia şi părtăşia divină, fie prietenia şi părtăşia lumească; fiindcă lucrurile pe care le iubeşte Domnul sunt neplăcute celor lumeşti, iar lucrurile pe care le iubesc cei lumeşti, fapte rele şi gânduri rele, vorbire de rău, sunt o urâciune în ochii Domnului, iar cei care iubesc şi practică astfel de lucruri pierd părtăşia Lui — nu au Spiritul Său. “Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” Rom. 8:9.

R 2967, col. 1, par. 3:

Noi trebuie să ne ridicăm din această stare joasă de gândire, de cuvânt şi de faptă pe care o găsim peste tot în jurul nostru; fiindcă, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, concepuţi de Spiritul Său, nu putem avea părtăşie cu aceste lucruri. Trebuie să le privim aşa cum sugerează apostolul, ca “lucrări neroditoare ale întunericului”. Prin acest cuvânt, neroditoare, apostolul, fără îndoială, a intenţionat să ne dea ideea că păcatul este distructiv în loc să fie productiv — că tendinţa lui este spre moarte. Dimpotrivă, tendinţa minţii noi a lui Cristos este rodnicie, dezvoltare, binecuvântare, ridicare, împrospătare. Lucrul acesta este adevărat nu numai la creştinul individual, ci, după cum sugerează cuvintele Domnului nostru, creştinul individual exercită o influenţă păstrătoare asupra altora; oriunde trăieşte este o lumină strălucitoare care împrăştie întunericul păcatului; este sarea pământului, ferind masa de stricare. Starea morală a lumii civilizate de astăzi este fără îndoială în mare parte datorită influenţei indirecte a Spiritului sfânt din poporul lui Dumnezeu — care, aşa cum declară apostolul, mustră lumea. Mustrarea păcatului de către noi poate fi prin epistolele vii ale vieţilor noastre care, ca lumini strălucitoare şi arzânde, trebuie să mustre întotdeauna prin manieră, privire, faptă şi ton, tot ce tinde spre întuneric şi păcat — “Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre drepte şi să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri”. Ocazional ar fi potrivit, şi mai rar încă ar fi de datoria noastră, să vorbim sau să acţionăm în opoziţie cu întunericul; dar lumina unei vieţi evlavioase, care mărturiseşte pentru adevăr şi dă dovadă de Spirit sfânt, este desigur una din cele mai puternice mustrări ale păcatului ce pot fi făcute.

R 2406, col. 2, par. 5:

Cei care se tem de Domnul, care-i respectă numele, care gândesc asupra Cuvântului Său, care caută să-I copieze dispoziţia şi să fie formaţi sub mâna providenţei divine, să aibă grijă ca clasa pe care am descris-o, despre care apostolul declară că invidia lor, răutatea, ura, cearta etc. sunt fapte ale diavolului, să nu aibă ocazii de a-şi face faptele lor rele. Ei trebuie să facă aceasta, mai întâi arătându-şi dezaprobarea vorbirii de rău şi a faptelor rele: şi cei care nu-şi pot arăta dezaprobarea prin cuvinte de sfat blând, arătând că astfel de lucruri nu sunt de la Dumnezeu, ci de la Adversar, ar trebui cel puţin să-şi arate dezaprobarea prin reţinerea oricărei aparenţe de acceptare a unui astfel de curs şi prin întreruperea conversaţiei, şi în general prin evitarea tovărăşiei acestora; şi printr-o atenţie mai strictă asupra cuvintelor şi purtării lor, pentru ca prin aceasta să “vestească virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”.

28. Este vorbirea de rău împotriva unui frate mai condamnabilă decât împotriva unuia din lume?

Tabernacolul, pag. 62, par. 3:

Ce lecţii ne transmit aceste lucruri? Că atâta vreme cât noi înşine suntem sacrificatori adevăraţi în “Sfânta", sau membri adevăraţi ai “casei credinţei" în “Curte", nu vom fi defăimători ai nici unuia dintre cei care sunt sacrificatori adevăraţi în timpul prezent. Nici nu vom fi orbiţi de răutate, ură, invidie sau ceartă — aşa încât să fim incapabili să vedem sacrificiile pe care Dumnezeu le acceptă. Ce vom zice deci, despre cei care odată erau “fraţi", părtaşi la aceleaşi sacrificii şi jertfitori la acelaşi “Altar de Aur" şi membri ai rânduielii preoţimii împărăteşti, care devin atât de schimbaţi, atât de stăpâniţi de un spirit împotrivitor, încât pot vorbi rău neîncetat despre confraţii lor preoţi! Trebuie desigur să ne “temem" pentru ei (Evr. 4:1), că au părăsit “Sfânta" şi “Curtea" şi au ieşit în afara oricărei relaţii cu Dumnezeu — în “întunericul de afară". Ar trebui să facem tot ce ne stă în putere să-i recâştigăm (Iac. 5:20), dar sub nici un considerent nu trebuie să părăsim “Sfânta" pentru a răsplăti rău pentru rău sau insultă pentru insultă. Nu, toţi cei care vreau să fie preoţi subordonaţi credincioşi, trebuie să meargă pe urmele Marelui Preot, să-şi iubească duşmanii şi să facă bine celor care îi persecută. Trebuie să-L imite pe Cel care, atunci “când era insultat, nu răspundea cu insulte; şi când suferea nu ameninţa, ci Se încredinţa în mâinile Celui care judecă drept". 1 Pet. 2:23.

R 3257, col. 2, par. 4, 5:

Declaraţia scripturală este “să nu vorbească de rău pe nimeni”, şi toţi care pot vedea chestiunea în adevărata ei lumină, aşa cum este prezentată mai sus, vor avea un zel pentru Dumnezeu şi pentru dreptate care va arde împotriva acestei nelegiuiri oriunde s-ar afla, în special în carnea sa. Dar dacă ar fi condamnabil a vorbi de rău o persoană, dacă ar fi contrar spiritului iubirii, Spiritului Domnului, cu cât mai rău trebuie să fie în ochii Domnului dacă fraţii Domnului s-ar vorbi de rău unul pe altul — ar vorbi de rău pe un membru al corpului Domnului! Cât de îngrozitor este gândul, cât de sigur este că un răufăcător ar pierde favoarea Căpeteniei şi în cele din urmă ar fi îndepărtat cu totul de la orice relaţie cu El şi cu corpul. Domnul Se referă la aceştia zicând: “Dai drumul gurii la rău şi limba ta urzeşte viclenie. Stai şi vorbeşti împotriva fratelui tău, defăimezi pe fiul mamei tale. Iată ce ai făcut şi Eu am tăcut. Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine. Dar te voi mustra şi îţi voi pune totul sub ochi!” Ps. 50:19-22.

29. Pentru a evita pălăvrăgeala, defăimarea şi vorbirea de rău, care este singurul mod scriptural potrivit de corectare a nedreptăţilor, reale sau imaginare?

Matei 18:15-17 “Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi fraţi, pentru ca orice cuvânt să fie sprijinit pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l adunării; şi dacă nu vrea să asculte nici de adunare, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş”.       

R 3594, col. 2, par. 4, până la 3595, col. 1, par. 6:

Vorbirea de rău, bârfa şi defăimarea sunt strict interzise pentru poporul lui Dumnezeu, fiind cu totul contrare spiritului iubirii — chiar dacă acel lucru rău este adevărat. Pentru a împiedica orice ar fi de natura defăimării, Scripturile marchează cu grijă numai un singur mod de a repara nedreptăţile, în Matei 18:15-17.

Chiar şi creştinii avansaţi par să fie complet în ignoranţă de această reglementare divină, şi de aceea creştinii declaraţi sunt adesea cei mai pronunţaţi bârfitori. Totuşi aceasta este una din puţinele porunci specifice date de Domnul nostru; şi luată în legătură cu declaraţia, voi sunteţi ucenicii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc, încălcarea ei constantă dovedeşte că mulţi nu sunt foarte avansaţi în ucenicie.

Să privim cu atenţie această regulă care, dacă ar fi urmată, ar împiedica pălăvrăgeala, “vorbirea de rău”, “bârfa”.

Prima ei prevedere, o discuţie numai între părţi, implică sinceritate din partea acuzatorului care gândeşte că a suferit, şi pe care aici îl vom numi A. Implică să nu gândească rău despre cel acuzat, pe care îl vom numi B. Ei se întâlnesc ca “fraţi”, fiecare gândind că el are dreptate, să discute chestiunea; să vadă dacă pot ajunge la aceeaşi vedere. Dacă ei sunt de acord, totul este bine; problema este rezolvată; pacea predomină; ruptura care ameninţa a fost evitată şi nici unul nu este cel mai înţelept.

Dacă ei nu pot fi de acord, A nu poate începe un scandal relatând versiunea lui — nici chiar prietenilor de încredere nu le poate destăinui chestiunea şi să zică: “Nu spune nimănui; şi în special să nu zici că eu ţi-am spus”. Nu; chestiunea este “între tine şi el îA şi Bş singur”. Dacă A consideră chestiunea importantă, aşa încât să vrea să urmărească subiectul mai departe, are o singură cale deschisă, şi anume, să le ceară altor doi sau trei să meargă cu el la B să asculte cazul de ambele părţi şi să spună judecata lor în privinţa părţilor corecte şi greşite. Aceştia trebuie să fie aleşi (1) ca persoane cu un caracter, o înţelepciune şi o minte sănătoasă în care A ar avea încredere, în cazul că aceştia ar favoriza punctul de vedere al lui B. (2) Trebuie aleşi în ideea ca B să le aprecieze sfatul, dacă judecata lor ar fi în favoarea lui A.  

Ar fi însă cu totul împotriva spiritului dreptăţii şi de asemenea împotriva spiritului instrucţiunilor Învăţătorului de aici, ca A să “discute” cu câţiva prieteni dintre care el ar dori să aleagă pe aceşti “doi sau trei fraţi”, ca să se asigure că i-ar favoriza varianta (fără să audă cealaltă variantă) şi ar merge la discuţii prejudiciaţi — cu gândul deja hotărât împotriva lui B. Nu; chestiunea este între A şi B singuri, până când doi sau trei ar fi aduşi să audă ambele părţi ale disputei în prezenţa ambelor părţi.

Dacă judecata “fraţilor” este împotriva lui B, el ar trebui să-i asculte, să le accepte opinia ca fiind cea justă, raţională — dacă nu implică vreun principiu la care nu poate consimţi în mod conştient. Dacă “fraţii” văd chestiunea din punctul de vedere al lui B, A trebuie să conchidă că după toate probabilităţile el a greşit; şi, dacă nu-l împiedică conştiinţa, să accepte poziţia şi să-şi ceară scuze de la B şi de la fraţi pentru deranjul cauzat de judecata sa slabă. Dar nici una dintre părţi nu este liberă să bârfească şi să spună chestiunea “confidenţial” altora.

Dacă decizia ar fi împotriva lui A, şi el ar gândi totuşi că a fost lezat şi nu i s-a făcut dreptate printr-o alegere slabă a sfătuitorilor, el ar putea (fără a încălca principiile aşezate de Domnul nostru) să cheme alţi sfătuitori şi să procedeze ca înainte. Dacă decizia lor ar fi împotriva lui, sau dacă ar simţi că nu se poate încrede în judecata nimănui, temându-se că toţi l-ar favoriza pe B, el ar trebui să-şi dea seama că cel puţin în parte necazul lui este îngâmfarea, şi ar face bine să postească şi să se roage şi să studieze mai atent liniile şi principiile dreptăţii. Dar A n-a obţinut nici un drept să spună ceva Bisericii sau altcuiva, nici în public nici în particular. Dacă spune, aceasta îl marchează imediat ca neascultător de Domnul şi pus în mişcare de un spirit rău, un spirit carnal — contrar spiritului adevărului, spiritului iubirii.

Dacă comitetul decide în parte împotriva lui B şi numai în parte în favoarea lui A, fraţii (A şi B) să se străduiască să vadă astfel lucrurile şi să aranjeze chestiunile amical. În acest caz n-ar fi nimic de spus în privinţa problemei — nimic ce nu-i priveşte pe alţii.

Dacă comitetul decide cu totul împotriva lui B şi cu totul în favoarea lui A, şi dacă B nu dă atenţie să repare răul făcut sau să înceteze a-l leza pe A, acesta din urmă nu este totuşi liber să bârfească; şi nu sunt nici fraţii din comitet. Dacă A consideră chestiunea suficient de importantă ca să justifice şi alte acţiuni, există numai o cale deschisă: el şi comitetul pot pune chestiunea în faţa Bisericii. Atunci Biserica poate asculta chestiunea, ambele părţi, şi oricare (A sau B) va refuza să recunoască sfatul Bisericii va fi considerat după aceea şi va fi tratat de către toţi ca un străin — nu ca unul din Biserică, să nu aibă părtăşie cu el; ca mort, până când se va căi şi se va reforma.

Datoria unui membru nu poate fi preluată de altul — fiecare trebuie să facă pentru sine potrivit regulii Domnului. Dar dacă în încălcarea poruncii Domnului o chestiune devine scandal şi tulbură Biserica şi o face de ruşine în ansamblul ei, atunci reprezentanţii grupului, aleşi în mod potrivit, trebuie să preia chestiunea. Ei trebuie să investigheze nu numai pe cei de la care a pornit acea dificultate, ci cu aceeaşi străduinţă să investigheze şi pe adevăraţii tulburători care au răspândit scandalul şi să-i mustre.

