Eliberarea şi înălţarea Bisericii este aproape — Ea va fi vestitorul eliberării întregii omeniri — Data ei aproximativă — Cum vor scăpa sfinţii de acele lucruri care vin în lume — Cum şi când o va ajuta Dumnezeu — Felul şi împrejurările eliberării ei finale — Eliberarea întâi a celor care dorm în Isus — Schimbarea membrilor în viaţă ai Bisericii — Vor muri ei? — Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul

„Să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că răscumpărarea voastră se apropie.” Luca 21:28.

PRIN candela profeţiei am trasat minunatele evenimente ale „secerişului” până la culminarea lor în marele timp de necaz; şi deoarece ne amintim că în această perioadă plină de evenimente îşi are timpul eliberarea şi înălţarea promisă a Bisericii, punctele centrale de interes acum pentru sfinţi sunt timpul, felul şi împrejurările eliberării lor.

Domnul nostru ne-a învăţat că de îndată ce începem să vedem evenimentele secerişului întâmplându-se, ar trebui să aşteptăm o realizare grabnică a glorioasei noastre speranţe. De aceea, remarcând acum dovezile acumulate ale acestor semne, ne ridicăm într-adevăr capetele şi ne bucurăm în speranţa gloriei care urmează; căci vine dimineaţa, deşi trebuie să intervină o noapte neagră, scurtă. Dar această bucurie nu este egoistă în caracterul ei; căci eliberarea şi înălţarea Bisericii lui Cristos va fi vestitorul unei grabnice eliberări a întregii rase de sub ((228)) tirania şi asuprirea marelui înrobitor, Păcatul, de umbra şi durerile bolii şi de închisoarea morţii: „Căci ştim că ... toată creaţia suspină şi suferă durerile naşterii ... aşteptând ... răscumpărarea trupului nostru” — „trupul lui Hristos” (Rom. 8:22, 23); căci, potrivit aranjamentului lui Iehova, noua ordine de lucruri nu poate fi stabilită până când marele conducător, Cristosul complet, Cap şi corp, va fi venit deplin în putere.

Că eliberarea sfinţilor trebuie să aibă loc foarte curând după 1914 este vădit, deoarece în acel timp, după cum vom vedea, este stabilit să aibă loc eliberarea Israelului trupesc, iar naţiunilor înfuriate li se va porunci în mod autoritar să stea liniştite, şi vor fi făcute să recunoască puterea Unsului lui Iehova. Chiar la cât timp după 1914 vor fi glorificaţi ultimii membri în viaţă ai corpului lui Cristos, nu suntem informaţi direct, dar cu siguranţă nu va fi înainte ca lucrarea lor în trup să fie încheiată; în mod raţional nu putem nici presupune că vor rămâne mult după ce acea lucrare se va fi realizat. Cu aceste două gânduri în minte, putem aproxima timpul eliberării.

Deşi sunt indicii clare că unii dintre membrii în viaţă ai corpului vor fi martorii pregătirii furtunii şi vor avea parte de unele dintre necazurile pe care ea le va aduce, există şi indicii că nici unul dintre aceştia nu va trece cu totul prin ea, nici măcar nu va intra departe în ea. Cuvintele Învăţătorului, „Vegheaţi ... ca să fiţi socotiţi vrednici să scăpaţi de toate acestea care se vor întâmpla” (Luca 21:36), par să indice acest lucru. Şi totuşi, noi ştim că trecem deja prin începutul acestor necazuri (necazurile asupra Bisericii nominale legate de încercarea ei) şi că noi scăpăm, în timp ce mulţi de peste tot cad în eroare şi în necredinţă. Noi scăpăm, nu prin faptul că suntem luaţi de pe scena necazului, ci prin faptul că suntem susţinuţi, întăriţi şi păstraţi chiar în mijlocul lui prin Cuvântul Domnului, scutul ((229)) şi pavăza noastră (Ps. 91:4). Deşi admitem că în acelaşi fel unii membri ai corpului ar putea rămâne chiar până la sfârşitul timpului de necaz şi ar putea trece prin el în întregime, şi totuşi să scape astfel de tot necazul care vine, cu toate acestea este clar, credem noi, că toţi membrii corpului vor fi pe deplin eliberaţi — înălţaţi la starea glorioasă — înainte de a veni cele mai severe aspecte ale necazului — după ce corpul va fi complet şi uşa va fi închisă.

