“Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” 1 Corinteni 13:13.

Apostolul Pavel tocmai făcuse referire la diferitele daruri miraculoase ale Spiritului acordate atunci tuturor celor concepuţi de Spirit la natura nouă. Oricui îi lipsea vreun dar special în acel timp, ar fi arătat astfel tuturor credincioşilor că el nu devenise membru al Bisericii lui Cristos. Aceste daruri supranaturale au servit şi să ajute Biserica primară în creşterea spirituală. Ei nu aveau Biblia în zilele acelea, şi dacă ar fi avut-o, numai foarte puţini ar fi putut să o citească; prin urmare, ei aveau nevoie de ajutor special, de care mai târziu Biserica n-a avut nevoie şi care a fost retras.

În această scrisoare către Biserica din Corint, apostolul, după ce vorbeşte despre aceste diferite daruri, spune: “}i vă voi arăta o cale nespus mai bună". Apoi el continuă şi arată superioritatea roadei Iubirii. Oricine are Spiritul sfânt trebuie să aibă cel puţin o măsură din această roadă, fie că este floarea mică ce conţine mugurul fructului, fie că este fructul parţial dezvoltat, fructul deplin dezvoltat sau fructul copt. Dumnezeu, Tatăl nostru, care Se uită la inimă, ştie cum Spiritul Său sfânt din inima noastră caută să controleze carnea, să îndrumeze mintea şi toate cuvintele şi faptele. Noi nu suntem capabili să ne judecăm inimile unul altuia. Apostolul a spus că el nu se simţea în stare să se judece potrivit nici pe sine, ci a lăsat pentru Domnul judecata. El ştia că inima lui era loială şi că el se străduia să fie cum dorea Domnul. Cu toate că era conştient de incapacitatea sa de a “practica binele pe care îl vrea”, el ştia că Învăţătorul îi accepta loialitatea inimii; aşa încât el făcea tot ce putea şi lăsa restul în seama lui Dumnezeu.

Credinţa noastră şi speranţa noastră în Domnul ne conduc la o străduinţă serioasă de a dezvolta roada iubirii în toate diferitele şi frumoasele ei faze. Blândeţea este o parte din iubire, supunerea este o parte din iubire, tot aşa şi umilinţa şi dragostea frăţească. Întrebarea în discuţie la fiecare copil al lui Dumnezeu nu este cât de înalt şi de bine construit sunt eu, sau cât de arătos sau de bine educat sunt, sau câte relaţii după trup am, sau cât de multe sau cât de frumoase predici am ţinut, sau, nici chiar, câţi am adus la cunoştinţa Adevărului? Dar întrebarea vitală este: Cât de mult din calitatea iubirii am dezvoltat? Cât de mare este asemănarea caracterului meu cu cel al lui Cristos?

Iubirea este lucrul principal

De ce această calitate a iubirii este făcută atât de proeminentă în Cuvântul lui Dumnezeu? Răspundem: Pentru că este primul lucru, lucrul cel mai important, lucrul principal. Ea este împlinirea Legii lui Dumnezeu; şi într-adevăr, iubirea jertfitoare poruncită sfinţilor lui Dumnezeu din acest veac merge chiar dincolo de cerinţele legii perfecte. Dar de ce este Iubirea pusă întâi? Nu este pentru că Dumnezeu a pus-o astfel în mod arbitrar, nici pentru că El }i-a exercitat puterea de a porunci şi a declarat că ea trebuie să fie prima. Nu. Este fiindcă nici o altă calitate a caracterului nu este atât de încântătoare, atât de frumoasă, atât de producătoare de fericire şi de bucurie, atât de mare binecuvântare pentru toţi cei asupra cărora acţionează. Ea este însăşi esenţa caracterului lui Dumnezeu. “Dumnezeu este DRAGOSTE!” Această trăsătură reprezintă în mod deosebit personalitatea Sa. Deşi Dumnezeu este atotdrept şi atotputernic, nu spunem că Dumnezeu este Dreptate sau că Dumnezeu este Putere, ci că Dumnezeu este Iubire. El Îşi foloseşte marea Sa Putere numai aşa cum dictează şi aprobă Iubirea. El Îşi foloseşte Dreptatea numai în armonia cea mai deplină cu gloriosul Său atribut al Iubirii. Iubirea este resortul tuturor actelor Sale.

