SPIRITUL SFÂNT AL ÎMPĂCĂRII

ANALIZAREA UNOR OBIECŢII PRESUPUSE

Examinarea unor scripturi aparent contradictorii — Nu stingeţi Spiritul — Nu întristaţi Spiritul sfânt — Spiritul Adevărului — Mângâietorul — Umpluţi cu Spiritul sfânt — A minţi pe Spiritul sfânt — A ispiti pe Spiritul Domnului — Păcatul împotriva Spiritului sfânt — „Duhul a zis” — „S-a părut bine Duhului Sfânt” — „Opriţi de Duhul Sfânt” — „Duhul Sfânt mărturiseşte” — „Duhul Sfânt v-a pus supraveghetori” — Spiritul sfânt ca învăţător — „Ungerea din partea Celui Sfânt” — Spiritul mijloceşte cu suspine — Cum mustră Spiritul lumea — „Prin aceasta să cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu” faţă de „duhul lui Antihrist”

CA URMARE a traducerii Scripturilor de către trinitarieni (atât a versiunii comune cât şi a versiunii revizuite), multe pasaje au fost redate părtinitor sau au fost distorsionate, ceea ce cauzează un dezacord aparent între unele dintre acestea şi ceea ce am văzut anterior că este vederea scripturală şi raţională asupra subiectului în discuţie — că Spiritul sfânt al Tatălui şi prin Fiul este Spiritul împăcării în poporul Domnului. De aceea, vom lua acum diferite scripturi — toate la câte ne putem gândi că ar putea face confuzie în mintea multora. Să le examinăm împreună, cu inimile pline de loialitate faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi doritori să fim conduşi de Spiritul Adevărului; apoi vom trece la alte faze ale subiectului, care nu pot fi înţelese atât de bine până când aceste obiecţii presupuse sunt îndepărtate.

((264))

„Nu stingeţi duhul”
1 Tes. 5:19

Cuvântul folosit aici este a stinge, ca atunci când stingi un foc sau stingi o lumină. Cuvântul grecesc redat aici prin „a stinge” apare de opt ori în Noul Testament şi în toate celelalte cazuri se referă la stingerea focului sau a luminii. Cu aceasta în minte, să ne amintim că datorită faptului că posedăm Spiritul sfânt sau mintea lui Dumnezeu care ne luminează, noi suntem numiţi „lumina lumii” (Mat. 5:14); astfel vedem că apostolul a vrut să spună că dacă suntem ademeniţi de spiritul lumii în cele lumeşti, efectul va fi stingerea în noi a luminii minţii sfinte sau a Spiritului lui Dumnezeu şi a strălucirii lui de la noi asupra altora. În armonie cu aceasta avem expresia Domnului nostru: „Dacă lumina care este în tine este întuneric [se stinge], cât de mari trebuie să fie întunecimile!” Mat. 6:23.

„Nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării”

Efes. 4:30

A pecetlui înseamnă a însemna sau a desemna. Copiii acestei lumi pot fi deosebiţi prin anumite semne, iar copiii lui Dumnezeu, creaturile noi în Cristos, prin alte semne sau caracteristici. Semnul primei clase este spiritul (mintea, dispoziţia, voinţa) lumii; pecetea sau semnul celeilalte clase este Spiritul (mintea, dispoziţia, voinţa) lui Dumnezeu. Din momentul adevăratei consacrări lui Dumnezeu dovezile, semnele sau pecetluirea, pot fi observate în cuvinte, gânduri şi purtare. Aceste semne devin tot mai distincte pe măsură ce mintea cea nouă creşte în har, cunoştinţă şi iubire. Cu alte cuvinte, Spiritul (mintea) lui Dumnezeu devine mintea sau spiritul nostru, în măsura în care noi renunţăm la voinţa sau spiritul uman şi ne supunem în toate lucrurile voinţei sau Spiritului lui Dumnezeu. Astfel suntem îndemnaţi să permitem sau să lăsăm să fie în noi acceaşi minte care era ((265)) şi în Cristos Isus Domnul nostru — o minte sau o dispoziţie de a face numai voinţa Tatălui. Ca atare, mintea sau Spiritul nostru nou este sfânt sau îndrumat de Dumnezeu. În textul pe care-l avem în analiză apostolul ne îndeamnă să nu facem nimic ce ar fi o încălcare a legământului nostru — să nu facem nimic ce ar cauza întristare minţii noastre noi sau ne-ar vătăma conştiinţa prin abandonarea datoriei — nimic ce ne-ar leza conştiinţa ca noi creaturi în Cristos. Nu întristaţi Spiritul sfânt, mintea lui Dumnezeu din voi, care este pecetea divină a calităţii voastre de fii.

„Duhul adevărului”

„Duhul adevărului ... nu va vorbi de la Sine, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va vesti lucrurile viitoare.” Ioan 16:13.

Această scriptură a fost deja analizată la pagina 170, dar aici se cer a fi analizate alte aspecte. Ucenicii, ca evrei şi oameni naturali, priveau lucrurile din punct de vedere pământesc, aşteptând o eliberare umană şi o împărăţie pământească în mâinile oamenilor decăzuţi. Domnul nostru le vorbise despre Împărăţia lui Dumnezeu, dar până atunci nu le explicase că El trebuia să moară, trebuia să-i părăsească şi să plece într-o ţară depărtată ca să primească autoritatea Împărăţiei, şi să Se întoarcă să stabilească Împărăţia şi să glorifice pe credincioşii Săi la Sine ca împreună moştenitori în acea Împărăţie (Luca 19:12). Consolându-i, dată fiind dezamăgirea stârnită prin declaraţia Sa, El i-a asigurat că nu vor fi lăsaţi complet singuri, dar că, după cum Tatăl Îl trimisese pe El să facă o lucrare, tot aşa, în timpul absenţei Sale, Tatăl va trimite un alt Mângâietor în numele Său sau ca reprezentant al Său pentru acel timp. Ei nu trebuiau să înţeleagă că viitorul Mângâietor trebuia să fie un alt Mesia, sau un învăţător diferit; de aceea El spune: „El nu va vorbi de la Sine”; el nu va învăţa independent şi în dezarmonie cu învăţăturile Mele, pe care voi deja le-aţi primit, ci „va vorbi tot ce va fi auzit”.

((266))

Adică, acest Mângâietor va fi numai un canal de comunicare între Tatăl şi Mine pe de o parte, şi voi urmaşii Mei credincioşi pe de altă parte: Spiritul Adevărului, ca reprezentant al Meu, va dezvolta şi vă va aduce în atenţie în mod mai deosebit diferite adevăruri pe care Eu vi le-am declarat deja, dar pe care nu sunteţi încă pregătiţi să le înţelegeţi clar — care, de fapt, nu este încă potrivit să le înţelegeţi, până când mai întâi voi fi plătit răscumpărarea voastră şi Mă voi fi înălţat în prezenţa Tatălui şi o voi fi prezentat înaintea Lui pentru voi. Atunci, în armonie cu planul Tatălui, voi putea, prin acest Mângâietor, să vă comunic lucrurile spirituale, pentru care acum sunteţi nepregătiţi şi la care nu aveţi acum dreptul, nefiind făcută ispăşirea pentru voi. Şi pe măsură ce lucrurile viitoare îşi vor avea timpul să fie înţelese de voi, acest Spirit al Tatălui, Spiritul Meu, trimis în numele Meu şi ca rezultat al lucrării Mele răscumpărătoare, vă va îndruma pas cu pas în înţelegerea deplină a tot ce este necesar şi cuvenit să înţelegeţi — „El [Spiritul, influenţa sau puterea sfântă a Tatălui] Mă va preamări, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va vesti. Tot ce are Tatăl este al Meu [planurile Sale şi ale Mele sunt în unitate perfectă]; de aceea am zis că va lua din ce este al Meu şi vă va vesti”.

Prin urmare, voi nu trebuie să aşteptaţi o învăţătură nouă, care ar fi subversivă pentru învăţăturile Mele, ci mai degrabă o dezvoltare şi instruire în continuare în privinţa învăţăturilor Mele; pentru că toate învăţăturile viitorului Mângâietor vor fi în armonie cu ale Mele şi sunt intenţionate să vă arate mai deplin că Eu sunt Mesia. Nu trebuie nici să vă îndoiţi de învăţăturile acestui Mângâietor, pentru că el este însuşi Spiritul Adevărului şi vine de la Tatăl. Acest Spirit al Adevărului va fi mesagerul Meu ca să vă comunice doctrinele Mele şi vă va arăta lucrurile viitoare. Ioan 16:13.

Şi aşa este: Spiritul Adevărului arată Bisericii în timpul Veacului Evanghelic tot mai mult în privinţa suferinţelor lui Cristos şi a necesităţii ca fiecare membru al „corpului” să aibă parte de ele, şi a cărării pe care să mergem în urmele ((266)) Răscumpărătorului şi Domnului nostru: arătându-ne şi înălţimea slavei răsplăţii Sale şi privilegiul nostru de a deveni „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El”. Iehova, Tatăl tuturor, este Autorul întregului adevăr, şi ca atare tot ceea ce am primit de-a lungul acestui veac a venit de la El, de la care vine orice dar bun şi desăvârşit. El la trimis prin mijloace pregătite cu mult timp în urmă — prin învăţăturile profetice şi tipice din trecut, deschise nouă prin cuvintele inspirate ale Domnului nostru Isus şi ale apostolilor Săi inspiraţi: iar prin primirea Spiritului sfânt în inimile noastre şi prin conduita în armonie cu Cuvântul şi planul Tatălui, noi suntem făcuţi în stare să apreciem lucrurile pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei careL iubesc, şi să umblăm prin credinţă, nu prin vedere.

„Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care Tatăl Îl va trimite În Numele Meu”

— Ioan 14:26 —

Am examinat deja acest cuvânt înşelător „duh” (pag. 169), dar acum observăm declaraţia că Duhul sfânt va fi trimis de Tatăl, ceea ce arată că acesta este o infuenţă sau o putere complet sub controlul Tatălui, şi nu este o altă fiinţă egală în putere şi slavă, aşa cum susţin crezurile oamenilor în mod greşit. Toate puterile lui Dumnezeu sunt pe deplin sub controlul Său, după cum puterile noastre sunt sub controlul nostru, şi ca atare avem declaraţia că Tatăl va trimite Spiritul Său, sau, cum a exprimat profetul: „Voi pune Duhul Meu în voi”. Mai mult, se spune despre Spiritul sfânt că a fost trimis în numele lui Isus — întocmai cum un servitor este trimis în numele stăpânului său şi nu în propriul său nume. Aici avem o altă contrazicere a teoriei nescripturale despre trei Dumnezei egali în putere şi slavă. Aici este clar declarată superioritatea Tatălui: Spiritul sfânt este Spiritul, puterea, influenţa Tatălui trimisă la cererea şi în numele Răscumpărătorului nostru Isus. De ce în numele lui Isus? Fiindcă întreaga lucrare de ((268)) răscumpărare şi restabilire a păcătoşilor, întreaga lucrare a Împăcării fusese încredinţată Fiului, iar Spiritul sfânt al Tatălui este calea prin care lucrează Fiul în acordarea binecuvântărilor cumpărate cu sângele Său preţios.