Am văzut furtuna pregătindu-se de ani de zile: oştile puternice se adună şi se pregătesc pentru bătălie, şi fiecare an care vine este martorul paşilor mai rapizi de înaintare spre criza prezisă; totuşi, deşi ştim că dezastrul fără egal trebuie să spulbere toată legea şi ordinea în abisul anarhiei şi al confuziei, noi nu ne temem; căci „Dumnezeu este adăpostul şi tăria noastră, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar răsturna [dezechilibra şi dezorganiza] pământul [organizarea din prezent a societăţii] şi s-ar zgudui munţii [împărăţiile] în inima mărilor [poporul fără de lege şi care nu poate fi guvernat]; chiar dacă valurile mării ar urla şi ar spumega [de disputele facţiunilor rivale] şi s-ar ridica [cu ameninţare şi putere crescândă] până acolo încât să se cutremure [să tremure de frică şi lipsă de securitate] munţii [împărăţiile]”. Ps. 46:1-3.

„Este un râu [Cuvântul lui Dumnezeu, o fântână a adevărului şi a harului] ale cărui pâraie înveselesc cetatea lui Dumnezeu [Împărăţia lui Dumnezeu, Biserica — chiar şi în starea ei embrionară din prezent, înainte de înălţarea ei la putere şi glorie], locaşul cel sfânt al locuinţelor CeluiPreaÎnalt [sfântul locaş — Biserica, în care CelPreaÎnalt binevoieşte să locuiască]. Dumnezeu este în mijlocul ei; ea nu se va clătina; Dumnezeu o ajută.” Ps. 46:4, 5.

În prezent noi ne dăm seama de acest ajutor promis, în măsura deplină a necesităţilor noastre actuale, fiind ((230)) acceptaţi în încrederea Tatălui nostru ceresc, fiind familiarizaţi cu planurile Lui şi asiguraţi de favoarea şi de harul Său susţinător, şi chiar fiind făcuţi conlucrători cu El. Acest ajutor îl vom simţi până la sfârşitul deplin al căii noastre; iar atunci vom fi ajutaţi încă mai mult, prin aceea că vom fi „schimbaţi” la sfera mai înaltă la care suntem chemaţi şi spre care ne continuăm calea cu străduinţă.

Deşi putem fi siguri că această „schimbare” a ultimilor membri în viaţă ai corpului lui Cristos nu va avea loc până când lucrarea încredinţată lor în carne va fi îndeplinită, suntem informaţi, cum este arătat în capitolul precedent, că nu peste mult timp lucrarea noastră va fi oprită — la început treptat, iar apoi complet şi definitiv, când „vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze” (Ioan 9:4). Şi bezna acelei „nopţi” va fi risipită numai de răsăritul soarelui milenar. Când lucrarea noastră va fi terminată şi când acea noapte ne va învălui, ne putem aştepta nu numai să vedem că norii furtunoşi vor deveni mai întunecoşi, ci şi să auzim şi să simţim „vânturile” crescânde, care vor culmina într-un uragan sălbatic al patimii omeneşti — un vârtej de necaz. Atunci, lucrarea stabilită pentru noi fiind terminată, partea noastră va fi să „rămânem în picioare”, cu răbdare, până ne vine „schimbarea”. Ef. 6:13.

Cât de mult poate binevoi Domnul să lase pe sfinţii Săi să stea într-o inactivitate forţată în ceea ce priveşte lucrarea Sa, nu ştim, dar probabil numai suficient pentru a lăsa credinţa şi răbdarea să-şi facă lucrarea lor desăvârşită. Aici vor fi aceste virtuţi cel mai deplin dezvoltate, încercate şi manifestate. Această probă a răbdării va fi încercarea finală a Bisericii. Apoi „Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor [ei]” (Ps. 46:5) — nu în dimineaţa care se va revărsa peste lume la strălucirea răsăritului ei cu Domnul ei ca soarele dreptăţii, ci în revărsatul dimineţii ei, în care ea va fi ((231)) schimbată la natura şi asemănarea Domnului ei. Dimineaţa ei va preceda dimineaţa Milenară.

