Poate cineva ar zice: O, nimeni nu crede în nemurirea trupului. Oricine ştie că trupul moare, că are nevoie să fie continuu hrănit şi ca atare nu poate fi nemuritor. Dar Scripturile vorbesc de suflete. Nu se poate ca sufletul să fie indestructibil, nu se poate ca Dumnezeu, după ce a făcut un suflet, să nu-l poată nimici?

Noi răspundem că este raţional să admitem, în lipsa unor alte dovezi contrare clare, că cel care poate crea, poate şi să distrugă ceea ce a creat; şi că ceea ce poate fi distrus nu este nemuritor. Remarcaţi acum că Scripturile nu vorbesc nicăieri despre nemurirea sufletului — cum par să presupună unii oameni — nici în traducere şi nici în textul original. Luaţi o concordanţă şi încercaţi să găsiţi expresia “suflet nemuritor”, şi în felul acesta vă veţi convinge repede că o astfel de expresie nu se găseşte în Scripturi. Din contră, Scripturile declară că Dumnezeu “poate să piardă şi sufletul şi trupul” şi “sufletul care păcătuieşte, acela va muri”. Şi în articolul precedent am văzut că ceea ce poate muri, ceea ce poate fi distrus, nu este nemuritor, nu este rezistent la moarte, la distrugere.

Apoi vine acest cuvânt înţeles greşit, suflet, şi întrebarea ar fi, ce este sufletul?

Ideea generală este că sufletul este un ceva nedefinit în noi (nu se ştie ce, nici unde), care este adevărata fiinţă inteligentă, în timp ce trupul este numai locuinţa sau instrumentul său. Un episcop Metodist a definit odată sufletul în felul următor: “Este ceva fără interior sau exterior, fără trup, fără formă sau părţi, şi poţi pune un milion într-o coajă de nucă" — o foarte bună definiţie a nimicului, am spune noi.

Mai departe, trupul nu este sufletul cum spun unii; aceasta este dovedit prin cuvintele Domnului, că Dumnezeu “poate să piardă şi sufletul şi trupul”. Şi acum, având în vedere cele arătate până aici, dacă mintea noastră este eliberată de prejudecăţi, ar trebui să putem învăţa ceva despre acest subiect examinând mărturia inspirată despre crearea omului. În Geneza 2:7 citim:

“Şi Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare [în evreieşte vânt] de viaţă [în evreieşte “vieţi”, plural — adică, aşa cum a fost la toate animalele], şi omul a devenit un suflet viu [adică o fiinţă simţitoare]".

Mai întâi a fost format trupul, dar acesta n-a fost un om. Avea ochi, dar nu vedea nimic; avea urechi, dar nu auzea nimic; avea gură, dar nu vorbea nimic; avea limbă, dar nu gusta; avea nas, dar nu mirosea; avea inimă, dar nu bătea; avea sânge, dar era rece, fără viaţă; plămâni, dar nu respira. Acesta nu era un om, ci un corp neînsufleţit.

Al doilea pas în crearea omului a fost să dea vitalitate corpului asfel “format” şi pregătit în orice privinţă; şi acest lucru este descris prin cuvintele: “i-a suflat în nări suflare de viaţă". Când o persoană sănătoasă s-a înecat şi i s-a oprit complet respiraţia, se spune că resuscitarea se face prin mişcarea braţelor şi astfel a plămânilor ca nişte foale, restabilind treptat respiraţia în nări. În cazul lui Adam, bineînţeles, n-a fost nevoie de un efort mare din partea Creatorului pentru ca organismul perfect creat să respire oxigenul dătător de viaţă din aer.

