MIJLOCITORUL ÎMPĂCĂRII,

CEL FĂRĂ PATĂ

Scripturi care în aparenţă se contrazic suNt aduse în armonie — Doctrina Romano-catolică despre conceperea imaculată a Mariei nu este confirmată — Naşterea lui Isus diferITă de a păcătoşilor este esenţială pentru aranjamentul divin — Altfel nu era posibilă nici o răscumpărare — Ultimele concluzii ale ştiinţei în legătură cu unirea vieţii cu protoplasma — Logosul a fost făcut trup — Născut din femeie dar fără pată — Cum o mamă imperfectă a putut naşte şi a născut pe Cel fără pată — Acelaşi principiu operează şi în alte aspecte ale planului divin, după cum mărturisesc Scripturile

„Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nici unul măcar!” Iov 14:4.

„Şi ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat.” „Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi.” 1 Ioan 3:5; Evr. 7:26.

AICI avem declaraţii scripturale care în aparenţă se contrazic: prima declară, în armonie cu experienţa noastră, că toţi descendenţii lui Adam sunt afectaţi de virusul păcatului din fântâna otrăvită; ultima declară că Domnul nostru Isus când a fost om a fost deosebit de ceilalţi oameni — fără neajunsuri, fără vină şi fără pată. Şi deoarece întreaga teorie a Împăcării, prezentată în Scripturi, cere ca Mântuitorul nostru să fie cu necesitate un om fără pată — din rasa noastră şi totuşi separat de ea — acesta devine un punct foarte important pentru mintea poporului cugetător al Domnului. Cum a realizat Dumnezeu în cazul Domnului nostru Isus ceea ce omului îi este cu neputinţă — conform întregii experienţe umane şi conform mărturiei lui Iov? Sarcina plăcută a acestui capitol este să dea dovezi ample despre felul în care aranjamentul divin a realizat acest lucru dorit, dar în aparenţă imposibil, de creare a unui membru al rasei, însă despărţit de neajunsurile ei, ca să fie răscumpărarea ((98)) ei — ca să dea un preţ corespunzător pentru primul om perfect al cărui păcat şi blestemul acestuia ruinează rasa.

Nu înseamnă că o cunoaştere a modului realizării acestui lucru este esenţială pentru credinţa sau mântuirea adevăratului ucenic învăţat de Dumnezeu; dar în lumina criticii distructive (raţională şi iraţională) din zilele noastre, este folositor ca acest adevăr, atât de strâns legat de Împăcare, însuşi centrul şi temelia creştinismului adevărat, să fie puternic susţinut, cu scopul ca credinţa poporului Domnului să poată rezista atacurilor Adversarului împotriva doctrinei răscumpărării — atacuri de la amvon, din presă şi din strană. Afirmaţia scripturală despre faptul că Domnul nostru a fost nepătat, mulţumim lui Dumnezeu, a fost cu totul suficientă pentru sfinţii Săi de-a lungul secolelor; dar acum, ca „hrană la timp” pentru casa credinţei, vine atestarea ştiinţifică şi filosofică a faptului că este posibil tot ce se pretinde a fi scris în Cuvântul divin asupra acestui subiect — cu totul în armonie cu „legile naturii”.

Biserica Romano-catolică, în doctrina ei despre „Imaculata concepere” a Mariei, încearcă să stabilească credinţa că mama Domnului nostru a fost imaculată, fără pată, perfectă, spre a dovedi astfel că Isus a putut fi născut fără pată şi deosebit de păcătoşi; noi însă nu pretindem aceasta. Noi admitem că mama Domnului nostru a fost un membru al rasei lui Adam, în acelaşi sens în care sunt şi ceilalţi membri ai ei — că viaţa ei s-a tras din tulpina adamică, că ea a moştenit slăbiciunile şi neajunsurile omeneşti şi a fost în mod inevitabil, ca şi toţi ceilalţi, sub sentinţa morţii. Pretindem că „Omul Isus Hristos” a fost o excepţie — singura excepţie.