Că această noapte întunecoasă deja se apropie suntem înştiinţaţi nu numai din Scripturi, ci şi din semnele prevestitoare ale timpurilor; şi soarta Bisericii atunci, în privinţa căii ei umane, pare schiţată în paginile de încheiere ale vieţilor lui Ilie şi Ioan Botezătorul, la care s-a făcut deja referire.* Decapitarea unuia şi vârtejul de vânt şi carul de foc care l-a luat pe celălalt indică probabil violenţa asupra ultimilor membri ai corpului lui Cristos. Totuşi Sionul nu trebuie să se teamă, căci Dumnezeu este în mijlocul lui şi îl va ajuta. Consacrarea Bisericii este spre moarte şi privilegiul ei este să-şi dovedească credincioşia; „Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici robul mai presus de domnul său. Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui şi robului să fie ca domnul lui”. Mat. 10:24, 25.

Probabil că într-un efort de autoconservare din partea „Babilonului celui mare” — „Creştinătatea” — când va vedea că-i slăbeşte puterea în politică, clericalism şi superstiţie, lucrarea de răspândire a adevărului va fi oprită, ca dăunătoare pentru sistemul ei. Şi probabil că în această conjunctură clasa Ilie, perseverând până la sfârşit în vestirea adevărului, va suferi violenţă, va trece în glorie şi va scăpa de cele mai severe aspecte ale marelui timp de necaz care vine — chiar în criza afacerilor când oamenii vor începe să simtă că trebuie să se recurgă la măsuri disperate pentru a susţine structura clătinândă a creştinătăţii.

Deşi timpul exact al eliberării sau „schimbării” ultimilor membri ai corpului lui Cristos nu este declarat, timpul aproximativ este totuşi în mod clar arătat, la scurtă vreme după ce „uşa” se închide (Mat. 25:10); după ce adevărul, pe care Babilonul începe să-l vadă acum ca fiind inamicul lui şi ca fiind calculat să-i împlinească distrugerea, va fi devenit ((232)) mai general cunoscut şi de largă circulaţie; după ce „grindina” va fi măturat într-o măsură considerabilă locul de scăpare al minciunii; şi după ce ura faţă de adevăr, acum mocnită şi ameninţătoare, va fi stârnită astfel la o opoziţie atât de violentă şi de generală încât să oprească efectiv înaintarea marii lucrări în care sunt angajaţi sfinţii. Şi Dumnezeu va îngădui aceasta de îndată ce toţi aleşii vor fi „pecetluiţi”. Dar, indiferent ce necaz sau dezastru aparent i-ar aştepta pe sfinţi în timp ce rămân în carne, şi ar pune capăt lucrării a cărei realizare este mâncarea şi băutura lor, să ne mângâiem amintindu-ne că nimic nu ni se poate întâmpla fără ştirea şi permisiunea Tatălui nostru, şi că în orice probă a credinţei şi a răbdării harul Său va fi îndeajuns pentru cei care rămân în El şi în care rămâne Cuvântul Său. Să privim dincolo de văl şi să ne ţinem ochiul credinţei fixat asupra premiului chemării noastre de sus, pe care Dumnezeu îl are în păstrare pentru cei care-L iubesc — pentru cei chemaţi şi credincioşi şi aleşi potrivit scopului Său. Apoc. 17:14; Rom. 8:28.

În timp ce putem astfel aproxima în mod raţional şi scriptural timpul şi împrejurările deplinei eliberări a Bisericii, felul glorificării ei devine cu atât mai mult o chestiune de interes tot mai adânc. Şi iarăşi mergem la cuvintele divine să întrebăm.

Întâi, Pavel declară: „Toţi vom fi schimbaţi [sfinţii în viaţă şi cei morţi] ... . Căci trebuie ca ceea ce este supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi ceea ce este muritor să se îmbrace în nemurire ... nu pot carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu, nici putrezirea să moştenească neputrezirea”. Şi această „schimbare” de la starea muritoare la nemurire, ne asigură el, nu va fi realizată prin dezvoltare treptată, ci va fi instantanee — „într-o clipă, într-o clipeală din ochi”, la sunetul „celei din urmă trâmbiţe” — care sună deja.* 1 Cor. 15:53, 50, 52.