Oricine, prin urmare, vrea să fie asemenea lui Dumnezeu, trebuie să fie iubitor, trebuie să aibă iubirea ca şi trăsătură dominantă a caracterului său şi a vieţii sale. Iubirea şi dreptatea sunt inseparabile. Iubirea trebuie să continue toată eternitatea; şi numai cei care devin întruparea activă a acestei trăsături graţioase de caracter vor trăi veşnic. Deci vedem importanţa supremă a dezvoltării ei în viaţa fiecăruia.

Alături de minunata predică de pe munte a Domnului nostru stă această predică despre Iubire, relatată în 1 Corinteni capitolul 13. Ambele discursuri dau aceeaşi învăţătură, dar o abordează din puncte de vedere diferite. Ca elevi în }coala lui Cristos, toate instrucţiunile din Cuvântul şi providenţele divine sunt intenţionate de Domnul în vieţile noastre să ne dezvolte caracterele şi să ne influenţeze purtarea în armonie cu cerinţele Iubirii. Învăţătorul a spus: “Vă dau (Bisericii) o poruncă nouă: să vă iubiţi unul pe altul”. Deoarece la copilul lui Dumnezeu “Dragostea este împlinirea Legii” şi este “legătura desăvârşirii”, nu este de mirare că suntem asiguraţi din Scripturi că “Dumnezeu este Dragoste” şi că “cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu”. Domnul nostru a spus că “viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” — Dumnezeul care este Iubire.

Această calitate nobilă a caracterului creştin nu poate fi obţinută instantaneu. Ea este ceva ce creşte; şi dezvoltarea ei este lucrul de căpetenie, preocuparea de căpetenie a fiecărui copil al lui Dumnezeu conceput de spirit, care vrea să-L cunoască pe Dumnezeu, care vrea să câştige marea răsplată a vieţii pe cel mai înalt plan de existenţă şi care vrea să vadă pe Tatăl nostru şi pe Mântuitorul nostru faţă în faţă şi să stea în prezenţa lor veşnic.

Toate realizările sunt fără valoare dacă nu este iubire

În acest minunat discurs pe care-l analizăm, sfântul Pavel arată că acest har-cunună, Iubirea, este calitatea necesară pentru a face un serviciu acceptabil pentru Dumnezeu. Dacă Iubirea nu este forţa motrice stăpânitoare în noi, cel mai mare zel, cea mai frumoasă retorică sau cea mai bogată elocvenţă pentru Adevăr şi pentru dreptate n-ar fi nimic în estimarea lui Dumnezeu şi n-ar aduce nici o răsplată de la El. Dacă lipseşte iubirea, marea abilitate în expunerea tainelor lui Dumnezeu, studiul mult şi cunoştinţa multă n-ar însemna nimic în câştigarea aprobării Domnului. Chiar şi credinţa care să mute munţii ar fi fără valoare, dacă, uitându-Se în adâncul inimii, Tatăl ar vedea că lipseşte iubirea. Dăruirea tuturor posesiunilor pentru a hrăni pe săraci sau a răspândi Evanghelia, dacă este făcută fără iubire care să ne impulsioneze, n-ar avea putere să ne aducă aprobarea lui Dumnezeu. Moartea ca martir n-ar fi acceptabilă decât dacă ar fi suportată din iubire faţă de Domnul şi din loialitate faţă de Adevărul Său.

De ce? Fiindcă toate aceste lucruri ar putea fi făcute din motive egoiste — pentru a fi văzuţi de oameni sau pentru a alimenta mândria sau pentru a exercita spiritul de combativitate. Iubirea trebuie să impulsioneze tot serviciul nostru pentru Dumnezeu, altfel totul ar fi complet fără valoare — ca “arama sunătoare sau un chimval răsunător”.

Spectrul iubirii — elementele ei componente

Un profesor de colegiu făcând comentarii asupra cuvântului Iubire a spus: “Cum aţi vedea că un om de ştiinţă ia o rază de lumină şi o trece printr-o prismă de cristal, cum aţi vedea că ea iese în partea cealaltă descompusă în culorile componente ale ei — roşu, albastru, violet şi portocaliu, şi toate culorile curcubeului — aşa Pavel trece acest lucru, Iubirea, prin magnifica prismă a intelectului său inspirat şi ea iese în partea cealaltă descompusă în elementele ei. }i în aceste câteva cuvinte avem ceea ce s-ar putea numi spectrul Iubirii, analiza Iubirii. Vreţi să vedeţi care sunt elementele ei? Vreţi să remarcaţi că ele au nume comune; că ele sunt aspecte despre care auzim în fiecare zi, că ele sunt lucruri care pot fi practicate în viaţă de fiecare om în fiecare loc; şi cum dintr-o mulţime de virtuţi obişnuite este format lucrul suprem, summum bonum îcel mai mare bun — n. t.ş?

