NECESITATEA ÎMPĂCĂRII — BLESTEMUL

„Blestemul”, un rău actual, nu viitor — Unde şi de ce a venit năpasta peste toţi — Când va înceta această mânie a lui Dumnezeu împotriva păcatului — „Scăpaţi” acum şi în viitor — Împăcarea este necesară datorită planului adoptat de Dumnezeu — Omul, un exemplu pentru îngeri şi pentru creaţiile viitoare

„Nu va mai fi nici un blestem.” Apoc. 22:3.

TEXTUL nostru este în deplin acord cu mărturia generală a Scripturilor, că vine timpul când lucrarea Împăcării va fi pe deplin înfăptuită şi când, ca rezultat al ei, blestemul va fi complet ridicat de peste om şi de peste pământ, domeniul lui. Dar aceasta înseamnă că blestemul nu este încă ridicat, că el apasă încă asupra pământului şi asupra omenirii. Mai mult, înseamnă că a existat un timp când acest blestem a venit asupra tuturor, la început când acesta a fost aplicat asupra omenirii şi asupra pământului. Oricine se va osteni să cerceteze acest subiect, va găsi în Scripturi o armonie atât de minunată asupra acestor trei puncte, încât probabil îl va uimi şi-l va convinge că Scripturile nu sunt de origine omenească, ci că, deşi scrise de diferite persoane şi în diferite perioade, într-un interval de două mii de ani, ele sunt o unitate în mărturia lor; şi asupra nici unui alt subiect mărturia lor nu este mai clară, mai consecventă şi mai convingătoare decât asupra acestui subiect al blestemului, al efectelor lui asupra omului, al răscumpărării din el şi al îndepărtării lui finale.

Blestemul asupra omenirii, după cum este în general înţeles şi propovăduit, este un blestem viitor al chinului veşnic — nu un blestem actual. Dar potrivit Scripturilor ((406)) acesta este un blestem actual, şi anume blestemul morţii care va fi ridicat în viitor. Nu trebuie să ne gândim la acest blestem al morţii în modul obişnuit, limitat — cum că ar afecta momentul morţii sau câteva ore sau zile sau clipe când murim sau când ne dăm sau ne pierdem suflarea vieţii. Dimpotrivă, pentru a ne da seama ce este acest blestem al morţii, se cere să avem în faţa ochiului minţii pe primul om perfect, cu toate puterile minţii şi corpului său — chipul Creatorului său în însuşirile sale mintale, iar fizic, precum şi mintal şi moral, „foarte bun”; aşa a fost decretat de către cea mai înaltă autoritate asupra acestui subiect. Gen. 1:31.

Fragmentul foarte scurt de istorie dat în Geneza, alături de faptul că potopul a şters complet toate dovezile înzestrării şi lucrării mâinilor tatălui speciei noastre şi a urmaşilor lui timpurii, nu ne dau nici o bază de evaluare în privinţa capacităţilor sale mintale şi fizice. Pentru informare suntem siliţi să ne bazăm pe faptul că toată lucrarea lui Dumnezeu este „perfectă”, care este propria Sa declaraţie (Deut. 32:4), şi pe declaraţia Sa mai departe că oamenii „umblă cu multe şiretenii” şi s-au mânjit (Ecles. 7:29); şi pe faptul că sub blestem chiar, şi în condiţiile nefavorabile în care a trăit omul după ce a fost izgonit din Grădina Edenului — în ciuda tuturor acestor condiţii nefavorabile, organismul său uman a fost de o perfecţiune atât de minunată, încât tatăl omenirii a fost menţinut lunga perioadă de nouă sute treizeci de ani. Gen. 5:5.

Când comparăm această vitalitate fizică, neajutată de experienţa largă în dezvoltarea medicinei şi a aranjamentelor sanitare din condiţiile prezente, şi când observăm că în ciuda progresului nostru în ştiinţă, sub lumina şi experienţa secolelor trecute, totuşi astăzi jumătate din populaţie moare înainte de a ajunge la vârsta de zece ani şi durata medie a vieţii este în general cam de treizeci şi trei de ani, numai atunci putem aprecia câtă vitalitate fizică am pierdut de la cădere — cât de mult ne-a afectat „blestemul” din punct de vedere fizic. Şi deoarece ştim că puterile mintale şi fizice ale omului sunt în ((407)) mare măsură coordonate, aşa încât, cu cât organismul fizic este mai sănătos, toate celelalte lucruri fiind egale, cu atât mai puternice şi mai precise trebuie să fie şi puterile şi facultăţile mintale, putem obţine din aceasta o vedere respectabilă despre calibrul mintal al tatălui Adam, despre care marele Creator a spus că era foarte bun şi l-a considerat vrednic să-l recunoască drept fiul Său, asemănarea Sa morală şi mintală. Luca 3:38.