Este bine să nu uităm că grija providenţială a lui Dumnezeu faţă de copiii oamenilor este adeseori manifestată prin excepţiile din natură. De exemplu, este o lege a naturii faptul că sub influenţa căldurii se produce dilatare, pe când sub influenţa îngheţului se produce contracţie; dar ce fericire este pentru omenire că apa face excepţie de la acest principiu — că apa, contrar regulii generale, se dilată prin îngheţ. Dacă ea ar urma ((99)) legea obişnuită a naturii şi s-ar contracta prin îngheţare, aceasta ar face gheaţa mai grea decât apa neîngheţată şi ar face-o să cadă la fundul râului, aşa că drept consecinţă râurile noastre ar deveni gheaţă solidă pe care nici chiar căldura verii n-ar dizolva-o. Ce fericire, de asemenea, că dintre minerale antimoniul este şi el o excepţie de la această lege a naturii; altfel ar fi imposibil să obţinem margini netede la literele de tipar, obţinute prin amestecul acestui metal care se contractă, cu alte metale care se dilată la căldură. Tot aşa, singura excepţie de la întinarea produsă de păcat în rasa noastră a fost singura ei speranţă — răscumpărarea ei, mântuirea ei sub providenţa divină. Cu aceste gânduri, începem să examinăm cum Logosul a „devenit trup”, a fost „născut din femeie”, „din sămânţa lui Avraam”, şi totuşi a fost necontaminat şi de aceea a putut fi o răscumpărare potrivită şi acceptabilă pentru Adam şi pentru rasa lui.

Scripturile prezintă ideea că orice existenţă, energie sau fiinţă vie, vine de la tată şi nu de la mamă. Mama primeşte sperma sau sămânţa vieţii de la tată, îi dă un nucleu-celulă din care se produce o formă sau un corp, şi hrăneşte germenul fiinţei până când este în stare să-şi menţină o existenţă independentă, adică, până când îşi poate însuşi pentru menţinerea lui elementele susţinătoare de viaţă pe care le dau pământul şi aerul — apoi se naşte.

Cuvântul tată înseamnă dătător de viaţă. Astfel, Dumnezeu a fost „Tatăl” sau dătătorul de viaţă, în timp ce pământul a fost mama lui Adam şi deci a rasei umane (Luca 3:38). Forma sau organismul lui Adam a fost din pământ şi de pământ (care astfel i-a slujit ca mamă); dar scânteia vieţii lui, care la făcut om, a venit de la Dumnezeu (care astfel a fost Tatăl sau dătătorul lui de viaţă): şi de atunci puterea de a transmite urmaşilor acea scânteie a vieţii sau sămânţa vie a rămas în partea bărbătească a speciei umane.

În armonie cu acest principiu, se spune despre copii că sunt din sau de la tatăl lor şi născuţi de mama lor (Gen. 24:47). Astfel, copiii lui Iacov, socotiţi prin fiii săi, au fost în număr ((100)) de şaptezeci când s-au coborât în Egipt. Despre toate aceste şaptezeci de suflete sau fiinţe se spune clar că au ieşit din coapsele lui Iacov (Gen. 46:26, 27; Exod. 1:5). Tot astfel se spune despre Solomon că a ieşit din coapsele lui David (1 Împ. 8:19; 2 Cron. 6:9). De asemenea apostolul Pavel şi israeliţii în general au pretins că toţi au ieşit din coapsele lui Avraam; şi despre Levi este scris că „era încă în coapsele strămoşului său când l-a întâmpinat Melhisedec”. Evr. 7:5, 10.

Şi tot astfel întreaga omenire era în Adam şi s-a tras din el, tatăl ei, prin mama Eva, dar nu din ea. Şi astfel este scris că „în Adam toţi mor”, dar nu toţi în Eva. Fiindcă omenirea a venit din Adam, ea a fost încercată prin încercarea lui, a fost condamnată prin eşecul lui şi inclusă sub sentinţa lui.