Dar orice mustrare trebuie să fie cu iubire, amintindu-şi că toţi suntem imperfecţi în unele privinţe. În fiecare caz, obiectivul trebuie să fie a corecta, nu a pedepsi. Domnul singur are autoritatea să pedepsească. Cel mult Biserica poate să-şi retragă părtăşia pentru un timp cu cel care nu se căieşte şi trebuie tot aşa de public să o restabilească atunci când este vizibilă căinţa. Scopul urmărit de Domnul este iubirea, bucuria, pacea noastră, şi acestea trebuie să le urmărim ca ucenici ai Săi. Orice alt curs va aduce în mod sigur daună.

Astfel a păzit Domnul pe ucenicii Săi adevăraţi de păcatul insidios al defăimării, care duce mai departe la alte fapte mai mari ale cărnii şi ale diavolului, şi opreşte creşterea în adevăr şi în spiritul iubirii. Şi să observăm de asemenea că acei care ascultă defăimările şi astfel încurajază pe defăimători în calea lor greşită, sunt părtaşi la faptele lor rele; parteneri vinovaţi în încălcarea poruncilor Învăţătorului. Poporul adevărat al lui Dumnezeu trebuie să refuze a asculta defăimările, şi să-i indice încălcătorului spre Cuvântul Domnului şi spre singura metodă autorizată acolo. “Suntem noi mai înţelepţi decât Dumnezeu?” Experienţa ne învaţă că nu putem avea încredere în judecata noastră şi suntem pe teren sigur numai când urmăm fără rezerve vocea Păstorului.

Vol. VI, pag. 414-417 — “Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta.” Vezi fragmentul la pag. 319.

30. Cum trebuie să procedăm în cazul vorbirii de rău împotriva unui Bătrân?

1 Tim. 5:19 “Împotriva unui bătrân să nu primeşti învinuire decât atunci când sunt doi sau trei martori.”

Vol. VI, pag. 293-294 — Acuzaţii împotriva bătrânilor:

“Împotriva unui bătrân să nu primeşti învinuire decât atunci când sunt doi sau trei martori.” 1 Tim. 5:19.

În această declaraţie apostolul recunoaşte două principii. (1) Că un Bătrân a fost deja recunoscut de adunare ca având un caracter bun şi nobil, şi că este în mod special serios cu Adevărul şi devotat lui Dumnezeu. (2) Că astfel de persoane, datorită proeminenţei lor în Biserică, vor fi marcate de Adversar ca obiective speciale ale atacurilor lui — obiective ale invidiei, răutăţii, urii şi conflictului din partea unora, întocmai cum a prevenit Domnul nostru — “Nu vă miraţi … dacă vă urăşte lumea”; “Ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră"; “Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Belzebul, cu cât mai mult vor numi aşa pe cei din casa Lui!” (1 Ioan 3:13; Ioan 15:18; Mat. 10:25). Cu cât fratele va fi mai credincios şi mai capabil, cu cât va fi mai aproape de asemănarea Învăţătorului său, cu atât alegerea sa ca Bătrân va fi mai potrivită; şi cu cât Bătrânul va fi mai credincios, cu atât mai sigur va avea ca duşmani — nu numai pe Satan şi pe mesagerii lui, ci şi pe toţi aceia pe care Satan îi va putea înşela şi induce în eroare.

Aceste motive trebuie să fie o garanţie pentru un Bătrân, împotriva condamnării lui pe cuvântul unei persoane, dacă altfel viaţa lui pare armonioasă. Cât priveşte bârfa sau zvonurile, ele nu trebuie luate deloc în considerare, fiindcă nici un adevărat tovarăş de jug, care recunoaşte regula Domnului (Mat. 18:15), n-ar răspândi zvonuri sau n-ar avea încredere în cuvântul celor care astfel ar nesocoti îndrumările Învăţătorului. Pentru a fi ascultaţi, acuzatorii trebuie să pretindă că au fost martori. Şi chiar dacă doi sau mai mulţi martori ar face acuzaţii, n-ar exista altă cale de a audia cazul decât cea numită deja. O persoană care aduce acuzaţii împotriva Bătrânului trebuie, după ce discuţia personală a eşuat, să ia cu el alţi doi sau trei care vor deveni astfel martori la nesupunere. Apoi chestiunea, încă necorectată, ar putea fi adusă de către Timotei sau de către altul înaintea Bisericii etc.

De fapt, această acuzaţie în faţa a doi sau trei martori fiind cerinţa în privinţa tuturor membrilor, lasă loc presupunerii că apostolul pretindea doar că un Bătrân trebuie să aibă toate drepturile şi privilegiile garantate oricărui frate. Poate că unii ar fi înclinaţi să susţină că deoarece un Bătrân trebuie să “aibă mărturie bună" nu numai în Biserică ci şi în afara ei, acesta ar trebui să fie judecat pentru cea mai mică acuzaţie, datorită poziţiei sale influente. Dar cuvintele apostolului stabilesc faptul că şansele unui Bătrân trebuie să fie egale cu ale celorlalţi.

Această chestiune a martorilor trebuie să fie adânc imprimată în mintea fiecărei Creaturi Noi. Ceea ce alţii pretind a şti şi ceea ce spun în mod defăimător nu trebuie nici măcar luat în seamă — nu trebuie primit. Dacă doi sau trei, urmând îndrumările Domnului, aduc acuzaţii împotriva cuiva, nu muşcător şi defăimător, ci după instrucţiuni — în faţa Bisericii, aceştia nu trebuie crezuţi nici atunci; dar atunci va fi timpul potrivit ca Biserica să asculte cazul — să asculte ambele părţi în prezenţa ambilor, şi apoi să se ia o decizie în frică de Dumnezeu şi să se dea un sfat, în aşa mod exprimat încât să-l ajute pe vinovat să se întoarcă la dreptate şi nu să-l împingă în întunericul din afară.

Vol. VI, pag. 418, par. 1, 2:

Ar putea fi la fel ca şi în cazul unei nedreptăţi individuale, dacă păcatul n-ar fi de domeniu pu-blic. Dar dacă problema ar fi cunoscută public, ar fi de datoria bătrânilor să-l citeze pe ofensator în faţa Bisericii pentru judecare, fără vizitele preliminare private, fiindcă publicitatea l-a făcut să treacă de domeniul rezolvării private. Tot aşa, dacă ar fi un caz de defăimare a bătrânilor sau a vreunuia dintre ei, cazul ar trebui audiat de către Biserică, şi nu în particular, deoarece defăimătorii, dacă în deplină cunoştinţă au gândit că au o cauză bună, totuşi au neglijat regula Domnului (“Du-te … între tine şi el singur”, iar apoi “mai ia cu tine unul sau doi fraţi”) şi au răspândit poveşti scandaloase şi defăimătoare, prin aceasta au dus cazul în afara puterii de îndreptare individuală şi l-au făcut caz pentru Biserică.

În asemenea cazuri ar fi potrivit ca Bătrânul defăimat să convoace consiliul Bătrânilor ca reprezentanţi ai Bisericii, să nege calomniile şi să ceară ca defăimătorii să fie traşi la răspundere în faţa Bisericii pentru acuzaţiile de defăimare şi mărturie mincinoasă, deoarece ofensa lor a fost faţă de Biserică (1) prin aceea că a fost contrară regulilor aşezate de Capul Bisericii şi contrară decenţei şi bunelor moravuri; şi (2) deoarece defăimarea fiind la adresa unui Bătrân ales de Biserică, a fost astfel defăimare la adresa întregii Biserici care l-a ales. Defăimătorii ar trebui să fie condamnaţi şi mustraţi, cerându-li-se să-şi recunoască greşeala; dar după ce s-ar face acest lucru ei ar avea dreptul să facă demersuri împotriva Bătrânului presupus a fi în eroare, întocmai cum ar fi trebuit să facă de la început.

31. De ce este este “înfrânarea limbii” o cerinţă esenţială pentru un Bătrân?

Iacov 3:2 “Toţi greşim în multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul.”

R 2447, col. 2, par. 2:

Servitorii publici ai Bisericii sunt într-o măsură în mod special “limbile” ei, şi ce influenţă au ei pentru bine sau pentru rău, în binecuvântarea şi zidirea poporului Domnului, sau în lezarea lor! Cât este de necesar ca toţi servitorii-limbă ai Corpului Domnului să fie din aceia, şi numai din aceia, care sunt de acelaşi spirit cu El! Influenţa lor se întinde nu numai peste aceia care sunt din Biserică, ci într-o măsură considerabilă sunt purtători de cuvânt auziţi în afară. Şi acelaşi principiu se aplică la fiecare membru individual al Bisericii, în folosirea mădularului său, limba. El o poate folosi înţelept sau neînţelept, cu înţelepciune cerească sau cu înţelepciune pământească. O poate folosi pentru ceartă şi pentru dărâmarea credinţei şi caracterului fraţilor, răsturnând iubirea şi încrederea, sau o poate folosi în zidirea acestor haruri ale spiritului. Câţi au dovedit adevărul cuvintelor apostolului, că limba are mari posibilităţi, fie pentru întinarea întregului corp, Biserica, şi aruncarea în foc a întregului curs al vieţii, stârnind otrăvurile şi înclinările rele ale naturii decăzute! Ce puţini din poporul Domnului au cucerit limba până la măsura aducerii ei în supunere la voinţa lui Dumnezeu, pentru ca ea să slujească binele, şi numai binele, tuturor celor cu care vin în contact. Haideţi, preaiubiţilor, să fim pe deplin hotărâţi ca prin harul divin (promis să ne ajute), anul acesta să dea dovadă de mare progres în stăpânirea acestui membru atât de important al corpului nostru, aducându-l în deplină supunere şi ascultare şi serviciu pentru Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor — Cel care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.

R 2157, col. 1, par. 1:

În alegerea conducătorilor pentru adunări, calificarea în privinţa “limbii” să nu fie trecută cu vederea. Cei cu limbă înfocată nu trebuie să fie aleşi, ci acei mai blânzi, mai moderaţi, care îşi “pun frâu” limbii şi care se străduiesc cu grijă să “vorbească aşa cum ar fi cuvintele lui Dumnezeu” numai. Astfel de limbi constrâng, în timp ce altele mai frecvent rănesc şi resping. Cuvântul Domnului este viu, puternic şi ascuţit, şi taie “intenţiile inimii” fără adaosuri umane aspre, muşcătoare şi necaritabile care să-l întărească. De aceea avem instruirea divină să “spunem adevărul în dragoste”. 

Vol. VI, pag. 249, par. 2:

Aceştia trebuie să fie bărbaţi generoşi, bărbaţi cu viaţa curată, având doar o singură soţie; şi dacă au copii, trebuie să se remarce în ce măsură părintele a exercitat o influenţă sănătoasă în familia sa — pentru că, trebuie gândit că dacă el a fost neglijent în datoria faţă de copiii săi, va fi probabil neînţelept sau neglijent şi în sfaturile şi slujirile sale generale printre copiii Domnului în Ecclesie, în Biserică. Să nu fie mincinos sau înşelător, nici certăreţ sau gâlcevitor. Trebuie să aibă reputaţie bună printre cei din afara Bisericii; nu fiindcă lumea va iubi vreodată sau va aprecia în mod corect pe sfinţi, dar lumea ar trebui cel puţin să nu aibă pricină de a arăta ceva în defavoarea caracterului lor în privinţa onestiei, corectitudinii, moralităţii, sincerităţii. Nu exis-tă limită în privinţa numărului de bătrâni în Biserică sau Ecclesie.

32. Cum putem cere sfaturi fără a vorbi de rău?

Vol. VI, partea de sus a paginii:

A le spune altora despre rău, la început sau după aceea, este crud, neiubitor — contrar Cuvântului şi Spiritului Capului nostru. Problema nu trebuie să fie spusă nici măcar pentru a cere sfat: noi avem sfatul Domnului şi trebuie să-l urmăm. Dacă este un caz deosebit, să se ceară sfatul celui mai înţelept dintre bătrâni în legătură cu un caz ipotetic, aşa încât să nu se dezvăluie adevăratul necaz şi adevăratul vinovat.

33. Care este relaţia între “bârfă şi vorbire de rău”?

Vol. VI, pag. 583, par. 1, până la 586 — Amestec conştiincios. Vezi fragmentul la pag. 320.

Vol. VI, pag. 408, par. 1-3

“Din plinătatea inimii vorbeşte gura”; aşa că atunci când pălăvrăgim despre alţii, “ne amestecăm” în treburile lor, dovedeşte că un colţ mare din inima noastră, dacă nu mai mult, este gol în privinţa iubirii şi harului lui Dumnezeu. Acest gând ar trebui să ne ducă imediat la tronul harului şi la Cuvânt pentru umplerea cu Spirit aşa cum a promis Domnul celor care înfometează şi însetează după el. Dacă, mai rău decât pălăvrăgeala goală şi amestecul în treburile altora, ne place să auzim şi să vorbim de rău pe alţii, starea inimii este încă şi mai rea: se revarsă de amărăciune — invidie, răutate, ură, ceartă. Iar aceste caracteristici, după cum spune apostolul, sunt “fapte ale cărnii şi diavolului” (Gal. 5:19-21). De-am putea lua “Creaţia Nouă” prin surprindere şi de-am trezi-o complet asupra acestui subiect; căci dacă faceţi aceste lucruri veţi cădea negreşit, şi unora ca aceştia nu li se va da nici o intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos.

Pregătirea pentru Împărăţie ne conduce tocmai în direcţia opusă, după cum spune apostolul: “Să uniţi cu credinţa voastră … răbdarea … dragostea de fraţi, iubirea … Căci dacă faceţi lucrul acesta nu veţi aluneca niciodată; căci … vi se va da din belşug intrare în Împărăţie” (2 Pet. 1:5-11). Apostolul Iacov este foarte clar asupra acestui subiect şi spune: “Dacă aveţi în inimile voastre gelozie amară şi ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, sufletească, demonică" (Iac. 3:14, 15). Oricine are astfel de spirit defăimător şi amar, are tocmai contrariul Spiritului lui Cristos, Spiritului sfânt, spiritului Iubirii: acesta să nu se mintă nici pe sine nici pe alţii — să nu se laude cu ruşinea sa — să nu pună astfel întunericul în locul luminii, spiritul lui Satan în locul Spiritului Celui Uns.