Perfecţiunea mintală şi fizică, în condiţiile prezentate în mărturia divină despre creare, în mod clar şi hotărât implică perfecţiune morală; fiindcă trebuie să ne amintim că, potrivit Scripturilor, devierea morală şi degradarea care i-a urmat nu se instalaseră. Nu este de presupus nici că omul, fără elementele morale pentru dezvoltarea sa mintală, ar fi descris în Scripturi ca un om „foarte bun”, sau ca un chip al Creatorului său. Să-l fi creat pe Adam perfect fizic şi perfect mintal, fără calităţile morale, ar fi însemnat să-l facă un om foarte rău, după principiul că răufăcătorul va fi cu atât mai mare cu cât are capacităţi mai mari, dacă acele capacităţi nu sunt sub control moral.

Sentinţa morţii sau „blestemul” rostit împotriva lui Adam, şi anume, „vei muri negreşit” (Gen. 2:17), n-a fost numai împotriva muşchilor săi şi a formei sale fizice — acesta a cuprins pe omul întreg, atât mintal cât şi fizic; şi a cuprins şi însuşirile morale, fiindcă ele sunt parte din cele mintale. Ca o deplină confirmare a acestui lucru vedem astăzi că omul este o fiinţă decăzută în toate sensurile cuvântului; fizic este degenerat şi durata medie a vieţii a scăzut, sub cele mai favorabile condiţii, la trezeci şi trei de ani; mintal şi moral de asemenea vedem că este foarte deficitar, chiar dacă posedă organe capabile de o dezvoltare mult mai mare decât îi permite această viaţă scurtă. Vorbind despre capacităţile morale ale omului, apostolul spune: „Nu este nici un om drept, nici unul măcar ... căci toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu”; toţi sunt părtaşi la păcatul originar şi la urmările lui. Rom. 3:10,23.

((408))

Mai departe apostolul arată că tatăl Adam, când a fost judecat la bara justiţiei lui Dumnezeu, a fost un încălcător cu voia, şi nu unul înşelat (1 Tim. 2:14). Astfel el ne arată că prin însuşirea sa morală el a fost capabil să asculte de cerinţele divine, căci ar fi fost nedrept din partea lui Dumnezeu să fi încercat şi să fi condamnat pentru nereuşită o fiinţă care, prin creare deficitară, era incapabilă să stea la încercare cu succes, să dea ascultare de poruncile Lui. Faptul că Adam a avut o încercare în care problemele în discuţie erau viaţa şi moartea veşnică, şi faptul că eşecul lui în acea încercare a fost cu voia şi a atras asupra lui pe drept sentinţa marelui Judecător până la pedeapsa deplină a legii, trebuie să dovedească fiecărei minţi nepărtinitoare, logice, că Adam a fost perfect în toate sensurile cuvântului şi în mod potrivit pasibil de a fi supus încercării.

Iar faptul că Dumnezeu, chiar şi după ce preţul de răscumpărare a fost plătit, refuză să încerce omenirea din nou în faţa aceleiaşi ireproşabile Curţi supreme şi declară că motivul este că într-o stare decăzută suntem incapabili de o încercare la bara justiţiei Sale absolute, şi că prin faptele noastre cele mai bune nimeni n-ar putea fi îndreptăţit înaintea Lui — dovedeşte în concluzie, nu numai că omenirea a decăzut mult, dar şi că Dumnezeu nu l-ar fi încercat deloc pe Adam dacă n-ar fi fost cu mult mai bun decât noi şi cu totul potrivit pentru încercare — un om perfect. Cu acest gând este în deplin acord faptul că Dumnezeu propune judecata Bisericii în acest Veac Evanghelic pentru premiul existenţei spirituale veşnice, iar judecata lumii în Veacul Milenar pentru premiul perfecţiunii umane veşnice. „Căci Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” Ioan 5:22.

Privind omul ca un întreg (fizic, moral şi mintal), cum îl privesc Scripturile, putem vedea că blestemul, sentinţa morţii, îşi face lucrarea împotriva fiecărei părţi şi a fiecărui element al fiinţei lui; şi privind în jurul nostru pretutindeni în lume, găsim confirmarea acestui lucru peste tot. După cum în slăbirea puterilor fizice la unii punctul cel mai slab este stomacul, la alţii musculatura, la alţii oasele, tot aşa, privind pe om ca un întreg, ((409)) găsim că la unii cea mai mare pierdere, slăbire, degradare este mintală, la alţii morală, la alţii fizică, dar toţi sunt pătaţi în toate privinţele; toţi au fost „pierduţi” fără speranţă sub acest blestem. Nu poate exista nici o speranţă pentru nimeni că s-ar putea recupera vreodată din aceste lanţuri ale stricăciunii în care suntem născuţi, după cum este scris: „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a conceput mama mea” (Ps. 51:5). Acest blestem al morţii zace asupra noastră din clipa când neam născut, şi prin urmare demonstrează faptul că nu este rezultatul păcatelor noastre individuale, ci al păcatelor moştenite — un blestem sau o năpastă care a ajuns la noi prin ereditate de la tatăl Adam.

