BOTEZUL, MĂRTURIA ŞI PECETEA SPIRITULUI SFÂNT AL ÎMPĂCĂRII

Botezul spiritului, numai unul — În trei părţi — Semnificaţia acestui botez — „Cheile Împărăţiei cerului” — Alt botez al spiritului promis „peste orice făptură” — Semnificaţia lui — Rugăciunea pentru spirit — Mărturia spiritului — Importanţa lui — Nici o pace cu Dumnezeu fără el — Puţini ştiu dacă-l au sau nu — „Acesta-i un lucru pe care aş dori să-l cunosc” — Cum să recunoaştem mărturia spiritului — Deosebirile de administrare — Mărturia spiritului — „Sfinţiţi prin Duh” — „Plini de Duh” — Pecetea spiritului — „Făgăduinţa” pe care o pecetluieşte — Pentru ziua eliberării — Cea mai Înaltă realizare care trebuie căutată — Şi păstrată

„În ziua Cincizecimii erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde stăteau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat pe fiecare dintre ei. Şi toţi au fost umpluţi cu Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” Fapt. 2:1-4.

ZIUA Cincizecimii a fost foarte însemnată în istoria Bisericii Evangheliei. Ea a arătat că Răscumpărătorul nostru Se înfăţişase înaintea lui Dumnezeu pentru noi, ca Marele nostru Preot; că El prezentase înaintea Tatălui meritele sacrificiului Său sfârşit la Calvar cu cincizeci de zile înainte de aceasta; că Tatăl acceptase pe deplin sacrificiul şi că drept urmare apostolii şi credincioşii care acceptaseră pe Isus şi care doreau să se apropie de Tatăl şi să devină fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12) erau recunoscuţi acum în această calitate — Spiritul sfânt mărturisind astfel acceptarea lor: de aceea este numit „Spiritul înfierii” în familia lui Dumnezeu. Era potrivit ca o chestiune atât de importantă ((210)) să fie clar demonstrată; era important nu numai ca apostolii şi credincioşii să primească Spiritul sfânt, Spiritul favorii divine în inimile lor, ci şi să aibă o manifestare exterioară care să fie o dovadă satisfăcătoare nu numai pentru ei, ci şi pentru toţi credincioşii de mai târziu, că Dumnezeu acceptase deplin Biserica în calitate de fii şi moştenitori împreună cu Cristos.

Dar nimic în legătură cu aceasta nu necesită în nici un sens al cuvântului ideea unui Spirit sfânt personal, separat de Tatăl şi de Fiul. Chiar dimpotrivă: faptul că Spiritul sfânt a fost primit de către toţi implică de la sine că Spiritul sfânt nu este o persoană, ci o influenţă, o putere exercitată de o persoană — puterea sau influenţa lui Dumnezeu în şi asupra copiilor Săi nou-înfiaţi. Acest lucru este dovedit şi de faptul că diferitele puteri şi talente ale apostolilor au fost puse în acţiune, însufleţite şi lărgite prin această influenţă. Apostolul explică faptul că aici Domnul nostru Isus „a dat daruri oamenilor” — daruri spirituale (Ps. 68:18; Efes. 4:8). Marele dar al propriei Sale vieţi fusese dat deja şi constituise preţul de răscumpărare pentru întreaga lume — şi o parte din marele număr de oameni răscumpăraţi, o turmă mică, fiindu-I dată în mod special lui Cristos ca să fie moştenitoare împreună cu El şi asociată în Împărăţie, şi selecţia acestei turme mici fiind deja începută, aşa cum este reprezentată prin aceia care au aşteptat binecuvântarea de la Cincizecime, timpul ca ei să fie recunoscuţi venise. Tatăl a fost Cel care a recunoscut Biserica lui Cristos, în sensul că împărţirea Spiritului sfânt, ca influenţă şi putere, a implicat reconcilierea credincioşilor, astfel că ei nu mai erau trataţi ca păcătoşi şi străini, nici chiar ca servitori; acum, ca fii, ei erau făcuţi „părtaşi darului ceresc”. Suntem informaţi că acest Spirit sfânt, influenţă sfântă, putere sfântă, care emană de la sursa lui, Tatăl, a fost turnat totuşi în mod potrivit de către reprezentantul onorat al lui Dumnezeu prin care a venit şi va veni fiecare ((211)) Binecuvântare a lui Dumnezeu, şi anume, Isus Cristos Domnul şi Capul nostru.

Apostolul Petru, vorbind sub influenţa inspiratoare a Spiritului sfânt, a explicat chestiunea, că era de la Tatăl şi prin Fiul, spunând: „îIsusş fiind înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi ce auziţi” (Fapt. 2:33). Ca atare, nu se pune destul accent pe acest botez al Spiritului sfânt, văzând că el marchează acceptarea Bisericii şi că fără el n-am avea nici o dovadă a acceptării sacrificiului Domnului nostru şi a îndreptăţirii noastre.