Când Spiritul sfânt al Tatălui a venit peste Domnul nostru Isus la botezul şi consacrarea Sa, a fost într-adevăr o mângâiere, o mare binecuvântare, dar ea a însemnat totuşi pentru El sacrificarea oricărui scop şi a oricărei speranţe pământeşti în executarea planului divin. Dacă Domnul nostru ar fi gândit altfel, dacă Şi-ar fi urmărit propria voinţă şi propriile interese, îndrumarea Spiritului sfânt în loc să fie mângâietoare pentru El, ar fi fost neliniştitoare; inima Sa ar fi fost plină de insatisfacţie, nemulţumire şi răzvrătire. Şi la fel este şi cu poporul Domnului: cu cât omul natural discerne mai mult din mintea Domnului, cu atât devine mai nefericit şi mai neconfortabil, pentru că aceasta este în conflict cu spiritul, mintea sau voinţa sa şi îl mustră. Dar „creaţia nouă în Hristos”, a cărei voinţă este moartă şi care caută să cunoască voia Tatălui şi s-o facă — pentru ea înţelegerea clară a voinţei şi planului Tatălui şi conducerea providenţei divine în legătură cu instrucţiunea Cuvântului divin sunt într-adevăr mângâietoare — aducând pace, bucurie şi mulţumire, chiar în mijlocul necazurilor şi persecuţiilor. În armonie cu acest gând este şi declaraţia apostolului în privinţa Cuvântului adevărului, al cărui Spirit trebuie primit şi apreciat pentru a aduce mângâiere. El spune: „Şi toate câte au fost scrise mai înainte au fost scrise pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care le dau Scripturile, să avem nădejde”. Rom. 15:4.

„Umpluţi de Duh Sfânt”

„Şi toţi au fost umpluţi cu Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” Fapt. 2:4.

Acest text descrie o dublă lucrare a Spiritului sfânt: 1) Mintea, dispoziţia, Spiritul lui Dumnezeu a lucrat în ucenici ((269)) ca Spirit al înfierii, aducându-le inimile în strânsă simpatie şi legătură cu Tatăl şi cu Răscumpărătorul glorificat. 2) Spiritul sau puterea sau influenţa sfântă a lui Dumnezeu a acţionat asupra lor de asemenea, conferindu-le daruri miraculoase speciale ca o mărturie pentru lume şi pentru stabilirea Bisericii. În timp ce ar fi extrem de iraţional să ne gândim la un Dumnezeu care ar intra personal într-un om, şi încă mai iraţional să ne gândim la un Dumnezeu care ar intra personal într-o sută, o mie sau un milion de oameni, nu există nici cea mai uşoară urmă de iraţional în gândul că puterea Celui Preaînalt, puterea, influenţa lui Iehova ar putea fi în sau peste sute, mii sau milioane, fără ca în vreun fel să afecteze prezenţa personală a lui Iehova pe tronul universului.

A minţi pe Duhul sfânt

„Dar Petru i-a zis: «Anania, pentru ce ţi-a umplut Satan inima ca să minţi pe Duhul Sfânt şi să ascunzi o parte din preţul moşioarei?»” Fapt. 5:3.

Satan i-a umplut inima lui Anania în acelaşi mod în care Dumnezeu umple inimile poporului Său; prin Spiritul Său, influenţa Sa. Spiritul lui Satan este un spirit de lăcomie şi egoism, care nu ezită să înşele pentru a-şi îndeplini scopurile. Petru, care fusese făcut primitorul unui dar special de „deosebire a duhurilor”, a putut citi mintea, a putut citi inima şi a putut vedea că Anania şi Safira acţionau necinstit, pretinzând a face ceea ce în realitate nu făceau. În legătură cu aceasta se va observa că apostolul foloseşte cuvintele „Dumnezeu” şi „Duhul sfânt” alternativ, spunând în versetul 3 că ei minţiseră pe Duhul sfânt, iar în versetul 4 că ei minţiseră pe Dumnezeu. Ideea este aceeaşi. Spiritul sfânt al lui Dumnezeu, acţionând prin apostoli, a fost reprezentantul lui Dumnezeu, foarte convingător; şi, prin urmare, minţind pe apostoli care reprezentau pe Dumnezeu şi Spiritul Său sfânt, Anania şi Safira minţeau pe Dumnezeu, minţeau Spiritul sfânt al lui Dumnezeu, al cărui agent şi reprezentant era Petru.

((270))

A ispiti pe Duhul Domnului

„Atunci Petru i-a zis [Safirei]: «Cum de v-aţi înţeles între voi să ispitiţi pe Duhul Domnului?»” Fapt. 5:9.

Aceasta trebuie înţeleasă ca şi cea de mai sus, dar acelaşi Spirit este numit aici „Duhul Domnului”, prin care apostolii înţelegeau probabil al Domnului Isus. Putem vedea imediat caracterul raţional şi al acesteia. Spiritul Tatălui, Spiritul sfânt, a fost în mod special în Biserică, reprezentantul Domnului sau Capului Bisericii — lucrând prin mintea „corpului” Său — în acest caz prin apostolul inspirat şi pus în mişcare de spirit.

Păcat împotriva Spiritului sfânt

„Oricui va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu îi va fi iertat, nici în veacul acesta, nici în cel viitor.” Mat. 12:32.

Ideea dedusă în general din această declaraţie de către cei care consideră că Spiritul sfânt este un Dumnezeu personal, separat şi deosebit de Tatăl şi de Fiul, este că Spiritul sfânt este un personaj mult mai important decât Tatăl sau Fiul. Dar după cum am văzut, Scripturile nu recunosc nicăieri mai mult decât un Dumnezeu, Tatăl, de la care sunt toate lucrurile, iar El este deasupra tuturor, şi un Domn, Isus Cristos, prin care sunt toate lucrurile, iar El este alături de Tatăl, înălţat la acea poziţie prin puterea Tatălui. Spiritul sfânt a fost de la Tatăl şi prin Fiul, şi ca atare n-ar putea fi superior lor dacă ar fi o persoană; dar am văzut că Spiritul sfânt nu este o persoană, ci mai degrabă este Spiritul unei persoane sau fiinţe, Spiritul Domnului, influenţa Sa, puterea Sa, şi în acest sens al cuvântului este El Însuşi, reprezentantul întregii Sale înţelepciuni, maiestăţi, puteri şi iubiri. Să vedem deci, ce înseamnă acest pasaj.

Din context vedem că Domnul nostru Isus tocmai Îşi folosise această putere divină, sau Spirit sfânt conferit Lui de către Tatăl, ca să scoată afară un demon. Fariseii care au ((271)) văzut minunea şi n-au putut-o nega, au căutat să-i răstoarne forţa pretinzând că a fost făcută cu putere satanică. În răspunsul dat, Domnul nostru a negat în mod clar că puterea pe care a folosit-o era a Sa proprie, şi a susţinut că era puterea sau influenţa divină, spunând: „Eu scot afară demonii cu Duhul lui Dumnezeu”. Apoi El a mustrat pe farisei pentru că erau aşa de răutăcioşi încât atribuiau unei surse rele ceea ce nu puteau să nege că era o lucrare bună şi nu era însoţită de nici cea mai mică dovadă de păcat, egoism sau chiar ambiţie. El îi numeşte neam de vipere, atât de fixaţi în tradiţia bisericii lor încât mintea lor era orbită faţă de cele mai simple şi mai evidente adevăruri. Era cu totul evident că puterea sau influenţa care posedase pe cel atins de suferinţă era diavolească, rea; şi că orice putere care o înlătura trebuia să fie în dezarmonie cu acea dispoziţie rea, aşa că aceşti învăţători nu erau de scuzat când pretindeau, fără nici o cauză, că minunea era făcută cu puterea lui Satan.

Domnul nostru a arătat mai departe că, deşi ei nu huliseră intenţionat pe Iehova şi nici nu-L huliseră în mod special pe El, ei huliseră împotriva puterii sfinte sau împotriva Spiritului care lucra în El. Să-L fi înţeles greşit şi să-L fi prezentat într-o lumină falsă pe Dumnezeul cel nevăzut, pentru ei ar fi fost o ofensă mult mai uşoară; şi să fi vorbit rău despre Domnul nostru Isus şi să-I fi denaturat motivele, pretinzând că El încerca numai să uzurpe un tron şi să Se înalţe la putere, ar fi fost de asemenea o ofensă relativ uşoară — măsurând motivele Lui după propria lor ambiţie egoistă şi mândrie. Dar conduita lor a fost mai rea: după ce au fost martorii manifestării puterii divine în facerea unei fapte bune pentru a elibera pe un semen de-al lor de sub puterea diavolului — a huli această putere sfântă însemna un grad de răutate şi de animozitate a inimii mai adâncă decât ar fi implicat vreuna din celelalte ofense.

Domnul nostru le-a arătat că în ignoranţa şi orbirea lor se poate să-L fi interpretat greşit pe El, cuvintele Sale, eforturile ((272)) Sale; şi în aceeaşi orbire se poate să fi interpretat greşit multe din procedurile lui Dumnezeu şi să fi vorbit rău despre ele; dar odată ce au fost martorii puterii lui Dumnezeu, în contrast direct cu puterea diavolului, faptul că au vorbit rău de ea sugera negreşit că inimile lor erau într-o stare cât se poate de nesfântă. Păcatele din ignoranţă le pot fi iertate oamenilor — le vor fi iertate oamenilor — pentru că ignoranţa a venit prin cădere, şi pentru toţi cei care au avut parte de cădere şi de blestemul ei a fost plătită o răscumpărare. Dar păcatele împotriva manifestărilor clare ale harului divin nu pot fi atribuite slăbiciunilor cărnii şi eredităţii, ci trebuie să fie puse în socoteală ca răutate voită a inimii, care este de neiertat.

Răul voit, intenţionat, nu va avea niciodată iertare — nici în veacul acesta, nici în veacul viitor. Propunerea lui Dumnezeu nu este să forţeze pe oameni la armonie cu El, ci după răscumpărarea lor, El le va da tuturor o ocazie să vină la cunoştinţa adevărului şi să vadă bunătatea lui Dumnezeu prin lucrarea Spiritului Său sfânt: oricine va continua atunci în dezarmonie cu aranjamentul divin, se va dovedi un păcătos cu voia, un împotrivitor cu bună ştiinţă al puterii sfinte a lui Dumnezeu — pentru aceştia Domnul nu mai are alte prevederi de har.

