CARE VINE DINTR-O INIMĂ CURATĂ ŞI DINTR-O CONŞTIINŢĂ BUNĂ

Mana pe data de 24 Noiembrie, R2733 - 1 Decembrie 1900, pag. 358

,,Acum ţinta (scopul final al) Legii este iubirea care vine dintr-o inimă curată,

dintr-o conştiinţă bună şi dintr-o credinţă neprefăcută - la care unii nereuşind (s-o discearnă)

s-au întors la vorbe fără rost” - 1 Tim. 1:5, 6.

Mulţi n-au reuşit să obţină o ideie adevărată despre religiune - poruncile Domnului pentru poporul Său, etc, nu numai în timpul Apostolilor, ci şi de atunci încoace, mulţi, probabil un număr tot mai mare, au eşuat în acelaşi fel. Putem presupune că metoda marelui Adversar este de a încurca minţile celor care caută pe Dumnezeu şi dreptatea. Precum declară Scipturile, el astfel înşeală întreaga omenire - punând forma, ceremoniile, teoriile şi confesiunile în locul religiunii din inimă.

Cei care învaţă falsele doctrinile monstruoase că viaţa prezentă decide soarta fiecărei fiinţe umane, ori pentru suferinţă veşnică, ori pentru bucurie veşnică, consideră această doctrină ca însuşi fundamentul Creştinătăţii pure şi a sfinţeniei; prin urmare mulţi care în realitate nu o cred, în mod tăcut îi dau consimţământul şi aprobarea, crezând că  făcând astfel ei favorizează cauza sfinţeniei. Dar aceasta este o mare greşeală; aceasta este una din marile înşelări ale Adversarului, prin care el face ca evlavia poporului lui Dumnezeu să-i servească cauza: (1) deoarece această doctrină întunecă gloria divină în ce priveşte iubirea şi dreptatea şi (2) deoarece această doctrină, în loc de a cultiva sfinţenia, cultivă şi promovează după cum vom arăta, opusul acesteia.

Teoria că viaţa prezentă este doar pentru a decide cine este vrednic de bucuria veşnică, şi cine este vrednic de tortură veşnică, se descompune în final în gândul general că toate caracterele rele, probabil, pot fi vrednice de ceva fel de tratare rea pentru întreaga eternitate, care fiindu-le asigurată, ei nu vor rosti rugăciuni de căinţă nici când înainte de a muri; dar că toţi oamenii pe jumătate decenţi sunt prea respectabili sau prea buni ca să merite o eternitate de tortură, şi din această cauză vor face parte din acei care vor primi o eternitate de fericire. Astfel această doctrină a focului iadului, în loc de a promulga sfinţenia, curăţenia inimii, promovează opusul - neglijenţa cu privire la orice, fără îndoială cu excepţia omorului şi a diabolismului general.

Din contra, doctrina Scripturală nu face nici o ameninţare de tortură veşnică, şi promite o deplină ocazie pentru fiecare creatură umană de a veni la cunoştinţa adevărului, atât în viaţa prezentă, cât şi în viaţa viitoare, şi astfel, sub termenii Noului Legământ, să se folosească de ocaziile pentru viaţa veşnică prin marele sacrificiu de ispăşire sfârşit la Calvar. Această doctrină Scripturală este plină de cele mai înalte îndemnuri la sfinţenie, curăţenie a inimii şi a vieţii; deoarece, în loc de a prezenta o pedeapsă generală de tortură, ea oferă ,,o dreaptă răsplată”, o răsplată de binecuvântare sau de disciplinări care vor fi proporţionale eforturilor individuale ale fiecărui om pentru a veni în armonie cu Dumnezeu şi sfinţenia Sa.