Se spune că „ne naştem murind”; şi cât de adevărat este acest lucru toţi putem mărturisi; disconfortul, şubrezenia, durerile, slăbiciunea şi moartea sunt numai procesele elementare ale morţii care lucrează în noi. Astfel, dacă n-ar fi orbirea introdusă prin denaturările înşelătoare ale lui Satan în privinţa planului divin, oamenii ar vedea uşor manifestările clare ale blestemului peste tot; şi apostolul spune: „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva ... oricărei nedreptăţi” (Rom. 1:18), pentru că şi cea mai mică nedreptate este păcat. Apostolul nu spune că mânia lui Dumnezeu se va descoperi în viaţa viitoare şi în flăcările chinului, ci el spune în mod corect că se descoperă în viaţa aceasta şi în timpul de acum, şi trebuie văzută de către toţi cei care au ochii deschişi să vadă adevăratele fapte. Mânia lui Dumnezeu se descoperă prin fiecare firmă de medic, arătând că boala şi moartea lucrează în neamul nostru omenesc. Mânia lui Dumnezeu se descoperă prin fiecare firmă de pompe funebre, atrăgându-ne atenţia asupra faptului că omenirea moare, că mânia, blestemul lui Dumnezeu zace asupra speciei umane. Mânia lui Dumnezeu se descoperă prin fiecare procesiune funerară, prin fiecare dric, prin fiecare cimitir, prin fiecare piatră de mormânt şi prin fiecare haină de doliu şi semn de doliu. Mânia lui Dumnezeu se descoperă nu numai împotriva celor mai mari dintre păcătoşi, ci şi împotriva oricărei nedreptăţi, chiar şi a celei mai mici. Prin urmare, nu este nici ((410)) o scăpare, pentru că nici unul nu este drept, nici unul măcar; şi prin urmare, atât pruncul cât şi cel cu părul cărunt sunt supuşi acestei „mânii”, acestui „blestem”.

Profetul Iov, în necazul lui sub blestem, sub mânie, a strigat: „Ah! de ai voi să mă ascunzi în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare], de m-ai acoperi până-Ţi va trece mânia şi de mi-ai rândui un timp şi apoi Îţi vei aduce iarăşi aminte de mine! ... Atunci mai chema şi Ţi-aş răspunde; şi Ţi-ar fi dor de lucrarea mâinilor Tale” (Iov 14:13, 15). Acest timp de mânie care ţine de şase mii de ani trebuie să se încheie prin marea Zi de Răzbunare, în care Dreptatea prescrie că va fi încă mai multă strâmtorare peste omenire, din cauza respingerii ocaziilor şi privilegiilor mai mari şi din cauza neascultării legilor dreptăţii, în măsura în care aceste legi au fost discernute de creştinătate. Prin urmare, această Zi de Răzbunare şi de mânie deosebită, pe lângă aceea care a predominat înainte, după cum se spune, va fi „un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”. Sfinţii lui Dumnezeu sunt asiguraţi că ei vor fi socotiţi vrednici să scape de toate lucrurile care vin peste lume şi socotiţi vrednici să stea în picioare înaintea Fiului Omului. Ei vor scăpa de această mânie deosebită, dar nu vor scăpa de mânia generală care este descoperită din ceruri împotriva oricărei nedreptăţi. Ei au parte de aceasta împreună cu lumea, în multe privinţe, şi totuşi există această deosebire fină, pe care Scripturile o indică în mod clar, şi anume:

Cei care Îl acceptă pe Cristos în acest Veac al Evangheliei şi se consacră Lui pe deplin, sunt consideraţi că au trecut din moarte la viaţă, că au scăpat de mânie, de blestem, au „fugit de stricăciunea care este în lume” (2 Pet. 1:4; 2:18, 20). Este adevărat, ei sunt încă în lume, sunt încă supuşi morţii şi pot avea parte împreună cu lumea de boala, durerea, întristarea şi necazul care însoţesc blestemul, şi din punct de vedere lumesc nu este nici o deosebire; dar din punct de vedere divin, care trebuie să fie şi punctul de vedere al credinciosului, este o mare deosebire. Aceştia nu mai sunt deloc socotiţi că mor din cauza „blestemului”, „mâniei” divine, ci având în ((411)) vedere îndreptăţirea lor şi apoi prezentarea lor ca jertfe vii, moartea lor este socotită ca parte din jertfa lui Cristos. După cum exprimă apostolul, aceştia sunt socotiţi în moarte ca fiind morţi cu Cristos, părtaşi la sacrificiul Lui, şi nu murind cu Adam, ca şi restul omenirii. „Dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El.” Rom. 6:8.