Totuşi, noi trebuie să obiectăm cu putere la ideea comună dar greşită şi cu totul nescripturală care predomină printre mulţi creştini foarte serioşi, în sensul că trebuie aşteptate şi căutate frecvente botezuri ale Spiritului sfânt. Astfel de aşteptare nu numai că nu este justificată de nici o promisiune dată în Cuvântul lui Dumnezeu, dar este şi complet în contradicţie cu aranjamentul divin prezentat acolo. Ar trebui observat că Scriptura menţionează numai trei botezuri ale Spiritului sfânt; iar necesitatea fiecăruia dintre acestea, fără a mai trebui şi altele, este evidentă — cele trei fiind părţi sau diviziuni ale singurului botez. (1) Botezul Domnului nostru Isus. (2) Botezul de la Cincizecime. (3) Botezul lui Corneliu, primul convertit dintre neamuri acceptat ca „fiu”. Să examinăm aceste botezuri ale Spiritului în această ordine.

1) Botezul Domnului nostru cu Spiritul sfânt nu numai că a fost necesar pentru El, ca să poată fi părtaş puterii divine, ca agentul divin şi ca garanţia moştenirii Sale, a conceperii Sale la natura divină, ci a fost şi potrivit să existe o astfel de manifestare exterioară sau recunoaştere a Lui care să permită altora să-L cunoască drept Unsul lui Dumnezeu. Manifestarea a fost sub forma unui porumbel coborând şi aşezându-se peste El. Nu ni se dă de înţeles că oamenii în general au fost martorii acestei manifestări a favorii divine; înţelegerea este mai degrabă că Ioan ((212)) Botezătorul, care pe vremea aceea făcea o lucrare reformatoare în Israel şi care era recunoscut ca profet, servitor al Domnului, a fost singurul martor la coborârea Spiritului peste Domnul nostru şi care a mărturisit despre acest fapt. Declaraţia este: „Şi Ioan a mărturisit spunând: «Am văzut Duhul coborânduSe din cer ca un porumbel; şi a rămas peste El. Eu nu-L cunoşteam [nu ştiam că El era Mesia]; dar Cel care m-a trimis să botez cu apă mi-a zis: «Acela peste care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând, Acela este Cel care botează cu Duh Sfânt.» Şi eu am văzut şi am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu»”. Ioan 1:32-34.

2) Botezul Bisericii la Cincizecime, cum explică Ioan aici, urma să fie făcut de către Cristos: „El vă va boteaza cu Duh Sfânt”. Petru confirmă aceasta, după cum am văzut, spunând că Cristos a turnat Spiritul Său sfânt. El singur poate boteza astfel, fiindcă El a răscumpărat lumea, i-a cumpărat pe toţi cu sângele Său preţios, şi fiindcă nimeni nu vine la Tatăl decât prin El şi fiindcă Tatăl nu judecă pe nimeni, ci a încredinţat toată judecata Fiului, şi fiindcă Fiul, mult înălţat, lucrează ca reprezentant al Tatălui ca să-i introducă în părtăşie deplină cu Tatăl pe aceia care vin la Tatăl prin El. Am văzut deja că acest botez al Bisericii cu Spiritul sfânt a fost necesar, ca o mărturie, ca o dovadă, în aceeaşi manieră în care a fost necesar ca botezul Spiritului asupra Domnului nostru Isus să fie văzut şi mărturisit.

Rafala de vânt care a umplut locul şi „limbile ca de foc văzute împărţindu-se printre ei”, care „s-au aşezat pe fiecare dintre ei” (probabil numai peste cei unsprezece apostoli — desemnându-i ca reprezentanţi speciali ai Domnului şi purtătorii de cuvânt ai Spiritului sfânt — vezi versetul 14), n-au fost ele însele Spiritul sfânt, ci au fost doar manifestări pentru simţurile lor, reprezentând ceea ce era invizibil. La fel porumbelul pe care l-a văzut Ioan n-a fost Spiritul, ci o manifestare pentru simţurile lui. Porumbelul, simbolul păcii şi purităţii, a reprezentat în mod potrivit plinătatea spiritului iubirii lui Iehova în Isus; după cum ((213)) limbile ca de foc au reprezentat în mod potrivit misiunea viitorilor apostoli, sub Spiritul sfânt, ca să mărturisească în calitate de „martori”. Fapt. 2:32; 3:15; 5:32; 10:39, 41; 13:31.

(3) O manifestare specială a puterii divine în legătură cu acceptarea lui Corneliu, primul convertit dintre neamuri, a fost necesară fiindcă până atunci neamurile fuseseră respinse, inacceptabile pentru Dumnezeu chiar şi ca servitori; prin urmare credincioşii evrei n-au gândit că neamurile vor fi acceptate în înalta poziţie de fii ai lui Dumnezeu, decât dacă era acordată în acea privinţă o manifestare evidentă a favorii divine.

După cum s-a văzut deja, programul divin n-a fost ca vreunul dintre neamuri să fie acceptat până la sfârşitul celor „şaptezeci de săptămâni” de favoare specială iudaică, la trei ani şi jumătate după Cincizecime*; ca atare, faptul că convertiţii dintre neamuri urmau să fie confraţi moştenitori (la egalitate) cu convertiţii dintre evrei nu putea fi indicat prin botezul Spiritului de la Cincizecime. Şi în vederea prejudecăţilor adânc înrădăcinate ale apostolilor precum şi ale altor evrei, era foarte potrivit ca acceptarea lui Corneliu să fie manifestată simţurilor apostolului prin aceleaşi dovezi date la Cincizecime. Nu este nici necesar să presupunem că „limbile ca de foc” s-au aşezat peste Corneliu; el în comun cu convertiţii la iudaism a primit probabil unele dintre „darurile” care au venit peste toţi la Cincizecime.