*Vezi Vol. 2, cap. 5

((233))

Mai mult, se va observa ordinea: unii vor fi glorificaţi sau „schimbaţi” întâi, iar alţii după aceea. Scumpă este înaintea Domnului moartea sfinţilor Săi (Ps. 116:15): şi deşi cei mai mulţi dintre ei au adormit de mult, nici unul n-a fost uitat. Numele lor sunt scrise în cer ca membri acceptabili ai Bisericii Întâilor-născuţi. Şi apostolul declară că cei vii, care sunt lăsaţi până la prezenţa Domnului, nicidecum nu vor lua-o înaintea celor care au adormit (1 Tes. 4:15). Cei care dorm în Isus nu trebuie să aştepte adormiţi pentru ca membrii în viaţă să-şi termine cursul, ci sunt înviaţi imediat, acesta fiind unul dintre primele acte ale Domnului când Îşi ia marea Sa putere. Şi astfel acei membri ai Cristosului care au adormit vor avea prioritate la intrarea în glorie.

Data exactă a trezirii sfinţilor adormiţi nu este declarată în mod direct, dar poate fi clar dedusă din pilda Domnului nostru despre tânărul de neam mare. După ce a primit împărăţia şi s-a întors, prima lucrare a omului de neam mare (care-L reprezintă pe Domnul nostru Isus) a fost să se socotească cu robii (Biserica Sa) cărora le încredinţase via sa pe durata absenţei sale şi să răsplătească pe cei credincioşi. Şi deoarece apostolul ne spune că Se va socoti întâi cu morţii în Cristos, putem deduce în mod raţional că răsplătirea acestora a avut loc imediat ce Domnul nostru, după întoarcerea Sa, Şi-a preluat marea Sa putere.

Să aflăm data la care a început Domnul nostru să-Şi exercite puterea, prin urmare, înseamnă să descoperim timpul când sfinţii Săi adormiţi au fost treziţi la viaţă şi la glorie. Şi ca să facem aceasta trebuie numai să ne amintim paralelismul dispensaţiilor iudaică şi evanghelică. Uitândune în urmă la tip, vedem că în primăvara lui 33 d. Cr., la trei ani şi jumătate după începerea secerişului iudaic (29 d. Cr.), Domnul nostru Şi-a preluat în mod tipic puterea şi Şi-a exercitat autoritatea împărătească. (Vezi Matei 21:5-15.) Şi în mod evident singurul obiectiv al acelui act a fost să marcheze un punct în timp care-şi are paralela în acest seceriş, când El Îşi va prelua în realitate funcţia ((234)) împărătească, puterea împărătească etc., adică în primăvara lui 1878, la trei ani şi jumătate după a doua Sa venire la începutul perioadei de seceriş, în toamna lui 1874. Anul 1878 fiind indicat astfel ca data când Domnul a început să-Şi ia marea Sa putere, este raţional să conchidem că atunci a început stabilirea Împărăţiei, al cărei prim pas va fi eliberarea corpului Său, Biserica, printre care membrii adormiţi trebuie să aibă prioritate.

Şi deoarece învierea Bisericii trebuie să aibă loc cândva în această perioadă a „sfârşitului” sau a „secerişului” (Apoc. 11:18), considerăm că este o deducţie foarte raţională şi în perfectă amonie cu tot planul Domnului, că în primăvara lui 1878 toţi sfinţii apostoli şi alţi „biruitori” din veacul Evangheliei care au dormit în Isus au fost înviaţi fiinţe spirituale, asemenea Domnului şi Învăţătorului lor. Şi, prin urmare, în timp ce conchidem că învierea lor este acum un fapt împlinit, şi ca atare ei, ca şi Domnul, sunt prezenţi pe pământ, faptul că nu-i vedem nu este o piedică pentru credinţă, când ne amintim că asemenea Domnului lor, ei sunt acum fiinţe spirituale şi asemenea Lui sunt invizibili pentru oameni. Faptul că ei sunt invizibili, că mormintele n-au fost găsite deschise şi goale şi că nimeni nu i-a văzut ieşind din cimitir, nu sunt obiecţii pentru cei care au învăţat ce să aştepte — pentru cei care-şi dau seama că Domnul nostru înviat na lăsat nici o gaură în pereţii camerei în care a intrat şi din care a ieşit în timp ce uşile erau închise; care îşi amintesc că nimeni altcineva nu L-a văzut pe Răscumpărătorul înviat, decât aceia puţini cărora El li sa arătat în mod special şi miraculos, pentru ca ei să poată fi martorii învierii Sale; care îşi amintesc că El a apărut în diferite forme ale trupului ca să-i împiedice pe aceşti martori să presupună că El era carne încă, sau că vreuna dintre formele pe care le-au văzut era trupul Său glorios, spiritual. Cei care îşi amintesc că numai Saul din ((235)) Tars a văzut trupul spiritual al lui Cristos, şi aceasta printr-un miracol, în timp ce alţii din jur nu l-au văzut, şi el l-a văzut cu preţul vederii sale, vor înţelege cu uşurinţă că faptul că ei nu-i văd pe sfinţii înviaţi cu ochii naturali nu este o obiecţie la faptul învierii lor, după cum nu L-au văzut nici pe Domnul în timpul acestui seceriş şi nu i-au văzut niciodată pe îngeri care, dea lungul Veacului Evanghelic, au fost „duhuri slujitoare trimise să slujească pentru cei care vor moşteni mântuirea”.*