Mai întâi avem chemarea Bisericii Evanghelice de a deveni moştenitori şi comoştenitori cu Isus Christos, în Împărăţia Milenară, pe condiţia sfinţeniei inimii, şi pe urmă va veni oferta restabilirii şi a vieţii veşnice în perfecţiune umană, pentru cei din lume care în acelaşi fel se întorc la o armonie din inimă cu Domnul. Scripturile nu conţin nicăieri nici o sugestie că viaţa veşnică va fi dată vreodată vreunei creaturi de pe orice plan de existenţă, în afară de condiţia deplinei, completei armonii din inimă cu Domnul. Orice este în contradicţie cu aceasta, sau orice în afară de această armonie perfectă cu Domnul, din punct de vedere Scriptural, va însemna Moartea a Doua. Prin urmare, aici, în oferta divină, avem cel mai înalt îndemn de a tinde la cea mai apropiată conformare  posibilă cu perfecţiunea; şi suntem asiguraţi că o astfel de sforţare, în cele din urmă, conform favorii divine, va fi răsplătită cu condiţii perfecte (în care va fi posibilă perfecţiunea absolută) - în înviere.

Sunt mulţi care au vederi foarte eronate despre ceea ce semnifică expresia: ,,curat în inimă”, o clasă consideră aceasta imposibil de atins în viaţa prezentă; o altă clasă, nu mai puţin greşit, consideră această ca însemnând absolută perfecţiune în orice gând, cuvânt şi fapt; şi crezând că ei îndeplinesc aceste condiţii, şi învăţând pe alţii la fel, ei comit o greşală gravă.

Răspunzând în primul rând la ultima eroare, remarcăm că este posibil ca cineva să se înşele pe sine însuşi cu privire la inima sa şi condiţia sa proprie,  de exemplu precum Fariseii din timpul Domnului nostru: afirmând că ei erau perfecţi, şi că ei ţineau toată legea, ei doar se înşelau pe ei înşişi, dar nu şi pe Domnul; prin înşelarea pe sine însuşi, ca o formă a ipocriziei, care i-a orbit cu privire la nevoia lor de haina dreptăţii lui Christos, ei au fost lăsaţi în zdrenţele murdare ale dreptăţii lor, nepotriviţi pentru Împărăţie. La fel este şi cu unii astăzi, care pretind perfecţiune a gândului, cuvântului şi faptei. Ei s-au orbit pe ei înşişi cu privire la neajunsurile, imperfecţiunile şi greşelile lor proprii, şi sunt într-o condiţie cu mult mai rea decât cel care, deşi pe dinafară este mai puţin moral, dar în inimă este mai bun în ochii Domnului, din cauza sincerităţii în mărturisirea nevredniciei sale, deoarece pentru aceştia Domnul a pregătit iertarea de păcate - acoperindu-i cu haina dreptăţii lui Christos.

Cu toate acestea, cei care cred că curăţenia inimii este o imposibilitate în această viaţă prezentă sunt în acelaşi fel greşiţi. Greşeala lor survine din faptul de a nu vedea marea distincţie între curăţenia inimii şi perfecţiunea sau dreptatea tuturor cuvintelor şi faptelor vieţii. Inima, după cum este folosită în acest text, se referă la minte, voinţă, intenţiile însufleţitoare şi motivele omului. Cu acest gând în minte, este uşor de văzut că cineva poate fi curat în inimă, adică are intenţii curate, şi totuşi mărturiseşte că este incapabil de a face şi de a fi tot ce intenţiile sale bune doresc şi încearcă a fi. Cel a cărui inimă este curată faţă de Domnul în Christos este tot acela a cărui ureche este singură, acelaşi care nu are două minţi, ci o minte, a cărui minte, voinţă, inimă, caută mai întâi, la urmă şi întotdeauna voia lui Dumnezeu. De aici şi îndemnul apostolului: ,,Curăţiţi-vă inimile, voi cei cu inima împărţită” - Iacov 4:8.

