“Nu vă înşelaţi: “Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit”. Ce seamănă omul, aceea va şi secera." — Galateni 6:7; 5:13-24

Din oricare punct de vedere am privi subiectul vieţii creştineşti, al modului de viaţă creştinească şi al caracterului creştinesc, această temă este una dintre cele mai importante pentru toţi aceia care speră să obţină favoarea lui Dumnezeu pentru eternitate. Este aşa, pentru că Cuvântul Său ne învaţă că dobândirea bogăţiei permanente a îndurării Sale este inseparabil legată de recunoştinţa propriu-zisă şi rugăciunile către Dumnezeu şi de supunerea faţă de principiile adevărului şi ale dreptăţii. Şi aceasta este şi cauza pentru care aceia care au fost inspiraţi şi împuterniciţi de Dumnezeu să facă cunoscută voinţa Sa, cu privire la acest subiect, au tratat amănunţit acest subiect însemnat al vieţii în sfinţenie şi al ajungerii în asemănare cu caracterul Său.

Cuvântul lui Dumnezeu învaţă clar că El a plănuit să-Şi întindă îndurarea Sa asupra întregii omeniri, să-i dea o ocazie deplină şi favorabilă să înţeleagă şi să îndeplinească voinţa Sa şi să fie probată în mod drept pentru viaţă veşnică. Aceasta înseamnă, aşa cum arată Cuvântul Său, eliberarea de sub sentinţa originală prin care omenirea a fost condamnată şi trezirea din mormânt a tuturor oamenilor. În decursul acestui Veac El a transmis un mesaj special, la care unii au răspuns cu bucurie. Fiindcă Dumnezeu oferă viaţă veşnică, într-un mod atât de binevoitor, fiecărei fiinţe umane şi acum vrea să-i primească pe aceia care doresc să fie în armonie cu El, aceştia s-au hotărât să se întoarcă de la păcat şi trăind o viaţă contrară păcatului să fie servi ai lui Dumnezeu şi ai dreptăţii. Toţi care îşi ţin promisiunea, sunt conduşi de către Domnul prin Cuvântul şi îngrijirea Sa la acele situaţii şi condiţii în care pot să devină membri ai corpului lui Cristos, ai Bisericii. Prevederea lui Dumnezeu este atât de mare, încât a făcut pregătiri mari pentru trebuinţele lor.

Creaturi Noi

pentru a umbla “prin Duh"

Numai pentru aceştia există astăzi o posibilitate de a face păcat de moarte, păcat cu voia, care va hotărî soarta lor eternă. Apostolul Pavel, ca purtătorul de cuvânt al Domnului, spune că dacă noi,  Biserica lui Cristos, păcătuim cu voia după ce am primit Spiritul lui Dumnezeu, după ce am venit la o cunoştinţă a adevărului aşa cum este în Isus şi am gustat darul ceresc, nu mai rămâne jertfă pentru păcate, ci numai nimicire. (Evrei 6:4-6; 10:26-31) Dacă noi păcătuim cu voia, după ce am lăsat păcatul, atunci mersul vieţii noastre arată o schimbare în rău a minţii, o schimbare a inimii şi o întoarcere a ne bălăci în noroi. Numai Biserica poate face aceasta, deoarece numai ei au trecut din moarte la viaţă.

Creştinul este o persoană care şi-a părăsit eul vechi şi a devenit o Creaţie Nouă, o fiinţă spirituală, care deşi locuieşte în trup de carne, totuşi interesele sale sunt cu totul deosebite şi de multe ori în contradicţie cu cele ale cărnii. Apostolul îi îndeamnă pe aceştia să umble conform spiritului, adică umblarea zilnică a vieţii lor să fie în armonie cu noua lor natură. Făcând aşa, ei vor opune rezistenţă şi nu vor îndeplini dorinţele cărnii. Pentru ce? Pentru că ei vor recunoaşte că între dorinţele cărnii şi dorinţele Noii Creaţii este un antagonism. Aceste două dorinţe sunt în luptă una cu alta, una având dorinţe împotriva celeilalte. Este posibil, ca pentru un timp, să existe un armistiţiu dar niciodată nu va fi pace între ele. Interesele noastre ca Noi Creaţii sunt pe linia spirituală, în timp ce dorinţele şi înclinaţiile noastre depravate se străduiesc în direcţia opusă. De aceea a zis apostolul: “nu faceţi ceea ce aţi voi". Ca Noi Creaţii voi voiţi să umblaţi în urmele Învăţătorului vostru în chip desăvârşit, dar având corpul decăzut, voi nu puteţi face aceasta. Voi, cel mult puteţi şchiopăta în urmele Lui. Dar dacă am intrat în această stare şi am devenit urmaşii Săi, nu vom mai fi judecaţi după trup, ci vom fi judecaţi ca făpturi noi, desăvârşiţi în voinţă — dovedind supunere din toate puterile faţă de dreptate, în organismul omenesc nedesăvârşit.