Tot aşa, partea noastră de necazuri şi dureri fizice este rezultatul slăbiciunilor fizice, al eredităţii etc. Domnul ne asigură că, dacă vreunele de felul acesta ar fi permise în cazul acestora, n-ar trebui privite ca manifestări ale mâniei Sale; ci toate relele permise să vină împotriva acestora vor fi conduse prin înţelepciunea, iubirea şi puterea divină spre binele lor ca ucenici, ca să dezvolte în ei mai îmbelşugat Spiritul Său, şi astfel în cele din urmă să-i potrivească şi pregătească, în calitate de copii ai Săi, pentru slavă, cinste şi nemurire — producând în ei roadele paşnice ale dreptăţii şi astfel pregătindui pentru o greutate de slavă veşnică mai presus de orice măsură (Filip. 2:13; Rom. 2:7; Evr. 12:11; 2 Cor. 4:17; 2 Pet. 1:4-11). Totuşi, în toate aceste privinţe ei umblă prin credinţă, nu prin vedere. În ceea ce priveşte exteriorul, ei n-au nimic mai mult decât restul lumii; de fapt, se poate ca cei din poporul Domnului să pară că au mai multe dificultăţi, mai multe încercări, mai multe necazuri, mai multe dureri decât omul natural, cu care Dumnezeu nu lucrează încă, fiindcă n-a fost adus încă la o stare de reconciliere şi împăcare cu El. Însăşi această cerinţă crescută a credinţei este în sine o binecuvântare, o dezvoltare a caracterului, o roadă bună a Spiritului.

Noi însă privim subiectul nostru — necesitatea împăcării — din punctul de vedere al lumii în general, al întregii omeniri. Blestemul, sentinţa sau verdictul legii divine împotriva imperfecţiunii este nimicirea. Dumnezeu a creat toate lucrurile foarte bune, şi aceasta este singura stare în care lucrurile vor fi cu totul satisfăcătoare pentru El. Faptul că deocamdată El permite lucruri imperfecte — fiinţe imperfecte şi condiţii imperfecte — nu este o dovadă de schimbare a planului din partea Sa: această perioadă de imperfecţiune este permisă ((412)) fiindcă înţelepciunea divină a prevăzut posibilitatea unui rezultat glorios, şi în acest scop Dumnezeu „lucrează toate după sfatul voii Sale” (Efes. 1:11). El ar fi putut, de exemplu, să-l nimicească pe Satan în momentul când s-a răzvrătit — la fel pe îngerii care au căzut, sau pe om; şi astfel naşterea unei rase imperfecte ar fi fost evitată. Dar planul divin, dimpotrivă, a fost să permită un timp celor imperfecţi şi păcătoşi să meargă pe calea lor în chestiuni care n-ar împiedica marele rezultat al aranjamentului divin, pentru ca astfel să poată fi prezentată o ilustraţie a tendinţelor descendente şi degradante ale păcatului, în Satan, în îngerii căzuţi şi în omenire.

Căderea omenirii sub pedeapsa justă a morţii, a nimicirii, a fost în mod indirect rezultatul lipsei de cunoaştere a Evei şi al înşelării ei consecutive, şi cuprinde, prin ereditate, pe mulţi care n-au încălcat legea divină cu voia şi cu bună ştiinţă. Faptul acesta lasă deschisă ocazia pentru exercitarea iubirii şi îndurării divine, şi în acelaşi timp dă o ilustraţie a operării şi coordonării atributelor divine, care nu puteau fi atât de complet manifestate şi exemplificate în nici un alt mod pe care l-am putea concepe. Prin urmare, parte din scopul iniţial al Creatorului a fost să Se descopere pe Sine şi atributele caracterului Său, creaturilor Sale — nu numai omenirii, ci şi oştilor îngereşti. Fără îndoială, când marele plan de mântuire va fi complet realizat, atât îngerii din cer, cât şi cei împăcaţi din lume vor cunoaşte caracterul divin — înţelepciunea, dreptatea, iubirea şi puterea — într-o măsură cu mult mai mare decât au putut fi apreciate înainte, sau decât ar fi putut fi apreciate fără marile lecţii care acum se dau prin permisiunea păcatului şi prin răscumpărarea promisă în planul divin prin Cristos. Acest lucru este sugerat de către apostolul Petru, care ne asigură că „îngerii doresc să privească” aceste lucruri — îi interesează foarte mult. 1 Pet. 1:12.