Dacă fariseii şi cărturarii au ajuns sau nu la o apreciere destul de clară a puterii sfinte a lui Dumnezeu ca să-i facă pasibili de Moartea a Doua, pentru că au discreditat-o, ca fiind o putere rea, nu putem judeca. Noi nu putem judeca, fiindcă nu le putem citi inima şi fiindcă Domnul nostru n-a declarat deplin chestiunea în legătură cu aceasta. Dacă am fi siguri că au păcătuit împotriva luminii clare, au păcătuit deplin împotriva puterii lui Dumnezeu, n-am putea avea nici o speranţă pentru ei, ci numai să aşteptăm ca ei să piară în Moartea a Doua, ca unii care au respins cu voia harul lui Dumnezeu. Dar dacă ei n-au primit suficientă lumină şi cunoştinţă, suficient contact cu puterea sfântă a lui Dumnezeu ca să constituie pentru ei o încercare deplină, ei vor trebui să ajungă în cele din urmă la o astfel de încercare deplină, înainte de a putea suferi o pedeapsă deplină — Moartea a Doua.

((273))

Dar orice păcat împotriva Spiritului sfânt, împotriva luminii şi cunoaşterii clare a puterii divine, este de neiertat, fiindcă este cu voia. Dacă este păcat cu voia împotriva unei măsuri de lumină, atunci vor urma inevitabil „lovituri”, pedeapsă; dacă este păcat cu voia împotriva unei măsuri mai mari de lumină şi împotriva unei favori mai mari în legătură cu puterea sfântă a lui Dumnezeu, atunci va fi o măsură mai mare de lovituri; dar dacă încălcarea implică o concepţie clară a ceea ce este corect şi greşit, şi o împotrivire deplină, cu bună ştiinţă, puterii sfinte a lui Dumnezeu, ar însemna distrugere veşnică, Moartea a Doua, plata deplină a păcatului. Iertarea păcatelor asigurată de răscumpărare acoperă păcatele din neştiinţă sau slăbiciunile rezultate din cădere, şi nu păcatele personale, cu voia, deliberate, împotriva luminii. Noi însă nu trebuie să uităm că în multe păcate care conţin o măsură de voinţă se combină şi o măsură de slăbiciune sau de necunoştinţă a principiilor corecte, sau a ambelor. În măsura necunoştinţei şi a slăbiciunii, orice păcat se poate ierta prin harul lui Dumnezeu în Cristos — prin credinţă şi prin acceptarea ispăşirii Sale; şi în măsura în care un păcat este voit, intenţionat, acesta este de neiertat — trebuie să fie ispăşit prin pedeapsă — „lovituri”, atâta vreme cât păcatul conţine în el unele aspecte care se pot ierta; moartea, distrugerea, când nu se poate găsi în păcat nici un aspect care se poate ierta.

Astfel văzute lucrurile, orice păcat cu voia este păcat împotriva luminii, păcat împotriva Spiritului sfânt al adevărului — şi astfel de păcat nu are niciodată iertare.

„Duhul a zis lui Filip: «Du-te Şi ajunge carul acesta!»”

— Fapt. 8:29 —

Nimic asociat cu aceste cuvinte şi nici cu contextul nu pare să implice necesitatea unui alt Dumnezeu. Dimpotrivă, toate cerinţele sunt împlinite şi armonia cu restul scripturilor este menţinută când înţelegem că Domnul, prin Spiritul, influenţa, puterea Sa, a îndrumat şi a instruit pe Filip să se apropie de carul famenului. În ce mod a fost îndrumat Filip ((274)) de Spiritul sfânt, nu suntem informaţi şi ar fi neînţelept să speculăm. Dumnezeul nostru are la dispoziţia Sa mijloace nelimitate pentru a comunica dorinţele Sale poporului Său. Compară cu versetul 39.

„Duhul i-a zis: «Iată, trei bărbaţi te caută»”

Fapt. 10:19

La aceasta se aplică acelaşi răspuns ca şi la obiecţia precedentă. Nu are nici o importanţă pentru noi cum i s-a adresat lui Petru puterea, influenţa, Spiritul lui Dumnezeu, dându-i această informaţie. Este suficient să ştim că Domnul l-a îndrumat pe apostol, şi încă în aşa mod încât el a discernut clar şi corect, după cum se arată în restul naraţiunii.

„Duhul Sfânt a zis: «Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba Şi pe Saul pentru lucRarea la care i-am chemat»”

Fapt. 13:2

Aici, ca şi în alte cazuri, Spiritul sfânt foloseşte forma de exprimare personală şi masculină, conform textului nostru. La aceasta nu se poate găsi desigur nici o obiecţie, deoarece Dumnezeu foloseşte peste tot forma de exprimare personală şi masculină în privinţa Sa. Nu este mai puţin potrivit aici, vorbind despre puterea lui Iehova şi despre informaţia pe care El a dat-o. În ce mod Spiritul sfânt a comunicat, „a zis” sau a indicat punerea deoparte a lui Pavel şi a lui Barnaba, nu suntem informaţi. Ştim însă că toţi din poporul consacrat al Domnului sunt chemaţi prin Spiritul Său să fie administratori sau slujitori ai adevărului, şi conform capacităţilor şi ocaziilor lor, ei trebuie să fie slujitori credincioşi şi activi. Spiritul le spune tuturor acestora prin chemarea generală: „De ce staţi aici toată ziua fără lucru? ... Duceţi-vă şi voi în via mea”. Iar capacitatea specială şi ocazia favorabilă ar trebui recunoscute ca o chemare specială a Domnului la mai multă lucrare publică în serviciul adevărului. Dar deşi talentele posedate de Pavel şi de Barnaba ar trebui considerate că au accentuat chemarea ((275)) generală a Spiritului către ei, să facă servicii pentru care aveau talente speciale, este cu totul posibil ca Spiritul sfânt să fi folosit cu acea ocazie unul dintre „darurile” care erau atunci operative în Biserică — darul prorociei — pentru a indica voia Domnului în privinţa lui Pavel şi a lui Barnaba, deoarece citim: „În biserica din Antiohia erau nişte proroci”. Fapt. 13:1.

Să nu uităm însă cuvintele apostolului către Galateni (1:1) în privinţa chemării sale la slujire. El declară că autoritatea sa a venit de la Tatăl şi de la Fiul, dar ignoră cu totul faptul că Spiritul sfânt ar fi un alt dumnezeu şi egal cu Dumnezeu, când spune: „Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat dintre cei morţi”. Dacă Spiritul sfânt ar fi o persoană, dacă ar fi chiar Dumnezeu, a cărui providenţă specială este să numească pe slujitorii adevărului (şi aceasta este pretenţia generală), o astfel de omitere de a menţiona Spiritul sfânt ar fi necorespunzătoare, iraţională; dar când avem înţelegerea corectă despre Spiritul sfânt, şi anume, că este Spiritul, influenţa, puterea sau autoritatea Tatălui şi a Fiului, sau a ambilor unită, fiindcă scopurile lor sunt una, atunci totul este armonios şi raţional.

„Căci s-a părut bine Duhului Sfânt şi nouă”

— Fapt. 15:28 —

Apostolii s-au adunat într-o conferinţă, ca să răspundă la întrebările Bisericii din Antiohia cu privire la obligaţiile celor care nu erau evrei prin naştere, faţă de Legământul Evreiesc sau al Legii. Hotărârea la care s-a ajuns a fost, după cum suntem asiguraţi, nu numai judecata apostolilor, ci pe lângă aceasta, judecata lor a fost confirmată în oarecare fel de către Domnul, şi ei au avut dovada că hotărârea lor era gândul Domnului, Spiritul Domnului, voinţa Domnului.

Apostolul Iacov, vorbitorul principal al consiliului, dă o sugestie în privinţa felului cum a fost recunoscută atunci voinţa, gândul lui Dumnezeu: iar noi găsim că aceeaşi metodă este recomandată întregii Biserici şi este folosită de ((276)) credincioşii de acum, şi anume, prin cercetarea Scripturilor în lumina Providenţei divine. El deduce gândul Domnului asupra acestui subiect, prin aceea că aruncă o privire retrospectivă asupra îndrumării providenţiale speciale a lui Petru — care a fost trimis la Corneliu, primul convertit dintre neamuri — el urmăreşte aceasta apelând la o profeţie neîmplintă, pe care o citează. El şi toată Biserica au acceptat concluzia trasă din acestea ca învăţătura Spiritului sfânt. Examinaţi Fapte 15:13-18.

„Opriţi de Duhul Sfânt să predice cuvântul în Asia”

Fapt. 16:6

Aici forma de exprimare ar părea să implice ideea comună, că Spiritul sfânt este o persoană şi ea a vorbit şi a interzis etc. Însă o examinare a acestui text în lumina contextului său arată că este în deplin acord cu tot ceea ce am văzut cu privire la acest subiect: întărind ideea că Spiritul sfânt este influenţa sau puterea sfântă a lui Iehova Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Cristos, prin care voinţa Tatălui şi a Fiului sunt aduse în atenţia consacraţilor — oricare ar fi procesul. Nu suntem informaţi cum anume li s-a interzis apostolilor şi însoţitorilor săi să facă lucrarea de propovăduire în Asia, dar se pare că ei au fost împiedicaţi sau nu li s-a permis să meargă în Asia — împrejurări nefavorabile oprindu-i. Nu contează însă cum au fost împiedicaţi; învăţătura este că Dumnezeu Însuşi Îşi conducea lucrarea şi că îndrumarea şi cursul apostolilor era o chestiune de supraveghere divină; ei erau îndrumaţi de Spiritul Domnului; El a folosit putere nevăzută pentru a-i îndruma ca slujitori ai Săi.

În orice caz, putem fi siguri că îndrumarea Domnului a fost mai mult decât o simplă impresie mintală a apostolului. Contextul ilustrează unul din modurile de conducere ale Spiritului în astfel de chestiuni: lui Pavel i s-a arătat noaptea o viziune. Un om din Macedonia sta în picioare şi îl ruga zicând: Treci în Macedonia şi ajută-ne! După viziunea aceea au căutat ((277)) îndată să se ducă în Macedonia, căci înţelegea că Domnul îi cheama să le vestească Evanghelia (vers. 9). Aceste diferite procedee ne arată că metodele prin care în zilele acelea Dumnezeu a dat învăţătură şi a condus n-au fost atât de diferite de cele pe care le foloseşte acum în îndrumarea slujitorilor Săi. Şi toate aceste instrucţiuni indirecte, nepersonale, sunt descrise în mod corect ca venind de la sau prin Spiritul sfânt, influenţa sau puterea Domnului. Dacă un înger ar fi predat mesajul, ca şi lui Petru în închisoare (Fapt. 5:19; 12:7), sau dacă Domnul nostru i s-ar fi adresat personal lui Pavel, cum a făcut când era pe drum spre Damasc (Fapt. 9:4; 1 Cor. 15:8), acest lucru nu ar fi pus pe seama Spiritului sau puterii sfinte a Domnului, ci pe seama Domnului Însuşi sau a îngerului.