Continuând, apostolul arată că secretul confuziei şi neliniştii care a tulburat poporul Domnului din toate timpurile este starea necurată, doar parţial sfinţită a inimii, zicând: “Căci acolo unde este invidie şi ceartă, este dezordine înelinişte, tulburareş şi orice lucru rău” (Iac. 3:16). Dacă acestor buruieni ale naturii vechi decăzute li se permite să crească, ele nu numai că vor fi vătămătoare, dar treptat ele se vor îngrămădi şi vor ucide toate florile şi darurile dulci şi frumoase ale Spiritului.

34. Cum trebuie să ne ajute Regula de Aur să biruim vorbirea de rău şi presupunerea de rău?

Vol. VI, pag. 407 — Noi trebuie să ne judecăm pe noi înşine:

“Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi îpedepsiţi, corectaţi de Domnulş.” 1 Cor. 11:31.

Regula de Aur va rezolva desigur această dispoziţie de “a pălăvrăgi” despre alţii şi despre afacerile lor. Care bârfitor vrea să fie bârfit? Care palavragiu vrea să i se discute problemele, necazurile şi slăbiciunile, fie în public fie confidenţial? “Lumea” nu prea are de vorbit altceva decât bârfe şi scandal, dar Noua Creaţie ar trebui să fie de preferinţă mută până când iubirea şi planul lui Dumnezeu îi va fi dat marea temă despre care au cântat îngerii — “Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui!” Atunci “cuvintele gurii lor şi cugetarea inimii lor” vor fi plăcute Domnului şi o binecuvântare pentru cei cu care vin în legătură.

Apostolul, comentând despre limbă, arată că acest mădular mic al corpului nostru are mare influenţă. Ea ar putea răspândi cuvinte blânde care să nu moară niciodată, ci să continue mereu şi mereu, binecuvântând pe cei vii, iar prin ei pe cei încă nenăscuţi. Sau, “plină de o otravă de moarte”, ea poate răspândi seminţele otrăvitoare ale gândului ca să amărască viaţa unora şi să strice şi să zdrobească viaţa altora. Apostolul spune — “Cu ea binecuvântăm îonorămş pe Domnul şi pe Tatăl, şi tot cu ea blestemăm îrănimş pe oameni … Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei! Oare din aceeaşi deschidere a izvorului ţâşneşte şi apă dulce şi apă amară?” Iac. 3:8-11.

R 3030, col. 1, par. 1, până la col. 2, par, 1 — “Să nu”:

Apostolul explică faptul că poruncile decalogului au fost numai încercări de a aduce omului natural înţelegerea adevăratului spirit al legii divine. Şi totuşi interzicerile legii, “Să nu”, în privinţa diferitelor lucruri care ar fi dăunătoare aproapelui, n-ar putea exprima niciodată caracterul cuprinzător al voinţei divine. Interdicţiile din decalog au fost destul de potrivite pentru “casa servitorilor”, dar când a fost instituită “casa fiilor” (Evr. 3:5, 6), şi când aceşti fii au fost concepuţi de Spirit sfânt, aşa încât ei au putut aprecia legea Iubirii, aceasta a fost pusă în locul lui, fiind mai înaltă în toate felurile şi mai cuprinzătoare decât interdicţiile decalogului. Să nu comiţi adulter; să nu ucizi, să nu furi; să nu faci mărturie mincinoasă; să nu râvneşti — fiindcă toate aceste lucruri sunt contrare legii Iubirii, singura sub care este pusă “noua creaţie”.

Dar legea Noului Legământ — Iubirea — este în aşa fel mai cuprinzătoare decât decalogul care a fost baza Legământului Iudaic, încât, dacă este vreo poruncă, vreun lucru care să fie interzis, vreun lucru contrar legii lui Dumnezeu, acesta este cuprins pe scurt în declaraţia: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Legea iubirii marchează ca încălcări multe lucruri care n-ar fi fost încălcări ale decalogului: de exemplu, decalogul poruncea casei servitorilor să nu facă mărturie mincinoasă împotriva aproapelui; dar legea iubirii spune casei fiilor să “nu vorbească de rău pe nimeni” chiar dacă astfel de mărturie n-ar fi mincinoasă; ea îi instruieşte încă mai departe, ca, chiar dacă este necesar să spună un adevăr neplăcut — dacă aceasta devine o datorie sau obligaţie a legii — adevărul trebuie spus fără sarcasm, ură, răutate, invidie sau ceartă. O, ce lecţie valoroasă ar fi pentru casa fiilor dacă ar putea înţelege cu toţii acest gând cuprinzător — dacă obligaţiile lor nu numai unii faţă de alţii şi faţă de familiile şi prietenii lor, dar şi faţă de aproapele şi faţă de vrăjmaşii lor — de a-i iubi, de a le lua în considerare interesele şi binele gene-ral, încât să nu facă şi să nu spună nimic contrar, ci cu bucurie, cu sacrificiul comodităţii lor, să-i ajute în toate modurile — “făcând bine la toţi oamenii, dar mai ales celor din casa credinţei!” Aceasta este a iubi pe aproapele nostru cum ne iubim pe noi înşine — nu cum ne iubeşte el.

Aceasta este Regula de Aur

— Iubirea —

Deoarece iubirea produce binecuvântări aproapelui şi caută binele lui, în mod natural înseamnă că “dragostea nu face rău aproapelui”. Nu vom căuta noi, ca popor consacrat al Domnului, să punem în practică această lecţie în viaţa noastră zilnică? Nu vom învăţa noi să analizăm cuvintele gurii noastre şi să ne amintim că putem lovi şi răni un frate sau un semen la fel de grav şi încă mai grav cu limba decât cu mâna? Nu vom învăţa noi oare că până şi prin menţionarea a ceva lipsit de amabilitate în privinţa fratelui sau a aproapelui, în mod sigur îi facem rău, îi aducem daună —  dăunându-i reputaţiei şi stării — oricât ar fi de adevărat lucrul lipsit de amabilitate; şi că făcând astfel încălcăm legea lui Dumnezeu, legea iubirii? Nu vom învăţa noi oare că singurul caz în care avem dreptul să menţionăm un lucru lipsit de amabilitate ar fi cazul în care l-am vedea pe fratele sau pe aproapele în pericol de a i se aduce daună din partea altuia, şi astfel din iubire pentru el l-am atenţiona ca să-l prevenim asupra sursei pericolului?

Să fim siguri că această prevenire a fost necesară înainte de a o face; şi ea ar trebui exprimată în astfel de cuvinte cum ar dicta iubirea sinceră faţă de cel periculos. Nu vom învăţa noi oare să gândim caritabil despre cuvintele şi acţiunile altora şi să presupunem că intenţiile lor sunt bune, până când vom avea dovada clară a contrariului: şi nu vom învăţa noi oare că apoi trebuie să mergem la încălcător, singur, după Matei 18:15; apoi, dacă situaţia o cere şi chestiunea este de importanţă vitală, luând cu noi alţi doi, corecţi şi imparţiali în judecată, ca în prezenţa răufăcătorului aceştia să poată auzi de la el precum şi de la noi şi să-şi spună judecata sau opinia? Şi chiar dacă ei sunt de acord cu noi şi răufăcătorul nu s-a corectat încă şi dauna noastră încă persistă, noi nu suntem liberi sub legea iubirii să menţionăm altora cazul, ci să cerem o întâlnire a întregii adunări, şi acolo, de faţă cu cel condamnat, să fie o audiere şi o judecată a Bisericii în privinţa acelei chestiuni.

Să învăţăm tot mai amănunţit sensul acestor expresii: “Dragostea nu face rău aproapelui”; şi “Să nu vorbească de rău pe nimeni”. Iubirea este împlinirea legii; şi inima noastră, cel puţin, trebuie să împlinească această lege — orice greşeli de vorbire sau faptă am putea face neintenţionat — altfel nu putem spera să fim socotiţi că am ajuns la ţinta pentru care suntem chemaţi să alergăm cu răbdare. Se va cere răbdare în lucrul cu noi înşine şi în aducerea inimilor noastre în conformitate cu această lege divină, dar este necesar, şi cu cât mai devreme şi mai perseverent este întreprinsă, cu atât mai mari şi mai sigure vor fi binecuvântările şi acceptarea noastră finală la comoştenire în Împărăţie.

R 2688, col. 2, par. 2, 3:

Dar, deşi această regulă învaţă astfel dreptatea, ea o depăşeşte pe aceasta şi învaţă bunăvoinţa — o astfel de bunăvoinţă şi atât de multă, cum noi, cu o minte potrivit echilibrată, am fi dispuşi să cerem de la alţii dacă noi am fi cei în nevoie, la strâmtoare. O, ce caractere spirituale dezvoltate ar deveni toţi sfinţii adevăraţi ai Domnului sub influenţa acestei Reguli de Aur! Nu numai că le-ar afecta acţiunile vieţii, făcându-i mai întâi drepţi faţă de toţi cei cu care ar avea de-a face, apoi în mod binevoitor înclinaţi faţă de toţi cei care ar avea nevoie de ajutorul lor, în oricare grad ar putea ei să ajute fără să le dăuneze altora — şi în plus, aceeaşi lege pusă în aplicare s-ar extinde asupra fiecărui cuvânt al lor. Sub reglementările acestei măsurători de aur, ce puţine cuvinte amarnice, mânioase sau defăimătoare s-ar folosi — căci ce puţini ar fi aceia cărora le-ar plăcea ca alţii să le folosească faţă de ei sau despre ei — să le vorbească mânios şi înverşunat sau ranchiunos, sau să-i defăimeze. Nu este de mirare că apostolul ne spune că acei care s-au îmbrăcat cu Cristos trebuie să se dezbrace de toate acestea — mânie, răutate, ceartă, ură, invidie, defăimare etc. Mai mult, această Regulă de Aur ar conduce la cuvinte amabile, acţiuni blânde, purtare atentă; căci cine n-ar vrea acestea de la aproapele său? După cum declară iarăşi apostolul, noi trebuie să ne îmbrăcăm cu harurile creştine, ca: blândeţea, smerenia, răbdarea, îndelunga răbdare, amabilitatea frăţească, iubirea. Col. 3:8-10, 12-15.

Această Regulă de Aur, începând cu acţiunile exterioare şi progresând la cuvinte, se va extinde foarte rapid la gânduri; şi aşa cum noi n-am dori ca alţii să gândească fără generozitate sau josnic despre noi, nici să dea o interpretare rea fiecărui fapt al vieţii noastre, ci am vrea să vadă mai degrabă generos şi iubitor cuvintele şi faptele noastre, tot aşa noi, la rândul nostru, găsim că sub influenţa Regulii de Aur, gândurile noastre despre alţii ar deveni mai generoase, mai nobile, mai puţin suspicioase etc.

35. Care este singura excepţie de la această regulă “Să nu vorbească de rău pe nimeni”?

R 2445, col. 1, par. 1:

Singura excepţie de la această regulă “Să nu vorbească de rău pe nimeni” ar fi acolo unde am şti că este absolută necesitate să facem cunoscut un rău — unde relatarea răului ar fi contrară dorinţelor inimii noastre şi se face numai din necesitate — datorită iubirii pentru alţii care, dacă nu sunt informaţi, ar putea fi lezaţi. De exemplu, legea ţării cere ca, dacă ştim că s-a comis o crimă, n-ar fi considerată defăimare, ci dimpotrivă, ar fi considerată o datorie, să se facă cunoscute reprezentanţilor legii faptele (nu suspiciunile) pe care le-am observat. Tot aşa, dacă am şti despre o slăbiciune la un frate sau la o soră şi ne-am da seama că ar fi pe cale să fie puşi într-o poziţie periculoasă, fiindcă alt frate sau soră n-ar şti despre acea slăbiciune, ar putea fi de datoria noastră să facem cunoscut fie persoanei, fie adunării care ar putea fi lezată, atât din ceea ce ştim despre fapte (nu suspiciuni), cât ar fi necesar să-i apărăm împotriva lezării prin slăbiciunea menţionată. Dar aceasta n-ar fi vorbire de rău, ci, dimpotrivă, ar fi vorbire cu un motiv bun, cu intenţia păzirii acelei părţi de ispita extraordinară, şi a păzirii celeilalte părţi de lezare. Şi înainte de a spune ceva despre subiect, să ne asigurăm în mod foarte clar conştiinţa, că motivul pentru care vorbim este unul bun, nu unul rău, că suntem pe cale să ne folosim limba pentru a binecuvânta, nu pentru a leza. Şi chiar şi atunci, îndemnaţi de spiritul iubirii şi amabilităţii faţă de fratele slab, precum şi faţă de ceilalţi, să evităm a menţiona chiar şi un singur lucru care n-ar fi necesar pentru obiectivul avut în vedere.

36. Ce inspiraţie putem primi din exemplul lui Isus?

1 Pet. 2:23 “Când era insultat, nu răspundea cu insulte; şi când suferea, nu ameninţa, ci Se încredinţa în mâinile Celui care judecă drept.”