Roadele cărnii decăzute

Pentru ca nimeni să nu facă o greşeală în privinţa a ceea ce constituie dorinţele cărnii, apostolul le descrie că sunt evidente sau manifestate public, adică: “adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, idolatrie, vrăjitorie, vrăjmăşii, certuri, gelozii, mânii, neînţelegeri, dezbinări, secte, invidii, ucideri, beţii, petreceri dezmăţate şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei care fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu". (Gal. 5:19-21) Acestea sunt lucruri ale cărnii decăzute şi în contradicţie cu dreptatea. Toţi copiii lui Dumnezeu trebuie să se opună acestor lucruri, dacă voiesc să nu-şi piardă favoarea divină. Toate aceste lucruri îşi au sămânţa în carne, prin moştenire; dar mintea lor, voinţa lor este schimbată, transformată, este întoarsă spre dreptate — pentru a îndeplini voinţa lui Dumnezeu. Ca Noi Creaţii nu trebuie să practice lucrurile cărnii, fiindcă atunci nu vor putea să dezvolte roadele şi virtuţile Spiritului sfânt şi nu vor fi potriviţi pentru Împărăţie.

Apostolul nu spune aici că dacă cineva a fost surprins într-o greşeală şi şi-a pierdut stăpânirea de sine, de exemplu, şi ajunge într-un conflict, prin aceasta este exclus pentru totdeauna din Împărăţie. Prin lacrimi şi rugăciune şi iertare divină el poate, la drept vorbind, să ajungă din nou în armonie cu Dumnezeu şi prin urmare să devină un soldat viteaz al crucii şi urmaş al Mielului. Dar, dacă cineva practică astfel de lucruri el trebuie să ştie că dezvoltând şi întărind un caracter care este contrar cu acela pe care îl va aproba Dumnezeu — ei merg înapoi şi nu înainte. Să facem deosebire între o adormire accidentală cu o redresare prin căinţă, şi o urmare conştientă a unui drum greşit. O! Câţi creştini au în ei înşişi mărturia, că ei nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu — numai în cazul când vor începe din nou şi vor schimba starea vieţii.

Numai Spiritul lui Dumnezeu poate înlătura păcatul

Gândul unui alt scriitor despre această chestiune, conţine un adevăr foarte important şi solemn. Vorbind despre cuvintele apostolului: “Căci legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii" (Romani 8:2), el zice:

“Cineva a făcut un raport clar, prin care a arătat trecerea sa de la cele vechi la cele noi în propria experienţă, de la viaţa de mai înainte, care era decădere continuă, la viaţa prezentă de învingere prin Cristos. Odată în continuu dărâmam, dar acum zilnic zidesc", spune el. Aceasta înseamnă că lupta de dinainte era îndreptată pentru a se elibera de obiceiurile inerente şi aplecările rele ale vechii naturi — de egoism, de mândrie, de lăcomie şi de capricii. Acum, străduinţele sunt îndreptate spre beneficiul Spiritului, a sta în prezenţa Sa divină şi a trăi şi respira ca într-o atmosferă sfântă viaţa Sa supranaturală. Numai Spiritul sfânt, care locuieşte în noi, poate înlătura păcatul. Aceasta se va cunoaşte dacă analizăm ceea ce se numeşte “puterea stimulatoare a unei noi afecţiuni”. “Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume”, zice Sfânta Scriptură. (1 Ioan 2:15) Dar experienţa dovedeşte că, a nu iubi este posibil numai prin iubire, iubirea lumească fiind învinsă de cea cerească.