*Vezi Studii în Scripturi, Vol. II, Cap. 7

Cum altfel am fi putut şti vreodată că neamurile au fost acceptate de Domnul? Dacă botezul Spiritului şi binecuvântările Cincizecimii ar fi venit numai peste credincioşii care erau din sămânţa naturală a lui Avraam, aceasta ne-ar fi putut lăsa în îndoială de-a lungul Veacului Evanghelic în privinţa situaţiei poporului Domnului care prin descendenţă naturală erau neamuri. Dar prin botezul Spiritului sfânt care a venit asupra lui Corneliu, Domnul a arătat pe deplin faptul că nu mai era nici o deosebire între ((214)) evrei şi neamuri, robi şi slobozi, bărbaţi şi femei, în privinţa acceptării în Cristos din partea Sa. Nimeni nu este acceptabil prin sine, în propria sa nedreptate — ca atare numai cei care vin la Tatăl prin Cel Preaiubit sunt acceptaţi în El. 1 Cor. 12:13.

În afară de aceste trei botezuri ale Spiritului sfânt nu este nici o altă referinţă la acest subiect în Scripturi; prin urmare, ideea multora din poporul Domnului, că ei trebuie să aştepte, să lucreze şi să se roage pentru alt botez sau pentru botezuri repetate ale Spiritului sfânt este cu totul nejustificată. Astfel de botezuri nu sunt nicidecum necesare, fiindcă acel singur botez de la Cincizecime, suplimentat de cel al lui Corneliu, împlineşte toate cerinţele. Acele botezuri n-au venit numai asupra persoanelor care s-au bucurat de binecuvântare, ci în mod reprezentativ au fost pentru şi asupra Bisericii, Corpul lui Cristos, ca un întreg. Faptul că această lucrare reprezentativă pentru Biserică a fost făcută în două părţi — asupra primilor credincioşi evrei la Cincizecime şi asupra primilor credincioşi dintre neamuri în casa lui Corneliu, este numai în armonie cu declaraţia Domnului nostru făcută lui Petru asupra acestui subiect, înainte de răstignirea Sa, zicând: „Îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor” (Mat. 16:19). O cheie semnifică puterea de a deschide, iar chei, la plural, implică faptul că nu doar o uşă trebuia deschisă. De fapt erau numai două uşi şi numai două chei; şi apostolul Petru a folosit ambele chei — făcând lucrarea de deschidere, atât pentru evrei, cât şi pentru neamuri, aşa cum prezisese Domnul. El a folosit prima cheie la Cincizecime, unde a fost primul, cel mai important, principalul vorbitor, care a introdus noua dispensaţie a Spiritului celor trei mii care au crezut imediat şi au intrat prin uşă (Fapt. 2:37-41). Iarăşi, când a venit timpul să se propovăduiască neamurilor Evanghelia, Domnul, conform alegerii Sale, l-a trimis pe Petru să facă această lucrare, spunându-i lui Corneliu să trimită după Petru şi spunându-i lui Petru să meargă la Corneliu şi să-i spună lui şi casei sale cuvintele Evangheliei. Cu această ocazie Petru a folosit cealaltă cheie, deschizând uşa Evangheliei în faţa neamurilor, ((215)) Dumnezeu dând mărturie despre acest fapt prin manifestările miraculoase ale Spiritului Său sfânt asupra lui Corneliu şi asupra celorlalţi credincioşi consacraţi dintre neamuri care erau cu el.

Ideea potrivită în privinţa botezului Spiritului sfânt este aceea de turnare, vărsare, ungere, care însă este atât de completă (acoperind pe fiecare membru al corpului) încât poate fi numită în mod potrivit scufundare, sau „botez”. Şi aceeaşi ungere sau acelaşi botez continuă asupra Bisericii de-a lungul veacului — acoperind, pătrunzând, sfinţind, binecuvântând, ungând, de atunci până acum, pe fiecare persoană care intră în corpul „uns”. Şi aceasta va continua până când ultimul membru va fi fost primit şi uns pe deplin. Apostolul Ioan vorbind şi el despre acest botez, numindu-l ungere, spune: „Ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi” (1 Ioan 2:27; Ps. 133:2). El nu spune numeroasele ungeri pe care le-aţi primit, ci ungerea, singura ungere, mai multe fiind cu totul de prisos şi nefiind în armonie cu aranjamentul divin.

Din punctul de vedere divin întreaga Biserică este recunoscută ca una — ca un întreg, căci, „după cum trupul este unul şi are multe mădulare ... tot aşa este şi Hristos. ... Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui” (1 Cor. 12:12, 27). În armonie cu acest gând, prezentarea scripturală a acestei chestiuni este că deşi Domnul ne priveşte individual şi în multe privinţe lucrează cu noi individual, totuşi starea noastră înaintea Tatălui nu este atât de mult ca unităţi separate, ci ca membri sau părţi ale unei unităţi, unitate care este Cristos, Cap şi corp. Ca atare suntem informaţi că după ce am crezut, pasul nostru următor este să intrăm în corpul lui Cristos — să fim botezaţi în corpul Său.