R 2879, col. 2, par. 1, 2:

Oamenii combativi sunt gata întotdeauna (cât timp sunt în trup) să se răzbune; dar cei care au învăţat de la Domnul lecţia stăpânirii de sine şi care au dezvoltat smerenia, amabilitatea frăţească şi mila, vor fi pregătiţi să îndeplinească cerinţele textului nostru — să nu întoarcem rău pentru rău sau insultă pentru insultă. Şi privind la Domnul ca model, ei vor vedea cum a făcut El, că atunci “Când era insultat, nu răspundea cu insulte”. Nu fiindcă vrăjmaşii Lui au găsit în El ceva ce putea fi potrivit şi pe drept insultat şi vorbit de rău — nu fiindcă vrăjmaşii Lui au fost atât de aproape de perfecţiune încât El n-a putut găsi nimic la ei de insultat şi de vorbit de rău; ci fiindcă a fost atât de plin de supunere la voinţa divină, încât a putut să ia asupra Sa batjocurile şi ocările poporului şi să le poarte cu umilinţă şi răbdare, şi să-Şi aducă aminte că tocmai pentru aceasta a fost chemat, să îndure cu răbdare şi să înveţe lecţiile, să Se dovedească credincios şi să-Şi dezvolte şi demonstreze adevăratul caracter, să simtă şi să manifeste milă pentru popor, în orbirea şi ignoranţa lor, şi iubirea Sa faţă de ei.

Aşa trebuie să fie şi cu noi pe măsură ce creştem în asemănarea caracterului Domnului nostru. Şi noi vom fi mai puţin înclinaţi să ocărâm pe cei care ne ocărăsc şi să insultăm pe cei care ne insultă. Şi noi vom fi gata să suferim pierderea tuturor lucrurilor, şi s-o facem cu bucurie, da, chiar să ne bucurăm în încercările şi dificultăţile de acum, ştiind, după cum declară apostolul, că acestea produc pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă. Observăm aici armonia între declaraţia lui Petru şi aceea a Domnului nostru în legătură cu aceasta: “Binecuvântaţi pe cei care vă blestemă; binecuvântaţi şi nu blestemaţi” (Filip. 3:8; 2 Cor. 4:17; Mat. 5:44; Rom. 12:14). Astfel apostolul spune că trebuie mai degrabă să dăm binecuvântări. Dacă n-am ajuns încă la acest standard înalt care este la sfârşitul alergării, ţinta iubirii desăvârşite, unde iubim pe vrăjmaşii noştri şi suntem gata, dispuşi, doritori să-i binecuvântăm, să-i ajutăm, să dorim ridicarea lor din întuneric şi degradare, şi să dorim şi să facem tot ce putem în armonie cu planul divin, să nu fim descurajaţi; ci să continuăm cu perseverenţă, pentru a ajunge cât se poate de repede la acest punct, care este ţinta caracterului desăvârşit. Căci, aşa cum zice apostolul, chiar “la aceasta suntem rânduiţi, să moştenim o binecuvântare”.

Mana 7 decembrie:

“Când era insultat, nu răspundea cu insulte.” 1 Pet. 2:23.

Nu fiindcă vrăjmaşii Lui au găsit în El ceva ce putea fi potrivit şi pe drept insultat şi vorbit de rău — nu fiindcă vrăjmaşii Lui au fost atât de aproape de perfecţiune încât El n-a putut găsi nimic la ei de insultat şi de vorbit de rău; ci fiindcă a fost atât de plin de supunere la voinţa divină, încât a putut să ia asupra Sa batjocurile şi ocările poporului şi să le poarte cu umilinţă şi răbdare, şi să-Şi aducă aminte că tocmai pentru aceasta a fost chemat, să îndure cu răbdare şi să înveţe lecţiile, să Se dovedească credincios şi să-Şi dezvolte şi demonstreze adevăratul caracter, să simtă şi să manifeste milă pentru popor, în orbirea şi ignoranţa lor, şi iubirea Sa faţă de ei.

R 3091, col. 2, par. 2:

Este plăcut să observăm în trecere cuvintele generoase ale lui Caleb în privinţa celor zece iscoade care erau cu Iosua şi cu el, şi care au adus veşti rele. Aici ar fi fost o bună ocazie pentru un om josnic să fi vorbit rău despre însoţitorii săi şi să se fi străduit să-şi slăvească propria credincioşie şi aceea a lui Iosua în contrast cu necredincioşia celor zece. Dar nu; el a trecut generos peste conduita lor greşită prin cuvinte cât se poate de blânde, şi departe de a-i denunţa şi a-i insulta, el a vorbit despre ei ca “fraţii mei”. Israelitul spiritual trebuie să aibă aceeaşi dispoziţie, numai că la noi trebuie să fie mai pronunţată decât la Caleb, fiindcă noi, fiind unşi cu Spirit sfânt şi prin această ungere învăţând multe din “lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”, ne putem bine judeca după un standard mult mai înalt decât vreunul pe care l-a cunoscut Caleb; desigur, israeliţii spirituali au mare avantaj în toate felurile asupra israeliţilor naturali. De aceea, ori de câte ori îi auzim pe aceia care declară viaţă nouă şi realizări mari de har, vorbind de rău pe fraţii lor, trebuie să ne amintim Cuvântul Domnului că insultătorii nu vor avea parte în Împărăţia lui Dumnezeu; să ne amintim că este scris despre Domnul nostru că atunci “când era insultat, nu răspundea cu insulte”; să ne amintim că vorbirea de rău este clasificată de apostol printre faptele cărnii şi ale diavolului, şi conduita lui Mihail, arhanghelul, este pusă în faţa noastră ca un exemplu strălucit de bună-cuviinţă, prin aceea că El n-a adus o acuzaţie de ocară împotriva lui Satan, ci a spus numai: “Domnul să te mustre”; trebuie de asemenea să ne amintim declaraţia specifică a apostolului, că vorbirea de rău este parte din murdăria cărnii de care noi, ca popor al lui Dumnezeu, trebuie să ne curăţim dacă vrem să-I fim plăcuţi Lui, prin Isus Cristos Domnul nostru; şi cei care insultă “nu vor moşteni împărăţia lui Dumenzeu”. 1 Cor. 6:10.

37. Cum putem birui presupunerea de rău şi vorbirea de rău?

(a) Prin curăţirea inimii.

Proverbe 4:23 “Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice este de păzit; căci din ea ies izvoarele vieţii.”

Vol. VI, pag. 409, par. 2: 

Va fi zadarnic să ne străduim a ne curăţi carnea şi a ne înfrâna limba dacă neglijăm inima, mintea, spiritul, în care se nasc gândurile, care doar se manifestă în murdăria cărnii — prin cuvinte şi fapte. Numai prin rugăciune şi perseverenţă se poate realiza această curăţire care este necesară pentru a avea o parte în Împărăţie — “ducând până la capăt sfinţirea în frică de Dumnezeu”. Dar noi nu putem spera că vom putea efectua o curăţire absolută a cărnii. Domnul cere o curăţire absolută a voinţei, a inimii, a spiritului (implicând o curăţire cât se poate de completă a cărnii şi a limbii). Acolo unde El vede inima curată şi loială faţă de El, faţă de spiritul Său şi faţă de legea Iubirii, va da, la timpul cuvenit, corpul nou potrivit pentru ea. “Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” Mat. 5:8.

(b) Prin rugăciune.

Psalmul 141:3 “Pune, Doamne, o strajă gurii mele şi păzeşte uşa buzelor mele!”

Psalmul 19:12-14 “Cine îşi cunoaşte greşelile? Iartă-mi greşelile pe cari nu le cunosc! Păzeşte de asemenea pe robul Tău de păcate de mândrie, ca să nu pună ele stăpânire peste mine! Atunci voi fi integru, nevinovat de un păcat mare. Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele, şi cugetarea inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Răscumpărătorul meu!”

R 2249, col. 3, par. 2:

Nu trebuie să căutăm ajutor divin cu mult înainte, ca, de exemplu, să fim păziţi tot anul care vine, sau luna care vine, sau săptămâna care vine: mai degrabă trebuie să ştim că dacă am făcut legământ cu Domnul şi suntem ai Lui, El este aproape de noi întotdeauna şi în fiecare încercare, în fiecare ispită; şi ajutorul Lui este la dispoziţia noastră, dacă doar îl acceptăm şi acţionăm în conformitate. Ca atare, rugăciunile noastre trebuie să fie pentru ajutor în timp de lipsă, precum şi rugăciuni generale pentru binecuvântarea şi grija Domnului pentru fiecare zi. În momentul ispitei inima să se ridice în deplină siguranţă a credinţei către Marele Stăpân, recunoscând iubirea, înţelepciunea şi puterea Sa de a ne ajuta şi bunăvoinţa Sa de a face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor care-L iubesc. Dacă la vreme de nevoie cerem ajutorul Său, ruga aceasta cu siguranţă va întoarce spre noi sfatul, ajutorul şi puterea Domnului pentru dreptate, adevăr, curăţenie şi iubire, şi astfel vom învinge în fiecare ceas, în fiecare zi, şi în cele din urmă vom fi biruitori.

(c) Prin ţinerea minţii umplută cu gânduri curate şi sfinte.

  Filip. 4:8 “Încolo, fraţilor, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă gândiţi.”

R 2890, col. 2, par. 3, până la sfârşitul subtitlului — Controlul gândirii:

Unii sunt înclinaţi să creadă că deoarece creierul omului diferă într-o anumită măsură de la om la om, de aceea, gândirea lor trebuie să fie în mod necesar diferită; într-un cuvânt, că omul poate gândi numai în armonie cu construcţia creierului său. Dar noi spunem: Nu este aşa; fiecare om poate învăţa să-şi cântărească şi să-şi echilibreze propriile gânduri, să le înfrâneze pe unele şi să le încurajeze pe altele; dar pentru a face aceasta, fiecare trebuie să aibă în faţa sa un ideal de caracter care să fie copiat. Gândurile pot fi copiate întocmai cum pot fi copiate cuvintele şi acţiunile: voinţa este la cârmă şi ea trebuie să decidă ce gânduri şi sentimente va întreţine şi va încuraja, şi ce gânduri va respinge. Prin urmare, este necesar, mai întâi de toate, ca voinţa să fie corect îndrumată, şi apoi să fie tare şi să-şi folosească puterea în stăpânirea gândirii; în înfrânarea acelor gânduri care sunt recunoscute ca rele şi în stimularea acelora pe care ea le recunoaşte ca bune, de ajutor, benefice. Voinţa, în Scripturi numită “inimă”, este ca atare solicitată de Domnul, deoarece El caută acum printre oameni un “popor care să fie al Lui”. Mesajul este: “Fiule, dă-Mi inima ta” — voinţa ta. Această cerere nu le este adresată păcătoşilor cu voia, căci ei nu sunt recunoscuţi şi numiţi copii ai lui Dumnezeu, ci copii ai Celui Rău. Cei pe care Dumnezeu îi recunoaşte ca fii ai Săi sunt aceia care au fost aduşi în armonie cu El prin iertarea păcatelor, prin căinţă şi credinţă în Isus Cristos, Răscumpărătorul. Acestora Domnul le face cunoscut că dacă vreau să meargă spre “cele ce aparţin oamenilor desăvârşiţi” — spre atingerea deplină a scopurilor Sale îndurătoare în privinţa lor, singura cale potrivită pentru ei ar fi să-şi dea inima, voinţa în consacrare Lui.

Inima, voinţa astfel predată lui Dumnezeu, caută să cunoască voia lui Dumnezeu, să înţeleagă gândul divin şi să i se supună în cuvânt şi faptă; şi în măsura în care este atinsă această stare a minţii noi, în aceeaşi măsură va începe să fie o înnoire de viaţă în toate privinţele; în ambiţii, speranţe, sentimente şi eforturi. Pentru acest motiv le este dată credincioşilor revelaţia voinţei şi planului divin — pentru ca, crescând în cunoştinţa acestuia, gândind la aceste lucruri, umplându-şi mintea cu voinţa şi planul divin, influenţa transformatoare să se extindă la fiecare aspect al vieţii.

R 3129, col. 2, par. 1-4:

Câţi (cât de puţini!) pot spune ce zice apostolul în versetul 9? “Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine şi ce aţi văzut în mine, acestea să le faceţi.” Acesta trebuie să fie standardul fiecărui creştin, pentru că fiecare este reprezentantul Domnului, ambasador pentru El; ca atare, cât depinde de ei, purtarea şi cuvintele lor să fie ca nişte epistole vii, citite de fraţi şi de lume ca să le fie de folos. Nu este de mirare că apostolul adaugă că, făcând astfel, “Dumnezeul păcii va fi cu voi”. Pe cât de sigur este că El a fost cu apostolul, tot atât de sigur este că El va fi cu toţi care umblă în mod asemănător în urmele lui Isus.

“Am avut o mare bucurie în Domnul că, în sfârşit, aţi putut să vă înnoiţi iarăşi gândul faţă de mine.” Aceste cuvinte par să sugereze că atenţia lor faţă de apostol şi seriozitatea în folosirea ocaziilor de a-l servi, slăbiseră o vreme şi apoi au fost reînnoite. Apoi, ca şi când s-ar teme să nu-i fie înţelese cuvintele ca o mustrare, el adaugă: “Vă gândeaţi voi la aşa ceva, dar vă lipsea ocazia”. Cât de atent a fost acest om al lui Dumnezeu să nu rănească inutil sentimentele fraţilor, şi cât de atenţi ar trebui să fim şi noi să lăsăm iubirea lui Dumnezeu să se extindă, nu numai până la gradul de a ne da sentimente generoase faţă de fraţi, ci până la măsura influenţării limbii şi peniţei noastre ca să nu rănească inutil nici chiar pe cel mai mic dintre ei.

