după lucruri pământeşti

“Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat.” 1 Cor. 9:27.

Apostolul Pavel foloseşte aici ilustraţia unui concurs de alergări. În anumite alergări sunt unele handicapuri, adică, unuia care este mai slab i se fac anumite îngăduinţe în privinţa timpului şi startului şi i se acordă victoria dacă ajunge la timp. Aceasta ar fi o înlesnire numai pentru puţini. Este numit handicap din punctul de vedere al altora. Dar în alergarea creştină tuturor li se acordă înlesnire, deorece nu este nici unul perfect — toţi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, şi noi n-am putea câştiga nici o răsplată oferită de Dumnezeu dacă n-ar fi fost răscumpărarea făcută de Răscumpărătorul.

Este însă adevărat şi aceea că în această alergare unii au mai multe înlesniri decât alţii. Celor care au multe slăbiciuni li s-a făcut o înlesnire de har corespunzătoare, iar celor care au slăbiciuni mai puţine o înlesnire mai mică “Eu, deci, alerg, dar nu aşa ca şi cum n-aş şti încotro”, a spus Pavel. El a fost pe deplin hotărât. Avea în vedere un ţel definit şi intenţiona să câştige. Aceasta este singura atitudine dacă vrem să câştigăm premiul pe care ni l-a oferit Dumnezeu; şi toată problema depinde de zelul nostru, de credincioşia şi de seriozitatea noastră.

Jocurile greceşti aveau şi alte probe de forţă şi agilitate în afară de alergare. Erau întreceri cu animale sălbatice, în care un om încerca să ucidă un animal. Apoi erau altele între oameni, în care un om cu box de alamă la mână încerca,  dacă era posibil, să-i aplice adversarului o lovitură fatală. În pregătirea acestor concursuri, concurenţii se antrenau folosind saci de antrenament. Dar nu aceea era lupta adevărată, aceea era doar pregătirea.

Astfel apostolul spune că el nu-şi folosea puterea numai în antrenament. El încerca să facă ceva. Lupta o luptă adevărată. Ce luptă era aceea? Răspunsul Bibliei este că demult, când Satan a devenit adversarul lui Dumnezeu, a început o luptă mare. Primii noştri părinţi au intrat în robia lui Satan, iar mai târziu şi unii dintre îngeri au căzut. Mulţi se luptă acum, dar unii sunt cu totul neştiutori de partea cui se luptă. Cei care se luptă pentru nedreptate sunt de partea lui Satan. Oricine se luptă pentru reforme morale etc., este de partea lui Dumnezeu, mai degrabă decât de partea vrăjmaşului omenirii.

Lumea se luptă, mai mult sau mai puţin — unii mai inteligent, alţii mai puţin inteligent. În fiecare armată se află unii care n-ar putea spune pentru ce luptă. La fel este şi acum, mulţi nu ştiu că se duce o luptă între Dreptate şi Păcat. Milionarii au propria lor luptă şi conflicte; micii comercianţi îşi au luptele lor, în competiţie cu cei mari. Avocatul îşi are luptele lui. Uneori el ia un caz care este de partea dreptăţii şi-l apără cu zel; apoi ia un caz care este de partea nedreptăţii şi-l urmăreşte cu acelaşi zel. Dar lumea nu recunoaşte adevărata bătălie. Acelaşi om poate fi într-o zi de partea cea dreaptă, iar în cealaltă zi de partea cea nedreaptă.

Apostolul se înrolase sub steagul adevărat. Cristos a ridicat un steag în opoziţie cu Satan şi El va câştiga o victorie glorioasă tocmai pe câmpul unde a domnit Păcatul timp de şase mii de ani. El a avut un conflict personal cu puterile întunericului, în care a fost Biruitor. Iar victoria Sa a fost câştigată prin învingerea dorinţelor Sale naturale şi prin supunerea Sa deplină la voinţa lui Dumnezeu. Aceasta a fost singura condiţie pe baza căreia El a putut fi înălţat de la starea pământească la gloriile naturii divine. El a satisfăcut condiţia cerută, să moară, Cel drept pentru cei nedrepţi, şi a obţinut marea victorie asupra lui Satan.

Tatăl ceresc, în armonie cu aranjamentele Sale, a împuternicit pe Domnul Isus să ia din lume o companie ca să-şi dea viaţa împreună cu El, într-un timp când totul pare contrar, când răul pare să triumfe mai frecvent decât dreptatea şi justiţia. Aceştia, umblând prin credinţă şi nu prin vedere, trebuie să-şi dea viaţa pentru dreptate, ca să realizeze scopurile lui Dumnezeu.

Prima noastră bătălie este cu noi înşine

Ne întrebăm noi oare, cu cine sau cu ce să luptăm? Răspunsul este că o persoană n-ar intra deloc în conflictul real dacă ar urma impulsurile propriei sale minţi. În astfel de caz n-ar avea nici o parte în această luptă. El s-ar putea angaja în bătălia obişnuită a lumii — uneori în cea dreaptă, alteori în cea nedreaptă. Dar dacă ar intra în această companie care este condusă de Isus ar trebui să vină la Dumnezeu prin El şi să-şi sacrifice speranţele, scopurile şi ambiţiile pământeşti, şi să umble în urmele lui Isus — urme de suferinţă până la moarte. “Se cuvenea ca Acela pentru care sunt toate lucrurile şi prin care sunt toate lucrurile, aducând pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească prin suferinţe pe Căpetenia mântuirii lor” (Evr. 2:10). Astfel bătălia începe în mintea noastră, în voinţa noastră. Noi ne supunem mintea la mintea lui Cristos.