Spectrul Iubirii are nouă ingrediente:

Răbdare — “Dragostea este îndelung răbdătoare”

Bunătate — “şi este plină de bunătate”;

Generozitate — “dragostea nu este invidioasă”;

Smerenie — “dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie”,

Amabilitate — “nu se poartă necuviincios”,

Lipsă de egoism — “nu caută folosul său”,

Blândeţe — “nu se aprinde de mânie”

Nevinovăţie — “nu se gândeşte la rău”,

Sinceritate — “nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr”.”

La cele de mai sus noi mai adăugăm trei ingrediente:

Tăria — Dragostea “suferă toate … răbdă toate”

Încrederea — Dragostea “crede toate”

Speranţa — Dragostea “nădăjduieşte toate”.

Nu suntem de acord cu profesorul că aceste haruri pot fi practicate de fiecare om, în fiecare loc, nici că ele sunt virtuţi obişnuite. Trebuie să susţinem că aceste haruri în ansamblu nu pot aparţine “omului natural”. El poate într-adevăr îmbrăca ceva blândeţe, ceva smerenie, ceva amabilitate, ceva răbdare, ceva bunătate, aşa cum oamenii pot pune struguri pe tufele de spini sau smochine pe mărăcini; dar la omul natural aceste haruri sunt cu totul la suprafaţă, şi nu sunt o creştere a harului interior, a Spiritului sfânt, a Spiritului Iubirii. Ele nu sunt o dovadă a relaţiei cu Dumnezeu. Când persoana n-a fost concepută din nou prin Cuvântul Adevărului şi prin Spiritul sfânt, imitarea anumitor aspecte exterioare ale iubirii n-o va face un fiu al lui Dumnezeu, nici nu-i va aduce răsplăţile şi binecuvântările stării de fiu, spre care există doar o Uşă — Cristos Isus.

Iar la creştin nu este suficientă o simplă manifestare exterioară a răbdării, smereniei etc., nici în ochii lui Dumnezeu nici în propriii săi ochi. Aceste roade bogate sunt produse numai de Spiritul Iubirii care locuieşte în propria inimă. În ţările civilizate multe din roadele Spiritului sunt recunoscute de către neregeneraţi ca trăsături de dorit şi sunt imitate, ca semne de bună creştere. În multe cazuri ele sunt purtate cu succes ca o manta sau ca o mască, acoperind inimi şi sentimente cu totul antagoniste Spiritului Iubirii.

Imitarea iubirii de către lume este o spoială exterioară

În timp ce chiar şi numai o imitare a roadelor Iubirii diminuează într-o măsură relele şi necazurile şi fricţiunile care însoţesc starea decăzută a omului, totuşi aceasta este numai o spoială, după cum situaţiile de stres şi încercare arată adesea într-o manieră dureroasă. Ne amintim un raport pe care l-am citit odată despre un incendiu la un anumit Bazar de Caritate din Paris, care arăta că cei mai cizelaţi şi mai aristocraţi tineri din cel mai politicos oraş şi popor de pe pământ au dat dovadă de ferocitate animalică atunci când au fost confruntaţi cu moartea, şi că în goana lor nebună de a scăpa de flăcări s-au doborât şi s-au rănit unii pe alţii şi le-au tratat astfel chiar şi pe doamnele de prim-rang din Franţa, faţă de care înainte fuseseră peste măsură de politicoşi. Nu putem aştepta mai mult de la unul care are o inimă egoistă, spoită cu iubire — nici chiar cleiul tare al cavalerismului nu va ţine spoiala în asemenea împrejurări.