Apostolul se grăbea să arate că nu se plângea de lipsă. El învăţase să pună în practică învăţătura pe care tocmai le-o comunica, în privinţa bucuriei în Domnul — să respingă orice gând de îngrijorare şi să se apropie de Domnul în rugăciune şi cerere cu mulţumire, şi el avea pacea care rezulta din acestea. În această stare a inimii, oricare ar fi fost nevoile lui, el nu ducea lipsă, fiindcă era mulţumit că Tatăl îi va da lucrurile de care într-adevăr avea nevoie — şi mai mult nu voia; căci, aşa cum explică, el învăţase lecţia să “fie mulţumit în el însuşi, în împrejurările în care se găsea”. Noi să nu fim mulţumiţi după felul vagabonzilor, indolenţilor şi leneşilor, care ar prefera să “trăiască prin credinţă”, pe socoteala altora care “lucrează cu mâinile lor”. Nu trebuie să fim mulţimiţi să lăsăm ocaziile, talentele şi privilegiile pe care ni le-a dat Domnul să stea inactive, nefolosite; dar în timp ce folosim aceste talente şi ocazii după toate capacităţile şi inteligenţa noastră, şi în timp ce căutăm în rugăciune şi cerere, bucurându-ne şi mulţumind, să le folosim pe toate cum I-ar plăcea Domnului, să fim mulţumiţi cu rezultatele acestor eforturi.

Să conchidem că Tatăl nostru ceresc, care hrăneşte vrăbiile şi înveşmântează câmpiile cu verdeaţă, este în stare să ne satisfacă nevoile în modul şi în gradul care va fi pentru binele nostru cel mai mare; şi astfel, după ce ne-am făcut partea cât mai bine posibil, trebuie să fim cu totul mulţumiţi cu rezultatele — chiar dacă rezultatele ar fi simplele necesităţi ale vieţii. Dar noi nu trebuie să fim mulţumiţi cu simplele necesităţi decât dacă acestea sunt cele mai bune rezultate ce se pot obţine dintr-o folosire rezonabilă şi judicioasă a ocaziilor şi talentelor pe care ni le-a dat Domnul, conform consacrării noastre pentru serviciul Lui. “Mulţumiţi-vă cu ce aveţi” nu ignoră talentele şi ocaziile noastre, căci acestea sunt parte din ce avem — lucruri care, în calitate de administratori, suntem obligaţi să le folosim după judecata noastră cea mai bună.

R 3596, col. 1, par. 2, până la col. 2, par. 2 — “Ferice de cei cu inima curată”:

îRegulaş VII. Fiţi curaţi: menţineţi o conştiinţă fără vină înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Începeţi cu inima — cu gândurile; nu întreţineţi nici un gând care în vreun sens al cuvântului ar fi rău. Ca să vă asiguraţi de aceasta, Cristos Isus să vă fie modelul fixat bine şi mult în mintea voastră. Când se impune răul asupra voastră, fie din exterior fie din interior, ridicaţi-vă inima spre El în rugăciune, pentru harul de ajutor promis în orice timp de lipsă. Ţineţi constant aproape de voi gândul şi rugăciunea, “Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cugetarea inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Răscumpărătorul meu!”

îRegulaş VIII. În timp ce adunăm şi căutăm să urmăm diferitele porunci specifice ale Scripturilor, să căutăm tot mai mult să înţelegem şi să venim în armonie cu principiile care stau la baza legii divine: aceasta ne va ajuta să judecăm ce este corect şi greşit în acele cuvinte, gânduri şi fapte ale noastre care nu sunt anume specificate în Cuvântul Domnului. Într-adevăr, pe măsură ce ajungem să înţelegem şi să fim în armonie cu principiile legii divine, în acea măsură ajungem la spiritul Cuvântului divin. Vezi Ps. 119:97-105.

îRegulaş IX. Feriţi-vă de o dispoziţie de ceartă şi de găsire de greşeli care este contrară spiritului sau dispoziţiei lui Cristos — contrară iubirii.

Se cere o anumită măsură de curaj combativ pentru învingerea lumii, a cărnii şi a diavolului cu diferitele lui capcane, şi această dispoziţie de luptă poate deveni un ajutor valoros pentru noi şi pentru cauza Învăţătorului, dacă este îndrumată corect şi înţelept — împotriva păcatului, mai întâi din noi înşine şi apoi din alţii; dacă este folosită pentru Domnul şi pentru poporul Său, şi împotriva lui Satan şi a puterilor lui de întuneric şi superstiţie. În Scripturi aceasta se numeşte a lupta lupta bună; şi cu toţii trebuie să fim soldaţi îndrăzneţi în această bătălie pentru dreptate şi adevăr, apărând iubitor onoarea Căpitanului nostru şi libertăţile poporului Său.

Dar o astfel de folosire bună a combativităţii noastre nu este plăcută Prinţului acestei lumi şi el va căuta să strice ceea ce nu poate folosi direct. În consecinţă el caută să facă combativitatea să pară la unii o virtute principală: el îi încurajază să lupte cu oricine şi cu orice — cu fraţii mai mult decât cu puterile întunericului — cu cei din biserica nominală mai mult decât cu erorile şi ignoranţa care-i orbeşte şi-i face să fie aşa cum sunt. De fapt, dorinţa lui este să ne facă să “luptăm împotriva lui Dumnezeu”.

Să fim în gardă la acest punct. Întâi să ne judecăm pe noi înşine, ca nu cumva să aruncăm o piatră de poticnire în faţa altora: să distrugem în inima noastră spiritul rău care caută să facă munţi din mărunţişuri şi să ne facă să fim greu de mulţumit şi certăreţi pentru lucruri mici şi neesenţiale. “Cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate.” Să ne păzim ca apărarea adevărului de către noi să nu fie din motive de mărire personală, ci din iubire pentru adevăr, iubire pentru Domnul şi iubire pentru poporul Său, fraţii. Dacă iubirea este spiritul sau motivul îmbolditor, ea se va arăta în consecinţă, prin eforturi iubitoare, blânde, răbdătoare, smerite, faţă de confraţii servitori; şi să fim “blânzi faţă de toţi”. Să lăsăm ca “sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu” să facă toată tăierea.

îRegulaş X. Atenţie la toate gândurile, sentimentele şi condiţiile direct sau indirect legate de răutate, invidie, ceartă, ură. Nu le daţi nici un loc în inima voastră nici măcar pentru un moment; căci în mod sigur vă vor face mare daună, pe lângă că vor dăuna şi altora. Păstraţi-vă inima, voinţa, intenţiile şi dorinţele pline de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de toate creaturile Sale — cel mai fierbinte faţă de Dumnezeu şi proporţional faţă de toţi cei care au spiritul Lui şi umblă pe calea îndrumată de El.

R 2588, col. 1, par. 4, 5:

O, dacă toţi ar învăţa pe dinafară şi ar căuta continuu să exemplifice în viaţă cuvintele apostolului: “Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă gândiţi”. Cei care se gândesc la lucrurile adevărate, vrednice de iubit, bune şi frumoase, vor vorbi cu alţii despre ele; de aceea este important să avem inimile umplute cu lucruri bune, pentru ca din preaplinul lucrurilor bune din inimile noastre, gura noastră să vorbească în mod continuu lucruri bune, pe care Domnul să le aprobe şi care să aducă binecuvântări celor care le aud. Filip. 4:8; Luca 6:45.

Aceştia au o făgăduinţă foarte preţioasă, demnă de eforturile lor — “Ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu — ei au Spiritul lui Dumnezeu, asemănarea iubitului Său Fiu a fost trasată în inimile lor; au fost sfinţiţi cu adevărul; în cele din urmă vor fi “vrednici să aibă parte de moştenirea sfinţilor în lumină”. Numai pe aceştia care sunt astfel în inimă îi va recunoaşte Domnul ca fii şi comoştenitori cu marele Său Fiu, Domnul nostru, în Împărăţie. Mai mult, aceasta este o probă pe care o putem recunoaşte uşor pentru noi în special, şi într-o anumită măsură pentru alţii, ca dovadă a gradului dezvoltării noastre în calitate de copii ai lui Dumnezeu — dispoziţia noastră paşnică şi grija de a urma o astfel de cale în viaţă care să tindă spre pace.

38. Ce gânduri în plus se găsesc în indexul Manei cereşti sub cuvântul “Rău”?

39. Ce experienţe şi practici speciale v-au ajutat să biruiţi într-o anumită măsură presupunerile de rău?

40. Deoarece ne dăm seama ce înşelător este acest vrăjmaş al “noii creaţii”, care trebuie să fie rugăciunea noastră zilnică?

Ps. 19:12-14 “Cine îşi cunoaşte greşelile? Iartă-mi greşelile pe cari nu le cunosc! Păzeşte de asemenea pe robul Tău de păcate de mândrie, ca să nu pună ele stăpânire pe mine! Atunci voi fi integru, nevinovat de un păcat mare. Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cugetarea inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Răscumpărătorul meu!”

Urmează citatele mai lungi.

R 2443, col. 2, par. 3, până la 2444, col. 2, par. 2 (vezi întrebarea nr. 5):

Multe sunt subterfugiile ciudate pe care le va folosi natura decăzută în încercarea ei de a înăbuşi vocea conştiinţei şi a menţine folosirea acestui canal al răului — cu mult după ce ea a fost scoasă din practicile rele care sunt mai puţin comune, mai puţin populare, mai general recunoscute ca păcătoase.

(1) Ea va zice: Nu vreau să fac rău nimănui, dar trebuie să vorbesc despre ceva, şi nimic n-ar fi atât de interesant pentru prieteni şi pentru vecini, cum ar fi ceva ce ar avea mai mult sau mai puţin un iz de flecăreală (scandal). Dar este vorbirea de rău, defăimarea, mai potrivită din acest motiv pentru copiii luminii? Nicidecum. De aceea Scripturile ne informează: “Purtaţi-vă cum se cuvine” unor sfinţi; “Cuvântul vostru să fie totdeauna cu har, dres cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia”; “Nici un cuvânt murdar să nu vă iasă din gură, ci unul bun, pentru zidire … ca să dea har celor care-l aud.” Filip. 1:27; Col. 4:6; Efes. 4:29.

Dar bârfitorul, oricât de rafinate i-ar fi metodele şi cuvintele, ştie bine că scandalul, departe de a da har celui care-l ascultă, face rău — că cel care ascultă este îmboldit de forţele naturii sale umane căzute să meargă repede şi să spună scandalul mai departe, altora — dacă este adevărat sau fals, el nu ştie şi nu dă atenţie: acesta a aprins în inima sa o flacără a sentimentului carnal care iese de pe buzele sale ca să “arunce în foc tot cursul vieţii” în alţii, şi ei slabi prin cădere. Natura căzută se ospătează şi se desfătează tocmai în astfel de lucruri, simţind mai multă libertate să facă astfel, fiindcă se înşală la gândul că astfel face morală — propovăduieşte împotriva păcatului, şi sugerează că astfel discutând şi denunţând numitele încălcări ale altuia, el menţionează lucruri respingătoare pentru sufletul său neprihănit. Vai! Raţionamentele sărace, slabe, căzute ale omenirii sunt serios deficitare când sunt ignorate sfaturile în dreptate ale Domnului.

În privinţa faptului că ar fi puţine de vorbit dacă scandalurile ar fi complet eliminate din conversaţiile creştinilor şi dacă ar fi să rămânem strict la îndrumarea apostolului “Să nu vorbească de rău pe nimeni”, noi răspundem: Nu există oare o sferă largă de conversaţie printre creştini, despre subiectul bogăţiilor harului lui Dumnezeu în Cristos Isus Domnul nostru, exprimate în făgăduinţele nespus de mari din Cuvântul Său? În aceste lucruri avem într-adevăr ceea ce nu numai va aduce har ascultătorului, ci şi va înmulţi harul vorbitorului. Ele revarsă binecuvântări peste tot, în ceea ce priveşte “noua creaţie”, şi ajută la omorârea naturii vechi cu dorinţele, gusturile, poftele ei rele.

Aceasta avea în minte apostolul, evident, când a zis că poporul Domnului trebuie să “vestească virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”. Şi o inimă umplută cu spiritul iubirii, Spiritul lui Dumnezeu, spiritul adevărului, şi care le revarsă din gură pe acestea, desigur că va revărsa ceea ce este înăuntru, căci “Din plinătatea inimii vorbeşte gura”. Prin urmare, o gură rea, o gură care face daune altora, fie membrilor confraţi ai “trupului lui Hristos”, fie celor dinafară, indică o inimă rea — sugerează că inima nu este curată. “Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.” 1 Pet. 2:9; Mat. 12:34; 5:8.

(2) Altă scuză pentru flecăreală despre treburile altora este oferită de unii care zic: Pot vorbi despre lucruri religioase cu cei care sunt înclinaţi din punct de vedere religios, dar când sunt cu oameni din lume, sau cu cei care declară a fi religioşi dar pe care nu-i interesează temele religioase, trebuie să fiu agreabil şi curtenitor, şi trebuie cel puţin să ascult pălăvrăgeala şi noutăţile lor; şi dacă nu aş lua parte la astfel de conversaţii aş fi considerat foarte ciudat şi nu mi-ar fi dorită tovărăşia. Da, răspundem noi; dar aceasta trebuie să fie una din ciudăţeniile “sfinţilor”; ei trebuie să fie diferiţi nu numai de lume, ci şi de cei care cu numele declară a fi religioşi. Religia lor nu trebuie să fie numai de suprafaţă şi numai într-o zi din săptămână şi sub un anumit costum de haine, ci trebuie să fie din inimă, legată de toate afacerile vieţii, în fiecare zi şi în fiecare moment. A urma strict îndemnul Domnului vă va separa într-adevăr de unii care vă sunt acum prieteni şi cărora le plac astfel de lucruri rele — interzise pentru noi care am devenit fii ai lui Dumnezeu şi care am primit spiritul său de fii, spiritul Iubirii.