După cum am văzut, sentinţa asupra omenirii este dreaptă în mod absolut, şi n-ar fi fost loc de apel de sub acea sentinţă ((413)) în calculul dreptăţii (fiind admis că Adam a avut suficientă cunoştinţă despre Creatorul său ca să-i impună ascultare necondiţionată, şi fiind de asemenea admis că n-a fost decât un aranjament just din partea lui Dumnezeu, ca viaţa care n-ar fi folosită în armonie cu aranjamentele Sale drepte şi binevoitoare să fie pierdută, luată). Cu toate acestea, putem uşor vedea că Dumnezeu ar fi putut găsi o pedeapsă diferită în cazul omului, şi aceasta fără nici o încălcare a vreunui principiu al dreptăţii. În privinţa aceasta avem o dovadă în procedurile Sale cu îngerii căzuţi. Ei n-au fost puşi sub sentinţa morţii; pedeapsa impusă asupra lor, dimpotrivă, a fost punerea lor sub interdicţie, şi ei sunt încă sub interdicţie, aşteptând o judecată finală. Iuda 6.

Tot aşa, Dumnezeu ar fi putut îngădui ca omul să trăiască aceşti şase mii de ani, de la păcatul lui în Eden, fără vătămarea organismului său fizic, fără a-l pune sub sentinţa şi puterea morţii. Astfel, atât omul cât şi îngerii care nu şiau păstrat starea lor de la început, ar fi putut fi păstraţi în viaţă până la judecata zilei celei mari, când cazurile lor să fie definitiv lichidate. Însă Dumnezeu nu este limitat în lucrările Sale, şi aceeaşi varietate pe care o vedem în natură, prin aceea că o floare se deosebeşte de alta în strălucire şi frumuseţe şi o creatură se deosebeşte de alta, la fel, prin ceea ce apostolul numeşte „înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Efes. 3:10), El alege o metodă de a lucra cu îngerii care au păcătuit şi altă metodă de a lucra cu oamenii care au devenit păcătoşi. Mânia divină se manifestă împotriva ambilor: o mânie a iubirii şi dreptăţii, care urăşte orice păcat, orice rău, şi-l va distruge, dar care va face tot ce se poate pentru acei răufăcători care devin slujitori loiali ai dreptăţii, după ce au avut o mare experienţă cu păcatul şi cu dreptatea, şi cu respectivele lor rezultate.

În procedurile Sale cu omul, Dumnezeu a ales să arate prin exemplu sfârşitul complet al păcatului şi al păcătoşilor — nimicirea. O mărturie a acestui lucru este dată în diferitele ((414)) declaraţii făcute omului: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri”; „Plata păcatului este moartea”. Adică, în aceste declaraţii făcute omului, Dumnezeu rosteşte numai o lege generală, care peste puţină vreme va fi regula absolută a întregii Sale stăpâniri — a întregii creaţii, şi anume, că orice nu este perfect va fi nimicit, şi numai ce este perfect, absolut perfect, absolut în armonie cu voinţa şi scopul divin va continua să existe pentru totdeauna, să fie o binecuvântare pentru sine, o onoare pentru Creator şi un beneficiu pentru toate creaturile Sale.

Dar, deşi omul a fost ilustraţia acţiunii acestui principiu, aşa încât fiecare membru al familiei umane a fost nimicit în moarte — „moartea a trecut asupra tuturor” — totuşi scopul lui Dumnezeu, în faptul că a folosit omenirea ca o ilustraţie a severităţii dreptăţii divine în extirparea răului, nu este să permită omenirii să sufere fiindcă este folosită astfel ca ilustraţie. Dimpotrivă, aranjamentul divin este ca omenirea să se bucure de tot atâta îndurare, favoare şi dragoste divină ca şi oricare dintre celelalte creaturi ale lui Dumnezeu. De aceea, la timpul potrivit Dumnezeu a dat răscumpărarea pentru toţi, cu totul potrivită pentru necesităţile cazului, pentru ca, după cum prin neascultarea unui singur om (Adam) cei mulţi au devenit păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unuia singur (Isus) cei mulţi să poată deveni drepţi. Rom. 5:19.