*Vezi Vol. II, cap. 5

Credinţa noastră că Împărăţia a început să fie stabilită sau adusă în putere în aprilie 1878, vom observa, se sprijină pe aceeaşi temelie ca şi credinţa noastră că Domnul a început să fie prezent din octombrie 1874 şi că atunci a început secerişul. Atunci „muntele [împărăţia] casei Domnului”, Biserica, a început să fie „înălţat deasupra dealurilor” (împărăţiilor) pământului şi atunci a început lucrarea de judecare a „Babilonului”, Creştinătatea, şi a tuturor popoarelor din întreaga lume, ca pregătire pentru răsturnarea lor finală.

Aceasta nu este în dezacord cu gândul că majoritatea Bisericii este înălţată, în timp ce puţini dintre ultimii membri ai preoţimii împărăteşti sunt încă „vii, care rămân”; căci, aşa cum am văzut, apostolul a prezis chiar această ordine. Nu este nici o dezonoare a fi printre cei care rămân; şi a fi chiar ultimul dintre cei care vor fi „schimbaţi” nu va fi o discreditare. Câteva scripturi arată că ultimii membri ai corpului au de făcut o lucrare specială de această parte a vălului, ca parte din lucrarea Împărăţiei la fel de importantă şi la fel de esenţială ca aceea a membrilor glorificaţi de cealaltă parte a vălului. În timp ce Capul glorificat şi membrii corpului de dincolo de văl au supravegherea completă a marilor schimbări care se desfăşoară acum şi sunt pe punctul de a fi ((236)) inaugurate în lume, membrii confraţi care rămân în carne sunt agenţi ai Împărăţiei ca să vestească, prin cuvânt, condei, cărţi şi pliante, veştile bune care vor fi „o mare bucurie pentru tot poporul”. Ei spun lumii veştile binecuvântate ale planului îndurător al veacurilor întocmit de Dumnezeu, şi că a sosit timpul pentru glorioasa împlinire a acestui plan; şi ei indică nu numai spre marele timp de necaz iminent, ci şi spre binecuvântările care îl vor urma ca rezultat al stabilirii Împărăţiei lui Dumnezeu în lume. O lucrare mare şi importantă deci, le este dată membrilor rămaşi: este întradevăr lucrarea Împărăţiei, şi este de asemenea însoţită de bucuriile şi binecuvântările Împărăţiei. Deşi încă în carne şi continuânduşi lucrarea stabilită cu preţul sacrificiului de sine şi în faţa marii împotriviri, aceştia intră deja în bucuriile Domnului lor — bucuriile aprecierii depline a planului divin şi a privilegiului de a lucra la realizarea acestui plan, şi, în cooperare cu Domnul şi Răscumpărătorul lor, de a oferi viaţă veşnică şi binecuvântări tuturor familiilor de pe pământ.