Acest lucru, pe care-l învaţă Scripturile, este ultima concluzie a ştiinţei asupra subiectului procreării, aşa cum se aplică la omenire şi la toate mamiferele. Oamenii de ştiinţă găsesc ample şi clare dovezi în natură că viaţa sau existenţa se trage totdeauna de la mascul. Cea mai simplă formă de ilustrare este oul de găină: de la sine el nu conţine iniţial viaţă, ci este numai un germen celular cu rezerva lui de hrană gata să construiască un organism imediat ce este vivificat, fecundat sau impregnat cu germenul sau sămânţa vieţii de la pasărea mascul.

Oul conţine nu numai celula-germen, ci şi elementele potrivite pentru nutriţie şi în proporţie potrivită, adaptate micului organism conceput în el de sperma sau sămânţa vieţii; şi în condiţii corespunzătoare acest organism se dezvoltă. Celulagermen sau „gălbenuşul formator”, sau protoplasma, primeşte germenul vieţii sau sperma, şi acesta devine puiul embrion, care-şi însuşeşte „hrana-gălbenuş” şi albuş pentru dezvoltarea sa până când sparge coaja şi poate să se întreţină singur prin însuşirea elementelor de nutriţie mai brute. Principiile implicate aici sunt aceleaşi la om şi la alte animale.

În vederea acestor mărturii armonioase ale Bibliei şi ale ştiinţei, este o deducţie raţională aceea că dacă tatăl ar fi perfect, şi copilul ar fi perfect. În condiţii chiar şi moderat favorabile, o spermă sau o sămânţă de viaţă perfectă, uninduse ((101)) cu celula-germen feminină, ar produce un embrion viu atât de viguros şi sănătos încât să fie capabil să-şi însuşească elementele cuvenite nutriţiei şi să respingă, să dea afară sau să neutralizeze pe cele nefolositoare. Fiinţa perfectă astfel produsă ar poseda şi ea puterea de neutralizare sau de respingere a tuturor elementelor nefolositoare, prin funcţiile ei perfecte şi fără daună sau inconvenienţă pentru sine. Dimpotrivă, în măsura în care sperma sau sămânţa vieţii va fi imperfectă, embrionul viu va fi slab şi incapabil să învingă condiţiile nefavorabile din mediul lui, şi-şi va însuşi orice elemente îi va furniza mama — bune sau rele —şi va cădea pradă îmbolnăvirii. Fiind imperfect, va fi incapabil să respingă cu totul elementele otrăvitoare şi urmarea va fi slăbiciunea şi boala.

Vechiul proverb, „Hrana care unuia îi foloseşte, pe altul îl otrăveşte”, se bazează pe principiul enunţat aici. O persoană care are o digestie bună, poate mânca şi poate extrage hrană şi putere din alimente care pe un altul l-ar îmbolnăvi repede sau l-ar omorî în cele din urmă. Cel mai rezistent extrage elementele bune şi evită pe cele dăunătoare; cel slab nu este în stare să facă aceasta şi într-adevăr se otrăveşte, adeseori până la punctul îmbolnăvirii. Să ne amintim însă că nici un membru al rasei noastre nu este aproape de perfecţiune — nici unul nu este capabil să-şi apere organismul imperfect împotriva miriadelor de duşmani care-l asaltează prin hrană, băutură şi aer. Prin urmare, nimeni nu se naşte perfect şi nimeni nu poate evita multă vreme năvala bolii. Mai întâi cad pradă organele mai slabe, iar apoi toate cedează.

Din acest punct de vedere, înseamnă că dacă numai mama Eva ar fi păcătuit, rasa n-ar fi murit; căci, dacă Adam ar fi rămas perfect, dacă viaţa lui ar fi fost nepierdută şi neatinsă, urmaşii lui ar fi fost născuţi fără pată. Şi chiar dacă sentinţa morţii ar fi trecut asupra mamei Eva, aducându-i imperfecţiuni, acestea n-ar fi atins pe urmaşii ei; fiind perfecţi, ei şi-ar fi însuşit elementele bune şi ar fi neutralizat, ar fi eliminat sau ar fi evitat în mod natural şi fără daună orice elemente nesănătoase din hrana furnizată lor.