„Duhul Sfânt îmi mărturiseşte în fiecare cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri.”

— Fapt. 20:23 —

Aici nimic nu cere ideea că Spiritul sfânt ar fi o persoană. Dimpotrivă, ca o ilustrare a mijloacelor prin care voinţa sau Spiritul sfânt al lui Dumnezeu l-a informat pe Pavel despre lanţurile care-l aşteptau în Ierusalim, să remarcăm relatarea despre una din aceste ocazii de mărturie în Cezareea. În Biserica din locul acela era un proroc numit Agab, care avea darul prorociei obişnuit pe timpul acela. Relatarea este: „Agab ... a venit la noi. A luat brâul lui Pavel, şi-a legat picioarele şi mâinile şi a zis: «Iată ce zice Duhul Sfânt: Aşa vor lega iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui este brâul acesta şi-l vor da în mâinile neamurilor»” (Fapt. 21:11). Prietenii de cauză au încercat mai întâi să-l convingă pe apostol să nu meargă la Ierusalim, dar el a hotărât că nu va interveni sub nici o formă în programul Domnului cu privire la el, declarând că, dimpotrivă, el era gata nu numai să fie legat, ci şi să moară în Ierusalim pentru numele Domnului Isus. (Să se observe că apostolul nu s-a referit la Spiritul sfânt — că el era dispus să moară pentru numele Spiritului sfânt.)

((278))

Când prietenii din Cezareea au văzut fermitatea apostolului au zis: „Facă-se voia Domnului!” Astfel, în fiecare caz, mărturia Spiritului sfânt a fost acceptată de Biserica timpurie, ca fiind numai voinţa Domnului nostru Isus, a cărui voinţă era şi voinţa Tatălui. Fapt. 21:10-14.

Duhul Sfânt a pus pe unii episcopi

„Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriţi biserica lui Dumnezeu.” Fapt. 20:28.

Aceste cuvinte au fost adresate Bătrânilor Bisericii din Efes. Apostolul le atrage aici atenţia asupra faptului că poziţia lor de slujitori ai adevărului în Biserică nu era numai o numire proprie, nu era numai o numire sau o recunoaştere de către Biserică, dar că Domnul lucrase prin Spiritul Său sfânt în această chestiune a alegerii lor. El voia ca ei să-şi dea seama că toată autoritatea funcţiei lor avea în vedere faptul că era recunoscută divin, iar ei erau slujitori ai Bisericii prin numirea Domnului, prin Spiritul sau influenţa Sa sfântă care a îndrumat, a condus şi a supravegheat în problema alegerii lor. Tot astfel, în alt loc, apostolul spune adresându-se Bisericii, nu lumii: „Şi fiecăruia [care este în Cristos] i se dă manifestarea Duhului spre folosul tuturor ... Dumnezeu a rânduit în biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători ... sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul [toate lucrurile] în [printre] toţi”. 1 Cor. 12:7, 28, 6.

În această declaraţie apostolul arată că numirea tuturor slujitorilor Bisericii este de la Dumnezeu, prin manifestarea Spiritului Său sfânt — şi nu este o lucrare a Spiritului sfânt separată şi independentă de Tatăl şi de Fiul. Dumnezeu prin Cristos supraveghează afacerile poporului Său, Biserica, prin Spiritul Său — puterea Sa sfântă care lucrează în mod atotputernic şi atotştiutor — în tot universul Său. Aceasta contrazice ideea că Spiritul sfânt este o altă persoană şi arată că lucrarea a fost realizată de către Domnul prin Spiritul Său sfânt. Acei bătrâni ai Bisericii se consacraseră ((279)) slujirii Domnului şi au fost aleşi să fie slujitori, învăţători, bătrâni ai Bisericii, datorită potrivirii speciale şi talentului lor sub îndrumarea Spiritului sfânt — în acord cu voinţa sau Spiritul sau gândul sau scopul lui Dumnezeu. Şi cu toate că au fost chemaţi la acea funcţie prin intermediul oamenilor, ei au acceptat slujba ca fiind prin îndrumare şi numire din partea lui Dumnezeu, şi urmau să considere responsabilităţile poziţiei lor în conformitate cu aceasta.

Spiritul sfânt ca Învăţător

„Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. ... Şi vorbim despre ele nu prin cuvinte învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu cele învăţate de la Duhul.” 1 Cor. 2:10, 13 şi contextul.

Această scriptură, după cum am sugerat deja, dovedeşte că atunci când copiii lui Dumnezeu primesc Spiritul sfânt sau mintea lui Dumnezeu, acesta îi pregăteşte sau le dă capacitatea mintală să înţeleagă planul Său. Numai venind în deplină armonie cu Dumnezeu, prin Cuvântul adevărului Său şi prin spiritul sau prin înţelesul adevărat al acestui Cuvânt, suntem noi făcuţi capabili să înţelegem lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Se va observa că aici apostolul compară „Duhul care vine de la Dumnezeu”, care lucrează în noi, cu „duhul lumii”, care locuieşte în omul firesc şi-l influenţează. Cât este de clar că spiritul lumii nu este o persoană, ci o minte sau dispoziţie sau influenţă lumească! La fel Spiritul lui Dumnezeu în poporul Său nu este o persoană, ci mintea sau influenţa sau dispoziţia lui Dumnezeu în ei.

„Lucrurile Duhului lui Dumnezeu”

„Dar omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte.” 1 Cor. 2:14.

Aceasta este o afirmaţie foarte convingătoare şi în deplină armonie cu tot ce am văzut. Omul plin de spiritul lumesc este ((280)) în aceeaşi măsură nepregătit să vadă şi să aprecieze lucrurile adânci, ascunse, glorioase ale lui Dumnezeu — „lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”. Aceste lucruri adânci, sau cum le numeşte Domnul, „mărgăritare”, nu sunt pentru cei cu dispoziţie de porc, pentru cei egoişti, plini de spiritul acestei lumi, ci pentru cei care s-au curăţat prin spălarea apei prin Cuvânt, care au fost aduşi aproape de Domnul prin credinţă în sângele preţios şi au fost sfinţiţi, s-au consacrat deplin Domnului. Acestora Dumnezeu are plăcerea să le descopere lucrurile Sale adânci, da, toate bogăţiile harului Său, pas cu pas — pe măsură ce diferitele puncte ale adevărului devin „hrană la timp”.

Aceasta este o probă foarte hotărâtoare, după cum toţi îşi vor da seama. Ea face deosebire strictă între omul decăzut şi noua creatură, cel spiritual. Oricine este orb faţă de adevărurile spirituale mai adânci, în mod sigur îi lipseşte mărturia sau dovada menţionată aici ca dovadă a stării sale de fiu, a relaţiei sale cu Tatăl ceresc şi a fidelităţii sale în asemenea relaţie. Cei care sunt indiferenţi faţă de lucrurile menţionate de apostol aici, „lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”, au în aceste cuvinte o sugestie, că motivul indiferenţei lor este că le lipseşte Spiritul Domnului. Şi totuşi, am cunoscut pe unii care au declarat că sunt învăţători în biserică, unii care nu numai că şi-au recunoscut ignoranţa în privinţa acestor lucruri, dar care s-au lăudat cu acea ignoranţă. Prin aceasta ei spun că n-au mintea lui Dumnezeu, că nu cunosc planurile Lui, şi de aceea nu pot avea mult din Spiritul Său, Spiritul adevărului — şi în aceeaşi măsură nu pot avea mult din adevăr. Aici este dată proba posesiei de către noi a Spiritului şi a capacităţii noastre de a discerne şi a aprecia lucrurile lui Dumnezeu, care sunt ascunse de cei lumeşti — „nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său”.

Ungerea din partea Celui Sfânt

„Dar voi aveţi ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi toate.”

„Ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi nu aveţi ((281)) nevoie să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate şi este adevărată şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea.” 1 Ioan 2:20, 27.

Acest cuvânt „ungere” aminteşte celor care studiază Biblia în mod inteligent, despre untdelemnul sfânt al ungerii turnat pe capul fiecărui succesor în funcţia de Mare Preot şi Împărat în Israel. După cum poporul Israel a fost un tip al adevăratului „Israel al lui Dumnezeu”, tot aşa preoţii şi împăraţii lor, fiecare a fost un tip al lui Cristos, Marele Preot şi Împărat antitipic. Şi după cum preoţii şi împăraţii lor au fost unşi cu „untdelemnul pentru ungerea sfântă”, ca o instalare în funcţie, tot aşa Domnul nostru Isus a fost uns cu Spiritul sfânt la consacrarea Sa. El a devenit astfel Cristosul — unsul lui Iehova.

Biserica aleasă va fi o „preoţie împărătească” (împăraţi-preoţi) subordonată Domnului şi Capului lor — „mădularele trupului Celui Uns [lui Cristos]”. Spiritul sfânt al ungerii care a venit peste Domnul nostru Isus la botezul Său în Iordan, şi cu „toată autoritatea ... în cer şi pe pământ” când a fost înviat dintre morţi prin Spiritul sau puterea sfântă a Tatălui (Mat. 28:18; Efes. 1:19, 20), El, cu aprobarea Tatălui, l-a „turnat” sau l-a vărsat ca uleiul antitipic al ungerii peste reprezentanţii Bisericii Sale la Cincizecime. Atunci (având tipul în minte) uleiul ungerii a trecut de la „Cap” la „trupul” Său, Biserica, iar de atunci încolo cei credincioşi, rămânând în corp, au fost recunoscuţi în Cuvântul divin ca „aleşii” lui Dumnezeu, unşi de El (în Cristos) să conducă şi să binecuvânteze lumea după ce mai întâi sunt „învăţaţi de Dumnezeu” sub îndrumarea Spiritului ungerii.

Semnificaţia cuvântului ungere (şi a originalului în greacă, chrisma) este netezime, gresare cu ulei, lubrifiere. Conform obiceiului, cuvântul mai dă şi ideea de mireasmă, parfum. Cât de frumos şi de convingător reprezintă acest cuvânt efectul influenţei lui Dumnezeu spre bunătate, asupra celor care vin sub această ungere antitipică — spre sfinţenie, blândeţe, răbdare, amabilitate frăţească — spre iubire! Ce parfum dulce, ((282)) curat, aduce această ungere a Spiritului sfânt al iubirii tuturor acelora care o primesc! Oricât de urât, necioplit sau grosolan sau ignorant ar fi omul din afară, „vasul de lut”, ce repede se împărtăşeşte din influenţa îndulcitoare şi curăţitoare a comorii „inimii noi”, a voinţei noi dinăuntru — unsă cu Spiritul sfânt şi adusă în armonie cu „tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit!” Filip. 4:8.