Acum este foarte aproape timpul când o criză mult mai mare şi mai grozavă va arăta întregii lumi că mare parte din politeţea şi blândeţea zilelor noastre este numai la suprafaţă, şi nu este din inimă, nu este roada Spiritului sfânt al Iubirii. În acea criză mare, după cum Cuvântul Domnului înfăţişează grăitor, “se vor bate frate cu frate, prieten cu prieten”. În acea Zi mare de Răzbunare, măştile politeţei formale şi ale cavalerismului formal vor fi date la o parte, şi lumii, pentru o perioadă scurtă, astfel i se va descoperi urâciunea şi egoismul ei, încât s-o înspăimânte şi s-o ajute să se pregătească pentru Împărăţia binecuvântată a Iubirii, care va fi stabilită atunci prin marele Emanuel, Mesia lui Dumnezeu. }i această mare Zi de Răzbunare a început deja.

Atraşi de iubirea divină

Scripturile ne informează că în starea noastră decăzută iubirea neegoistă este străină naturilor noastre, şi trebuie introdusă în ele prin Puterea lui Dumnezeu. Apostolul spune: “Nu … noi am iubit pe Dumnezeu, ci … El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre”. Aflând despre această mare iubire a lui Dumnezeu şi acceptând condiţiile pe care le-a stabilit pentru a ne întoarce la El, prin Fiul Său, iubirea lui Dumnezeu ne constrânge la iubire ca răspuns.

Măsura aprecierii de către noi a Iubirii Divine va fi măsura zelului nostru în conformarea caracterelor după modelul divin. O dispoziţie naturală aspră, necioplită, degradată, poate cere un timp mult mai îndelungat după ce harul iubirii divine intră în inima sa, înainte ca acel har să se manifeste în toate cuvintele, gândurile şi faptele omului exterior. Alţii, cu o fire mai rafinată, din naştere mai nobili şi mai cultivaţi, ar putea chiar şi fără harul lui Dumnezeu în ei să aibă multe din rafinamentele exterioare, aşa încât conduita lor ca creştini să fie mai plăcută. Nimeni în afară de Cel care citeşte inima nu este competent să judece cine are şi cine n-are bine dezvoltată această calitate a iubirii în caracterul lui. Luăm acum diferitele elemente ale Iubirii.

Analiză a elementelor componente ale iubirii

Iubirea este răbdătoare — este îndelung răbdătoare cu slăbiciunile şi imperfecţiunile celor care dau vreo dovadă de intenţii bune. Mai mult de atât, este răbdătoare chiar şi cu aceia care nu sunt pe cale şi care se opun dreptăţii şi Adevărului, dându-şi seama că întreaga lume este mai mult sau mai puţin sub influenţa marelui Adversar şi a oştilor de demoni, care orbesc minţile maselor. Această manifestare a iubirii a fost foarte proeminentă la Domnul nostru Isus. Ce răbdător a fost El cu împotrivitorii Săi! Să dăm atenţie cuvintelor apostolului din Epistola către Evrei: “Uitaţi-vă bine la Cel care a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală îîn facerea binelui şi în răbdareş în sufletele voastre”.

Iubirea este plină de bunătate în metodele ei. Ea caută nu numai să facă bine, ci caută şi să-l facă în modul cel mai blând posibil. În măsura în care este atinsă iubirea, efortul inimii va fi ca fiecare cuvânt şi faptă, precum şi gândul care le provoacă, să fie pline de bunătate. Iubirea este sensibilă, plină de afecţiune. Are un interes real şi adânc faţă de alţii, în special faţă de fraţii în Cristos. Este bine să ne amintim motto-ul bătrânului Quaker: “Voi trece prin această lume numai o dată. De aceea, orice lucru bun pe care-l pot face, sau orice bunătate pe care o pot arăta vreunei fiinţe umane să o arăt acum. Să nu amân, să nu neglijez, căci nu voi mai trece iarăşi pe aici”. Acest sentiment se poate aplica în mod special în Biserica lui Dumnezeu.

Iubirea este generoasă şi nu lasă loc de invidie, care, dimpotrivă, iese dintr-o natură pervertită — din egoism. Iubirea se bucură cu cei care se bucură; se bucură de prosperitatea fiecărei lucrări bune şi cuvânt bun, şi de înaintarea în harul creştin şi de serviciul tuturor celor care sunt însufleţiţi de Spiritul lui Dumnezeu.