Şi faptul că Domnul aceasta a înţeles şi a intenţionat, este evident prin faptul că a prezis că această cale a uceniciei va fi o “cale îngustă”. Dacă, prin urmare, nu vei fi un oaspete, un vecin, un prieten amuzant, este datorită fidelităţii tale ca “nouă creaţie” faţă de legea lui Cristos, Iubirea — care “nu face rău aproapelui”, nici în cuvânt nici în faptă — atunci într-adevăr ai motive de bucurie, fiindcă suferi puţin, ai o pierdere, pentru Cristos, pentru dreptate. La început pierderea ar putea părea grea, dar dacă o suporţi pentru Cristos, în ascultare de legea Sa de Iubire, curând vei putea spune împreună cu apostolul că asemenea pierderi sunt numai “întristări uşoare”, nu sunt vrednice să fie comparate cu binecuvântările compensatoare. Filip. 3:7, 8; 2 Cor. 4:17.

Motivul vostru de bucurie este că aveţi făgăduinţa Domnului că astfel de suferinţă va lucra spre binele vostru. Tovărăşia celor care nu caută să umble potrivit minţii spiritului, ci potrivit obişnuitului “mers al lumii acesteia”, este dăunătoare sfinţilor, celor care caută să umble în armonie cu mintea cea nouă. Ei sunt mult mai bine fără astfel de tovarăşi şi prieteni lumeşti, şi în măsura în care se vor separa de aceştia, vor găsi părtăşie mai strânsă cu Domnul şi cu Cuvântul Său, şi cu toţi cei care sunt adevăraţi membri ai Corpului Său şi sub îndrumarea spiritului Său. În armonie cu aceasta Scripturile declară, în termeni siguri, că prietenia acestei lumi înseamnă vrăjmăşie cu Dumnezeu (Iac. 4:4). Dumnezeu a pus intenţionat chestiunea în astfel de poziţie încât poporul Său trebuie să aleagă, şi să piardă fie prietenia şi părtăşia divină, fie prietenia şi părtăşia lumească; fiindcă lucrurile pe care le iubeşte Domnul sunt neplăcute pentru cei lumeşti, iar lucrurile pe care le iubesc cei lumeşti, fapte rele şi gânduri rele, vorbire de rău, sunt o urâciune în ochii Domnului, iar cei care iubesc şi practică astfel de lucruri pierd părtăşia Lui — nu au Spiritul Lui. “Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” Rom. 8:9.

(3) Un alt mod în care unii, care dealtfel sunt buni creştini, evită această întrebare şi se justifică în această greşeală comună a umanităţii, este să se limiteze (cum gândesc ei) la adevăr: deşi, cât de adesea firea lor iubitoare de flecăreli îşi perverteşte judecata şi-i face să accepte ca adevăr lucruri despre care au puţină cunoştinţă sau n-au deloc, pe care nu le cunosc. Şi aceştia nu sunt doritori să ştie mai mult, după ce au pus în circulaţie o calomnie cu pecetea lor de adevăr pe ea: a o găsi neadevărată i-ar dovedi “martori mincinoşi”, şi a-şi corecta minciuna i-ar vârî în necaz; mândria omului natural obiectează şi refuză să creadă adevărul în asemenea împrejurări. Astfel un rău duce la altul.

Aceştia vor zice: O, eu nu spun niciodată nimic ca adevăr până când ştiu clar că este adevăr — din propria mea observaţie, din cunoştinţa mea personală. Orice nu ştiu personal că este adevăr, sunt atent totdeauna să zic, am auzit aşa şi aşa, sau, mi s-a spus aşa şi aşa; personal nu garantez că este adevărat. Astfel sunt sigur că întotdeauna evit vorbirea de rău despre cineva. Poate că nu există o înşelare mai obişnuită asupra acestui subiect decât cea exprimată astfel. Gustul degradat se pune la adăpost în spatele conştiinţei şi declară că a spune adevărul este întotdeauna corect şi de aceea Dumnezeu nu poate socoti că a spune adevărul ar fi o defăimare, ci, condamnând vorbirea de rău şi defăimarea ca fapte ale cărnii şi ale diavolului, El se referă numai la afirmaţiile false, neadevărate.

Aceasta este o mare eroare; defăimarea rămâne defăimare, fie că este adevărată fie că este falsă, şi nu numai după legile lui Dumnezeu, ci şi după legile oamenilor civilizaţi. Defăimare este orice spunem cu scopul de a dăuna altuia, fie că este adevărat fie că este fals, şi legile omeneşti sunt în acord cu legea lui Dumnezeu că a face astfel daună cuiva este greşit.

Cu alte cuvinte, legile divine şi umane sunt de acord că un rău nu justifică alt rău. Legea umană zice: Dacă a fost comis un rău, curţile de justiţie sunt deschise celui lezat, ca să caute îndreptarea sau pedepsirea răufăcătorului; dar celui lezat să nu i se permită să ia în mâinile sale remedierea situaţiei, nici prin forţă fizică, nici prin folosirea armei mai subtile, limba, să-i asasineze caracterul cu pumnalul invidiei şi răutăţii. Este adevărat, mulţi defăimători nu sunt urmăriţi în justiţie; este de asemenea adevărat că ziarele din Statele Unite au scăpat uneori de plata unor despăgubiri grele pentru zvonurile defăimătoare, sub pretextul că n-au publicat defăimările din răutate, ci pur şi simplu ca ştiri, care, pretindeau ei, aparţineau pe bună dreptate publicului, cum ar fi în cazul politicienilor care căutau sufragiul publicului pentru poziţiile de încredere publică. Apoi, de asemenea, persoanele publice ştiind că mare parte din declaraţiile false ale presei opoziţiei va fi în mod cuvenit luată ca neadevăr, consideră că este politică bună să lase orice calomnii obişnuite să treacă necontestate în curţile de justiţie.

R 2517, col. 1, par. 6, până la sfârşitul articolului (vezi întrebarea nr. 11):

Ce cale trebuie să urmeze aceia care constată că sunt stăpâniţi de o minte necurată, înclinată să presupună răul, mai degrabă decât binele, o minte invidioasă, egoistă, plină de resentimente, amarnică, neiertătoare, o minte care iubeşte numai pe aceia care-i iubeşte şi-i flatează pe ei: Este vreo speranţă pentru aceştia? Nu-i va respinge Dumnezeu complet?

Dumnezeu este foarte milos; şi aceasta pe când toţi eram “plini de fiere amară şi în lanţurile fărădelegii”, El ne-a pregătit răscumpărarea. Există speranţă pentru toţi cei care îşi văd întinarea şi doresc să fie curăţiţi.

“Chiar şi pe cel mai rău îl poate curăţi  Sângele

 Său;

Pentru mine de mare folos este sângele Său.”

Dar adevărata căinţă înseamnă atât căinţă cât şi reformare: şi pentru ajutor în cea de-a doua, trebuie să mergem la marele Medic, singurul care poate vindeca astfel de boală morală şi despre care este scris: “El îţi vindecă toate bolile tale”. Toţi cei sfinţiţi ai Săi, putem spune în siguranţă, au fost cândva bolnavi astfel, şi în aceeaşi măsură “nevrednici” pentru serviciul Său. Este adevărat, este mai rău pentru cei care au fost odată curăţiţi, dacă ei ca “scroafa spălată se întorc să se tăvălească iarăşi în mocirla” păcatului — dar chiar şi acolo este speranţă, dacă medicamentul Medicului Bun este luat cu stăruinţă ca la început. Pericolul este că, fiind întinaţi, conştiinţa va strica judecata în aşa măsură încât amărăciunea va fi socotită ca dulceaţă, iar invidia şi răutatea ca dreptate şi datorie, şi mocirla păcatului ca frumuseţea sfinţeniei. Numai atunci cazul este unul fără speranţă.

Medicul Bun a arătat antidoturi pentru otrava sufletului — medicamente care, dacă sunt luate în mod cuvenit, potrivit prescripţiilor, vor îndulci amărăciunea sufletului. În locul invidiei va produce iubire; în locul răutăţii, urii şi certei, iubire şi armonie; în locul vorbirii de rău şi bârfei şi defăimării va produce iubirea care nu se gândeşte la rău şi care nu face rău aproapelui; care suferă îndelung şi este blândă, care nu se laudă, care nu se umflă de mândrie, care nu piere şi care este Spiritul Domnului şi legea spiritului vieţii în Cristos Isus. Să luăm toţi aceste medicamente, pentru că ele sunt bune nu numai pentru cei grav bolnavi, ci şi pentru convalescenţi şi pentru cei care sunt bine. Unele dintre prescripţii sunt următoarele:     

(1) “Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El îDomnulş este curat.” 1 Ioan 3:3.

Speranţa menţionată este că noi am fost adoptaţi ca fii ai lui Dumnezeu, cu făgăduinţa că dacă vom fi credincioşi vom fi ca El, Îl vom vedea cum este şi-I vom împărtăşi slava. Pe măsură ce inimile noastre se lărgesc în această speranţă şi începem să-i măsurăm lungimile şi lăţimile, înălţimile şi adâncimile, desigur că ea pune în faţa noastră iubirea Tatălui ceresc şi iubirea Răscumpărătorului în culori de curcubeu, şi iubim tot mai mult pe Tatăl ceresc şi pe Fiul, fiindcă Ei ne-au iubit întâi. Forma divină a iubirii devine tot mai mult idealul nostru; şi pe măsură ce căutăm să răspundem la ea şi să o copiem, urmează curăţirea şi purificarea inimii noastre: căci privind în legea perfectă a libertăţii — Iubirea — ne ruşinăm tot mai mult de josnicia şi egoismul pe care le-a adus căderea. Şi, odată văzute în adevărata lor lumină ca fapte ale cărnii şi ale diavolului, toată mânia, răutatea, ura, invidia, cearta, vorbirea de rău, presupunerea de rău, bârfa, calomnia, devin tot mai respingătoare pentru noi. Şi în final, când vedem că aceia care în vreun grad sunt în armonie cu aceste caracteristici rele sunt nepotriviţi pentru Împărăţie şi nevrednici pentru orice lucrare bună, fugim de aceste rele ale sufletului ca de o molimă mortală. Inimile noastre (voinţele, intenţiile) devin pure imediat şi punem străjă nu numai buzelor noastre, ci şi gândurilor noastre — pentru ca cuvintele gurii noastre şi meditaţiile inimilor noastre să poată fi acceptabile pentru Domnul.

(2) “El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un popor care să fie al Lui, plin de râvnă pentru lucrări bune.” Tit 2:14.

Am putea teoretiza mult şi foarte corect despre modul, timpul şi prin cine am fost răscumpăraţi; dar toate acestea ar fi de puţin folos dacă am uita de ce am fost răscumpăraţi. Răscumpărarea n-a fost numai o răscumpărare din puterea mormântului — a fost în principal din “orice fărădelege”. Şi Domnul caută un popor nu numai deosebit, ci un popor în mod deosebit curăţit, purificat. Acest medicament desigur ne va servi să ne cureţe de orice fărădelege dacă suntem doritori să ne întărim chemarea şi alegerea.

(3) “Urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei care cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.” 2 Tim. 2:22.

Avem nevoie nu numai să pornim drept, ci şi să urmăm o cale dreaptă. Noi nu putem urma nedreptatea nici măcar o clipă; orice ne-ar costa, echitatea şi dreptatea trebuie urmate. Dar aici se ridică o dificultate pentru unii: ei nu ştiu cum să judece cu o judecată dreaptă. Sunt prea dispuşi să judece potrivit zvonurilor sau aparenţelor, sau să accepte judecata cărturarilor şi a fariseilor, aşa cum a făcut mulţimea care a strigat: “Răstigneşte-L! Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri”. Dacă ei ar fi urmat dreptatea, ar fi văzut caracterul Domnului atât în faptele Lui bune cât şi în minunatele Lui cuvinte ale vieţii; ar fi văzut că, departe de a fi un hulitor, El a fost “sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”; ar fi văzut că acuzatorii Lui au fost mişcaţi de invidie şi ură.

Şi este la fel de necesar ca întotdeauna să urmăm porunca Domnului, “Judecaţi după dreptate”, şi oricine o neglijază îşi aduce “sânge” asupra capului său şi se face părtaş la pedeapsa cuvenită acuzatorilor mincinoşi. Căci aşa cum a fost tratat Domnul vor fi trataţi şi “fraţii” Săi. Şi cu cât inimile noastre vor fi mai curate, cu atât vor fi mai puţin afectate de defăimări, bârfe şi vorbiri de rău, şi cu atât îşi vor da seama mai mult că acei care au inimi amare din care ies cuvinte amare sunt fântâni necurate în care este fierea amărăciunii şi nu dulceaţa iubirii.

Apoi vine fidelitatea, adică credincioşia. Domnul declară propria Sa fidelitate sau credincioşie şi Se declară prietenul care este mai aproape ca un frate. Chiar şi lumea recunoaşte fidelitatea ca un har; şi unii ca aceştia îi dau primul loc, căci mulţi ar comite furt sau ar face mărturie mincinoasă din fidelitate faţă de un prieten. Dar să observăm că acest Cuvânt al lui Dumnezeu pune mai întâi dreptatea. Fidelitatea, iubirea şi pacea pot fi exercitate numai în armonie cu dreptatea; dar nedreptatea nefiind dovedită împotriva unui frate, fidelitatea şi iubirea şi pacea noastră faţă de el trebuie să continue, şi de fapt trebuie să crească în măsura în care invidia şi defăimarea şi toate săgeţile arzătoare ale Celui Rău îl asaltează “fără pricină”. Această prescripţie valoroasă va păstra inima noastră liberă de otrava şi amărăciunea rădăcinilor de amărăciune pe care Adversarul continuă să le semene tot timpul.

Echitatea este puritatea inimii — libertate de inechitate.