Aceştia cu mesajul lor sunt clar arătaţi de profetul Isaia (52:7) ca „picioarele” sau ultimii membri ai corpului lui Cristos în carne, când el spune: „Ce frumoase sunt pe munţi [împărăţii] picioarele celui ... care aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea [eliberarea], celui care zice Sionului: «Dumnezeul tău împărăţeşte!» [Domnia lui Cristos, care va aduce eliberare, mai întâi Sionului şi în cele din urmă întregii creaţii care geme, a început]. Iată, glasul sentinelelor tale răsună; ele înalţă glasul şi strigă toate de veselie; căci văd [clar] cu ochii lor cum Domnul restabileşte Sionul”.

Sărmane „picioare”, învineţite, dispreţuite acum de oameni, nimeni în afară de voi nu apreciază pe deplin privilegiile voastre. Nimeni nu poate aprecia bucuria pe care o aveţi în vestirea adevărului prezent, când spuneţi Sionului că a sosit timpul pentru stabilirea Împărăţiei şi când ((237)) declaraţi că domnia de dreptate a lui Emanuel, care va fi inaugurată curând, va binecuvânta toate familiile pământului. Dar, deşi dispreţuite de oameni, „picioarele” lui Cristos şi misiunea lor actuală sunt mult apreciate de cealaltă parte a vălului de către membrii-confraţi glorificaţi ai corpului şi de către gloriosul lor Cap care este gata să-i mărturisească pe aceşti credincioşi înaintea Tatălui şi a tuturor sfinţilor Săi mesageri.

Misiunea picioarelor, care nu este deloc o parte neînsemnată a lucrării Împărăţiei, va fi îndeplinită. Deşi mesajul lor este urât şi discreditat în general, iar ei sunt dispreţuiţi de lume ca nechibzuiţi (pentru Cristos) — cum au fost toţi slujitorii Lui credincioşi în tot Veacul Evanghelic — totuşi, înainte de a fi „schimbaţi” cu toţii şi uniţi cu membrii glorificaţi de dincolo de văl, ei, ca agenţi ai Împărăţiei, vor fi lăsat astfel de mărturii despre acea Împărăţie şi despre lucrarea ei actuală şi viitoare, care să fie o informaţie foarte valoroasă pentru lume şi pentru copiii nedezvoltaţi şi supraîncărcaţi ai lui Dumnezeu, care, deşi consacraţi lui Dumnezeu, nu vor fi reuşit să alerge aşa încât să obţină premiul chemării noastre de sus.

Şi să nu uităm că toţi cei care sunt „picioare” vor fi angajaţi astfel în a vesti aceste veşti bune şi în a spune Sionului „Dumnezeul tău împărăţeşte!” — Împărăţia lui Cristos a început! Şi toţi cei care sunt veghetori adevăraţi pot vedea clar în acest timp, ca un singur om, şi pot cânta armonios împreună cântarea nouă a lui Moise şi a Mielului — cântarea Restabilirii, atât de clar învăţată nu numai în Legea lui Moise, care a fost „umbra bunurilor viitoare”, ci şi în descoperirile mai clare ale Mielului lui Dumnezeu conţinute în scrierile Noului Testament — care spun: „Drepte şi adevărate sunt căile Tale”. „Toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta.” Apoc. 15:3, 4.

Unul câte unul clasa „picioare” va trece din starea actuală, în care, deşi adesea ostenţi şi răniţi se bucură întotdeauna, ((238)) de cealaltă parte a vălului; vor fi „schimbaţi” într-o clipă, într-o clipeală din ochi, din starea muritoare în cea nemuritoare, din slăbiciune în putere, din dezonoare în glorie, de la stările umane la cele cereşti, din trupuri pământeşti în trupuri spirituale. Această lucrare nu va înceta cu această schimbare; căci toţi cei care vor fi socotiţi vrednici de această schimbare la glorie vor fi deja înrolaţi în serviciul Împărăţiei de această parte a vălului: numai partea oboselii, a efortului, va înceta odată cu schimbarea lor — „Ei se vor odihni de muncile lor, căci faptele lor îi urmează”. Apoc. 14:13.