Iubirea este smerită — “nu se laudă". Nu sună din trâmbiţă înaintea ei. Faptele ei bune nu sunt făcute să fie văzute de oameni, nu sunt făcute să fie lăudate de fraţi, ci sunt făcute exact la fel şi dacă nu vede sau nu ştie nimeni în afară de Domnul. Nu se laudă nici cu cunoştinţa ei, nici cu harurile ei, ci în smerenie recunoaşte că fiecare dar bun şi desăvârşit vine de la Tatăl, şi pentru fiecare îndurare primită Îi aduce Lui laudă. Iubirea caută mai degrabă să stea retrasă. Pe bună dreptate cineva a spus: “Iubirea îl cruţă pe om de a se face de râs când îşi dă aere şi când se înfige într-o poziţie care-i trădează incompetenţa”.

Iubirea este politicoasă — “nu se poartă necuviincios”. Cât de frumoasă este această trăsătură la copilul lui Dumnezeu! Câtă durere este cauzată de lipsa de politeţe, de lipsa acelei consideraţii atente faţă de alţii care izvoreşte din iubirea adevărată în inimă — iubirea care este antrenată! Mândria şi egoismul sunt la rădăcina celor mai multe cazuri de purtare necuviincioasă şi de grosolănie atât de obişnuite la cei care se cred cineva, intelectual sau financiar. Iubirea perfectă, dimpotrivă, manifestă politeţe împreună cu smerenia. Politeţea, curtoazia, poate fi definită ca iubire în lucrurile mărunte.

Secretul curtoaziei adevărate este iubirea. Un domn sau o doamnă este o persoană care face lucrurile gentil, atent, blând, iubitor. Un adevărat creştin deci, ar trebui să fie un domn sau o doamnă în sensul cel mai adevărat şi mai perfect. A ignora micile acte de curtoazie ale vieţii pe motiv că nu sunt necesare este o greşeală serioasă pentru un copil al lui Dumnezeu. Un salut amabil, un zâmbet plăcut, mici acte de atenţie faţă de alţii — cine nu şi-a dat seama de puterea lor sau n-a simţit durere în lipsa lor?

Neegoistă, blândă, sinceră

Iubirea este neegoistă — “nu caută folosul său”, interesele sale, exclusiv sau în primul rând. Nu caută niciodată să profite de alţii sau să-şi promoveze propriile interese egoiste. Ea merge către alţii şi caută să le promoveze confortul şi fericirea. Nu doreşte să ia pentru sine ce este mai bun din toate, nici să aibă locurile principale, sau cea mai mare atenţie sau cele mai mari onoruri, ci mai degrabă dă întâietate altora la onoare şi este dispusă cu bucurie să ia locul de jos. Pusă în practică, această fază a iubirii — lipsa de egoism — are o influenţă mare spre bine în toate lucrurile vieţii, în casă, în Biserica lui Dumnezeu, peste tot.

Iubirea este blândă — “nu se aprinde de mânie”. Printre relele care abundă astăzi, este acesta al nervozităţii, agitaţiei, proastei dispoziţii, prea marii sensibilităţi, ofensării prea repede. Măsura în care această dispoziţie este nutrită sau întreţinută cu voia şi nu se duce luptă împotriva ei, este o dovadă a unei deficienţe şi a unei lipse de dezvoltare în Spiritul lui Dumnezeu, a deficienţei în asemănarea cu Cristos, Modelul nostru.

Foarte puţine dintre dovezile unui spirit greşit primesc atâta îngăduinţă şi atâtea scuze pentru a fi continuate cum primeşte aceasta. Oricât de mult ar tinde slăbiciunea naturală sau nervozitatea în această direcţie, fiecare membru adevărat al Corpului lui Cristos trebuie desigur să se opună viguros acestei dispoziţii de a fi iritabil, cârcotaş şi morocănos. El trebuie să lupte împotriva acestei tendinţe a cărnii sale decăzute, trebuie să ducă o luptă bună împotriva ei prin puterea Domnului. Impunerea unei pedepse asupra sa pentru fiecare izbucnire de iritabilitate sau de manifestări urâte ar aduce curând mai mare veghere asupra limbii şi asupra pornirilor neiubitoare ale naturii vechi. Puţine trăsături de caracter slăvesc mai bine pe Domnul decât dispoziţia blândă.