Dreptatea este puritatea inimii — libertate de nedreptate.

Iubirea este puritatea inimii — libertate de egoism.   

(4) “Deci, ca unii care prin ascultarea de adevăr v-aţi curăţit sufletele ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, dintr-o inimă curată.” 1 Pet. 1:22.

Acest medicament este pentru cei care au folosit cealaltă prescripţie şi s-au curăţit. Arată că această curăţire n-a venit numai prin auzirea adevărului, nici numai prin încrederea în el, ci prin ascultarea de el. Şi nu numai o ascultare formală ca ceremonie exterioară, obicei şi manieră politicoasă, ci prin ascultare de spiritul adevărului — de semnificaţia lui reală. Toate acestea v-au adus la punctul unde iubirea de “fraţii” lui Cristos a fost neprefăcută, veritabilă. La început i-aţi tratat pe toţi cu amabilitate, sau cel puţin fără lipsă de politeţe; dar de mulţi dintre ei nu v-a plăcut, şi cu mult mai puţin i-aţi iubit: erau săraci, neîngrijiţi, sau ignoranţi, sau ciudaţi. Dar ascultând de spiritul adevărului aţi recunoscut că toţi care se încred în sângele preţios şi sunt consacraţi iubitului Răscumpărător şi caută să urmeze îndrumările Lui sunt “fraţi”, indiferent de rasă sau culoare sau educaţie sau sărăcie sau aspect. Aţi ajuns la punctul unde inima este atât de lipsită de invidie, mândrie şi egoism, şi atât de plină de spiritul Învăţătorului, încât cu onestitate puteţi spune: Iubesc pe toţi “fraţii” cu o iubire sinceră şi neprefăcută.

Acum, după ce am ajuns până aici pe calea cea bună, Domnul ne spune prin apostol ce urmează — să ne putem păstra inima curată: “Iubiţi-vă cu căldură îintensş unii pe alţii, dintr-o inimă curată”. O, da, să nu fie uitată inima curată, altfel ar putea fi numai un pas de la iubirea curată la o capcană a Adversarului, iubirea carnală. Dar iubirea curată nu trebuie să fie rece şi indiferentă: trebuie să fie caldă şi atât de puternică încât să fie dispusă să-şi “dea viaţa pentru fraţi”. 1 Ioan 3:16.

Cu o astfel de iubire ca aceasta, arzând ca tămâia pentru Dumnezeu pe altarul inimilor noastre, nu va fi loc de nici un gând, cuvânt sau faptă egoistă, invidioasă. O, ce binecuvântate ar fi toate adunările “fraţilor” dacă pe toţi i-ar pătrunde un astfel de spirit! Ne putem îndoi că, dacă acesta ar stăpâni peste o jumătate, sau peste o treime sau chiar peste o pătrime, el ar exercita grabnic o influenţă graţioasă asupra tuturor — pentru dreptate, fidelitate, iubire şi pace, şi împotriva invidiei, a conflictului, a răutăţii, a calomniei şi a vorbirii de rău?

Toţi “fraţii”, să ia tot mai mult aceste medicamente care lucrează spre sfinţirea şi pregătirea noastră pentru serviciul Stăpânului, acum şi mai târziu.

R 2734, col. 1, par. 5, până la pag. 2735, col. 1, par. 1 (vezi întrebarea nr. 17):

Dar cum se poate atinge această stare de puritate a inimii? Este acesta mesajul nostru pentru păcătoşi — “curăţiţi-vă inima”? Nu, Evanghelia nu-i cheamă pe păcătoşi să-şi curăţească inimile: dimpotrivă, ea declară că este un lucru imposibil pentru păcătos să-şi cureţe inima; leşia înălbitorului, pe care păcătosul n-o posedă, este necesară să-i cureţe inima şi s-o aducă în acea atitudine a relaţiei cu Dumnezeu şi cu voinţa Sa, care să fie curată şi plăcută în ochii Lui. Dimpotrivă, păcătoşii sunt chemaţi la pocăinţă — chemaţi să mărturisească faptul că nu numai viaţa lor exterioară este imperfectă, nu ajunge la slava lui Dumnezeu, ci şi inima lor este răzvrătită, impură şi în armonie cu impuritatea. După ce păcătosul se căieşte de păcat, dorind să vină în armonie cu Domnul şi cu dreptatea Lui, i se indică marea ispăşire pentru păcat şi este atras spre marele Răscumpărător, prin dorinţa de a fi eliberat de păcat şi de a veni în armonie cu Dumnezeu. Când s-a făcut acest pas — când păcătosul, căindu-se de păcate şi făcând o reparare pe cât posibil, acceptă pe Cristos şi iertarea pe care o oferă El şi caută să umble pe căile dreptăţii, atunci el este îndreptăţit — îndreptăţit fără plată de toate lucrurile, de care legea nu l-a putut îndreptăţi — “îndreptăţit prin credinţă, prin sângele lui Cristos” — adus aproape de Dumnezeu, în relaţie cu El şi făcut să cunoască bucuria şi pacea iubirii Sale iertătoare.

Când aceasta se realizează, atunci îndrepăţirea prin credinţă a fost stabilită, când păcătosul este socotit şi tratat ca nemaifiind păcătos, ci împăcat cu Tatăl, atunci se poate spune că inima lui este pură, curăţită de “păcatele făptuite mai înainte, prin îndelunga răbdare a lui Dumnezeu”. Dar acum se ridică altă întrebare pentru cel reformat: deşi păcatele trecute sunt acoperite îndurător, slăbiciunile cărnii sunt prezente şi ispitele adversarului sunt în toate părţile. El începe să meargă înainte, dar constată că este asaltat de lume, de carne şi de diavol: ce să facă el? Probabil că acolo începe o cercetare a inimii; găsindu-se incapabil de a se conduce singur sau de a se păzi singur, calea sa potrivită este să accepte altă ofertă de har divin, şi anume, al doilea pas în marea noastră mântuire. El aude vocea Domnului prin apostol zicând: “Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumenzeu; aceasta este slujirea voastră înţelepată”.

Cel reformat, dacă este corect instruit, îşi dă seama de incapacitatea sa de a sta în picioare prin propria sa putere, îşi dă seama că singura sa speranţă de a-şi menţine îndreptăţirea acordată lui stă în face aşa încât Domnul să-l ia în grijă. La început se poate gândi să intre în parteneriat cu Domnul şi să spună: “Ceva al meu şi ceva al Tău”, ceva din voinţa mea şi ceva din voinţa Domnului; dar fiind instruit corect, găseşte că aceasta n-ar fi satisfăcător pentru Domnul; că Domnul îl va accepta şi va răspunde pentru el, şi-i va garanta o victorie glorioasă şi o răsplată veşnică, numai cu această singură condiţie, şi anume, o predare de sine deplină, o consacrare deplină a inimii.

După ce păcătosul a trecut prin tot acest proces şi a făcut o deplină consacrare a inimii sale Domnului, atunci este din clasa descrisă în textul nostru, unul din cei cu inima curată, sub legea iubirii, legea Noului Legământ. Dar în pofida curăţeniei inimii sale, a motivelor sale, a intenţiilor sale, a voinţei sale de a împlini marea poruncă a Domnului, care este pe scurt cuprinsă într-un Cuvânt, Iubire — el află că are de dus o luptă, că legea din membrele sale, depravate prin ereditate în păcat, este o lege puternică a egoismului, în opoziţie cu legea nouă la care s-a angajat, legea inimii sale curate sau a inimii ori voinţei noi — legea Iubirii.

Ca atare, după cum sugerează apostolul în textul nostru, trebuie să învăţăm că scopul sau obiectivul final al poruncii sau legii divine este Iubirea — chiar dacă noi nu ne găsim cu totul capabili să trăim la înălţimea fiecărui aspect mărunt şi cerinţă a acelei legi. Totuşi, incapacitatea noastră de a trăi la înălţimea cerinţelor acelei legi nu trebuie să fie din lipsa voinţei sau intenţiilor inimii loiale şi curate faţă de lege şi faţă de Domnul, a cărui lege este: orice eşec avem, în orice grad nu ajungem la marele obiectiv final pe care-l avem în faţă, trebuie să fie numai din cauza slăbiciunilor cărnii şi atacurilor adversarului, cărora inima sau voinţa noastră curată n-a reuşit să le ţină piept.

Şi aici sunt de ajutor făgăduinţele Domnului, asigurându-ne că El ne cunoaşte slăbiciunile şi fragilitatea, şi uneltirile marelui adversar, diavolul, şi influenţa spiritului lumii, care este contrară spiritului iubirii: El ne spune că putem merge liber la tronul harului ceresc şi să căpătăm milă în privinţa eşecurilor noastre de a trăi la înălţimea marilor standarde pe care inimile noastre le recunosc şi caută să se conformeze lor; şi de asemenea să găsim har pentru ajutor la orice timp de lipsă. Şi folosindu-ne de aceste îndurări şi privilegii prevăzute prin Marele nostru Preot, suntem făcuţi în stare să luptăm o luptă bună împotriva păcatului, să-i respingem atacurile împotriva inimii noastre şi să-l alungăm dacă va reuşi să ne invadeze carnea. Astfel, şi numai astfel, se poate păzi creştinul cu o inimă curată, păstrându-şi poziţia ca unul din luptătorii luptei bune, ca unul din biruitorii lumii şi ai spiritului ei.

Din partea cărnii şi a minţii ei va fi o tendinţă să ne înşele în privinţa acestei porunci a Iubirii. Mintea cărnii va căuta să intre în parteneriat cu mintea cea nouă, şi va fi repede gata să recunoască iubirea ca regulă şi lege a vieţii, în anumite condiţii. Mintea cărnii va recunoaşte iubirea în cuvinte, în declaraţii, în maniere — o formă de evlavie fără puterea ei. Maniere blânde, aşa cum ar cere iubirea, pot fi practicate de o inimă egoistă, înşelând-se pe sine şi căutând să înşele pe alţii; pe buze poate fi un zâmbet, un cuvânt de laudă, de amabilitate, de gentileţe, în timp ce în inimă pot fi sentimente de egoism, de ranchiună, de amărăciune, de animozitate, care, în condiţii favorabile, se pot manifesta prin defăimare în cuvinte exprimate cu mai multă sau mai puţină grijă, sau prin bârfă sau prin reproşuri. Or, acestea continuând în inimă şi otrăvind-o, pot în condiţii favorabile să producă mânie, ură, răutate, ceartă şi alte fapte rele ale cărnii şi ale diavolului, cu totul contrare căii potrivite unei inimi curate şi cu totul deosebite de porunca legii Noului legământ — Iubirea.                 

Trebuie, prin urmare, să avem clar în minte faptul că obiectivul final al tuturor procedurilor divine cu noi şi pentru noi şi semnificaţia finală a tuturor făgăduinţelor divine făcute nouă, este dezvoltarea iubirii, care este asemănare cu Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire. Şi pentru a avea această iubire dezvoltată în noi, în sensul şi gradul intenţionate de Domnul, este necesar ca aceasta să vină dintr-o inimă curată, în deplină armonie cu Domnul şi cu legea Lui de iubire, şi cu totul antagonistă Adversarului şi legii lui de egoism. Pentru a avea această formă de iubire în dezvoltarea ei cuvenită se cere şi o conştiinţă bună: căci să ne amintim că este şi o conştiinţă rea — conştiinţa noastră cere să fie reglată, cum au nevoie toate celelalte aspecte ale naturii noastre căzute. Dacă conştiinţa noastră trebuie reglată, avem nevoie de un standard după care s-o fixăm şi s-o reglăm. Conştiinţa este ca un ceas pe cadranul căruia sunt marcate corect orele, dar a cărui corectitudine, ca indicator al timpului, depinde de reglarea corectă a resortului, astfel încât să poată indica exact orele. Tot aşa şi conştiinţa noastră, este gata să ne indice binele şi răul, dar numai atunci ne putem baza pe ea că ne arată cu adevărat ce este bine şi ce este rău, dacă a fost reglată în legătură cu noul resort, noua inimă, voinţa curată, adusă în deplină armonie cu legea iubirii, aşa cum ne este prezentată în Cuvântul lui Dumnezeu.

Vol. VI, pag. 414-417 — “Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta” (vezi întrebarea nr. 29):

Dar nu este oare aceasta în conflict cu porunca Domnului nostru, “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi?” Nu trebuie oare să-l judecăm pe răufăcător individual şi apoi să vorbim, sau să clevetim despre faptele sale rele, sau să-l “vorbim de rău”, aşa încât toată Biserica să-l cunoască şi să-l respingă pe răufăcător?

În nici un caz: aranjamentul divin este în armonie deplină cu el însuşi când este corect înţeles. Dacă A şi B au o neînţelegere, şi A crede că a fost păgubit de B, el nu trebuie să-l judece pe B în sensul de a-l condamna. El poate doar spune: “Este o neînţelegere între noi şi eu sunt sigur că am dreptate; deşi B s-ar putea simţi şi el sigur că are dreptate şi că eu n-am fost păgubit”. A nu poate exclude de la părtăşie pe B în baza aceasta, căci a face astfel ar însemna să-l judece — să-l condamne. El ar putea să-şi spună: “Problema este totuşi măruntă, ca între fraţi, şi o voi lăsa să treacă, crezând că B, ca frate în Domnul, nu m-a nedreptăţit intenţionat şi poate că vederea mea, nu a lui este cea greşită".