Dar cum poate fi atinsă această condiţie de curăţenie a inimii? Acesta trebuie să fie mesajul nostru către cei păcătoşi: ,,curăţiţi-vă inimile”? Nu, Evanghelia nu cheamă pe păcătoşi să-şi cureţe inimile: din contra ea declară că este imposibil pentru un păcătos să-şi cureţe inima; pentru a curăţi inima şi a o aduce în acea atitudine de înrudire cu Dumnezeu şi voinţa Sa, care va fi curată şi acceptabilă în ochii Săi, este necesar un ???săpun mai masiv??? de care păcătosul nu are. Din contra, păcătoşii sunt chemaţi la pocăinţă - chemaţi să mărturisească că nu doar vieţile lor pe dinafară sunt imperfecte, lipsite de slava lui Dumnezeu, ci şi că inimile lor de asemenea sunt răzvrătite, necurate şi în simpatie cu necurăţia. După ce păcătosul s-a căit de păcate, dorind să vină în armonie cu Domnul şi dreptatea Sa, el este îndreptat spre marea ispăşire pentru păcat, şi este atras către marele Răscumpărător, prin dorinţa de a fi eliberat de păcat şi de a veni în armonie cu Dumnezeu. Când acest pas a fost efectuat - când păcătosul căindu-se de păcate, şi făcând corectări atât cât este posibil, acceptă pe Christos şi iertarea pe care El o oferă, şi caută să umble pe calea dreptăţii, atunci el este îndreptăţit - îndreptăţit în mod liber de toate lucrurile, de care Legea nu-l poate justifica - ,,îndreptăţit prin credinţă prin sângele lui Christos“ - adus mai aproape de Dumnezeu, la o relaţie cu Dumnezeu, şi este făcut în stare să cunoască bucuria şi pacea iubirii Sale iertătoare.

Când aceasta s-a îndeplinit, când îndreptăţirea prin credinţă a fost stabilită, când păcătosul nu mai este recunoscut şi tratat ca păcătos, ci ca împăcat cu Tatăl, atunci despre inima lui se poate spune că este curată, curăţită de ,,păcatele din trecut, prin îndurarea lui Dumnezeu”. Dar acum apare o nouă întrebare cu privire la noul reformat: în timp ce păcatele din trecut sunt acoperite în mod îndurător, slăbiciunile cărnii sunt prezente, şi ispitele adversarului sunt la fiecare pas. El începe a merge înainte, dar găseşte că este asediat de lume, carne şi diavol: ce trebuie el să facă? Căutarea din inimă începe probabil aici: găsindu-se incapabil de a se conduce singur, sau de a se stăpâni singur, cursul său potrivit este de a accepta o altă ofertă a harului divin, numită, pasul al doilea în marea noastră salvare. El aude vocea Domnului, prin Apostol, spunând: ,,Vă îndemn dar fraţilor, prin îndurările lui Dumnezeu (manifestate în acoperirea păcatelor voastre) să vă prezentaţi trupurile voastre ca sacrificii vii, sfinte, acceptabile lui Dumnezeu, care va fi serviciul vostru rezonabil”.

Cel reformat, dacă este corect instruit, îşi dă seama de incapacitatea sa de a sta prin puterea sa proprie, îşi dă seama că unica sa speranţă de a-şi menţine îndreptăţirea asigurată lui stă în faptul de a lăsa  Domnului să-l controleze. La început el poate gândi să intre în tovărăşie cu Domnul şi să spună: ,,Puţin al meu, puţin al Tău”, puţin din voinţa mea şi puţin din voinţa Domnului; dar fiind instruit corect el observă că voinţa sa nu va fi satisfăcătoare Domnului; că Domnul Îl va accepta, şi va deveni responsabil pentru el, şi Îi va garanta victoria glorioasă şi răsplata veşnică, numai pe baza unei condiţii, şi anume, o deplină predare de sine, o deplină consacrare a inimii.