Iubirea este nevinovată. “Nu se gândeşte la rău” — nu presupune răul. Caută să interpreteze caritabil acţiunile, cuvintele şi purtarea altora. Fiind curată şi bine intenţionată, se străduieşte pe cât este posibil să privească cuvintele şi purtarea altora din acelaşi punct de vedere. Nu adună animozităţi şi suspiciuni, nici nu fabrică un lanţ de dovezi amănunţite de intenţii rele din lucruri mărunte. “Greşelile sunt groase unde iubirea este subţire” este o zicătoare înţeleaptă şi adevărată. Iubirea pune cât de mult este posibil pe seama erorilor de judecată, mai degrabă decât să pună la îndoială motivele inimii.

Iubirea este sinceră — “nu se bucură de nelegiuire”. O întristează relele oriunde le întâlneşte, dar este compătimitoare faţă de toţi cei care cad în rău din cauza slăbiciunii sau care sunt asediaţi de ispite. În această privinţă iubirea îndeamnă la o cale de acţiune opusă faţă de cea a lui Balaam, care a iubit “plata nedreptăţii”. Ne amintim că Balaam se temea de Domnul, şi ca proroc al Său nu se putea gândi să facă altfel decât după litera strictă a poruncii Domnului; dar el nu avea spiritul ascultării şi loialităţii, spiritul iubirii; şi, prin urmare, când i s-a oferit o răsplată dacă va blestema pe Israel, el a fost dispus, (pentru a primi plata), să se conformeze propunerii rele numai dacă îi permitea Domnul.

Tot aşa, sunt unii creştini care au respect pentru litera Cuvântului Divin din teamă, dar cărora le lipseşte Spiritul sfânt (dispoziţia) al iubirii, şi care, datorită unei iubiri pentru bogăţie sau popularitate sau confort etc., sunt dispuşi să se angajeze în diferite practici care vin cât este posibil de aproape de lezarea Cauzei Domnului, fără să se opună deschis Lui. Unii dintre aceşti balaami sunt în slujire; şi pentru salariu, prestigiu şi prietenia balaacilor bogaţi, sunt dispuşi să predice învăţături pe care ei nu le cred, să nu ia seama la practicile nesfinte, şi în diferite feluri să arunce pietre de poticnire în faţa Israelului spiritual şi să-i încurajeze şi pe alţii să facă aşa. Atât Domnul nostru cât şi apostolii menţionează că aceşti balaami sunt învăţători falşi în Biserica nominală. Vezi 2 Pet. 2:15; Iuda 11; Apoc. 2:14.

Fiecare, care caută să dezvolte în inima sa Spiritul sfânt, iubirea perfectă, ar trebui să apere cu grijă acest punct al sincerităţii motivului, precum şi al integrităţii purtării. Cea mai mică sugestie de bucurie la căderea unei persoane sau lucru care în vreun grad reprezintă dreptatea şi bunătatea, trebuie să fie deplânsă şi biruită. Iubirea perfectă nu se bucură de nelegiuire în nici o împrejurare sau condiţie, şi n-ar avea nici o simpatie, ci numai tristeţe în căderea cuiva, chiar dacă aceasta ar însemna câştigul său.

Iubirea “se bucură de Adevăr”. Oricât de avantajoasă ar fi eroarea, iubirea n-ar putea lua deloc parte la ea şi n-ar putea dori răsplata răului şi a erorii. Dar ea se bucură în Adevăr — adevărul asupra fiecărui subiect, şi în special Adevărul Revelaţiei Divine, oricât de nepopular ar putea fi el, oricâtă persecuţie ar putea implica susţinerea lui, oricât ar cauza pierderea prieteniei acestei lumi şi a celor orbiţi de dumnezeul acestei lumi. Spiritul Iubirii are o afinitate atât de puternică pentru Adevăr, încât se bucură să aibă pierdere, persecuţie, necaz, sau orice ar veni împotriva Adevărului şi a slujitorilor lui. În estimarea Domnului este totuna dacă ne ruşinăm de El sau de Cuvântul Lui; şi despre aceştia spune că şi El Se va ruşina de ei înaintea Tatălui şi a sfinţilor îngeri. Iubirea nu are nici o simpatie faţă de ipocrizie sau prefăcătorie. Este transparentă şi onestă în caracter.