((102))

Pe de altă parte, să presupunem că Adam ar fi păcătuit, iar Eva ar fi rămas fără păcat: condamnarea şi moartea lui Adam ar fi afectat pe toţi urmaşii săi exact la fel. Oricât de perfecte ar fi fost celulele-germen şi hrana dată de mama Eva, numai fiinţe imperfecte care mureau puteau fi produse din sperma sau sămânţa vieţii bolnave venite de la Adam. De aici şi caracterul potrivit al declaraţiei scripturale, că „în Adam toţi mor” şi „prin neascultarea unui singur om ... moartea a trecut asupra tuturor”. 1 Cor. 15:22; Rom. 5:12, 19.

Ce minunată este aici corespondenţa între primul şi al doilea Adam şi miresele lor. După cum moartea rasei nu depindea de Eva, ci numai de Adam, şi totuşi ea a participat la aducerea ei, la fel viaţa restabilită a rasei răscumpărate nu depinde deloc de mireasa lui Cristos, ci de Isus, Răscumpărătorul, chiar dacă prin favoare divină s-a aranjat ca mireasa Lui să participe la restabilirea a „ce era pierdut”.

Izvorul, Adam, fiind contaminat prin păcat şi moarte, nici unul din urmaşii lui nu poate fi liber de această contaminare, căci, „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată, un om curat? Nici unul măcar”. Trebuie să se înţeleagă că referinţa de aici se aplică la bărbat, nu la femeie: nici unul care iese din izvorul contaminat nu poate fi curat. Ca atare, „nu este nici un om drept, nici unul măcar”; nimeni nu-şi poate răscumpăra viaţa, cu atât mai puţin să dea lui Dumnezeu o răscumpărare pentru fratele său. Rom. 3:10; Ps. 49:7.

Este un fapt binecunoscut că mintea mamei în perioada sarcinii are o influenţă importantă asupra caracterului şi predispoziţiei copiilor săi, spre bine sau spre rău. Sunt multe cazuri de „semne din naştere”, atât mintale cât şi fizice. În ce măsură un embrion perfect, conceput de un germen de viaţă perfect, ar putea fi lezat de mintea rea a mamei, ar fi imposibil pentru omenire să stabilească în condiţiile prezente, căci nu avem posibilitatea să dovedim în această direcţie. Nici nu este necesar pentru argumentarea noastră să stabilim această afirmaţie, pentru că „Omul Isus Hristos” nu S-a născut sub astfel de condiţii. Scripturile arată clar: (1) Că ((103)) Domnul a ales ca mamă pentru Isus o femeie sfântă, „binecuvântată între femei”, care „a aflat har la Dumnezeu” (Luca 1:28, 30, 42); (2) Maria a fost plină de credinţă şi de bucurie în Domnul pentru că a fost un instrument în planul Său; şi (3) că netemându-se de ocară din partea lui Iosif sau a lumii, ea a trăit bucurându-se în Dumnezeu, zicând: „Sufletul meu măreşte pe Domnul, şi duhul mi se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1:45-47). Astfel vedem că mintea mamei lui Isus, în loc să fie antagonistă dezvoltării Lui perfecte, a cooperat la acest rezultat.

Deci, rezultă că singurul obstacol pentru naşterea unui om perfect dintr-o mamă imperfectă, cu lipsuri, dar cu o dispoziţie bună, este lipsa unui tată perfect care să furnizeze spermatozoidul perfect. Şi de aici vine logica învăţăturii biblice, că în cazul lui Isus o viaţă perfectă (nu din, sau de la izvorul adamic) a fost transferată prin puterea divină de la o stare preexistentă la starea umană embrionară, S-a născut „sfânt” (curat şi perfect), chiar dacă dintr-o mamă imperfectă (Luca 1:35). Că Isus a fost astfel necontaminat de imperfecţiunile morale, mintale sau fizice — pe care le-a împărtăşit mama Sa împreună cu toată rasa umană, este cu totul raţional şi, după cum tocmai am văzut, în perfect acord nu numai cu Scriptura, ci şi cu ultimele descoperiri şi deducţii ştiinţifice.