Şi noi aflăm această metodă clar arătată în Cuvânt. “Dragostea Duhului” (Romani 15:30) ne este dăruită pentru a învinge lumea. Viaţa divină este izvorul iubirii divine. De aceea, “dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.” (Romani 5:5). Deoarece, de la natură noi suntem absolut fără iubire cerească, Dumnezeu locuind prin Spirit ne dă iubirea Sa proprie prin care să-L iubim pe El. În aceasta constă măreaţa scrisoare de acreditare a ucenicilor: “Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi.” (Ioan 13:35). După cum Cristos a arătat lumii iubirea Tatălui, aşa trebuie să arătăm noi iubirea lui Cristos — lucru care este posibil numai dacă trăim viaţa împreună cu El. Cu privire la porunca Mântuitorului pentru ucenicii Săi, ca să se iubească unii pe alţii, cineva pe drept a zis: “Aceasta este o poruncă care ar fi cu totul inutilă, dacă El, Cel ce iubeşte în etern, nu ar fi dispus să pună iubirea Sa în mine. De fapt, această poruncă nu înseamnă mai mult decât a fi o coardă a viei adevărate. Eu încetez cu viaţa şi iubirea mea proprie, renunţ la mine însumi pentru a mă cufunda în iubirea lui Cristos, care nu se poate descrie”.

Spiritul Domnului ne formează

Şi ceea ce este adevărat despre iubirea lui Cristos, este adevărat şi despre asemănarea cu Cristos. Cum se dobândeşte această asemănare? Prin contemplare şi imitare? Aşa s-au gândit unii. Şi aceasta este adevărat, dacă Spiritul este în toţi şi de fapt lucrează în toţi. Aşa este scris: “Dar noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.”  (2 Corinteni 3:18). Numai Spiritul Domnului, care locuieşte în noi, ne poate schimba în chipul Domnului, pus în faţa noastră. Cine se poate schimba în asemănarea cu Cristos prin imitarea pe dinafară? Să ne închipuim pe cineva, care nu este geniu şi este lipsit de o pregătire artistică, stând pe un scaun în faţa vestitului tablou “Schimbarea”, al lui Rafael, aşteptând să-l reproducă. Cât de copilărească, lipsită de originalitate şi neînsufleţită ar fi această lucrare! Dar când ar fi cu putinţă, ca spiritul lui Rafael să intre în acest om şi să dobândească măiestria minţii sale şi a ochilor şi mâinii lui Rafael, atunci ar fi posibil să picteze această capodoperă; deoarece în cazul acesta, Rafael l-ar reproduce pe Rafael. Şi într-un mod tainic, aceasta este aşa cu ucenicul umplut cu Spiritul sfânt. Cristos, care este chipul Dumnezeului nevăzut (Coloseni 1:15), este ţinut ca un model dumnezeiesc înaintea sa, şi Cristos locuieşte în el prin Spirit ca o viaţă dumnezeiască, şi Cristos este capabil să reflecte mai departe pe Cristos din viaţa lăuntrică printr-un exemplu exterior.

Dându-şi toată silinţa

Desigur că expresia asemănare cu Cristos este numai o altă denumire pentru “sfinţenie”, şi apoi la înviere, satisfăcuţi de chipul Său (Psalmul 17:15), vom fi desăvârşiţi în sfinţenie. Prin urmare, sfinţirea este progresivă şi nu un lucru instantaneu — cum este convertirea. Şi trebuie să admitem şi ceea ce un scriitor devotat şi adânc cugetător spune, despre pericolul de a privi aceasta ca numai o creştere graduală. Dacă un creştin priveşte asupra sa ca fiind “un pom sădit lângă nişte pâraie de apă care îşi dă rodul la timpul său” (Psalmul 1:3), el judecă corect. Dar a trage concluzia, că creşterii lui nu te poţi împotrivi, ca şi creşterii acelui pom care este un lucru firesc, numai pentru că este plantat în Cristos datorită conceperii, este o greşală gravă. De la ucenic se cere să fie activ în mod conştient şi înţelept în creşterea sa proprie, ceea ce cu pomul nu se întâmplă şi trebuie să-şi dea toată silinţa să-şi facă sigură chemarea şi alegerea. (2 Petru 1:10) Şi când zicem a fi “activ”, nu înţelegem prin aceasta pur şi simplu o activitate pentru sine, deoarece aşa cum a spus Isus: “cine dintre voi, îngrijorându-se, poate să adauge un cot la înălţimea lui?” (Matei 6:27) Dar, trebuie să renunţăm la noi înşine, predându-ne influenţei divine, prin aceea că trăim şi umblăm conform Spiritului şi ne rugăm în Spirit. Fiecare din aceste condiţii este aşa de esenţială dezvoltării noastre în sfinţenie, întocmai după cum este nevoie de ploaia şi razele soarelui la creşterea stejarului! Este posibil ca un creştin, în urma neglijenţei şi întristării Spiritului, la bătrâneţe să fie de o statură mai mică decât în copilăria sa spirituală, din cauză că dezvoltarea sa este mai degrabă un regres decât un progres. Deci, spunând că sfinţirea este un lucru progresiv, să ne ferim să tragem concluzia că ea nu poate regresa."