Nu vom discuta aici subiectul botezului în general, lăsândul pentru o analiză viitoare, ci remarcăm faptul că credincioşii sunt invitaţi să fie botezaţi în Cristos, pentru ca ei să poată intra în sau sub botezul Său cu Spirit sfânt. Spiritul sfânt nefiind o persoană, ci un Spirit sau o putere sfântă posedată de Biserică, toţi care vreau să aibă această binecuvântare ((216)) trebuie să vină în relaţie cu această Biserică, corpul lui Cristos. Nu poate fi obţinută altfel. Nici nu vrem să spunem că aceasta înseamnă a fi membru într-o Biserică pământească — un corp metodist, un corp presbiterian, un corp luteran, un corp romano-catolic, sau orice alt corp de organizare umană. Vrem să spunem că înseamnă a face parte din ecclesie, ai cărei membri pot fi recunoscuţi în mod sigur numai prin posesia Spiritului sfânt al iubirii — atestată de diferitele lui roade şi demonstrată după cum am văzut în cele precedente.

Oricine ajunge să fie într-adevăr unit cu Cristos şi astfel într-adevăr unit cu toţi membrii corpului lui Cristos, nu trebuie să se roage pentru binecuvântări ale Cincizecimii prezente sau viitoare, ci se poate uita în urmă cu bucurie şi încredere la binecuvântările iniţiale ale Cincizecimii şi la binecuvântările asupra lui Corneliu, ca dovezi pe care le-a dat Tatăl prin Cristos că a acceptat Biserica în ansamblul ei: şi toţi trebuie să fie pe deplin mulţumiţi cu aranjamentul divin. Nu spunem că Domnul este mânios pe acei care, având gânduri greşite, cer, contrar voinţei Lui, numeroase Cincizecimi; mai degrabă vom presupune că El va avea compătimire în privinţa ignoranţei lor şi a rugăciunilor îndreptate în direcţie greşită, şi fără să-Şi schimbe planurile şi aranjamentele va turna peste ei o binecuvântare — atâta binecuvântare cât vor permite aşteptările lor eronate şi neglijarea Cuvântului Său — acceptând suspinele spiritului lor după comuniune cerească.

Este ciudat că aceşti prieteni dragi care se roagă continuu pentru botezuri ale Spiritului n-au observat niciodată că apostolii nu s-au rugat pentru Cincizecimi viitoare, nici nau instruit Biserica să se roage astfel. Oare astfel de prieteni se cred mai înţelepţi decât apostolii inspiraţi, sau mai sfinţi decât ei, sau mai nerăbdători să fie umpluţi cu Spirit? Noi avem încredere că ei nu au astfel de închipuiri egoiste şi îndrăzneţe şi că simţămintele lor sunt numai ca ale copiilor ignoranţi, care cu nesocotinţă şi uneori cu încăpăţânare sâcâie pe părinţii indulgenţi pentru binecuvântări şi îndurări care nu le sunt necesare şi promise, care nu le pot fi acordate.

((217))

Botezul general al spiritului

„După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură.” Ioel 2:28.

Spiritul sfânt trebuie să fie mijlocul de reconciliere între Atotputernicul şi rasa păcătoşilor răscumpăraţi cu viaţa preţioasă a lui Cristos. După cum obiectivul sacrificiului lui Cristos a fost să deschidă calea prin care Dumnezeu a putut fi drept şi totuşi să fie îndreptăţitorul tuturor celor care cred în El, şi care caută să vină la Tatăl prin El, tot aşa lucrarea Lui, în calitate de Mijlocitor glorificat, este să aducă înapoi în părtăşie deplină cu Dumnezeu pe toţi din rasa răscumpărată care vor fi dispuşi să se întoarcă atunci când li se va da deplină cunoştinţă şi ocazie. Am văzut că această lucrare de aducere a membrilor rasei decăzute înapoi în armonie cu Dumnezeu este împărţită în două părţi: (1) Biserica din acest Veac Evanghelic şi (2) toţi din restul omenirii care vor vrea, în veacul viitor, Veacul Milenar.

Am văzut că baza armoniei nu este faptul că Dumnezeu trece cu vederea păcatul şi-l scuză, şi ne permite să ne întoarcem în favoarea Sa ca păcătoşi, ci păcătoşii trebuie să se lase de păcatele lor, să accepte din inimă standardul dreptăţii divine şi să vină înapoi în armonie deplină cu Dumnezeu, aşa încât ei să caute şi să obţină, prin mijloacele stabilite şi sub supravegherea lui Cristos, Spiritul sfânt, mintea, voinţa sau dispoziţia Tatălui ceresc — primind-o ca mintea, voinţa sau dispoziţia lor proprie, şi astfel să fie transformaţi prin înnoirea minţii lor. Acesta, care aşa cum am văzut este programul lui Dumnezeu pentru Biserică, este de asemenea arătat a fi programul lui Dumnezeu, prin Cristos, pentru reconcilierea lumii cu Sine în veacul viitor. Nici o iotă din legea divină nu va fi modificată; păcatul şi imperfecţiunea nu vor fi scuzate şi socotite ca perfecţiune şi dreptate.