Tare, încrezătoare, plină de speranţă

Iubirea este tare — “suferă toate”. Este şi dispusă şi în stare să sufere pentru Cauza lui Dumnezeu: ocări, reproşuri, insulte, pierderi, denaturări, lipsuri şi chiar moarte. “Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră" — însuşi centrul şi viaţa acestei credinţe fiind Spiritul sfânt al iubirii faţă de Domnul şi faţă de cei care sunt ai Săi, şi al iubirii compătimitoare faţă de lume. Iubirea perfectă va putea suporta cele mai grele împrejurări şi condiţii pe care Domnul le va permite să vină peste copiii Săi, şi prin harul lui Dumnezeu să-i scoată “mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit” şi “S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi.”

Iubirea este încrezătoare — “crede toate”. Nu este suspicioasă, ci dimpotrivă, este dispusă să aibă încredere în alţii pe cât este posibil, şi să creadă în sinceritatea lor. Ea acţionează pe principiul că este mai bine, dacă-i necesar, să fii înşelat de o sută de ori decât să treci prin viaţă înăcrit de o minte neîncrezătoare, suspicioasă — cu mult mai bine decât să acuzi sau să suspectezi pe nedrept chiar şi o singură persoană. Aceasta este dispoziţia îndurătoare aplicată la gânduri; şi despre această dispoziţie Învăţătorul a spus: “Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi milă!". Mintea şi inima nemiloase, gata la orice provocare uşoară sau imaginară să gândească rău despre alţii, este tatăl cuvintelor şi purtării nemiloase faţă de alţii.

Iubirea este plină de speranţă, este optimistă — “nădăjduieşte toate”. Nu se descurajează uşor. Speranţa este secretul perseverenţei Iubirii. Învăţând de la Dumnezeu şi devenind părtaşă sfinţeniei Sale, ea se încrede în El şi neînfricată speră în împlinirea Legământului Său îndurător, oricât de întunecate ar fi împrejurările imediate. Acest element de speranţă al iubirii este unul din aspectele remarcabile ale perseverenţei sfinţilor, făcându-i capabili să îndure “suferinţa, ca buni ostaşi ai lui Hristos Isus”. Calitatea ei de speranţă o împiedică să fie cu uşurinţă ofensată sau cu uşurinţă oprită în lucrarea Domnului. Unde alţii ar fi descurajaţi şi puşi pe fugă, spiritul iubirii dă rezistenţă; pentru că ancora speranţei ei este fixată ferm “dincolo de perdeaua dinăuntru”. Ea se ţine ferm de Stânca Veacurilor şi de aceea nu poate fi împinsă la disperare.

Iubirea este nu numai cea mai mare dintre toate harurile, ci într-adevăr, după cum am văzut, ea este suma tuturor roadelor Spiritului. Ea este veşnică — “Dragostea nu piere niciodată". Viaţa veşnică este pregătită pentru cei care dezvoltă această calitate în perfecţiunea ei glorioasă. Iar cei care au iubirea sacrificatoare pe care a avut-o iubitul nostru Învăţător, care iubesc aşa încât să-şi dea viaţa bucuroşi pentru fraţi, vor câştiga viaţa cea mai deplină şi mai măreaţă dintre toate — viaţa divină. 2 Pet. 1:4.

Propunerea editorului

Dragi fraţi, să cultivăm tot mai mult iubirea, amintindu-ne că oricare ar fi realizările noastre, toate ar fi în zadar fără acest har-cunună. Editorul are de făcut o propunere fiecărui cititor al acestei reviste, care crede că va fi folositoare tuturor celor care vor coopera. Propunerea este aceasta: în tot restul acestui an (dacă vom mai rămâne atâta în trup), fiecare dintre noi să ne rugăm în fiecare dimineaţă ca Domnul să ne binecuvânteze în cultivarea iubirii în gând, în cuvânt, în faptă, toată ziua; şi în fiecare seară, când revedem evenimentele zilei la Tronul Harului Ceresc, să ne amintim să raportăm Domnului în privinţa măsurii noastre de succes sau eşec.

Apoi să remarcaţi rezultatele vegherii şi rugăciunii voastre; fiţi atenţi la toate dovezile încurajatoare de creştere în acest rod al Spiritului sfânt; şi când ne scrieţi, dacă vreţi, menţionaţi progresul vostru în voinţa de a iubi şi în practicarea ei. Vom fi bucuroşi în mod special să ştim despre creşterea voastră în această privinţă.

R 5668 / aprilie 1915