Aceasta nu spune şi nici nu înseamnă că cei mulţi trebuie să devină drepţi în decursul acestui Veac Evanghelic, altfel nu mai au nici o şansă; dimpotrivă, declaraţia scripturală este că numai o „turmă mică” vor deveni drepţi în timpul rău actual — numai cei care sunt în mod special atraşi de Tatăl şi chemaţi la chemarea de sus a moştenirii împreună cu Fiul Său. Restul oamenilor nici măcar nu vor fi chemaţi sau atraşi, până când Cristosul (cap şi corp) va fi fost înălţat atât în suferinţe cât şi în glorie, potrivit cuvintelor Domnului nostru: „Şi Eu, când voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine Însumi pe toţi” (Ioan 6:44; 12:32). Această atragere generală aparţine Veacului viitor, Milenar, nu celui de acum, ((415)) nici celor trecute. Nu va fi atragerea doar a unui număr mic, sau a unei clase sau a unei naţiuni, ca în trecut, ci va fi atragerea întregii omeniri răscumpărate prin sângele preţios.

Totuşi, această atragere nu va însemna obligaţie; căci întocmai cum este posibil în veacul actual ca cineva să se împotrivească atragerii Tatălui, aşa încât mulţi sunt chemaţi dar puţini vor fi aleşi, la fel va fi posibil şi în veacul viitor ca omenirea să se împotrivească atragerii lui Cristos. Scripturile ne asigură însă că atât de simplă va fi calea, atât de raţionale condiţiile, încât numai cei care vor iubi păcatul şi-l vor alege în mod deliberat, după ce au ajuns la cunoaşterea dreptăţii şi adevărului, vor fi printre împotrivitorii acelui mare Proroc şi vor fi nimiciţi de El în Moartea a Doua. Fapt. 3:23.

Privind procedurile divine cu omenirea din punctul de vedere al încheierii Veacului Milenar, vedem că modul divin de a acţiona, executarea pedepsei extreme a legii divine împotriva noastră, însoţită aşa cum a fost de acţiunea milei divine prin Cristos, în răscumpărare şi restabilire, departe de a produce vreo răutate faţă de omenire, a fost de fapt o mare binecuvântare. Dar acest lucru nu poate fi văzut decât din acest singur punct de vedere. Din acest unghi vedem nu numai tristeţea, necazul, durerea, moartea şi plânsul din prezent, pedeapsa justă a încălcării, rezultatul ei natural într-adevăr, dar vedem şi eliberarea omului din păcat şi din blestemul lui, cumpărată de Răscumpărătorul la Calvar şi care va fi realizată prin acelaşi Răscumpărător mai târziu — Biserica fiind selecţionată în decursul acestui Veac al Evangheliei conform programului divin, pentru a fi Mireasa şi moştenitorii împreună cu El în Împărăţie.

Aspră cum a fost pedeapsa pentru păcatul lui Adam, moartea (incluzând toate durerile, suferinţele şi necazul acestei stări de moarte în cei şase mii de ani trecuţi), noi credem că soarta omului a fost mai favorabilă decât a îngerilor care nu şi-au păstrat starea de la început, şi care nau fost condamnaţi la moarte şi deci nu şi-au pierdut energia vitală în moarte, nici n-au avut experienţa bolii sau ((416)) durerii, dar care au fost numai privaţi de libertăţile lor şi de părtăşia celor sfinţi. Dacă omul ar fi fost tratat la fel ca aceşti îngeri căzuţi şi lăsat în posesia libertăţilor sale în ceea ce priveşte pământul etc., ne putem imagina ce stare de lucruri îngrozitoare ar fi predominat acum — cum răul sar fi înmulţit fără restricţii, cum subtilitatea şi şiretenia în facerea răului ar fi mărit suferinţele lumii. Chiar şi aşa cum este, putem vedea că până şi viaţa scurtă a oamenilor este de ajuns ca să dezvolte un uimitor geniu pentru egoism, o uimitoare înţelepciune pentru mărire de sine şi pentru asuprirea semenilor. Când ne gândim că mulţi dintre milionarii din zilele noastre erau băieţi săraci, şi că acumularea a o sută sau a două sute de milioane de dolari sa făcut în mai puţin de cincizeci de ani, la ce ne-am fi putut aştepta de la un astfel de geniu dacă ar fi avut secole ca sferă de activitate? Împins până la rezultatul lui legitim, el ar fi dus fără îndoială la înrobirea şi degradarea completă, bestială, a unei largi proporţii din familia umană în interesul câtorva cu intelect superior în şiretenie şi avariţie.