Omenirea va fi în mâinile lui Cristos pentru reformare şi restaurare la chipul lui Dumnezeu, pierdut de Tatăl Adam prin încălcare; şi ca parte din mijloacele de aducere a lumii înapoi în armonie cu Dumnezeu, influenţa lui Satan, care ((218)) este acum asupra lumii, legând şi orbind omenirea, va fi îndepărtată (2 Cor. 4:4; Apoc. 20:2), şi după aceea lumea, în loc să fie sub influenţa sau sub spiritul înşelării şi erorii, ignoranţei şi superstiţiei, va fi sub influenţa sau Spiritul adevărului, dreptăţii şi iubirii. Influenţele din afară, în loc să fie o presiune asupra inimii oamenilor, ca să le umple de mânie şi răutate, ură, ceartă şi egoism, aceste influenţe sau acest spirit va fi restrâns şi în cele din urmă distrus, şi influenţa contrară sau Spiritul dreptăţii, bunătăţii, îndurării, simpatiei, iubirii, va fi dezvoltat. Astfel, prin Cristos, Spiritul sfânt al lui Dumnezeu va fi turnat peste omenire — mai întâi luminându-i, apoi ajutându-i, întărindu-i să biruie propriile lor tendinţe moştenite, şi în al treilea rând, instruindu-i şi conducându-i înapoi la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pierdute prin neascultarea tatălui Adam.

Deşi aceste privilegii şi binecuvântări viitoare pentru lume sunt glorioase şi ne bucură inimile cu mult mai mult decât orice a văzut poporul Domnului în trecut, totuşi ele nu oferă nici o mângâiere pentru vrăjmaşii Domnului sau pentru cei care, atunci când au ocazia, refuză să primească din Spiritul Său sfânt şi să fie umpluţi cu el. Acesta va fi turnat pentru toată carnea, dar va fi necesar ca aceia care vor vrea să se bucure de el şi să le fie spre beneficiu, să se folosească de privilegiile lui; întocmai cum este necesar ca credincioşii din acest Veac Evanghelic, cei care vreau să vină sub Spiritul sfânt şi să fie binecuvântaţi prin el, să se folosească de mijloace — să se consacre şi să se hrănească din adevăr, ca să poată avea „Spiritul adevărului”. Când Marele Profet şi Dătător de viaţă, marele Preot după rânduiala lui Melhisedec (Cristos, cap şi corp, complet), va ieşi în faţă să binecuvânteze lumea, va fi o binecuvântare pentru toţi cei care vor primi cuvintele acelui Profet, vor asculta de ele şi vor obţine binecuvântarea vieţii veşnice, prin ascultare; şi va însemna nimicirea în Moartea a Doua pentru toţi cei care vor refuza să-L asculte, după cum este scris: „Şi oricine nu ((219)) va asculta de Prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul poporului”. Fapt. 3:23.

Se va observa că profeţia lui Ioel este declarată în ordine inversă faţă de aceea a împlinirii ei; întâi spune despre binecuvântarea întregii făpturi, iar apoi despre binecuvântarea Bisericii.

Fără îndoială că această ordine a declaraţiei a fost intenţionată de Domnul, aşa încât să acopere sau să ascundă unele din aspectele glorioase ale acestei mari făgăduinţe până când îşi va avea timpul să fie înţeleasă (Dan. 12:9, 10). Deşi a fost citită de-a lungul secolelor, ea nu şi-a putut deschide şi dezvălui toate comorile ei minunate până când a venit „timpul potrivit” al lui Dumnezeu. În tot acest Veac Evanghelic Domnul a turnat Spiritul Său numai peste robii şi roabele Sale; şi binecuvântată a fost experienţa tuturor celor care lau primit — a tuturor celor care au fost scufundaţi în corpul lui Cristos şi au fost făcuţi părtaşi ungerii Sale ca fii; şi la acest aspect s-a referit apostolul Petru în discursul său la Cincizecime. El a citat ambele părţi ale profeţiei, dar, sub conducerea Spiritului sfânt, el n-a explicat sau n-a clarificat prima parte, fiindcă nu venise timpul ca ea să fie înţeleasă. De aceea, în loc să explice deosebirea între Spiritul sfânt peste robi şi roabe în timpul acestui Veac Evanghelic („în zilele acelea”), şi Spiritul sfânt peste toată carnea „după aceea”, în veacul următor, el spune doar, referindu-se la Spiritul sfânt asupra sa şi asupra celorlalţi credincioşi: „Aceasta este ceea ce a fost spus prin prorocul Ioel” — o parte din aceea, începutul lucrării despre care s-a spus. Nu toată va fi completă până la turnarea Spiritului sfânt peste toată carnea, ceea ce nu este încă. Mai mult, profetul menţionează şi alte lucruri, care nu sunt împlinite încă. El se referă la întunecarea soarelui şi a lunii şi la venirea zilei mari şi însemnate a Domnului, care sunt evenimente aproape sosite acum, marea zi a mâniei care intervine şi face despărţirea între turnarea Spiritului sfânt peste Biserică, „robi şi roabe” în aceste zile şi peste „orice făptură” după aceea.

((220))

După cum am văzut, nu va fi nici o deosebire între Spiritul lui Dumnezeu cum va veni peste lume în veacul viitor şi Spiritul lui Dumnezeu cum vine peste Biserică în acest veac, fiindcă este acelaşi Spirit al adevărului, Spirit al dreptăţii, Spirit al sfinţeniei, Spirit al armoniei cu Dumnezeu — Spiritul sau influenţa pe care Dumnezeu o va exercita în favoarea dreptăţii, bunătăţii şi adevărului. Cu toate acestea, atunci nu va însemna în fiecare amănunt acelaşi lucru cum înseamnă acum. A primi acum Spiritul sfânt al lui Dumnezeu şi a trăi în armonie cu el, înseamnă în mod necesar un conflict cu spiritul lumii care abundă pretutindeni. Pentru acest motiv, cei care primesc acum Spiritul sfânt al lui Dumnezeu şi care umblă în armonie cu el, sunt instruiţi să aştepte persecuţie şi opoziţie din partea tuturor celor care nu au Spiritul — marea majoritate.