Cuvântul „ungere” este în deplină armonie cu ideea corectă despre Spiritul sfânt — că el este o influenţă de la Dumnezeu, o putere nevăzută de la Dumnezeu, exercitată prin poruncile Sale, făgăduinţele Sale, sau altfel, cum I S-ar părea potrivit Celui atotînţelept şi atotputernic. Acest cuvânt desigur nu dă ideea de persoană. Cum am putea fi unşi cu o persoană?

Dar poate cineva ar sugera că în expresia „ungerea din partea Celui Sfânt”, nu ungerea, ci Cel Sfânt reprezintă Spiritul sfânt. Noi răspundem, nu; Cel Sfânt este Tatăl. Petru, descriind binecuvântarea Cincizecimii, spune că aceasta a fost „turnată” sau vărsată — ca uleiul ungerii, dar nu cum s-ar spune despre o persoană care ar fi trimisă. El a zis, vorbind despre Isus: „Primind de la Tatăl făgăduinţa [din Ioel] Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi ce auziţi” — această putere sau influenţă miraculoasă care se manifestă în diferite feluri: în gânduri înviorătoare, în limbi de foc şi în diverse limbi vorbite de oameni fără carte. Din nou, profeţia lui Ioel a fost: „Voi turna Duhul Meu”. Poate cineva pretinde că aceasta ar fi o exprimare potrivită în privinţa unei persoane? Că persoana a fost dată de către Tatăl Fiului şi că ea a fost turnată sau vărsată şi văzută şi auzită cum spune în expresia „ce vedeţi şi ce auziţi”? Desigur că nu. Şi desigur că astfel de exprimare ar fi lipsită de respect, dacă ar fi aplicată la o treia persoană dintr-o treime de Dumnezei „egali în putere şi slavă”.

Însă punctul care izbeşte pe fiecare, fiind cel mai uimitor, este că acei care au această ungere „ştiu toate”. Câţi din poporul Domnului au fost absolut siguri că n-au „ştiut toate” şi prin urmare s-au îndoit că au primit ungerea Spiritului ((283)) sfânt! Cum se simplifică însă problema când este tradus: „Voi aveţi o ungere din partea Celui Sfânt şi toţi o ştiţi!”* Da, întradevăr; toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu cunosc foarte bine deosebirea între mintea sau inima sau voinţa naturală şi inima nouă, mintea nouă, dispoziţia nouă, stăpânite de iubire şi dreptate.

*Cuvântul „toate” este omis în cele mai vechi manuscrise greceşti.

Şi câţi dintre cei mai buni şi mai smeriţi copii ai lui Dumnezeu n-au citit cu uimire cuvintele: „Ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi nu aveţi nevoie să vă înveţe cineva!” Vai, au zis ei, noi n-am primit o astfel de ungere, căci noi avem foarte mare nevoie să ne înveţe cineva, şi cunoaştem foarte puţin care să nu fi venit direct sau indirect prin oameni. Şi aceste suflete smerite s-ar simţi foarte deprimate şi descurajate datorită onestităţii gândirii lor, dacă n-ar vedea că şi cei mai buni dintre sfinţii pe carei cunosc au nevoie în mod asemănător de învăţătorii umani şii apreciază. Pe de altă parte, unii mai puţin oneşti, mai puţin sinceri, mai puţin evlavioşi, se străduiesc să se înşele pe ei înşişi şi pe alţii, pretinzând că ei n-au învăţat nimic de la oameni, ci au fost învăţaţi tot ce ştiu prin inspiraţie directă de la Spiritul sfânt. Nu văd că în acest fel ei pretind infailibilitate pentru gândurile şi cuvintele lor, în sensul cel mai absolut. Ei nu văd, de asemenea, că erorile lor în gând, cuvânt şi faptă, pretinse a fi sub inspiraţia deplină a Spiritului sfânt, se reflectă împotriva Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, ca autor al erorilor şi nechibzuinţelor lor.

Dacă se ia acest pasaj chiar aşa cum este, el contrazice mărturia generală a Scripturii. Oare nu menţionează apostolul Pavel printre darurile Spiritului pentru Biserică — apostoli, profeţi (oratori), pastori, învăţători, evanghelişti? De ce să-i fi dat pe aceştia dacă Biserica nu are nevoie să fie învăţată de nimeni? Ce spune apostolul despre motivul rânduirii acestor daruri speciale în Biserică? Să-l ascultăm: „Pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului ((284)) lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu”. Efes. 4:11-13; Compară cu 1 Cor. 12:28-31.

Nu putem presupune că apostolul Ioan îl contrazicea pe apostolul Pavel şi pe ceilalţi apostoli — care erau toţi învăţători şi care au instruit Biserica să caute pe aceia pe care-i alegea Spiritul ca pastori, învăţători şi supraveghetori, şi să cinstească pe aceia care erau astfel „mai-mari” în Biserică şi care trebuiau să vegheze asupra intereselor sufletelor, ca unii care trebuiau să dea socoteală Domnului (Evr. 13:17). Fără îndoială era în deplin acord cu sfatul apostolului Pavel, că Biserica trebuia săşi aleagă ca slujitori oameni „în stare să înveţe pe alţii”, „în stare atât să încurajeze cu învăţătura sănătoasă, cât şi să înfrunte pe cei care vorbesc împotrivă”, iar când este necesar „să-i mustre aspru, ca să fie sănătoşi în credinţă”. Ei trebuiau să-i recunoască pe păstorii subordonaţi care n-ar „stăpâni peste cei încredinţaţi” lor de către Dumnezeu, ci ar „păstori turma” cu hrană la timp cuvenit — evitând pe învăţătorii pe care îi vor gâdila urechile după popularitate şi flatări. 1 Pet. 5:2-4; 1 Tim. 3:2; 2 Tim. 2:25; Tit 1:9, 13.

Mai mult, însuşi Ioan a fost învăţător, şi chiar în această epistolă învăţa ceea ce el şi noi socotim că este o învăţătură sănătoasă — care trebuie dată ca învăţătură. Desigur că nimeni citind scrierile lui Ioan n-ar putea trage concluzia că el a vrut ca acestea să fie numai scrisori de natură socială, lipsite de doctrină sau învăţătură. Oare nu-şi începe el epistola zicând: „Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim [vă învăţăm] şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi” (1 Ioan 1:3). Iarăşi spune: „Vă scriu [vă învăţ] aceste lucruri ca să nu păcătuiţi” (2:1). Apoi: „Vă scriu o poruncă [învăţătură] nouă” (2:8). Mai departe: „Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele [ci daţi atenţie învăţăturii mele]! Cine practică dreptatea este drept” (3:7). Iar apoi: „Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu ne ascultă [se supune instrucţiunilor, învăţăturilor noastre]” (4:6). Precum şi: „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi [să fiţi învăţaţi]” (5:13). El îşi încheie epistola cu o învăţătură foarte importantă, ((285)) zicând: „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli [nu permiteţi nici unei persoane şi nici unui lucru să-L înlocuiască pe Dumnezeu în sentimentele şi în reverenţa voastră]”.

Văzând deci că nu se poate înţelege că apostolul gândea că Biserica nu are nevoie de învăţători umani — văzând că, dimpotrivă, el recunoaşte pe învăţătorii umani ca mijlocul folosit de Spiritul sfânt, special „rânduiţi în Biserică” tocmai pentru acest serviciu, ce vrea el să spună prin aceste cuvinte: „nu aveţi nevoie să vă înveţe cineva” şi „ungerea Lui vă învaţă despre toate”? Răspunsul corect la această întrebare se va vedea uşor dacă vom examina contextul în lumina faptelor deja discutate.

Cercetătorii presupun că această epistolă a fost scrisă în anul 90 d. Cr. Până la vremea aceea creştinismul ajunsese la proeminenţă considerabilă în lume. Adunase „rămăşiţa” din Israelul trupesc şi îşi atrăsese asupra sa ura şi persecuţia marii majorităţi orbite din acel popor şi fusese răspândit peste tot în lumea civilizată de atunci. Multe lucruri din creştinism l-au recomandat filosofilor greci din timpul acela, care căutau să se combine cu el şi să devină creştini filosofici şi filosofi creştini — ţinând încă la filosofiile lor, despre care apostolul Pavel arată că erau „pe nedrept numite” ştiinţă (1 Tim. 6:20). Aceşti filosofi erau cu totul gata să recunoască pe Isus ca un om bun şi un învăţător înţelept, dar nu ca Fiul lui Dumnezeu care a lăsat o natură spirituală, „chipul lui Dumnezeu”, şi a „devenit trup”, pentru ca prin aceasta să poată fi Răscumpărătorul omului şi autorul vieţii veşnice pentru toţi cei care-L ascultă. Ei însă învăţau o viaţă viitoare veşnică şi erau bucuroşi să afle că creştinii învăţau la fel: deosebirea fiind aceea că filosofii (Platon şi alţii) învăţau că viaţa veşnică este o caracteristică umană, o putere inerentă omului — lipsa morţii, nemurirea, în timp ce creştinii învăţau că viaţa veşnică nu este inerentă omului, ci este un dar de la Dumnezeu prin Cristos, intenţionat numai pentru cei care Îl acceptă pe El. Rom. 2:7; 5:15, 21; 6:23; 2 Cor. 9:15.

Aceşti filosofi le spuneau de fapt creştinilor: Suntem bucuroşi să cunoaştem oameni atât de respectabili, sensibili şi liberi. ((286)) Marele vostru învăţător, Isus, într-adevăr v-a făcut liberi de multe obiceiuri şi superstiţii de-ale evreilor şi de aceea vă felicităm. Dar voi sunteţi încă într-o măsură de robie: după ce veţi investiga filosofiile noastre veţi avea încă mai multă libertate şi veţi afla că mult din ceea ce aveţi în comun cu evreii — speranţele lor într-o Împărăţie Mesianică, ideile lor ciudate despre un singur Dumnezeu şi ideile voastre ciudate că Învăţătorul vostru, Isus, a fost singurul Lui Fiu etc., aceste lucruri le veţi depăşi, cu ajutorul filosofiei noastre. 2 Pet. 2:19; Iuda 4.

Epistola lui Ioan a fost scrisă pentru a fortifica pe creştini împotriva acestor învăţături subversive. În acest capitol (2:24) el îi îndeamnă să rămână fermi în învăţăturile auzite de ei la început şi să considere aceste învăţături filosofice ca minciuni, şi pe toţi aceşti învăţători mincinoşi ca reprezentanţi ai lui Anticrist, despre care ei auziseră atât de adesea că se vor arăta în Biserică (2 Tes. 2:3-7; 1 Ioan 2:18). El zice: „V-am scris aceste lucruri în vederea celor care caută să vă rătăcească [de la Cristos]”. Vers. 26.