În sacrificiile din Ziua Ispăşirii tipică, Corpul lui Cristos este reprezentat prin ţapul Domnului. Şi după cum în tip marele preot junghia ţapul, tot aşa, în antitip natura animală trebuie să fie junghiată, ucisă, sacrificată. Nu trebuie cedată păcatului, ci trebuie învinsă. Noua Creatură este în luptă pe viaţă şi pe moarte cu păcatul înrădăcinat şi cu dorinţele naturii umane. Ea a făcut o consacrare de sine lui Dumnezeu. Ca rezultat, Avocatul a pus meritul Său asupra celui consacrat. După ce se face acest lucru, bătălia începe imediat, ca Noua Creatură să ţină în stăpânire vechea creatură, vechea natură. Gal. 5:17.

Apostolul spune, “Mă port aspru cu trupul meu … ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat”. Trebuie să fie o luptă adevărată, un conflict adevărat, fiindcă victoria este numai a celor care biruiesc. “Celui care va birui … îi voi da stăpânire peste neamuri”; “Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie.” Apoc. 2:26, 27; 3:21.

Biruinţa sau moartea!

Această bătălie, deci, care începe la vremea consacrării, continuă până la sfârşit — până la moartea noastră. Va fi moartea, fie a Creaturii Noi, fie a creaturii vechi. În ceea ce priveşte interesele noastre pământeşti, noi le sacrificăm pe deplin — le dăm în schimbul ocaziei de a câştiga gloria, onoarea, nemurirea, moştenirea împreună cu Cristos, participare la natura divină. Astfel, după cum sugerează apostolul, noi nu trebuie să ne cheltuim puterea pe un sac de antrenament, ci trebuie să luptăm cu un scop.

“Pentru mine a trăi este Hristos”, zice apostolul; şi pentru mine a pierde în această bătălie este a pieri ca Nouă Creatură, iar aceasta înseamnă că Moartea a Doua ar fi a mea. Ar trebui să ne dăm seama că în poziţia noastră de creştini ne sunt în joc interesele veşnice. Ne temem să nu ne pierdem viaţa veşnică, pe care desigur că am pierde-o dacă n-am fi biruitori.

Apostolul Petru scrie: “Fiindcă toate aceste lucruri se vor desface, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă … să fiţi găsiţi de El în pace, fără pată şi fără vină“ (2 Pet. 3:11, 14). Cu această anticipare, ce serioasă trebuie să fie viaţa!

Creştinul care cunoaşte aceste lucruri despre viitor şi care trăieşte în anticiparea lor are o bucurie şi o pace despre care lumea nu ştie nimic. O săptămână trăită astfel merită mai mult decât o viaţă întreagă trăită cu lucrurile pe care le are de oferit lumea. Şi dacă nouă ne place acum să trăim viaţa cea nouă şi să intrăm prin credinţă în lucrurile pe care le are Domnul în păstrare pentru noi, cum va fi împlinirea! Dacă prin pierderea speranţei şi credinţei am pierde mult în prezent, cum ar fi să pierdem aceste lucruri pe veşnicie!

Dându-ne seama de aceasta, vedem că nu ne putem permite nici un moment de neglijenţă. Omul angajat în luptă cu animalul ştie că animalul zdrobit, rănit caută să-l omoare. Astfel apostolul ne spune că natura veche se străduieşte să omoare Natura nouă. De aceea, Natura nouă trebuie să caute să-şi folosească toată puterea pentru a câştiga biruinţa. Domnul ne-a promis har îndeajuns pentru orice timp de lipsă. Dacă vom fi biruiţi de natura veche, aceasta nu va fi din cauză că n-avem putere suficientă pentru biruinţă, deoarece, dacă vom apela la Domnul, El ne va susţine. Dar Domnul ne va proba loialitatea, credinţa, tăria de caracter, starea de veghe a minţii. Iar biruinţa este sigură, atâta vreme cât încrederea noastră este în El!

R — 5777 / octombrie 1915

C. M. 113

1 Toate voi părăsi Doamne,

Numai Ţie-Ţi voi urma!

Gol şi sărac prin pustie,

Ca Tine-oi purta crucea;

Toată grija mea lumească,

Piară cu tot dorul rău,

Iar a mea viaţă dreaptă,

Rămână, Domnu-i al meu.

2 Lumea poate a mă urî,

L-a urât şi pe Isus.

Oamenii mă pot părăsi,

Isus va fi credincios;

Strălucească-mi a Ta milă,

Domnul iubirii, ştiinţei,

Rău-n bine-atunci se schimbă,

Noaptea-n lumina zilei.

3 Arma duhului încinge,

Ia pavăza credinţei;

Lumea, pofta o învinge,

S-ai cununa vieţii.

Sus, c-al tău curs n-a dura mult,

Luptă-te cu regulă,

Iată te aşteaptă Domnul

Cu plată după luptă.

4 Departe faime şi comori,

Pază-mi-e Cuvântul Tău

Şi durerile-mi sunt plăceri,

De când am iubirea Ta;

Aba, Tu îmi eşti Părinte,

Sufletul l-am dat Ţie,

Fie vifor sau năpaste,

Toate îmi sunt spre bine.

5 Suflete ai mântuirea

Şi lasă păcatele,

Bucură-te cum că ori când

Îţi poţi face binele;

Gândeşte ce Părinte ai,

Locuinţă cui I-ai dat,

Isus muri pentru Tine,

Nu ai să fii supărat.