A primi Spiritul sfânt în viitor, nu va însemna persecuţie, fiindcă ordinea, aranjamentul, guvernarea din veacul viitor vor fi foarte diferite de cele prezente: în timp ce prinţul lumii acesteia este Satan, prinţul lumii sau veacului viitor va fi Cristos; şi în timp ce majoritatea din omenire sunt acum sub influenţa lui Satan, cu sau fără voie, ştiind sau neştiind, în veacul viitor întreaga lume va fi sub influenţa lui Cristos şi a guvernului Său drept. Adevărul va fi atunci liber şi la îndemâna tuturor, de la cel mai mic până la cel mai mare. Deoarece legea veacului viitor va fi legea dreptăţii, adevărului, bunătăţii, şi va stăpâni ca Împărăţie a lui Dumnezeu, cei care vor veni în armonie cu acel guvern şi cu legea lui, şi care vor avea Spiritul Adevărului, nu vor suferi persecuţie ca rezultat al acesteia, ci, dimpotrivă, vor avea favoare şi binecuvântări şi vor progresa în măsura în care vor primi acel Spirit al sfinţeniei.

Posesia Spiritului sfânt în timpul Veacului Milenar nu va însemna, ca şi în acest veac, o concepere a Spiritului la o natură spirituală, nici nu va însemna o acceptare la moştenire împreună cu Cristos în Împărăţie. Această făgăduinţă aparţine ((221)) numai acestui Veac Evanghelic, clasei robilor şi roabelor, care primesc Spiritul sfânt şi sunt însufleţiţi de el în timpul acestui veac, când, ca urmare a predominării actuale a răului, sunt obligaţi să sufere pentru dreptate, şi peste care, prin urmare, „Se odihneşte Duhul slavei şi al lui Dumnezeu”. 1 Pet. 4:14.

Posesia Spiritului sfânt în timpul Veacului Milenar va însemna doar că primitorul va fi venit în armonie cu Cristos, Mijlocitorul, şi în acea măsură va fi în armonie cu Dumnezeu şi în acord cu binecuvântările pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru omenire în general, binecuvântări care nu sunt o schimbare de natură, la cea divină, ci o restabilire la tot ce a fost pierdut prin eşecul primului Adam (Fapt. 3:19-21). Posesia Spiritului sfânt de către aceştia va fi o dovadă că lucrarea regenerării făcute de către al doilea Adam, la perfecţiunea naturii umane „cumpărate” pentru ei prin marea jertfă pentru păcat, a început în ei, şi că, dacă va fi continuată, în cele din urmă va aduce perfecţiunea restabilirii la asemănarea umană a Tatălui divin.

Trebuie să ne amintim că binecuvântările pe care le va da Cristos lumii în timpul Veacului Milenar, ca regenerator al lumii, vor fi binecuvântări pe care El le-a cumpărat pentru ei prin jertfirea de Sine. După cum El S-a dat pe Sine, ca „Omul Hristos Isus”, un preţ corespunzător pentru omul Adam peste care a venit condamnarea, tot aşa starea de om matur, drepturile, privilegiile, viaţa şi împărăţia lui Adam au fost cumpărate prin marele sacrificiu pentru păcate; şi aceste lucruri cumpărate sunt lucrurile care trebuie să fie redate lumii regenerate, prin regeneratorul sau tatăl ei, Cristos Isus Domnul nostru, al doilea Adam. Efes. 1:14; Fapt. 3:19-23.

Faptul că Domnul nostru Isus n-a fost al doilea Adam pe când era încă în trup, ci este al doilea Adam ca fiinţă spirituală (de la învierea Sa), n-ar sugera că El, ca al doilea tată al rasei, va da omenirii viaţă spirituală sau existenţă spirituală la regenerarea ei. Dimpotrivă, să nu uităm că ideea dată prin cuvântul „tată” este numai „dătător de viaţă”, fără referire la ((222)) natură. Astfel, tatăl Adam la creare a fost numit fiu al lui Dumnezeu, fiindcă a fost creat în asemănarea morală şi în chipul lui Dumnezeu, şi nu ca şi cum ar sugera că a fost creat de natură divină; pentru că ştim că el a fost din pământ, din ţărână, în timp ce Dumnezeu este un spirit. Principiile ce stau la baza acestei puteri prin care Dumnezeu, ca dătător de viaţă, a devenit Tatăl întregii creaţii, prin agentul Său activ, Domnul nostru, sunt arătate mai în amănunt într-un capitol anterior, sub titlul „Cel fără pată”; aici doar atragem atenţia asupra acestei chestiuni pentru a ne feri de o înţelegere greşită. Scopul lui Dumnezeu în legătură cu crearea lumii şi a omului ca locuitor şi domn al ei, şi a animalelor inferioare ca supuşi ai lui, n-a fost schimbat din cauza neascultării permise şi a căderii: planul originar rămâne ca la început. După ce răul încercat de către Adversar va fi în cele din urmă lichidat, planul divin, aşa cum a fost iniţial întocmit, va fi pe deplin realizat prin Cristos. Biserica acestui Veac Evanghelic, care va fi, după cum am văzut, mult înălţată şi glorificată ca Mireasa lui Cristos şi moştenitori împreună cu El, este o excepţie de la restabilirea omenirii: ea este chemată şi aleasă pentru un scop special, şi este în amănunţime probată şi încercată, potrivită şi pregătită pentru marea înălţare, moştenire împreună cu Cristos — schimbare de la natura umană la o natură mai presus de a celei îngereşti — „cu mult mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri”, părtaşi naturii divine.