Privind lucrurile din acest punct de vedere, inimile noastre se înalţă cu recunoştinţă către Dumnezeu, că forma „blestemului” sau sentinţa care a venit asupra noastră a fost aceea pe care Domnul a permis-o — vei muri negreşit. Şi dacă între timp experienţele noastre, ca neam omenesc, au fost şi sunt o lecţie obiectivă nu numai pentru noi înşine, ci şi pentru îngerii cei sfinţi şi pentru cei decăzuţi, ne putem bucura cu atât mai mult; şi după câte ştim, poate că intenţia lui Dumnezeu este să folosească această mare lecţie a răutăţii peste măsură a păcatului şi a rezultatelor lui inevitabile în alte lumi de fiinţe simţitoare încă necreate. Şi cine ştie dacă, în viitorul îndepărtat, nu vor fi luaţi pentru miliardele necreate încă instructori în dreptate dintre vrednicii din rasa de pe pământ răscumpărată şi restabilită, care au avut o experienţă reală cu păcatul şi care vor putea vorbi din experienţă, pentru a-i apăra pe alţii împotriva chiar şi a celei mai mici abateri de la absoluta ascultare de voinţa divină.

((417))

O ilustraţie a acestui principiu, al întoarcerii unui dezavantaj într-o binecuvântare pentru cei care sunt folosiţi ca ilustraţie, vedem în Israel. Ca popor, Israelul a fost chemat afară dintre celelalte popoare şi a fost folosit ca popor tipic. Legământul Legii lor, deşi în aparenţă un avantaj, strict vorbind a constituit pentru ei o a doua încercare, eşecul în aceasta i-a dus sub a doua condamnare — lăsându-i în aparenţă, ca popor, mai condamnaţi decât restul lumii, pe care Dumnezeu Îşi propusese (în legământul Său cu Avraam) s-o îndreptăţească prin credinţă, deoarece nimeni nu putea fi îndreptăţit prin faptele Legii. Legământul lui Israel cerea fapte perfecte; şi fiind incapabili să facă fapte perfecte din cauza slăbiciunii moştenite a cărnii, Israel a căzut sub „blestemul” sau sentinţa de moarte a Legământului lor. Astfel s-a constatat că acest Legământ care a fost rânduit spre viaţă (care avea ca scop să dea viaţă veşnică), a fost spre moarte (Rom. 7:9-14). Dar, deşi Dumnezeu a folosit astfel Israelul ca popor tipic şi ca ilustraţie a faptului că nici un om imperfect nu poate ţine legea perfectă a lui Dumnezeu, El na permis ca această folosire a lor, care cuprindea şi condamnarea lor, să producă nimicirea lor veşnică; şi ca urmare, când a răscumpărat restul omenirii, planul Său a fost astfel aranjat încât acelaşi sacrificiu prin care a fost răscumpărată toată rasa lui Adam prin Cristos, a inclus şi poporul în mod special favorizat, care sub Legământul Legii a fost şi poporul în mod special condamnat (Rom. 2:11-13; 3:19-23). În acest scop Domnul nostru a fost născut sub Legământul Legii, pentru ca El să poată răscumpăra pe cei care au fost condamnaţi sub acea lege, prin acelaşi sacrificiu prin care a răscumpărat toată omenirea, condamnată la început în Adam. Gal. 4:4, 5.

Vedem, prin urmare, că necesitatea reconcilierii între Dumnezeu şi om, necesitatea împăcării lor, stă în faptul că Dumnezeu Însuşi este sursa vieţii, şi dacă este ca vreuna dintre creaturile Sale să se bucure de viaţă veşnică, aceasta trebuie să fie ca dar al Său. „Darul harului lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Hristos Isus, Domnul nostru” (Rom. 6:23). ((418)) Conform principiilor guvernării şi legii divine, Dumnezeu nu poate privi păcatul cu nici un grad de îngăduinţă (Hab. 1:13); El nu poate scuza păcatul şi nici nu-i poate admite necesitatea în nici o măsură. El Însuşi fiind perfect, decretul Lui este că nici unul care este imperfect nu va fi recunoscut ca fiu al Său, pentru care este prevăzută existenţa veşnică. Şi ca atare, fiindcă omul, din pricina căderii, nu numai că a ajuns sub sentinţa morţii, ci pe lângă aceasta s-a mânjit, s-a degradat, sa depravat şi în mare măsură a şters asemănarea divină din mintea şi conştiinţa sa, de aceea singura speranţă de viaţă veşnică depinde de o putere sau cale sau mijloc prin care pot fi realizate două lucruri: (1) Eliberarea omenirii de sentinţa morţii impusă de Dreptate; (2) ridicarea omenirii din degradarea păcatului şi depravării la starea de absolută sfinţenie şi perfecţiune de la care a căzut. Dacă aceste două lucruri pot fi efectuate, atunci există speranţă. Dacă nu pot fi efectuate, atunci omul nu are nici cea mai vagă speranţă de viaţă veşnică. În zadar căutăm ajutor la familia umană decăzută, fiindcă, deşi unii sunt mai puţin decăzuţi decât alţii, mai puţin depravaţi, toţi au păcătuit, tuturor le lipseşte slava lui Dumnezeu. Dacă ar exista unul drept, el ar putea într-adevăr da o răscumpărare pentru fratele său (pentru Adam şi pentru toţi care au fost condamnaţi prin încălcarea lui Adam), şi astfel, sub aranjamentul divin, ar deveni mântuitorul (eliberatorul) rasei sale de sub sentinţă; dar nici unul ca acesta nu se putea găsi. „Nu este nici un om drept, nici unul măcar.” Ps. 49:7; Rom. 3:10, 23.

Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, prevăzuse toate acestea şi a pregătit totul înainte de a începe să creeze omenirea, şi la timpul cuvenit Şi-a arătat planul pentru recuperarea omului din ruina condamnării şi depravării sale. Când încă nu era nici un ochi care să privească cu milă şi nici un braţ care să mântuiască, atunci braţul lui Dumnezeu a adus mântuirea. Braţul (puterea) Domnului care s-a descoperit, s-a întins din ceruri spre a ajuta omul să iasă din groapa oribilă a morţii şi din mocirla păcatului şi depravării, a fost Domnul nostru Isus (Ps. 40:2; Isa. 53:1). Scopul declarat al lui Dumnezeu prin El este:

((419))

(1) Răscumpărarea omenirii de sub puterea mormântului, de sub sentinţa morţii, de sub „blestem”, de sub „mânia” care stă acum asupra lumii. Această răscumpărare a fost realizată prin moartea Domnului nostru Isus Cristos: Dreptatea Divină este satisfăcută pe deplin şi întreaga omenire este socotită a fi transferată Domnului Isus Cristos, fiind cumpărată de El cu sângele Său preţios.

(2) El alege acum din omenirea răscumpărată pe „turma mică” a moştenitorilor împreună cu El, care, datorită devotării lor jertfitoare faţă de El, vor fi socotiţi părtaşi în suferinţele şi în sacrificiul Lui, şi li se va acorda o parte şi în gloriile Sale cereşti şi în lucrarea viitoare de binecuvântare a lumii — rodul sacrificiului Său.

(3) Lucrarea de restabilire va fi dusă la îndeplinire prin acest mare Răscumpărător şi prin moştenitorii împreună cu El, Mireasa Lui, Biserica, în „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapt. 3:19-21). Iar când cei răi, care vor respinge cu voia harul şi îndurarea divină sub condiţiile Noului Legământ, vor fi distruşi de către acest mare Mijlocitor, Cristos, iar restul omenirii răscumpărate vor fi predaţi Tatălui ceresc, perfecţi şi compleţi, deplin restabiliţi la propria Sa asemănare şi cu o cunoştinţă crescută despre El şi despre dreptate şi păcat — câştigată prin experienţele domniei actuale a păcatului, precum şi sub domnia dreptăţii din timpurile restabilirii — atunci marea lucrare a Împăcării va fi completă. Toţi cei care văd clar această chestiune pot înţelege uşor necesitatea Împăcării: că nu poate exista nici o binecuvântare a omenirii decât prin aducerea ei în absolută armonie cu Creatorul ei, şi că astfel de reconciliere necesită mai întâi de toate o răscumpărare a păcătosului — o plătire a pedepsei lui. Căci Dumnezeu trebuie să fie drept în îndreptăţirea păcătoşilor, altfel nui va îndreptăţi niciodată. Rom. 3:26.

Având în vedere cele anterioare, vedem clar că numărul celor pentru care s-a făcut ispăşirea prin sacrificiul Domnului ((420)) nostru pentru păcate — ridicarea generală a „blestemului” în mod legal — nu dă nici un criteriu prin care să putem judeca numărul celor care prin ascultarea credinţei se vor elibera în realitate de păcat şi de blestemul lui şi se vor întoarce la împăcare cu Tatăl, folosindu-se de ocaziile deschise tuturor prin iubitul nostru Răscumpărător. Nu este nici o afirmaţie din partea lui Dumnezeu şi nici un motiv raţional din partea omului să presupună că favoarea divină şi viaţa veşnică prin Cristos vor fi obţinute de altcineva în afară de cei care vor veni în deplină armonie a inimii cu Dumnezeu şi cu toate legile Sale de dreptate. Ne bucurăm totuşi că fiecărei creaturi îi vor fi oferite la „timpul potrivit” al lui Dumnezeu cunoaşterea harului Său şi alte ocazii cu mult mai bune decât cele de care se bucură lumea acum. 1 Tim. 2:6.