Apoi vine exprimarea deosebită din versetul 27, care este acum în discuţie, pe care o parafrazăm astfel:

Dar, preaiubiţilor, adevăraţii copii ai lui Dumnezeu nu pot fi amăgiţi de vreo astfel de filosofie: în ceea ce ne priveşte, nici o filosofie nu poate lua locul lui Cristos în inimile noastre — nici o teorie n-ar putea să ne facă să punem la îndoială plinătatea şi corectitudinea marelui mesaj pe care l-am primit ca Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos — Preaiubitul Tatălui, Unsul Tatălui. Pe lângă caracterul raţional al „credinţei care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”, gândiţi-vă la minunatul efect al acestui mesaj asupra voastră: el a fost însoţit de „darurile” miraculoase, ale „limbilor”, „minunilor” etc., despre care aceşti filosofi afirmă că sunt imitate de fachirii din orient; dar pe lângă aceasta voi aveţi încă o mărturie în inimile voastre cele noi — în ungerea care v-a transformat şi v-a reînnoit minţile, producând în viaţa voastră zilnică roade ale Spiritului sfinţeniei, pe care fachirii nu le pot imita şi pe care filosofii care vreau să vă amăgească nu le pot tăgădui.

((287))

Pe baza acestor principii fundamentale ale religiei voastre sfinte — că Cristos Isus n-a fost un impostor, ci însuşi Fiul lui Dumnezeu şi Răscumpărătorul nostru, şi că viaţa veşnică se poate obţine numai prin unire vitală cu El — voi n-aveţi nevoie de instruire, nici de la aceşti învăţători mincinoşi, nici de la mine. Şi atâta vreme cât acest Spirit al iubirii rămâne în voi, el va servi ca o apărare împotriva tuturor acestor teorii blasfematoare, anticreştine. Atâta vreme cât vă amintiţi că „pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere” a venit în inima voastră prin acceptarea lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu şi ca singura putere a lui Dumenzeu spre mântuire, atâta vreme acest spirit vă va ţine fermi, neclintiţi la acest punct. Şi veţi afla că aceeaşi probă (a loialităţii faţă de Spiritul sfânt al iubirii primit prin Tatăl şi prin Fiul) este de ajutor ca să dovedească toate lucrurile: căci orice contrazice sau ignoră acest Spirit al iubirii este un spirit nesfânt — o învăţătură falsă. Şi să nu uitaţi că învăţătura lui este că dacă vrem să primim vreo răsplată trebuie să „rămânem în El” — a abandona pe Cristos înseamnă a abandona totul.

Suspine negrăite

„Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Şi Cel care cercetează inimile ştie care este gândirea Duhului.” Rom. 8:26, 27.

Această expresie, intenţionată să dea poporului lui Dumnezeu o înţelegere a iubirii şi grijii Tatălui ceresc faţă de ei, este înţeleasă foarte greşit de către mulţi. Aceştia ne spun că Spiritul sfânt suspină pentru ei la Tatăl; şi unii încearcă să dea expresie auzibilă acestor suspine, iar alţii presupun că suspinele lor ajută cumva pe Spiritul sfânt în această chestiune, compensând pentru suspinele pe care el nu le poate rosti — chiar dacă ei nu pot vedea exact cum. Ar fi ciudat într-adevăr, dacă Spiritul sfânt ar fi o persoană, şi, după cum susţin catehismele, „egală în putere” cu Tatăl şi cu Fiul, ca el să considere necesar să se adreseze Tatălui şi Fiului pentru poporul Domnului cu suspine negrăite. Domnul nostru Isus a spus că am putea veni ((288)) direct la El şi că am putea veni direct la Tatăl, asigurândune că „Tatăl Însuşi vă iubeşte”. Totuşi, din această scriptură pe care o analizăm unii au ajuns la ideea că noi trebuie să mergem la Tatăl şi la Fiul prin Spiritul sfânt ca mijlocitor, care va suspina pentru noi şi va mijloci pentru noi, ca să putem fi acceptaţi de Tatăl şi de Fiul. Aceasta este în armonie cu încurcătura de gândire predominantă în privinţa Spiritului sfânt şi a funcţiei lui.

Eroarea acestei interpretări se vede şi atunci când ne gândim că dacă suspinele n-ar putea fi grăite, atunci n-ar mai fi deloc suspine; deoarece ceea ce nu poate fi rostit nu este suspin. Dar acest pasaj ar apărea la fel de ciudat şi de necorespunzător dacă l-am interpreta în sensul că Spiritul sfânt, influenţa sau puterea Atotputernicului Iehova nu este în stare să se exprime în mod inteligent. Ştim că în veacurile trecute mintea, voinţa, Spiritul lui Dumnezeu şi-a găsit expresie abundentă prin cuvintele şi faptele profeţilor, şi nu putem presupune că astăzi El are mai puţină putere sau capacitate. Atunci ce poate însemna această scriptură: „Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite”?

Greşeala constă în presupunerea că Spiritul lui Dumnezeu este cel care imploră. Însă, dimpotrivă, spiritul care mijloceşte pentru noi este propriul nostru spirit, spiritul sfântului care imploră pe Dumnezeu şi adesea nu reuşeşte să se exprime cum se cuvine. O privire la text, împreună cu relaţiile lui contextuale, va arăta că această interpretare este potrivită. Apostolul tocmai scrisese despre omenirea încărcată de păcat, suspinând în lanţurile ei. El ne asigură că omenirii i se va acorda libertate de această robie, când Biserica, „copiii lui Dumnezeu”, sub conducerea Căpeteniei Mântuirii lor, vor fi fost glorificaţi (versetele 19-21). Apoi el trece de la suspinele lumii la starea prezentă a Bisericii, în care noi suspinăm: „Şi noi care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, aşteptând înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru”. Versetul 23.

((289))

Spiritul sau mintea reînnoită sau transformată a Bisericii, care era odată lumească, acum este sfântă şi spirituală: dar corpurile noastre sunt încă umane şi au imperfecţiunile adamice. De aceea, ca noi creaturi suntem împovăraţi de carne şi suspinăm după eliberarea promisă în asemănarea lui Cristos la întâia înviere. Apostolul arată că prin credinţă noi putem socoti mort corpul pământesc, şi ne putem gândi la noi înşine ca fiind noi creaturi desăvârşite şi astfel înţelegem că suntem mântuiţi acum — „mântuiţi în nădejde” (versetul 24). Apoi, după ce arată cum ne putem socoti pe noi înşine, el ne arată că din punct de vedere divin suntem socotiţi fiinţe „noi”, „sfinte” şi „spirituale”: arată că Dumnezeu, privindune din acest punct de vedere, recunoaşte nu carnea şi slăbiciunile şi imperfecţiunile ei — ci spiritul, mintea, intenţiile, voinţa noastră, „creaţia nouă” devotată slujirii Sale. Dumnezeu ştie când spiritul nostru sfânt (mintea nouă) este doritor şi carnea este slabă, şi El ne judecă nu după trup, ci după spirit.

Conceperea noastră de Spirit, adoptarea unei voinţe noi deplin consacrate Domnului, este ceea ce ne-a adus într-o legătură nouă cu Dumnezeu şi în aceste speranţe noi în care ne bucurăm: „Şi tot astfel şi Duhul [mintea noastră nouă, sfântă] ne ajută [completează] în slăbiciunea noastră [trupească]: căci nu ştim [nici măcar] să ne rugăm cum trebuie [cu mult mai puţin suntem întotdeauna în stare să facem cum am vrea]. Dar însuşi Duhul [mintea noastră sfântă] mijloceşte [pentru noi — este omis în manuscrisele cele mai vechi] cu suspine negrăite [în cuvinte]. Şi Cel care cercetează inimile [Dumnezeu] ştie care este gândirea [în greceşte phronema — înclinarea] Duhului [nostru]: pentru că El [duhul nostru] mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu”.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu este bucuros să accepte dorinţele inimii poporului Său, atât în rugăciune, cât şi în slujire, în ciuda imperfecţiunilor cărnii lor — a vasului lor pământesc. Şi El acceptă aceste dorinţe ale inimii.

((290))

Ce fericire pentru noi, în ignoranţa şi slăbiciunea noastră, că Tatăl nostru ceresc acceptă intenţiile inimilor noastre în locul cuvintelor noastre; căci adesea poporul Său a cerut foarte greşit! Ne gândim la aceasta ori de câte ori auzim pe unii din poporul Domnului rugându-se ca Dumnezeu să-i boteze cu Spirit sfânt şi cu foc. Rugăciunea este făcută într-o conştiinţă bună şi numai cu dorinţa de a avea o binecuvântare; dar neînţelegând pasajul de scriptură pe care-l citează, persoana cere de fapt ca o binecuvântare să fie urmată de un blestem. Prezicerea că Cristos va boteza cu Spirit sfânt şi cu foc a fost făcută de Ioan Botezătorul. Partea de binecuvântare din aceasta a venit peste Biserica în aşteptare la Cincizecime, iar apoi asupra întregii „rămăşiţe” credincioase din Israel, dar aspectul din urmă s-a împlinit asupra poporului evreu respins — prin botezul cu foc, distrugere, necaz, care a nimicit complet statul lor naţional în anul 70 d. Cr. Dar foarte îndurător, Dumnezeu nu răspunde la rugăciunile poporului Său după cererea lor, ci după intenţiile celui care cere — acordându-le numai binecuvântare.

Unii au fost surprinşi într-o greşeală şi prinşi în cursă de Adversar prin ceva slăbiciune a naturii umane decăzute: ei s-au simţit aproape descurajaţi când s-au apropiat de tronul harului ceresc în rugăciune. Nu puteau rosti cuvinte, ci numai suspinau în spiritul lor către Dumnezeu, „gemând apăsaţi”. Dar Tatăl ceresc n-a insistat că ei trebuie să-şi formuleze cererea în cuvinte potrivite cu exactitate pentru ai asculta: în loc de aceasta, El a răspuns cu îndurare dorinţelor inimii lor, suspinelor neexprimate ale inimii lor, care căutau iertarea Lui, binecuvântarea şi mângâierea Lui. El le-a răspuns la rugăciunile nerostite, le-a acordat putere şi binecuvântare, cu o binecuvântată realizare a iertării.

Acesta este argumentul apostolului în tot contextul de aici, şi se va observa că el rezumă argumentarea zicând: „Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? [Având în vedere că Dumnezeu a făcut pentru noi toate aranjamentele, ignorând slăbiciunile şi imperfecţiunile noastre, care sunt contrare ((291)) voinţei noastre, şi nu le socoteşte ca fapte — şi ignorând şchiopătarea rugăciunilor noastre şi incapacitatea de a ne exprima dorinţa, şi dimpotrivă, făcând aranjamente să ne binecuvânteze după spiritul minţii noastre, deoarece nu suntem capabili să ne exprimăm nici măcar suspinele în rugăciunile noastre imperfecte, noi vom trage concluzia:] Dacă Dumnezeu este [astfel] pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Versetul 31.