Dar în timp ce nu trebuie să ne rugăm pentru botezuri noi ale Spiritului sfânt nepromise, suntem învăţaţi foarte clar să căutăm să ne rugăm pentru Spirit ca o parte satisfăcătoare.

A ne ruga pentru Spirit sfânt

„Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care I-L cer.” Luca 11:13.

Deşi „toate sunt prin Fiul”, totuşi aici ca şi peste tot El dă gloria şi onoarea Tatălui, ca fiind fântâna binecuvântării. ((223)) Întreaga lucrare a răscumpărării şi reconcilierii este lucrarea Tatălui — prin Fiul. Şi Domnul nostru declară că buna plăcere a Tatălui este ca noi să avem tot mai mult din Spiritul Său de sfinţenie. El ne spune să căutăm şi să cerem această binecuvântare, care este marea, suprema binecuvântare. În privinţa binecuvântărilor pământeşti, Răscumpărătorul nostru ne spune că Tatăl nostru ceresc ştie de ce avem nevoie — El ştie mai bine decât noi care binecuvântări pământeşti ne vor fi de folos şi care ne vor dăuna. De aceea, noi nu trebuie să ne gândim la binecuvântări pământeşti şi să ne rugăm pentru ele, cum fac cei neregeneraţi şi păgânii, ci mai degrabă, fiind din aceia care au venit în relaţie de fii şi care au încredere deplină în pregătirile Tatălui, noi ne putem aştepta ca El să ne dea ce este mai bine şi putem rămâne mulţumiţi în promisiunea aceea şi în credinţă.

Tatălui ceresc Îi place ca noi să dorim şi să cerem tot mai mult Spirit sfânt — o dispoziţie tot mai mult în armonie cu Spiritul Său: şi tuturor celor care astfel îl doresc, îl cer şi îl caută, le vor fi împlinite dorinţele acestea bune; Tatăl va fi bucuros ca astfel să aranjeze afacerile acestora, încât piedicile spre obţinerea Spiritului, fie din ei, fie din mediul înconjurător, să fie biruite, pentru ca Spiritul Său iubitor să poată prisosi în ei — pentru ca ei să poată fi umpluţi cu Spirit. Dar în aceasta nu este nici o sugestie la necesitatea unor botezuri noi cu Spiritul sfânt; botezul a venit la început, iar acum tot ce rămâne de făcut este să se deschidă zăgazurile în toate direcţiile, aşa încât să lase Spiritul sfânt al iubirii şi adevărului să pătrundă şi să infiltreze fiecare acţiune, cuvânt şi gând al fiinţelor noastre. Noi avem nevoie de ajutor divin, de operarea înţelepciunii şi providenţei Domnului, ca să ne arate ce blochează zăgazurile şi să ne ajute să îndepărtăm obstrucţiile.

Spiritul sfinţeniei poate fi primit din abundenţă numai de către aceia care-l doresc serios şi-l caută cu rugăciune şi efort. Mintea sau spiritul lumii trebuie scos afară din inimile noastre, în măsura în care vrem să le umplem cu Spiritul, mintea, influenţa sfântă. Voinţa proprie trebuie de asemenea ((224)) să cedeze locul. Şi fiindcă în măsura în care ne golim de toate celelalte lucruri suntem gata să primim din plinătatea Lui, de aceea Domnul vrea ca noi să ajungem la această stare a dorinţei sincere de umplere cu Spiritul Său de sfinţenie, ca noi să putem fi dispuşi şi nerăbdători să scoatem şi să eradicăm orice altă influenţă şi voinţă împotrivitoare.

Evident că acesta este gândul apostolului în rugăciunea sa pentru Biserica din Efes: „Aşa încât Hristos [Spiritul lui Hristos] să locuiască în inimile voastre prin credinţă [în mod figurat El să stea ca împărat, conducător, îndrumător al fiecărui cuvânt, gând şi faptă], fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste [Spiritul sau dispoziţia sfântă], ca să puteţi înţelege pe deplin, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3:17-19). Cel care este umplut cu Spiritul lui Cristos şi cu o apreciere deplină a iubirii pe care El a manifestat-o, va avea Spiritul Tatălui în măsură deplină.

Nimic din scriptura pe care o examinăm nu poate fi interpretat, în nici un fel, ca să implice că Tatăl ceresc ar fi bucuros ca copiii Săi să ceară un alt Dumnezeu — o a treia persoană dintr-o treime de dumnezei egali între ei. Un astfel de gând este incompatibil cu pasajul şi cu relaţiile sale contextuale: iar cei care nutresc astfel de vedere eronată trebuie neapărat să fie orbiţi în acea măsură faţă de frumuseţea şi forţa adevărată a acestei făgăduinţe. Ar fi într-adevăr ciudat dacă un membru al unei treimi de Dumnezei egali între ei ar spune despre altul că este în stare şi dispus să-l dea pe al treilea, aşa cum părinţii pământeşti dau pâine, peşte şi ouă copiilor lor. (Vezi versetele precedente.) Întregul pasaj este armonios numai când Spiritul sfânt este corect înţeles, că este mintea sau influenţa divină acordată în diferite feluri pentru mângâierea şi zidirea spirituală a copiilor lui Dumnezeu.