Dacă nu este în stare să privească astfel, totuşi nu trebuie să judece, nu trebuie să decidă că el are dreptate şi B nu are — ci trebuie să meargă la B şi să-i explice cum îi apare lui situaţia, şi dacă este posibil să ajungă la o înţelegere amabilă, frăţească, poate prin concesii reciproce. Dar dacă ei nu pot fi de acord, el le poate cere la doi sau trei fraţi dintre cei mai înţelepţi din Biserică, C şi D (fraţi în a căror sinceritate B şi el ar avea mare încredere), să meargă cu el la B în această problemă — nu să-l condamne pe B, căci nu trebuie să-l fi condamnat sau judecat nici A însuşi, ci să audieze cazul în prezenţa lui A şi B şi să-i sfătuiască pe amândoi. Aceasta ar trebui să dea rezultate satisfăcătoare pentru toţi — în special dacă toţi au spiritul iubirii unii faţă de alţii şi dorinţa de a proceda corect unii faţă de alţii ca membri ai corpului uns. Dar dacă pacea nu este încă stabilită, totuşi nu trebuie să se facă nici o judecare, nici o condamnare, deoarece nu pot “judeca” doi sau trei fraţi, ci numai Biserica poate judeca.

Dacă atunci când A a luat cu el pe C şi D, ei şi-au spus părerea împotriva lui A şi în favoarea lui B, aceasta ar trebui să pună capăt situaţiei. În asemenea condiţii, A nu poate duce cazul în faţa Bisericii. În mod evident el ar fi încrezut şi “obraznic” dacă ar duce cazul mai departe. Instrucţiunea Domnului nu-i mai dă alte privilegii (Mat. 18:15); dar dacă el ar fi tot nemulţumit, nu cunoaştem nici un principiu care să fie încălcat dacă ar lua pe alţi doi sau trei fraţi capabili şi fără prejudecăţi, E, F, G, şi ar merge la B pentru o nouă audiere a cazului şi a avea sfatul lor.

Dar dacă, atunci când A a luat pe C şi D şi au mers la B, toţi au fost în favoarea argumentelor lui A, că B îl nedreptăţise şi refuza să se oprească, şi dacă B după un timp rezonabil refuză sau neglijază să îndrepte greşeala, A ar fi privilegiat ca împreună cu C şi D să ceară o adunare a Bisericii, în faţa căreia A şi B să repete toată situaţia — căci trebuie să se presupună că dacă B se asociază încă cu Biserica înseamnă că el îi recunoaşte sfatul şi autoritatea, şi trebuie de asemenea să se presupună că B este conştiincios. Când Biserica ascultă cazul, să nu uite că numai îndreptăţiţii şi sfinţiţii constituie Biserica şi că ei stau la judecată în numele Domnului şi Capului lor şi pentru a exprima judecata Lui. Demersul nu este pentru a se face o luptă de partide în Biserică, ci pentru a se păstra unitatea în legătura păcii. A şi B desigur nu trebuie să voteze, şi nu trebuie să voteze nimeni care simte altceva decât dorinţa de a exprima judecata Domnului în cazul respectiv. Decizia trebuie să fie unanimă, sau practic unanimă — chiar dacă aceasta ar trebui să ceară ceva modificare a sentimentelor extreme. Dreptatea să fie totdeauna temperată de milă, “luând seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu”. Gal. 6:1.

Decizia Bisericii trebuie să fie acceptată de către toţi ca finală; şi oricine refuză să accepte şi să se conformeze cerinţelor ei în astfel de chestiune de morală (nu de conştiinţă) trebuie să fie pentru alţii “ca un păgân şi ca un vameş” — până când va înceta să sfideze Biserica — când, desigur, acesta va fi iertat şi primit la părtăşie deplină ca înainte. Obiectivul nu este ca fratele să fie respins complet, ci numai să se arate lipsă de favoare faţă de calea sa greşită cu scopul de a-l ajuta să şi-o corecteze. A-l trata pe un atare “ca pe un păgân şi ca pe un vameş” n-ar însemna ca acesta să fie defăimat şi dezonorat nici chiar după ce a fost pus la o parte. Cei din poporul Domnului nu trebuie să fie defăimători sau bârfitori în nici o împrejurare: porunca generală “nu vorbiţi de rău pe nimeni” se aplică în cazul acesta cu exactitate. Nici despre vameşi şi păcătoşi nu trebuie să vorbim rău, şi nici să ne uităm cu mânie la ei sau să refuzăm a avea afaceri cu ei, ci trebuie să le reţinem părtăşia deosebită şi politeţea care sunt cuvenite fraţilor din Noua Creaţie care posedă Spiritul sfânt şi iubirea, bucuria şi pacea acestuia.

Dacă B ar refuza să asculte Biserica şi să înceteze a mai face rău lui A, iar mai târziu s-ar căi şi ar fi reprimit la părtăşie deplină, ar trebui să se ţină cont de neascultare ca un lucru împotriva lui, dacă vreodată ar fi nominalizat pentru datoriile de Bătrân. El ar trebui să manifeste o schimbare categorică înainte de a fi considerat potrivit pentru acel serviciu; deoarece, chiar dacă ar fi cu totul conştiincios, calea lui ar dovedi cel puţin că este mărginit în privinţa a ceea ce este drept acolo unde interesele sale personale ar fi implicate. Într-adevăr, a refuza să dea atenţie sfatului a trei fraţi şi a necesita aducerea celui greşit în faţa Bisericii pentru judecare ar fi un indiciu nefavorabil, chiar dacă după aceea el ar asculta Biserica, s-ar supune şi i-ar aduce despăgubiri lui A.

Vol. VI, pag. 583, par. 1, până la pag. 586 — Amestec conştiincios (vezi întrebarea nr. 33):

“Amestecul în treburile altora” este aspru mustrat de către apostol, ca fiind cu totul nepotrivit cu noua minte a Creaţiei Noi (1 Tim. 5:13; 1 Pet. 4:15). Un amestecător în treburile altora este unul care se ocupă de afacerile altora, cu care propriu-zis n-are câtuşi de puţin de-a face. Chiar şi “fiii veacului acestuia” sunt destul de înţelepţi în generaţia lor, ca să discearnă că pe durata scurtă a vieţii prezente o persoană cu minte rezonabil de sănătoasă are suficient cu ce să se ocupe în a-şi vedea de afacerile ei cum se cuvine; şi dacă ar da atenţie suficientă afacerilor altora, ca să fie cu totul competentă să-i sfătuiască şi să se amestece în preocupările lor, în mod sigur şi-ar neglija într-o măsură propriile afaceri. Cu mult mai mult Creaturile Noi, concepute de Domnul pentru spiritul minţii sănătoase, ar trebui să-şi dea seama de acest adevăr, şi, pe lângă aceasta, că au mai puţin timp decât lumea să se amestece în afacerile altora, timpul lor nefiind al lor, datorită consacrării depline Domnului şi serviciului Său, a timpului, talentului, influenţei lor, a tot ce au.

Aceştia, chiar dacă le lipseşte în mod natural mintea sănătoasă asupra acestui subiect, vor fi constrânşi în direcţia corectă prin poruncile Scripturilor şi prin aceea că-şi vor da seama că timpul pentru împlinirea sacrificiului lor prin legământ este scurt. Ei ar trebui să-şi dea seama şi că Regula de Aur, cerută de la Noua Creaţie, interzice orice este înrudit cu amestecul în treburile altora. Desigur că ei n-ar aprecia dacă alţii s-ar amesteca în afacerile lor, şi ar trebui să fie la fel de atenţi să le facă altora ce le-ar plăcea să le facă alţii lor. Apostolul şi-a dat seama însă că reversul acesteia este spiritul lumesc general, şi ca atare, sfătuieşte pe sfinţi să studieze, să practice, să înveţe în privinţa aceasta. Cuvintele lui sunt: “Căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi”. 1 Tes. 4:11.

Această dispoziţie naturală, de a fi atent la afacerile altora, de a întinde mâna să corecteze pe alţii şi de a scoate paiul din ochiul fratelui neglijând bârna din ochiul său, aşa cum a ilustrat Domnul această chestiune (Mat. 7:3-5), atacă uneori Noua Creatură într-o formă ciudată. Îşi închipuie că este de “datoria” sa să sfătuiască, să scotocească, să investigheze, să certe, să mustre. Meditând la această chestiune, se convinge pe sine că a nu face astfel ar fi păcat; şi astfel acesta devine, cum s-ar zice, un amestecător conştiincios în treburile altora, sau un băgăreţ — unul al cărui obicei de a se amesteca devine îndoit de puternic şi de agresiv printr-o conştiinţă dezinformată şi greşit îndrumată. Aceştia, adesea oameni sinceri şi buni, Noi Creaturi veritabile, sunt împiedicaţi de acest defect în tot ce încearcă să facă în serviciul Domnului. Fiecare ar trebui să se preocupe de sine şi să înveţe să aplice regulile dreptăţii şi iubirii deja arătate. Ar trebui să-şi educe conştiinţa ca să facă deosebire între datoria frăţească şi amestecul în treburile altuia; şi după câte putem observa, majoritatea celor din poporul Domnului, precum şi a celor din lume, ar constata că se ocupă cu mult mai puţin de ceartă, mustrare, găsire de greşeli şi scotocire, după ce ar ajunge să aprecieze regulile dreptăţii şi iubirii, aşa cum sunt combinate în Regula de Aur şi aplicate în afacerile vieţii şi în relaţiile lor cu alţii.

Este bine să întrebăm în privinţa oricărei astfel de chestiuni care ne trece prin minte: Este oare treaba mea? În relaţiile noastre cu oamenii din lume, la o examinare atentă vom găsi în general că nu este treaba noastră să-i certăm sau să-i dojenim, să-i mustrăm. Noi am fost chemaţi de Domnul şi ne-am îndepărtat de căile lumii pentru a urma pe calea îngustă; aceea este treaba noastră. Ar trebui să dorim ca lumea să ne lase în pace, ca să putem urma pe Domnul; la fel şi noi, ar trebui să lăsăm preocupările lumii în pace, ocupându-ne de noi şi adresând mesajul Evangheliei celui care “are urechi de auzit”. Lumea, nefiind chemată de Domnul şi nefiind venită pe “calea îngustă", are dreptul să aleagă în privinţa propriei sale căi şi are dreptul să aştepte ca noi să nu ne amestecăm, aşa cum nici noi nu dorim ca ea să se amestece. Aceasta nu va împiedica lumina noastră să strălucească şi astfel să exercităm indirect o influenţă continuă asupra lumii, chiar dacă nu vom mustra sau nu ne vom amesteca astfel în treburile altora. Acolo unde este o chestiune de afaceri, care ne interesează din punct de vedere financiar, nu va fi desigur amestec în treburile altora, ci va fi preocupare de treburile noastre, dacă vom da atenţia cuvenită unei astfel de chestiuni. Nu înseamnă amestec nici dacă părintele va avea cunoştinţă şi autoritate în privinţa tuturor intereselor care se ivesc în familie şi în casă. Însă chiar şi aici trebuie avute în vedere şi conservate drepturile personale ale fiecărui membru al familiei. Soţul şi tatăl familiei fiind recunoscut ca şi cap al ei şi principalul în autoritate, trebuie să-şi folosească acea autoritate cu moderaţie iubitoare şi consideraţie înţeleaptă. Individualitatea soţiei, gusturile şi preferinţele ei, trebuie să fie respectate de el, şi, ca reprezentantă a lui, ea trebuie să fie autorizată cu putere şi autoritate deplină în domeniul ei special, ca ajutoare şi îngrijitoare a casei; iar în absenţa lui, ea trebuie să-i reprezinte pe deplin autoritatea în privinţa tuturor afacerilor familiei. Copiilor de asemenea, potrivit vârstei, trebuie să li se acorde o măsură considerabilă de intimitate şi individualitate în afacerile lor, părintele exercitându-şi doar autoritatea şi supravegherea în legătură cu lucrurile care ar servi la ordinea şi confortul casei, precum şi la dezvoltarea cuvenită a membrilor ei în chestiuni mintale, morale şi fizice. Copiii trebuie să fie învăţaţi de timpuriu să nu se agaţe unul de altul, nici să nu-şi ia unul altuia lucrurile, ci să-şi respecte reciproc drepturile şi să procedeze amabil şi generos unul cu altul, conform Regulii de Aur.

Nicăieri nu este mai important de reţinut acest sfat împotriva amestecului în treburile altora decât în Biserică. Fraţii ar trebui să înveţe repede, din Cuvânt şi din învăţătura şi exemplul bătrânilor, că intenţia divină nu este să se amestece unul în afacerile altuia, nici să se vorbească unul pe altul, dar că aici, ca şi în altă parte, se aplică regula divină “să nu vorbească de rău pe nimeni”. Amestecul în treburile altora — gândirea şi vorbirea despre afacerile particulare ale altora, cu care n-avem de-a face în mod direct — duce la vorbire de rău şi defăimare, şi naşte mânie, răutate, ură, ceartă şi diferite fapte ale cărnii şi diavolului, după cum arată apostolul (Col. 3:5-10). Astfel se întâmplă că adesea se seamănă mici seminţe de calomnie şi se dezvoltă mari rădăcini de amărăciune, prin care mulţi sunt mânjiţi. Toţi care au mintea cea nouă recunosc în mod sigur nocivitatea acestui rău şi toţi ar trebui să fie modele în casele lor şi printre vecini. Mintea lumească poate recunoaşte că uciderea şi jaful sunt rele, dar se cere o concepţie mai înaltă despre dreptate pentru a recunoaşte spiritul Legii divine — că a defăima înseamnă a asasina caracterul, iar a fura bunul nume, indiferent sub ce pretext, înseamnă a jefui. Cei cu minte lumească înţeleg această chestiune într-o anumită măsură şi sentimentele lor sunt reprezentate în cuvintele poetului: “Cel care-mi fură punga fură gunoi; … dar cel care-mi fură bunul nume fură ceea ce pe el nu-l îmbogăţeşte, dar pe mine mă lasă într-adevăr sărac”.