Cum mustră Spiritul lumea „Şi când va veni El [Spiritul adevărului], va dovedi lumea vinovată [va mustra lumea — B. I., n. e.] în ce priveşte păcatul, dreptatea şi judecata.” Ioan 16:8.

Am văzut deja motivul pentru care Spiritului adevărului i se aplică pronumele masculin — pentru că Îl reprezintă pe Dumnezeu, care este de gen masculin. Vom examina acum acest text, folosit de unii ca dovadă că Spiritul sfânt lucrează în cei păcătoşi pentru a-i reforma. Noi susţinem că această părere este cu totul incorectă — că Scripturile, înţelese corect, învaţă că Spiritul sfânt este acordat numai credincioşilor consacraţi; că nu le este dat necredincioşilor şi ca atare n-ar putea lucra în ei, după modul în care se pretinde în general. Tocmai dimpotrivă, copiii acestei lumi au spiritul lumii; şi numai copiii lui Dumnezeu au spiritul lui Dumnezeu, Spiritul, mintea, dispoziţia sau voinţa sfântă. „Duhul lumii” sau „gândirea firii păcătoase este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu”. Iar cei care au mintea firii păcătoase nu pot cunoaşte lucrurile Spiritului lui Dumnezeu, pentru că ele sunt înţelese spiritual — pot fi înţelese numai de către aceia care au Spiritul sfânt. De aceea, oriunde găsim Spiritul sfânt al armoniei cu Dumnezeu şi al ascultării de voinţa şi providenţa Sa, el dă dovadă de regenerare, de concepere la înnoirea vieţii. În armonie cu aceasta citim cuvintele apostolului: „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. Cei care n-au Spiritul lui Cristos şi care nu sunt ai Lui formează lumea în general — ei nu sunt ai lui Cristos fiindcă n-au primit Spiritul Tatălui.

((292))

Spiritul lui Dumnezeu, prin roadele şi mărturiile sale prin Cuvânt, este dovada că am fost reînnoiţi. Este evident pentru toţi că Spiritul sfânt al lui Dumnezeu care este în Biserică nu este acelaşi Spirit care este în cei lumeşti — că Spiritul lui Dumnezeu nu este în nici un sens în cei cu o minte lumească, carnală, care, de aceea, în Scripturi sunt numiţi „copii ai mâniei”, „fiii veacului acestuia”, „copiii tatălui lor, diavolul”. Totuşi, să nu uităm că „Duhul adevărului”, „Duhul iubirii” a modificat într-o măsură considerabilă spiritul lumii; aşa încât deşi este tot un spirit al întunericului, un spirit al egoismului, un spirit carnal, totuşi lumea copiază într-o anumită măsură, într-o manieră formală, exterioară, unele din darurile Spiritului sfânt. Ar fi ciudat, într-adevăr, dacă frumuseţile Spiritului sfinţeniei, reprezentate prin blândeţe, bunătate şi răbdare n-ar face nici o impresie asupra celor neregeneraţi.

Unii oameni din lume cultivă aceste daruri ale Spiritului pentru că ele sunt considerate ca parte din plăcerile vieţii, semne de bună creştere etc., şi mulţi dintre cei a căror inimă este complet în dezarmonie cu principiile Spiritului sfinţeniei copiază aceste daruri ca un lustru sau o spoială exterioară, pentru a acoperi metalul de proastă calitate al unei naturi degradate — neregenerate, nesfinţite, egoiste, lipsite de armonie cu Domnul şi cu Spiritul sfinţeniei Sale. Trebuie, prin urmare, să facem distincţie clară între cei care spoiesc suprafaţa conduitei lor şi cei ale căror inimi au fost transformate de Spiritul Domnului. Numai cei din urmă sunt fiii lui Dumnezeu, care au favoarea Lui şi care vor fi în curând binecuvântaţi şi glorificaţi.

Atunci se ridică întrebarea: dacă Spiritul Domnului se dă numai celor care sunt ai Lui, prin credinţă în Cristos şi consacrare, ce a vrut să spună Domnul nostru prin declaraţia de mai sus, că Spiritul adevărului va mustra lumea în ce priveşte păcatul, dreptatea şi judecata viitoare?

Sensul cuvintelor Domnului nostru se va vedea imediat, dacă ne amintim declaraţia Sa, că urmaşii Săi, peste care va veni Spiritul Său şi în care acesta va locui cu bogăţie, în măsura credinţei şi ascultării lor, vor fi lumina lumii. Această lumină a ((293)) adevărului este cea care străluceşte de la Biserica într-adevăr consacrată, asupra lumii şi asupra celor cu o minte lumească din biserica nominală, cea care tinde să mustre întunericul lor. Domnul nostru a spus despre Sine, după ce a fost uns cu Spiritul lui Dumnezeu: „Eu sunt lumina lumii”, precum şi: „Cât sunt în lume, sunt Lumina lumii” (Ioan 8:12; 9:5). Şi adresânduSe Bisericii Sale din acest Veac Evanghelic, sfinţită prin acelaşi Spirit sfânt, El a spus: „Voi sunteţi lumina lumii ... aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor”. Mat. 5:14-16.

Apostolul Pavel, adresându-se aceluiaşi corp al lui Cristos, spune: „Odinioară eraţi întuneric, dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii” (Efes. 5:8; 1 Tes. 5:5). Şi iarăşi spune: „Căci Dumnezeu [Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul adevărului] ... a strălucit în inimile noastre, ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu” (2 Cor. 4:6). Astfel, vedem că lumina Adevărului lui Dumnezeu, Spiritul, mintea sau dispoziţia sfântă, strălucind în inimile noastre, este cea care-şi trimite strălucirea asupra lumii; şi ca atare avem îndemnul: „Faceţi toate fără murmure şi fără îndoieli, ca să fiţi fără vină şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unei generaţii strâmbe şi sucite, în care străluciţi ca nişte lumini în lume”. Filip. 2:14, 15.

Astfel vedem că Spiritul sfânt străluceşte peste lume — nu direct, ci prin reflexie. Spiritul lui Dumnezeu care străluceşte peste întunericul lumii nu este dat celor din lume şi nu lucrează în ei, ci Spiritul sfânt al lui Dumnezeu care lucrează în poporul Său, în cei care sunt pecetluiţi cu el, este cel care străluceşte peste întunericul lumii.

Apostolul ne dă o sugestie în privinţa felului în care lumea trebuie să fie mustrată de Spiritul sfinţeniei din Biserica consacrată, zicând: „Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii ... şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă dezaprobaţi-le. ... Dar toate lucrurile, când sunt dezvăluite în adevăratul lor fel de a fi, sunt date pe faţă [arătate ca fiind greşite] de lumină” (Efes. 5:8, 11, 13). Lumina adevărului lui Dumnezeu, care este expresia minţii sau a Spiritului Său, ((294)) strălucind printr-o viaţă sfinţită, este Spiritul sfânt, mustrând întunericul lumii, arătând celor care văd, ce este păcatul, în contrast cu dreptatea. Şi de la această iluminare îşi vor forma o convingere despre o judecată viitoare, când dreptatea va primi o răsplată, iar păcatul o pedeapsă. O viaţă evlavioasă este totdeauna o mustrare pentru cei neevlavioşi, chiar şi acolo unde nici un cuvânt de adevăr nu este posibil sau potrivit.

Deoarece Spiritul sfânt din poporul lui Dumnezeu mustră spiritul nesfânt sau egoist din cei din jurul lor, apostolul îndeamnă pe cei sfinţiţi să-şi aducă aminte că ei sunt epistole vii, cunoscute şi citite de toţi oamenii (2 Cor. 3:2). Biserica îndreptăţită şi sfinţită, urmând în urmele lui Cristos, a fost întotdeauna o lumină în lume, chiar dacă lumina ei n-a avut întotdeauna aşa de mare influenţă cum a dorit ea. Aşa a fost şi cu Domnul nostru, care a spus că toţi cei ce aveau spiritul întunericului Îl urau din cauză că spiritul întunericului din ei era mustrat de Spiritul Lui de lumină. Pentru acest motiv, nu numai Domnul, marele Purtător de Lumină, a fost persecutat până la moarte, ci toţi purtătorii de lumină care merg pe urmele Lui trebuie să fie şi ei părtaşi la persecuţia şi suferinţa Lui. Ioan 16:3; Rom. 8:17, 18.

Deşi misiunea principală a Bisericii a fost propria ei dezvoltare, „zidire pe credinţa voastră preasfântă” etc. (Iuda 20), totuşi ea a avut întotdeauna şi o misiune secundară, aceea de a face mărturie pentru adevăr, de a lăsa lumina să strălucească, de a mustra lumea. Şi această mustrare în mod necesar a fost mai mult faţă de cei care cu numele se pretindeau a fi evlavioşi decât faţă de cei în mod deschis lumeşti, întocmai cum în zilele Domnului nostru lumina Lui s-a revărsat peste cei care se pretindeau a fi evlavioşi şi sfinţi, mustrându-le întunericul. Şi Domnul nostru ne previne în legătură cu necesitatea de a lăsa lumina să strălucească în mod continuu, zicând: „Dacă lumina care este în tine este [devine] întuneric, cât de mari trebuie să fie întunecimile!” atât pentru sufletul în care s-a stins lumina, cât şi pentru lume, de care lumina este astfel ascunsă. Satan nu câştigă o victorie mai mare decât atunci când seduce un suflet ((295)) care a fost odată luminat şi sfinţit prin adevăr. Influenţa spre rău a unuia ca acesta este mai mult decât dublată. „Cel căruia i se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă”, amintinduşi că a pune lumina sub baniţă este un pas sigur spre întuneric.

„Prin aceasta să cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu”
că este deosebit de duhul lui Anticrist
— 1 Ioan 4:2, 3; 2 Ioan 7 —

„Prin acesta să cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus Hristos venit în trup nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist.”

Nimic n-ar trebui să fie mai clar pentru orice minte inteligentă decât că apostolul nu se referă la o persoană, ci la o influenţă, doctrină sau învăţătură. Contextul (versetele 1 şi 3) arată în afara oricărei îndoieli că apostolul vrea să spună că poporul Domnului trebuie să facă deosebire între învăţăturile prezentate lor ca adevăr — trebuie să „cerceteze duhurile”, dacă sunt sfinte sau rele, dacă sunt de la Dumnezeu sau de la Cel Rău — dacă este Spiritul adevărului sau spiritul erorii. Ambele acestea sunt prezentate de proroci sau învăţători. Domnul nostru şi apostolii şi alţii care au urmat în urmele lor au semănat sămânţa adevărului sau „grâu”, concepând credincioşi consacraţi la o înnoire a vieţii şi la sfinţenia spiritului. Vrăjmaşul şi slujitorii lui au semănat sămânţa erorii sau „neghină”, care a adus în biserica nominală (sau în câmpul de grâu) mulţimi de neghină — neavând „Duhul sfânt al lui Hristos”, ci „duhul lumii” modificat, glazurat. De aceea, oricine s-ar prezenta ca învăţător şi ar pretinde că este un slujitor al adevărului şi că are sfinţenia spiritului, trebuie să fie încercat, probat, spre a se vedea dacă propovăduieşte adevăr sau eroare — dacă le insuflă altora Spiritul adevărului sau spiritul erorii. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie standardul prin care fiecare să fie primit ca învăţător adevărat, sau respins ca învăţător fals: „căci au ieşit în lume mulţi proroci mincinoşi”.