Pe măsură ce suflarea însufleţitoare a intrat în plămâni, aceştia s-au dilatat, corpusculii sângelui au fost oxigenaţi şi au trecut în inimă, ale cărei valve au împins sângele în fiecare parte a corpului, trezind toţi nervii pregătiţi, dar până atunci inactivi, la simţire şi energie. Într-un moment energia a ajuns la creier şi au început gândirea, percepţia, judecata, văzul, pipăitul, mirosul, simţirea şi gustul. Ceea ce înainte era un organism omenesc fără viaţă, a devenit om, fiinţă simţitoare: s-a ajuns la starea de “suflet viu” menţionată în text. Cu alte cuvinte, expresia “suflet viu” înseamnă nici mai mult, nici mai puţin decât “fiinţă simţitoare” sau fiinţă capabilă să simtă, să perceapă. Mai mult, chiar dacă Adam era perfect în organismul său, totuşi era necesar să-şi menţină viaţa mâncând din fructele pomilor vieţii. Şi când a păcătuit, Dumnezeu l-a scos din grădină ca “nu cumva să-şi întindă mâna, să ia din pomul îplural pomiiş vieţii, să mănânce din el şi îmâncând în continuuş să trăiască în veci” (Geneza 3:22). Cum se risipesc ceaţa şi misterele în faţa luminii adevărului, care străluceşte din Cuvântul lui Dumnezeu!

Acum putem vedea de ce vorbesc Scripturile despre “suflete” în legătură cu animalele inferioare. Ele, asemenea omului, sunt fiinţe simţitoare sau creaturi inteligente, dar de un grad inferior. Ele pot vedea, auzi, simţi, gusta şi mirosi ca şi omul; şi fiecare poate judeca potrivit cu organismul lui propriu, deşi nici unul dintre animale nu poate judeca atât de profund şi pe un plan atât de înalt cum judecă omul. Citim (Geneza 1:30): “Şi tuturor animalelor pământului, tuturor păsărilor cerului, şi tuturor vieţuitoarelor care se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viaţă [în ebraică nefeş caiah — un suflet viu] le-am dat ca hrană toată iarba verde”. Şi iar (Geneza 1:20): “Să mişune apele de vieţuitoare [ în evreişte — suflete vii] şi să zboare păsări deasupra pământului pe întinderea cerului”.

Aceeaşi învăţătură — că principiul vieţii la omenire nu este diferit de al tuturor celorlalte creaturi care respiră prin nări, ceea ce le deosebeşte de peşti — este şi în relatarea despre distrugerea produsă prin potop (Geneza 6:17; 7:15, 22). Aceasta este în deplină armonie cu afirmaţia împăratului Solomon, că omul şi animalele “au aceeaşi suflare” îîn evreieşte — ruah, spirit de viaţăş — acelaşi fel de viaţă; că aşa “cum moare unul, aşa moare şi celălalt” (Eclesiastul 3:19). Când el întreabă (Ecl. 3:21): “Cine ştie, dacă suflarea fiilor oamenilor se duce în sus, şi dacă suflarea animalului se duce în jos, în pământ?” el contrazice teoria păgână, care începuse chiar pe atunci să speculeze că omul ar avea un lucru sau calitate inerentă, care l-ar împiedica să moară, chiar dacă ar părea că moare. Înţeleptul contestă orice dovadă, orice cunoştinţă de acest fel. Această provocare făcută altora să aducă dovezi sau să admită că nu au cunoştinţă, urmează declaraţiei sale din versetele 19 şi 20. Deosebirea între om şi animal nu constă în felul suflării sau vieţii, ci în aceea că omul are un organism superior celorlalte animale, având puteri şi însuşiri morale şi intelectuale în chipul şi asemănarea celor avute de Creator, care are un organism încă şi mai înalt, spiritual, nu de carne. Şi, aşa cum s-a arătat deja, speranţa omului pentru o viaţă viitoare nu constă în puterile sale inerente, ci în prevederea binevoitoare a Creatorului său, care se centrează în răscumpărarea de la moarte a fiecărui suflet omenesc de către marele Răscumpărător, şi prevederea ce-i urmează, că oricine va dori va putea avea viaţă veşnică prin înviere, supus condiţiilor Noului Legământ.

Răscumpărătorul nostru “a dat sufletul îfiinţaş Său la moarte”, “Şi-a dat sufletul jertfă pentru păcat” (Isaia 53:12, 10 — traducerea K. J.; n. t.); şi sufletul lui Adam şi al tuturor urmaşilor săi a fost cumpărat prin sângele Său preţios — dându-Şi sufletul (fiinţa) ca jertfă pentru păcat. Prin urmare, sufletele vor fi trezite, înviate — nu corpurile care sunt înmormântate şi se fac ţărână.