După ce păcătosul a trecut prin tot acest proces şi a făcut o deplină consacrare a inimii sale Domnului, el face parte din clasa descrisă în textul nostru, unul din cei curaţi în inimă, sub legea iubirii, legea Noului Legământ. Dar în ciuda curăţiei inimii sale, a motivelor sale, intenţiilor sale, voinţei sale, de a îndeplini marea poruncă a Domnului, care pe scurt este descrisă printr-un cuvânt - Iubire, el observă că are o luptă de luptat, că legea membrelor sale, depravate prin ereditate în păcat, este o lege puternică a egoismului, în opoziţie cu noua lege, de care el însuşi s-a legat, legea inimii sale curate sau a inimii noi sau a voinţei noi - legea Iubirii.

Prin urmare, după cum sugerează Apostolul în textul nostru, trebuie să învăţăm că rezultatul final sau scopul poruncii sau al legii divine, înseamnă - IUBIRE, chiar dacă nu ne găsim cu totul în stare să fim la înălţime în orice minut în orice amănunt şi cerinţă a acelei legi. Totuşi incapacitatea noastră de a fi la înălţimea cerinţelor acelei legi nu trebuie să fie prin lipsa voinţei, sau intenţiilor unei inimi curate şi loiale faţă de lege, şi faţă de Domnul a cărui este legea: în orice greşeală cădem, cât de lipsiţi putem deveni de marele scop final dinaintea noastră, aceasta trebuie să fie exclusiv din cauza slăbiciunilor cărnii, şi asalturilor adversarului, la care inimile sau voinţele noastre curate n-au reuşit a rezista.

Şi aici ne sunt de ajutor promisiunile Domnului, asigurându-ne că El cunoaşte neajunsurile şi slăbiciunile noastre, şi vicleniile marelui nostru adversar, diavolul, şi influienţa spiritului lumii, care este contrar spiritului iubirii: El ne spune că putem merge în libertate la tronul harului ceresc, şi să obţinem milă cu privire la eşecurle noastre de a trăi la înălţimea marelor standarte pe care inimile noastre le recunosc, şi caută a se conforma acestora; şi că putem găsi har ca să putem fi ajutaţi la orice vreme de nevoie. Şi, folosindu-ne de aceste îndurări şi privilegii asigurate prin Marele nostru Preot, suntem făcuţi în stare să luptăm lupta cea bună împotriva păcatului, să respingem atacurile sale asupra inimilor noastre, şi să-l îndepărtăm dacă are succes în invadarea cărnii noastre. Astfel, şi numai astfel, Creştinul însuşi poate să-şi ţină curăţenia în inimă,  păstrându-şi poziţia ca un luptător ai unei lupte bune, un învingător a lumii şi a spiritului ei.

Din partea cărnii şi a minţii cărnii va fi o tendinţă, de a ne înşela cu privire la această poruncă a Iubirii. Mintea cărnii va căuta să intre în tovărăşie cu mintea nouă, şi va fi foarte de acord să recunoască iubirea ca regula şi legea vieţii, sub anumite condiţii. Mintea cărnii va recunoaşte iubirea în cuvinte, în mărturisire, în maniere - o formă de evlavie, fără puterea ei. Maniere gentile, de felul celor pe care le cere iubirea, pot fi manifestate de către o inimă egoistă înşelându-se pe sine însuşi, şi căutând a înşela pe alţii; pe buze poate fi zâmbetul, cuvinte de laudă, de bunăvoinţă, de gentileţe, în timp ce în inimă pot fi simţăminte de egoism, de duşmănie, de amărăciune, de animozitate, care, în condiţii favorabile, se pot manifesta într-o clevetire mai mult sau mai puţin atentă cu privire la cuvinte, sau calomnie, sau reproşuri. Sau acestea, continuând în inimă şi infectând-o, în condiţii favorabile, pot produce mânie, ură, invidie, vrajbă şi alte lucrări rele ale cărnii şi ale diavolului, care sunt cu totul contrare cursului potrivit ale unei inimi curate, şi în absolut dezacord cu porunca legii Noului Legământ - Iubirea.