„Schimbarea” acestor membri „picioare” îi va aduce în aceeaşi părtăşie, glorie şi putere în care membrii care au dormit au intrat deja: ei vor fi „răpiţi” de la stările pământeşti ca să fie uniţi „împreună” cu „Domnul în văzduh” — în conducerea spirituală a lumii. După cum s-a arătat deja*, „văzduhul” menţionat aici simbolizează conducerea sau puterea spirituală. Satan ocupă de multă vreme poziţia de „domnul puterii văzduhului” (Efes. 2:2) şi foloseşte drept conlucrători şi stăpânitori împreună cu el pe mulţi dintre cei mari ai Babilonului, care, sub influenţa erorilor sale orbitoare, cred într-adevăr că slujesc pe Dumnezeu. Dar la timpul cuvenit „domnul puterii văzduhului” va fi legat şi nu va mai înşela; iar cerurile actuale, marele sistem Anticrist, vor „trece cu un zgomot şuierător” în timp ce noul domn al văzduhului, adevăratul conducător spiritual, Cristos Isus, va lua stăpânirea şi va stabili „cerurile noi”, unindu-Şi cu Sine în această putere sau „văzduh” pe mireasa Sa, „biruitorii” Veacului Evanghelic. Astfel „cerurile noi” vor înlocui puterile actuale ale „văzduhului”.

*Vol. I, pag. 318

Dar oare toţi trebuie să moară, toţi care fac parte din „picioarele” care sunt vii şi vor rămâne până la prezenţa Domnului? Da; toţi s-au consacrat — „până la moarte”; şi ((239)) despre aceştia este scris în mod clar că toţi trebuie să moară. Nici o scriptură nu contrazice acest gând. Dumnezeu declară prin profet — „Eu am zis: «Sunteţi dumnezei [puternici], toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt [Dumnezeu]. Dar veţi muri ca omul şi veţi cădea ca una din căpetenii»”. Ps. 82:6, 7 [Trad. lit. nouă — n. e.].

Cuvântul redat aici „căpetenii” înseamnă conducători sau capi. Adam şi Domnul nostru Isus sunt cei doi capi sau cele două căpetenii la care se face referire. Amândoi au murit, dar din motive diferite: Adam pentru propriul lui păcat, Cristos ca un sacrificiu de bună voie pentru păcatele lumii. Şi toată Biserica lui Cristos, îndreptăţită prin credinţă în sacrificiul Lui, sunt socotiţi ca eliberaţi atât de păcatul lui Adam, cât şi de pedeapsa morţii legată de acel păcat, pentru ca ei să poată avea parte cu Cristos ca jertfitori împreună cu El. Ca jertfitori împreună cu Cristos, moartea sfinţilor este apreciată de Dumnezeu (Ps. 116:15). Membrii-confraţi ai corpului lui Cristos, când mor, sunt recunoscuţi ca „morţi împreună cu Cristos”, făcuţi „asemenea cu moartea Lui”. Ei cad ca unul dintre domni — nu ca primul, ci ca al doilea Adam, ca membri ai corpului lui Cristos, împlinind ce lipseşte necazurilor lui Cristos. Col. 1:24.

Faptul că termenul „dumnezei”, puternici, este aplicat în acest pasaj la toţi fiii Dumnezeului Celui Preaînalt care vor fi moştenitori împreună cu Cristos Isus, moştenitorul tuturor lucrurilor, este arătat în mod clar prin referirea Domnului nostru la el. Ioan 10:34-36.

„Veţi muri ca omul”, dar „Iată, vă spun o taină: nu toţi vom adormi”. A muri este un lucru, a „adormi” sau a rămâne inconştient, mort, este cu totul altceva. Mărturia lui Dumnezeu este deci că toţi sfinţii trebuie să moară, dar că nu toţi vor dormi. Domnul nostru a murit şi apoi a dormit până în a treia zi, când Tatăl L-a înviat. Pavel şi ceilalţi apostoli au murit şi astfel au „adormit”, să se odihnească de osteneli şi de trudă, să „doarmă în Isus”, să aştepte învierea ((240)) făgăduită şi să aibă parte de Împărăţie la a doua venire a Domnului. Ca urmare, când a sosit timpul stabilirii Împărăţiei, a sosit timpul trezirii lor din somnul morţii. De ce să continue aşteptarea şi somnul lor după ce Domnul este prezent şi timpul Împărăţiei Sale este venit? Nu poate fi nici un motiv; şi credem, prin urmare, că ei nu mai „dorm”, ci acum sunt înviaţi şi sunt cu Domnul lor şi ca El. Şi dacă rămânerea lor în somnul morţii nu mai este necesară, nu mai este necesar nici ca vreunul dintre sfinţii care mor acum în acest timp al prezenţei Domnului şi al stabilirii Împărăţiei Sale să „doarmă” sau să aştepte în moarte o înviere cândva în viitor. Nu, mulţumim lui Dumnezeu! Dătătorul de viaţă este prezent; şi din 1878, când Şi-a luat marea Sa putere şi a început să-Şi exercite autoritatea, nici unul dintre membrii Săi nu trebuie să doarmă. Ca atare, toţi cei care aparţin „picioarelor” care mor de la acea dată, momentul morţii este momentul schimbării. Ei mor ca oameni şi asemenea oamenilor, dar în aceeaşi clipă sunt făcuţi ca Domnul lor, fiinţe spirituale glorioase. Ei sunt luaţi din condiţiile umane ca să fie pentru totdeauna cu Domnul — „în văzduh” — în puterea şi slava Împărăţiei.