Aici este încă o greşeală comună — mulţi presupun că trupurile îngropate vor fi reconstituite atom cu atom; dar din contră, apostolul spune: “Ce semeni îîn moarteş, semeni nu trupul care va fi”. La înviere Dumnezeu va da fiecărei persoane (fiecărui suflet sau fiinţă simţitoare) un astfel de corp cum Îi va plăcea.  — 1 Corinteni 15:37, 38.

Aşa cum îmbinarea unui organism cu suflarea vieţii a produs o fiinţă simţitoare sau un suflet, tot aşa şi despărţirea acestora, din oricare motiv, pune capăt fiinţei simţitoare — oprind gândurile şi simţurile de orice fel. Sufletul sau fiinţa simţitoare încetează; trupul se întoarce în ţărână cum a fost, iar spiritul sau suflarea de viaţă se întoarce la Dumnezeu, care i-a dat-o lui Adam şi rasei sale prin el (Eclesiastul 12:7). Se întoarce la Dumnezeu în sensul că nu mai este supus controlului omenesc, ca în procreare, şi nu mai poate fi niciodată restabilit decât prin putere divină. Recunoscând acest fapt, cei învăţaţi de Domnul îşi încredinţează speranţa vieţii viitore prin înviere, lui Dumnezeu şi lui Cristos, repre-zentantul Său acum înălţat (Luca 23:46; Fapte. 7:59). Prin urmare, dacă Dumnezeu nu făcea pregătiri pentru răscumpărarea omului şi pentru învierea sa, moartea ar fi fost sfârşitul oricărei speranţe pentru omenire.

Dar Dumnezeu a făcut, astfel, pregătiri pentru ca noi să trăim din nou; şi de când Şi-a făcut cunoscut planul Său îndurător, cei ce vorbesc şi scriu în mod inteligent despre acest subiect (de exemplu scriitorii inspiraţi ai Scripturilor), vorbesc, în consens, despre intervalul de inconştienţă de la moarte până în dimineaţa învierii, ca despre un “somn". Într-adevăr, ilustraţia este excelentă; căci morţii vor fi cu totul inconştienţi de trecerea timpului, şi momentul deşteptării li se va părea ca momentul următor după momentul sfârşitului lor. De exemplu, citim că, vorbind despre moartea lui Lazăr, Domnul nostru a zis: “Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar Mă duc să-l trezesc din somn”. După aceea, fiindcă ucenicii Săi nu înţelegeau, El a zis: “Lazăr a murit.” (Ioan 11:11, 14). Dacă teoria conştienţei în moarte ar fi adevărată, nu vi se pare ciudat că Lazăr n-a povestit nimic despre experienţa sa din cele patru zile? Nimeni nu va pretinde că el a fost într-un “iad” de chin, pentru că Domnul nostru l-a numit “prietenul" Său; şi din acelaşi motiv, dacă ar fi fost în fericire cerească, Domnul nu l-ar fi chemat de acolo, pentru că aceasta ar fi fost o faptă neprietenească. Dar aşa cum a spus Domnul nostru, Lazăr a dormit şi El l-a trezit la viaţă, la cunoştinţă, la starea de fiinţă simţitoare, şi aceasta ca o favoare mult apreciată de Lazăr şi de prietenii săi.

Peste tot în Scripturi este gândul că noi ne aflăm acum în noapte, în comparaţie cu dimineaţa învierii. “Seara vine plânsul, iar dimineaţa vine veselia.” (Psalmul 30:5).

Apostolii, de asemenea, au folosit des această figură de stil potrivită, plină de speranţă şi pace. De exemplu, Luca spune despre Ştefan, primul martir, că el “ a adormit” (Fapte. 7:60) şi în relatarea vorbirii lui Pavel în Antiohia, el a folosit aceeaşi axpresie: “David a adormit”  (Fapte. 13:36  — traducerea K. J.; n. t.). Petru foloseşte aceeaşi expresie spunând: “… de când au adormit părinţii” (2 Petru 3:4). Şi Pavel o întrebuinţează de mai multe ori, cum se vede din următoarele citate:

“… dintre care cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit." (1 Corinteni 15:6).