Apostolul arată un test general cu privire la credinţa adevărată şi falsă, la învăţătorii adevăraţi şi mincinoşi — Spiritul ((296)) adevărului şi spiritul erorii — Spiritul sfânt al lui Cristos care îndrumă în tot adevărul şi spiritul nesfânt al lui Anticrist, care duce în eroare, care este nimicitor pentru credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna şi care duce la negarea că Domnul nea cumpărat cu sângele Său preţios (2 Pet. 2:1). Acest test a fost afirmarea sau negarea faptului că Mesia a venit în trup. Şi acesta a fost şi este încă un test sigur — testul răscumpărării declarat într-una din multele sale forme: orice învăţătură care o neagă este un împotrivitor activ al adevărului, este anti (împotriva lui) Cristos; orice învăţătură care o ignoră este în mod serios greşită, nu este de la Dumnezeu, oricât din ceea ce este bun ar putea fi amestecat cu ea; este periculoasă: orice doctrină care o mărturiseşte este fundamental corectă — „este de la Dumnezeu”, tinzând în direcţia cea corectă.

Foarte devreme Adversarul a început cu atacuri împotriva credinţei adevărate prezentate de Domnul şi de apostoli, din două puncte de vedere, ambele negând că El a venit în trup.

1) Filosofiile păgâne (împotriva cărora de asemenea a avertizat apostolul Pavel în 1 Tim. 6:20, 21) pretindeau că Isus a fost într-adevăr un mare profet, un mare învăţător, şi L-au pus în rând cu filosofii lor; dar ele insistau că n-a fost Fiul lui Dumnezeu mai mult decât alţii — n-a fost Mesia al evreilor, ale căror speranţe şi profeţii le atribuiau îngustimii, mândriei şi ambiţiei lor naţionale de a se considera naţiunea favorizată divin. Astfel ei au negat existenţa preumană a Domnului nostru — au negat că El a venit în trup — au negat că El a fost mai mult decât un membru al rasei decăzute, admiţând totuşi că a fost un specimen strălucit al ei.

2) Potrivit obiceiului său, Adversarul a început devreme să pună o eroare extremă împotriva altei erori extreme, pentru ca în lupta dintre cele două erori, adevărul dintre ele să fie lăsat fără apărare şi să fie uitat. De aceea a început a doua eroare extremă asupra acestui subiect, a cărei pretenţie era şi încă este, că Mesia n-a fost deloc om — că El a fost Însuşi Dumnezeu Tatăl, care doar a pretins că este trup pentru o vreme, în timp ce de fapt Îşi menţinea toate puterile divine — folosind corpul de ((297)) carne numai ca o acoperitoare sau o mască pentru a-Şi ascunde gloria şi a-I permite să pară că plânge sau Îi este foame şi sete şi moare. Această vedere de asemenea neagă că Mesia a venit în trup — că „a devenit trup”. Ioan 1:14.

Privind astăzi în jurul nostru putem fi uimiţi să aflăm că majoritatea creştinilor susţin pe una sau pe cealaltă din aceste doctrine false ale spiritului lui anticrist, opuse Spiritului adevărului; iar restul se află în general în încurcătură — sunt dezorientaţi — nu văd clar adevărul acestui subiect şi în consecinţă nu sunt ferm întemeiaţi pe răscumpărare. Fiindcă toţi care nu pot vedea clar că „Cuvântul [Logosul] a devenit trup”, a devenit „Omul Isus Hristos”, sunt la fel de incapabili să vadă răscumpărarea (preţul corespunzător) ca şi cei care-L văd pe Isus un om imperfect, conceput din trup de un tată pământesc. Astfel vedem că testul simplu prezentat de Spiritul sfânt prin apostol este şi acum un test pentru doctrine — dacă ele sunt de la Dumnezeu şi de la Spiritul sfânt, sau de la Satan şi de la spiritul lui anticrist.

În timp ce examinăm aceste texte, vom remarca o obiecţie ridicată împotriva traducerii din versiunea comună a Bibliilor noastre, ca să arătăm că obiecţia nu este validă — să arătăm că traducerea este bună; că greşeala este a criticului, care evident nu are o cunoştinţă suficientă despre regulile de sintaxă a limbii greceşti pentru a încerca o critică. Pretenţia lui este:

(1) Că cuvintele greceşti din aceste două texte, traduse prin „a venit”, înseamnă venire.

(2) Că prin această schimbare cuvintele apostolului ar însemna că orice învăţătură care neagă că a doua venire a Domnului nostru va fi în trup este un spirit anticrist.

La această pretenţie noi răspundem:

(1) Este adevărat că cuvântul erchomai, rădăcina cuvântului din care vine eleluthota (1 Ioan 4:2) şi erchomenon (2 Ioan 7) înseamnă venire sau sosire; dar că venirea la care se referă este un eveniment trecut sau viitor trebuie determinat după construcţia frazei, întocmai cum putem folosi cuvântul nostru „venire” când ne referim la chestiuni trecute şi viitoare şi ((298)) spunem: „Credinţa în prima venire a Domnului nostru este generală printre creştini, dar nu atât de generală este credinţa în a doua venire a Sa”. Contextul dovedeşte în afara oricărei îndoieli că se face referire la un eveniment trecut, fiindcă mărturia este că „mulţi amăgitori au ieşit” sau „au venit”; şi cele două declaraţii se referă foarte evident la acelaşi lucru.

(2) Această pretenţie este prezentată de unii care au un obiectiv când pretind că textul se referă la un eveniment viitor — ei pretind că Domnul nostru nu este „schimbat” la natură divină, că El este încă tot carne şi că va continua să fie om, fiinţă umană de carne, şi va purta urmele suferinţelor Sale umane toată eternitatea. Ei neagă, sau cel puţin ignoră, numeroasele declaraţii scripturale în sensul că: „Dumnezeu L-a înălţat foarte sus”; „Domnul este Duhul” şi „Chiar dacă am cunoscut pe Hristos după starea firească, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta” (Filip. 2:9; 2 Cor. 3:17; 5:16). Dorinţa lor de a găsi nişte declaraţii scripturale în sprijinul poziţiei lor iraţionale şi nescripturale îi înşeală în privinţa acestor pasaje. De fapt putem spune că majoritatea creştinilor susţin această vedere greşită, şi printre ei se află aproape toţi care au avut ceva dea face cu traducerea Scripturilor.

Dar noi ne vom susţine poziţia citând criticile acestor texte făcute de prof. J. R. Rinehart, doctor în filosofie, profesor de limbi la Colegiul Waynesburg (Cumberland Presbiterian). După ce citează textul din 1 Ioan 4:2 şi 2 Ioan 7, prof. Rinehart spune:

„1) Citatele anterioare sunt din Emphatic Diaglott al lui Wilson, care sunt presupuse a fi din textul grecesc original al Noului Testament. Cuvântul eleluthota este acuzativul, masculin, singular, al celui de-al doilea participiu perfect al verbului erchomai, având aceeaşi relaţie cu acest verb pe care o are orice alt participiu perfect cu verbul său. El stă alături de verbul homolegei în vorbire indirectă şi reprezintă un timp trecut, finit, conform sintaxei obişnuite a limbii greceşti. Gramatica limbii greceşti de Goodwin, ++1588, 1288.

((299))

Traducerea următoare a primului citat este, de aceea, esenţialmente corectă. «Orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu».

„2) Cuvântul erchomenon din al doilea citat este acuzativul, masculin, singular, al verbului erchomai la participiu prezent, şi este supus aceloraşi reguli sintactice ca şi cuvântul de mai sus. Relaţia lui cu eiselton prin homologountes, precum şi contextul, justifică traducerea lui la timpul trecut. Ibidem. +1289.

Traducerea celui de-al doilea citat, prin urmare, este redată corect după cum urmează: «Căci mulţi înşelători au ieşit în lume — cei care nu mărturisesc faptul că Isus Hristos a venit în trup»”.

Nici un învăţat în limba greacă, credem noi, nu se va găsi vreodată să contrazică această definiţie, chiar dacă susţine a doua venire a Domnului nostru în trup şi ar putea avea astfel preferinţă pentru o construcţie favorabilă concepţiilor sale.

În final, observăm că după cum o mărturisire a faptului că Cristos a venit în trup la prima venire a Sa este esenţială unei credinţe corecte în răscumpărare, şi o negare a acestui fapt înseamnă o negare a răscumpărării (fiindcă altfel n-ar fi putut da un preţ corespunzător pentru om), tot aşa, toţi care cred că Cristos este om după învierea Sa şi că El va veni a doua oară ca om, prin aceasta ei neagă răscumpărarea — căci, dacă Domnul nostru este încă tot om, înseamnă, fie că nu Şi-a dat starea de om ca răscumpărarea noastră, fie, după ce a dat-o pentru trei zile, a luat-o înapoi — a luat înapoi preţul de răscumpărare şi astfel a stricat cumpărarea. Dar, dimpotrivă, cumpărarea a fost definitivă; umanitatea Domnului nostru n-a fost niciodată luată înapoi: pe El Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat un nume şi o natură cu mult mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri şi de orice nume care este numit (cu excepţia Tatălui numai). El nu mai este om şi în nici un sens nu mai este ca noi: noi, dacă vom fi credincioşi, vom fi „schimbaţi” şi făcuţi asemenea Lui şi-L vom „vedea aşa cum este.” 1 Ioan 3:2.

((300))

TOATĂ FIINŢA LUI ESTE PLINĂ DE FARMEC

Maiestuosă bunătate stă întronată
Pe a Mânuitorului faţă;
Capul Său cu slavă strălucită este-ncununat,
Iar de pe buze-I harul se revarsă.

Nimeni altul nu este ca El
Printre fiii oamenilor;
El, cel mai frumos dintre cei frumoşi
Din toată suita cerurilor.

A văzut pe oameni în necaz adânc
Şi a venit în ajutor degrabă;
Pentru noi a purtat crucea ruşinoasă
Şi a luat toată durerea noastră.

Făgăduinţele lui Dumnezeu nespus de mari
El ni le asigură;
Da, pe această stâncă credinţa mi se poate odihni
Neclintită, sigură.

O, bogate adâncimi de iubire divină,
Sursă de har infinită!
Iubite Mântuitor, fiindcă sunt al Tău,
Mai mult de-atât nimic n-aş putea dori eu.