Un alt fapt pe care oamenii de ştiinţă şi-l demonstrează, care pare să coincidă cu mărturia Scripturii, este că deşi viaţa sau fiinţa vine de la tată, forma şi natura vin de la mamă. Dovezile ştiinţifice ale acestui fapt sunt mai confuze şi nu atât de uşor înţelese de către mintea obişnuită; şi aceasta pentru că în înţelepciunea Sa Dumnezeu nu numai a separat diferitele genuri sau naturi, ci în mare măsură le-a şi limitat, aşa încât ele nu se pot amesteca sau combina dincolo de anumite limite fără să piardă puterea de fecundare. O ilustraţie obişnuită pentru faptul acesta este catârul, un hibrid care nu se poate reproduce.

Vechea idee că forma şi natura vin de la mascul este abandonată de către cercetătorii moderni ai naturii, care sunt ((104)) acum de acord că femela dă organismul şi-l întreţine — de fapt îi dă totul în afară de sămânţa vieţii sau sperma care vine de la tatăl sau dătătorul de viaţă. Să luăm ca ilustraţie scripturală a afirmaţiilor precedente unirea nepotrivită între „fiicele oamenilor” şi acei îngeri care nu şi-au păstrat starea sau condiţia lor cuvenită (Gen. 6:2, 4; Iuda 6; 2 Pet. 2:4). Îngerii, când şi-au luat formă omenească, având o vitalitate perfectă, au conceput copii mult superiori rasei lui Adam pe atunci foarte decăzute, atât în capacitate mintală cât şi în puteri fizice, aşa încât mărturia este că ei erau „oameni cu renume”. Să ne amintim că aceşti oameni extraordinari s-au născut din mame imperfecte, muritoare, dar au fost concepuţi de taţi viguroşi, neştirbiţi.

Rasa adamică pe cale spre moarte ar fi avut stăpâni duri în aceşti Nefilim superiori (în limba ebraică, cei căzuţi) care n-au fost niciodată recunoscuţi de către Dumnezeu, nici printr-o încercare de viaţă, nici printr-o condamnare la moarte. A fost într-adevăr o îndurare care, neautorizându-le existenţa, i-a şters din existenţă prin potop şi a cruţat pe Noe şi familia sa ca un nou început pentru rasă, cu specificarea: „Noe era un om drept şi integru printre cei din timpul lui”, ceea ce implică faptul că majoritatea urmaşilor lui Adam ajunseseră în mare măsură contaminaţi şi mai mult sau mai puţin ajunseseră o rasă nouă prin asocierea cu îngerii în formă umană. Spunem o rasă nouă din pricina vieţii lor noi şi a vigorii care provenea de la taţi noi.

Atât de mare era renumele acestor „Nefilim”, încât groaza de ei se regăseşte mai mult sau mai puţin distinct în mitologiile păgâne până în ziua de astăzi; şi sute de ani după nimicirea lor în potop, vestea falsă că unii dintre ei erau încă vii a cauzat panică printre israeliţii îmbătaţi de victoria obţinută în bătăliile avute nu cu mult în urmă. (Vezi Num. 13:33; 14:36, 37.) Fără îndoială că în Canaan existau nişte oameni mari de statură, după cum arată alte scripturi, dar niciodată nu sunt numiţi Nefilim, decât în aceste „ştiri rele”.

O altă ilustraţie a acestui principiu, că viaţa (vitalitatea) vine de la tată, iar organismul (natura) de la mamă, se ((105)) găseşte în faptul că Iehova, El Însuşi de natură divină, a conceput fii de diferite naturi. El este Tatăl sau dătătorul de viaţă pentru acei fii de natură îngerească (Iov 2:1; 38:7; Evr. 2:9), precum şi pentru fiii de natură umană (Luca 3:38), ca şi pentru „creaţiile noi” care la prima înviere vor fi făcuţi părtaşi propriei Sale naturi divine (2 Pet. 1:4). Spiritul sau energia lui Iehova operând asupra substanţelor spirituale a produs şi a dezvoltat pe îngeri; aceeaşi energie sau spirit operând asupra substanţelor pământeşti a produs pe om şi animalele inferioare (Gen. 2:7; 1 Cor. 15:47). Şi când Dumnezeu vrea să ne dea o idee clară despre felul cum se generează noile creaturi pentru natură divină, El le reprezintă ca fiind concepute de cuvântul făgăduinţei în pântecele Legământului pe care L-a făcut cu Avraam, Legământ care a fost simbolizat printr-o femeie, Sara, spunându-ne că aşa cum Isaac a fost moştenitorul lui Avraam şi copil al făgăduinţei (prin Sara), la fel noi, ca şi Isaac sau asemenea lui, suntem copii ai lui Dumnezeu, fiind copii ai făgăduinţei, sau ai Legământului Sara. Vezi Gal. 4:23-31; 1 Pet. 1:3, 23; 2 Pet. 1:4.