“Dacă nu este o înviere … atunci într-adevăr, cei care au adormit în Hristos au pierit.” (1 Corinteni 15:13-18).

“Hristos a înviat dintre cei morţi, pârga celor adormiţi” (1 Corinteni 15:20).

“Iată, vă spun o taină: nu toţi vom adormi” (1 Corinteni 15:51).

“Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei care au adormit” (1 Tesaloniceni 4:13).

“Dumnezeu va aduce înapoi îdin moarteş împreună cu El pe cei care au adormit în Isus.” (1 Tesaloniceni 4:14).

Când va veni Împărăţia, timpul învierii, “noi cei vii care rămânem până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor care au adormit.” (1 Tesaloniceni 4:15).

Ei au “adormit” în pace, pentru a aştepta ziua Domnului — ziua lui Cristos, ziua Milenară — convinşi pe deplin că (Cristos) poate să păzească ceea ce I-au încredinţat până în ziua aceea (2 Timotei 1:12). Acelaşi gând străbate şi Vechiul Testament întreg — de când Dumnezeu a vestit prima dată lui Avraam Evanghelia unei învieri. Expresia: “Şi el a adormit cu părinţii lui” este foarte obişnuită în Vechiul Testament. Iov pune problema într-un limbaj foarte convingător, zicând: “Ah! de ai voi să mă ascunzi în Locuinţa Morţilor, de m-ai acoperi, până-Ţi va trece mânia!” Timpul prezent, de moarte, este timpul mâniei lui Dumnezeu — blestemul morţii fiind asupra tuturor, din cauza neascultării originare. Cu toate acestea, la timpul cuvenit blestemul va fi ridicat şi binecuvântarea se va revărsa peste toate familiile pământului prin Răscum-părătorul; şi astfel Iov continuă: “Dacă omul odată mort ar putea să mai trăiască, încă aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, până mi se va schimba starea în care mă găsesc. Atunci m-ai chema (Ioan 5:25) şi Ţi-aş răspunde; şi Ţi-ar fi dor de lucrarea mâinilor Tale.” (Iov 14:14, 15). Şi noi, cei din timpul Noului Testament citim răspunsul Domnului nostru: “… toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui” — chemându-i să se deştepte şi să vină la deplina cunoştinţă de Dumnezeu şi chiar la ocazia vieţii veşnice. — Ioan 5:28, 29.

Corp, suflet şi spirit

Faptul că aceste cuvinte, corp, suflet şi spirit nu sunt identice şi nu se pot schimba unul cu altul, aşa cum presupun mulţi, este arătat în folosirea tuturor celor trei cuvinte de către apostol (1 Tesaloniceni 5:23), unde el scrie: “Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără vină, la venirea Domnului nostru Isus Hristos”. Această rugăciune trebuie să fie înţeleasă că se aplică la biserică în ansamblul ei — Biserica aleasă, ale căror nume sunt scrise în cer. Adevăratul Duh s-a păstrat în turma mică. Trupul ei se poate discerne astăzi de asemenea, în ciuda mulţimii de neghină care ar ascunde-o şi ar înăbuşi-o. Şi sufletul ei, activitatea ei, inteligenţa ei, fiinţa ei simţitoare este vizibilă oriunde, ridicând steagul pentru popor — crucea, răscumpărarea.

În nici un alt fel nu putem aplica aceste cuvinte ale apostolului; pentru că, oricât de mult s-ar deosebi oamenii în ce priveşte păstrarea individuală a spiritelor şi a sufletelor poporului lui Dumnezeu, toţi vor fi de acord că trupurile lor nu s-au păstrat, ci s-au întors în ţărână, la fel ca ale celorlalţi.