Roadele Spiritului sfânt

După ce apostolul ne-a condus într-un pustiu plin de spini şi scaieţi al egoismului omenesc, ca tipuri ale roadelor cărnii decăzute, apoi el ne conduce în direcţia opusă şi ne arată roadele şi florile pline de un miros plăcut, care sunt în grădina Domnului. El ne spune că aceste roade încântătoare ale Spiritului sfânt trebuie cultivate din ce în ce mai mult, până la desăvârşire în inimile noastre, pentru ca ele atât cât este posibil să oprească, să acopere şi să înăbuşe nedesăvârşirea cărnii noastre. Roadele acestei grădini, sunt toate roadele Spiritului lui Dumnezeu­ — aşa cum El le-a plantat la început în om şi care s-au stricat prin păcat — toate acestea, El din nou le-a plantat şi vrea să le dezvolte în inimile consacraţilor Săi. Roadele Spiritului, care trebuie să se dovedească prin fapte la toţi urmaşii lui Isus, în mai mare sau mai mică perfecţiune, sunt următoarele: “dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, stăpânire de sine. Împotriva unor astfel de lucruri nu este lege." — Galateni 5:22, 23.

O  prevenire solemnă pentru toţi

Apostolul ne spune: “Ce seamănă omul, aceea va şi secera". Aceasta ar trebui  s-o privim ca legea universală a lui Dumnezeu acţionând în viaţa noastră, cu toate că prin jertfa de răscumpărare a lui Cristos am fost primiţi în familia lui Dumnezeu şi am fost iertaţi. Noi nu vrem să spunem că păcatele unui creştin dinainte de consacrare i se socotesc după consacrare, dar noi credem că slăbiciunile şi neputinţele, care rezultă din păcatele dinainte, pot rămâne cu el atâta vreme cât este în carne, şi el sau ea poate avea în continuu de luptat cu aceste slăbiciuni sau cu urmările acestora. Dacă nu ar fi  răscumpărarea dată de Isus, toate aceste păcate ar însemna moarte veşnică. Nimeni nu poate să se lase în voia păcatului, fără ca acel păcat să facă impresie asupra minţii şi asupra corpului şi Noua Creaţie cu atât mai mult are de luptat împotriva acestora. Dar ea va avea compătimirea Domnului şi în continuu se va bucura de folosirea meritului Mântuitorului Său ca un acoperământ asupra acestor păcate şi slăbiciuni, contra cărora se luptă. Ea are tronul darului la care poate merge în fiecare zi pentru curăţire, prin sângele scump a lui Cristos, şi la care se poate merge la orice timp de nevoie.

Faptul că păcatele îngăduite îşi lasă efectele lor atât asupra minţii cât şi asupra trupului, care pentru a fi înlăturate pot avea nevoie de ani de zile, ar trebui să-i determine chiar şi pe cei care nu sunt consacraţi Domnului să trăiască în curăţenie şi să caute, cât este posibil, să fie în armonie cu legile existenţei lor. Dacă toată lumea ar putea recunoaşte importanţa acestui lucru şi s-ar purta ca atare, ei ar fi foarte avantajaţi în Veacul viitor, când toată lumea va fi în încercare pentru viaţă sau moarte veşnică.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01. 12. 1931