După ce Domnul nostru a împlinit sacrificarea naturii Sale umane şi a fost înviat din morţi, schimbat în fiinţă spirituală, El a declarat: „Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Mat. 28:18). Numai când toţi membrii Cristosului vor fi urmat exemplul Capului şi îşi vor fi sfârşit sacrificiul în moarte, numai atunci Cristosul va fi complet şi deplin împuternicit pentru marea lucrare următoare de restaurare a tuturor lucrurilor.

Având în vedere aceste lucruri, ce plină de semnificaţie este afirmaţia: „Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul! «Da», zice Duhul, «ei se vor odihni de muncile lor, căci faptele lor îi urmează»” (Apoc. 14:13). Nicăieri în Scripturi moartea nu este reprezentată în vreun sens ca o fericire, cu excepţia acestui caz; şi aici ea este în mod special ((241)) limitată şi făcută aplicabilă la un anumit timp, specific* — „de acum încolo”. Chiar şi atunci, remarcaţi, este o fericire numai pentru o clasă specială — „morţii care mor”. Această expresie nu trebuie considerată ca o greşeală, ci ca o descriere foarte punctuală şi convingătoare a micii clase pentru care moartea va fi o binecuvântare. Această clasă constituie „picioarele Lui”. Şi, după cum s-a arătat deja, fiecare membru al corpului lui Cristos trebuie să-şi încheie sacrificiul în moarte reală.

*Într-un volum următor, când vom examina minunatele viziuni ale Revelatorului, se va vedea clar că timpul indicat aici prin cuvântul „de acum încolo”, ca fiind marcat de evenimente, se sincronizează bine cu 1878 aşa cum este indicat de profeţiile remarcate aici.

Numai aceştia sunt morţii care mor. Ei sunt socotiţi de Dumnezeu ca morţi deja şi sunt îndemnaţi să se considere şi ei astfel. „Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat.” Despre alţi morţi nu se poate spune că mor, numai despre această clasă de morţi, care trebuie să-şi termine calea de sacrificiu în moarte reală.

Astfel Dumnezeu ajută Sionul în zorii dimineţii lui — în dimineaţa zilei eterne a triumfului lui Cristos. Astfel El o ajută deja. Unul câte unul, imperceptibil pentru lume, sfinţii sunt acum schimbaţi şi se alătură companiei Bisericii triumfătoare; şi cei care rămân până la urmă, vestesc evanghelia veşnică până când uşa se închide şi orice ocazie de a lucra se sfârşeşte. Atunci ei vor „sta” în credinţă şi răbdare şi îşi vor aştepta schimbarea acceptând cu bucurie eliberarea prin orice mijloc prin care Dumnezeu ar binevoi să permită realizarea ei.

Astfel ei vor fi scăpaţi de marele uragan al necazului care va urma după plecarea lor, şi păstraţi în partea de la început a bătăliei în care o mie vor cădea în necredinţă şi vor fi biruiţi de diferitele molime ale erorii, la unul care va sta în picioare. Ps. 91:7.

((242))

Pe măsură ce timpul de necaz se apropie, trebuie să aşteptăm, prin urmare, ca Biserica adevărată în starea ei actuală, clasa Ilie, Ioan, să descrească în influenţă şi număr, în timp ce Cristosul în triumf şi glorie, acelaşi corp de cealaltă parte a vălului, să crească, aşa cum a indicat Ioan profetic. Ioan 3:30.