De aceea, trebuie să avem clar înaintea minţilor noastre faptul că scopul final al tuturor procedurilor divine cu noi şi pentru noi, şi semnificaţia finală a tuturor promisiunilor divine făcute nouă, este dezvoltarea iubirii, care este asemănare cu Dumnezeu, pentrucă Dumnezeu este iubire. Şi pentru  a avea această iubire dezvoltată în noi, în sensul şi în măsura dorită de Domnul, este necesar ca ea să vină dintr-o inimă curată, în deplină armonie cu Domnul, şi cu legea Sa a iubirii, şi în totală opoziţie cu Adversarul şi cu legea sa a egoismului. Pentru a avea acest fel de iubire în dezvoltarea sa potrivită, este  necesară de asemenea şi o bună conştiinţă: căci să ne aducem aminte că există şi conştiinţe rele - conştiinţa noastră necesită reglare, la fel ca şi toate celelalte însuşiri ale naturii noastre căzute. Dacă conştiinţele noastre trebuie să fie reglate, atunci trebuie să avem un standart faţă de care să le îndreptăm şi reglăm. Conştiinţa este ca un ceas pe a cărui cadran sunt  marcate în mod potrivit orele, dar a cărui corectitudine ca indicator al timpului depinde de reglarea potrivită a resortului, astfel încât să poată indica în mod corect orele: tot aşa şi conştiinţele noastre sunt gata să ne indice binele şi răul, dar numai atunci ne putem baza pe ele că ne arată corect ce este bine şi ce este rău, doar după ce au fost reglate în legătură cu noul resort, noua inimă, voinţa curată, adusă în deplină armonie cu legea iubirii, aşa cum ea ne este prezentată în Cuvântul lui Dumnezeu.

Textul nostru de asemenea ne indică şi necesitatea unei credinţe neprefăcute. Şi aici, credem, este una dintre cele mai importante dificultăţi care asaltă pe mulţi care sunt în bisericile nominale: ei nu sunt sinceri; ei nu sunt conştiincioşi cu privire la credinţa lor. Dacă ei cred diferit de denominaţia cu care au fost în legătură, ei sunt gata să ascundă credinţa lor, s-o prezinte greşit, deoarece ei se tem de tulburare în biserică; ei se tem să fie crezuţi stranii; ei se tem să piardă stima tovarăşilor-Creştini a ,,grâului” care i-ar putea înţelege, şi a co-asociaţilor săi ,,neghina” care în mod sigur nu-i vor înţelege corect, şi vor vorbi rău de ei. Ei iubesc lauda oamenilor mai mult decât lauda lui Dumnezeu, de altfel ei n-ar risca să piardă favoarea lui Dumnezeu prin violarea conştiinţei, şi prefacerea credinţei lor, cu scopul menţinerii prieteniei lumii şi a bisericii nominale.

Noi îndemnăm toţi cititorii noştri să examineze foarte atent, cu studiere, cuvintele textului nostru, aducându-şi aminte că cei care pierd din vedere acest gând corect sunt nu numai cei care pierd ocazia timpului prezent de a fi învingători ai lumii, şi ocazia viitorului, de a fi comoştenitori cu Christos în Împărăţie Sa, ci de asemenea, adăugător ei împrumută influenţa în direcţia greşită, şi sunt potriviţi să fie întorşi la vorbării goale, predicând şi învăţând şi discutând lucruri care sunt ilogice, iraţionale, fără de sens; deoarece inimile lor au devenit întunecate prin neglijarea principiilor pe care Domnul le-a stabilit pentru conducerea celor care sunt Noi Creaţii în Christos Isus. Şi câteodată chestiunea merge dincolo de vorbării goale, şi inima devine înveninată şi coruptă: iubirea este scoasă din această inimă, şi egoismul îi ia locul, şi de acolo curg cuvinte de amărăciune, mânie şi răutate, în loc de cuvinte de iubire, bunăvoinţă, gentileţe, milă şi bunătate.

,,Păzeşte-ţi inima cu toată stăruinţa, pentrucă din ea ies izvoarele vieţii” - a vieţii sau a morţii. ,,Binecuvântaţi sunt cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu”.