“Pentru El toţi sunt vii”

— Luca 20:37, 38

Domnul nostru, contrazicând pe saduchei (care negau că ar fi o înviere sau vreo viaţă viitoare), a spus că învierea (şi deci un viitor) a fost dovedită prin faptul că Dumnezeu, vorbind lui Moise, a spus despre El Însuşi că este Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov. Domnul nostru sugerează că aceasta este o dovadă în sine “că morţii vor învia” pentru că Dumnezeu, cu siguranţă, nu S-ar referi astfel la fiinţe şterse cu totul din existenţă. Domnul nostru arată apoi că în planul lui Dumnezeu este hotărâtă o înviere şi că acei pe care oamenii îi numesc “morţi”, “pentru El toţi sunt vii”. Cuvântul lui Dumnezeu deci, vorbeşte despre ei ca “adormiţi”, şi nu ca nimiciţi. Când spune: “Eu sunt Dumnezeul lui Avraam" etc., El vorbeşte nu numai despre lucruri trecute ca fiind încă prezente, ci şi despre lucruri viitoare ca fiind deja întâmplate — Romani 4:17.

Unele întrebări

cu răspunsuri inspirate

Întrebare: Promisiunile pentru sfinţii Veacului Evanghelic sunt cereşti sau pămâneşti?

Răspuns: “Şi după cum am purtat chipul celui făcut din ţărână, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc”. “… fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească" — 1 Cor. 15:49; 2 Tim. 4:18; Evrei 3:1; 6:4; Fil. 3:14; Efes. 2:6, 7; 2 Tesaloniceni 1:11, 12; 2 Timotei 1:9, 10.

Întrebare: Biserica aleasă, “biruitorii”, “sfinţii” vor continua să fie fiinţe omeneşti “făcute din ţărână”?

Răspuns: Dumnezeu “ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti" ­— “creaţii noi”. — 2 Pet. 1:4; 2 Corinteni 5:17; Romani 8:17, 18.

Întrebare: Când va fi completă deplina schimbare (începută în noi prin schimbarea inimii, numită concepere de Spirit)? — Când vom fi făcuţi asemenea lui Cristos, Domnul nostru?

Răspuns: “… toţi îsfinţiiş vom fi schimbaţi … morţii îsfinţiiş vor învia nesupuşi putrezirii  şi vor fi schimbaţi, … într-o clipeală din ochi … ceea ce este supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire”. “Este semănat trup natural îpământescş, şi înviază trup duhovnicesc”. “Aşa este şi învierea îspecialăş morţilor îspecialiş." — 1 Corinteni 15: 50-53, 42-44; Filipeni 3:10.

Întrebare: Trebuie aşteptate răsplătirile depline, răsplăţi sau pedepse, înainte de înviere?

Răspuns: “Ţi se va răsplăti la învierea celor drepţi.” — Luca 14:14; Apoc. 11:18; Mat. 16:27.

Întrebare: Care este speranţa oferită tuturor oamenilor, în  afara bisericii alese din Veacul Evanghelic?

Răspuns: “… creaţia îomeneascăş aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor îsfinţilorş lui Dumnezeu." Apoi vor urma “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”, în care “toate familiile pământului vor fi binecuvântate” prin “sămânţa” aleasă a lui Avraam. — Rom. 8:22, 19; Fapte. 3:19-21; Galateni 3:16, 29.

Întrebare: Morţii sunt conştienţi sau inconştienţi?

Răspuns: “Cei morţi nu ştiu nimic”.        — Eclesiastul 9:5; Ps. 146:4; Isaia 38:18, 19.

Întrebare: Sfinţii care au murit L-au lăudat pe Domnul de-a lungul veacurilor trecute?

Răspuns: “Nu morţii laudă pe Domnul”. — Psalmul 115:17; Eclesiastul 9:6; Psalmul 6:5.

Întrebare: Şi-au primit profeţii răsplata lor când au murit, sau aceasta a fost reţinută în planul lui Dumnezeu, ca să le fie dată la începutul Mileniului, în Veacul judecăţii?

Răspuns: “… a venit … timpul ca cei morţi să fie judecaţi, şi SĂ RĂSPLĂTEŞTI pe robii Tăi proroci” este la începutul sunării ultimei trâmbiţe, a trâmbiţei a şaptea, la sfârşitul Veacului Evanghelic. — Apoc. 11:15, 18; Ps. 17:15.