Acelaşi principiu este ilustrat în faptul că în dispensaţia tipică evreiască, de dinaintea Veacului Creştin, un copil moştenea binecuvântări şi privilegii de la tatăl său, potrivit favorii şi poziţiei mamei sale, afirmând astfel încă o dată că natura, drepturile, privilegiile şi libertăţile mamei, şi nu neapărat cele ale tatălui, reveneau copilului. Vezi Gen. 21:10; Exod. 21:4; Gal. 4:30.

Argumentele precedente sunt legate de faptul că Domnul nostru Isus S-a născut din femeie. „Cel Sfânt” născut din femeie S-a împărtăşit de natura femeii, adică de natura umană — „din pământ, făcut din ţărână”. Deşi a păstrat toată puritatea şi perfecţiunea stării preexistente (spirituale), germenul fiinţei transferat (în armonie cu această lege pe care o examinăm) sa împărtăşit de natura mamei şi a „devenit trup”, fiind „născut din femeie”. Dar „Cel curat” n-a ieşit din rasa necurată, ci „a ieşit şi vine de la Dumnezeu” şi a fost numai dezvoltat şi hrănit în Maria. Ioan 8:42; Gal. 4:4.

((106))

Este încă şi mai departe în armonie cu acest principiu, că deşi Domnul nostru Isus a fost mult înălţat la natură divină şi nu mai este om, se spune totuşi despre El că va fi dătătorul de viaţă sau „tatăl” întregii rase umane, în timp ce este arătat şi că lucrarea Sa pentru rasă este să restabilească perfecţiunea naturii umane care a fost pierdută pentru toţi prin păcatul lui Adam. Astfel, în timp ce „tatăl” sau dătătorul lor de viaţă va fi pe planul divin, copiii Lui vor fi pe planul uman, născuţi dintr-un Legământ de restabilire, ilustrat prin Chetura, a treia soţie a lui Avraam.

Recapitulând subiectul nostru, înţelegem că naşterea „miraculoasă” a Domnului nostru Isus, perfect, nepătat, dintro mamă imperfectă, n-a fost contrară procedurii obişnuite în aranjamentele Creatorului, ci în deplină armonie cu ele: vedem că tatăl Adam a fost de asemenea născut fiinţă perfectă, pentru că a fost născut de Dumnezeu, deşi mama sa (pământul) a fost încă imperfectă, în afară de grădina Edenului care a fost pregătită special. Deci, asigurarea scripturală că Domnul nostru a avut o existenţă preumană, al cărei principiu de viaţă a fost transferat în pântecele Mariei şi a fost născut de ea „sfânt”, este o asigurare deplină că El a fost, aşa cum spun aceleaşi Scripturi, „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. Chiar unul ca acesta „ne trebuia”, sau a fost potrivit cerinţelor cazului nostru — unul ca acesta care a putut fi acceptat de Dreptate ca preţul de răscumpărare al nostru; şi apoi fiind făcut Marele Preot al omenirii în lucrurile aparţinătoare lui Dumnezeu, va fi în stare să compătimească cu cei slabi şi împovăraţi — fiindcă El Însuşi a fost atins de neputinţele omeneşti când a luat asupra Lui compătimitor bolile noastre. Mat. 8:16, 17; Evr. 7:26.

Trecem acum să examinăm cum a putut fi El astfel fără păcat şi totuşi să „Se asemene fraţilor Săi”.