Întrebare: Li s-au promis apostolilor că la moarte vor fi transferaţi la cer?

Răspuns: “… cum am spus iudeilor, că unde Mă duc Eu, ei nu pot veni, tot aşa vă spun şi vouă îapostolilorş acum.” — Ioan 13:33.

Întrebare:  Să se aştepte sfinţii Veacului Evanghelic, cu excepţia celor care trăiesc acum, să fie încununaţi la moarte?

Răspuns: “Şi când se va arăta Păstorul cel Mare, veţi căpăta cununa care nu se poate veşteji, a slavei.” — 1 Petru 5:4; 2 Timotei 4:8; 1 Petru 1:4, 5.

Întrebare: Au aşteptat apostolii gloria la moarte sau la a doua venire a lui Cristos?

Răspuns: “Când Se va arăta Hristos, viaţa noastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă." — Coloseni 3:4; 1 Ioan 3:2.

Întrebare: Urmau sfinţii să “strălucească" în moarte?

Răspuns: “Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi … Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului îsoareluiş”. — Daniel 12:2, 3 (traducerea K. J.; n. t.); Matei 13:40-43.

Întrebare: A promis Domnul nostru că îi va primi pe sfinţii Săi la moarte, sau la a doua Sa venire?

Răspuns: “… voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” — Ioan 14:3; Romani 8:23.

Întrebare: Au fost răsplătiţi vrednicii din vechime când au murit?

Răspuns: “În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi primit lucrurile făgăduite … ca să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi.” — Evrei 11:13, 39, 40.

Întrebare: David a fost unul dintre sfinţii profeţi. A fost el răsplătit, fiind luat la cer?

Răspuns: “Căci David nu s-a suit în ceruri”. — Fapte. 2:34.

Întrebare: Câţi oameni merseseră în cer până la înălţarea Domnului nostru?

Răspuns: “Nimeni nu s-a suit la cer, afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului”. — Ioan 3:13

Întrebare: Poate Cel care l-a creat pe om să-l nimicească? Poate fi distrus sufletul de către Creatorul său?

Răspuns: “… temeţi-vă … de Acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă îmoartea a douaş.” “Nu le-a cruţat sufletul de la moarte.” “Sufletul căre păcătuieşte, acela va muri.” — Mat. 10:28; Ps. 78:50; Ezec. 18:4, 20; Ps. 22:29 (traducerea K. J. — n. t.); Iosua 10:35 (traducerea K. J. — n. t.); Isa. 38:17; Ps. 56:13; 30:3; 119:175; Mat. 26:38; Isa. 53:12 (traducerea K. J. — n. t.).

Întrebare: Cât de mare importanţă a acordat Pavel doctrinei învierii?

Răspuns: “Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat … şi cei care au adormit în Hristos, au pierit.” — 1 Corinteni 15:13-18.

Întrebare: Sunt cei nedrepţi chinuiţi acum în ceva iad misterios, sau primesc ei întotdeauna pedeapsa deplină a nedreptăţii lor în viaţa actuală?

Răspuns: “Domnul ştie să … păstreze pe cei nedrepţi, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii îziua Mileniuluiş.” — 2 Petru 2:9; Iov 21:30.

Întrebare: Care va fi sfârşitul celor care, atunci când vor fi încercaţi vor fi găsiţi incorigibili, care au făcut rău cu voia?

Răspuns: Ei vor “merge în moarte veşnică", vor “avea ca pedeapsă o pierzare veşnică îo nimicire care nu se va termina niciodată printr-o înviereş” pentru că încă “plata păcatului este moartea”, “moartea a doua” şi încă “darul harului lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Hristos Isus”. “Cine are pe Fiul are viaţa", cine n-are pe Fiul nu va primi acel dar. — Rom. 6:23; Apoc. 20:14, 15; Mat. 25:46 (trad. Diaglott — n. t.); 1 Ioan 5:12; 2 Tesaloniceni 1:9.

Turnul de Veghere din 15. 10. 1895 î1880ş