Textul nostru face o comparaţie între părinţii pământeşti buni care dau hrană naturală copiilor lor, şi Părintele nostru ceresc bun, care dă Spiritul Său sfânt ((225)) celor care I-l cer. Dar, după cum părintele pământesc pune hrana la îndemâna familiei sale dar nu le-o impune cu forţa, tot aşa Părintele nostru ceresc a pus la îndemâna familiei Sale spirituale prevederile bune ale harului Său, dar nu ni le impune cu forţa. Trebuie să ne fie foame şi sete după ele, trebuie să le căutăm, nu cu îndoială, ci cu credinţă în privinţa dispoziţiei Lui de a ne da daruri bune. Prin urmare, când ne rugăm pentru Spirit sfânt şi pentru a fi umpluţi cu Spiritul Domnului, noi trebuie să privim în jurul nostru şi să găsim prevederea pe care El a făcuto ca răspuns la aceste rugăciuni, pe care El astfel a inspirato şi a îndrumat-o.

Găsim această prevedere în Cuvântul adevărului; dar nu este destul să găsim unde este: dacă dorim să fim umpluţi trebuie să mâncăm; în mod sigur trebuie să ne împărtăşim din ospăţ, altfel nu vom avea satisfacţia pe care mâncarea a fost intenţionată să o dea. Cel care nu va mânca de la o masă plină, va fi gol şi mort de foame, ca şi cum n-ar fi deloc hrană. După cum cererea binecuvântării asupra hranei nu ne va sătura, ci va trebui după aceea să ne împărtăşim din ea, tot aşa posesia Cuvântului lui Dumnezeu şi cererea noastră să fim umpluţi de Spirit nu ne vor fi de ajuns; trebuie să mâncăm Cuvântul lui Dumnezeu dacă vrem să obţinem din el Spiritul Său.

Învăţătorul nostru a spus: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6:63); şi despre toţi care sunt umpluţi cu Spirit este adevărat, cum spune profetul, „Când am primit cuvintele Tale le-am înghiţit” (Ier. 15:16; Apoc. 10:9). Este absolut inutil să ne rugăm, Doamne, Doamne, dă-ne Spirit, dacă neglijăm Cuvântul adevărului pe care acel Spirit l-a dat pentru umplerea noastră. Dacă noi doar ne rugăm pentru Spirit şi nu folosim mijloacele potrivite să obţinem Spiritul adevărului, vom continua să fim cel mult „prunci în Cristos”, căutând semne exterioare ca dovadă a relaţiei cu Domnul, în locul mărturiei interioare, prin Cuvântul adevărului, pe care El l-a dat.

((226))

Mărturia Spiritului sfânt

„Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.” Rom. 8:16.

Puţine doctrine sunt de mai mare importanţă pentru poporul lui Dumnezeu decât aceasta; pentru că de ea depinde în măsură considerabilă posesia „păcii lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere” (Filip. 4:7). Cum pot avea ei „deplină siguranţă a credinţei” (Evr. 10:22) dacă le lipseşte mărturia Spiritului care dovedeşte că sunt fii — că sunt adoptaţi în familia lui Dumnezeu? Totuşi, cât de puţini au chiar şi cea mai mică concepţie despre ceea ce înseamnă această expresie „mărturia Spiritului”, sau ce fel de experienţe trebuie să fie aşteptate şi căutate ca mărturie a Spiritului că suntem fii.

Prin urmare este foarte importantă întrebarea: Cum mărturiseşte Spiritul sfânt în privinţa împăcării noastre cu Tatăl, că am devenit fii ai lui Dumnezeu şi că sub prevederea divină suntem în pregătire pentru lucrurile glorioase pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei care-L iubesc şi care vor fi moştenitori împreună cu Isus Cristos Domnul nostru în Împărăţia Milenară? În puţine subiecte sunt creştinii mai încurcaţi decât în acesta — mărturia Spiritului. Neştiind ce este mărturia Spiritului, mulţi dintre cei mai buni din poporul Domnului trebuie să mărturisească faptul că nu ştiu dacă o au sau nu. Alţii, mai plini de siguranţă decât de cunoştinţă, pretind că ei au mărturia Spiritului sfânt şi ca dovadă se referă la sentimentele lor fericite. Dar mai curând sau mai târziu aceştia, dacă sunt sinceri, trebuie să mărturisească faptul că „mărturia” pe care se bazează este foarte nesatisfăcătoare: îi părăseşte când au cea mai mare nevoie. Când toţi oamenii vorbesc bine despre ei, când sănătatea este favorabilă, când sunt prosperi din punct de vedere financiar, când au mulţi prieteni, ei se simt fericiţi; dar în măsura în care unele sau toate aceste condiţii se ((227)) inversează, ei se simt nefericiţi: pierd ceea ce ei presupun a fi „Mărturia Spiritului” şi strigă în neliniştea sufletului:

„Unde-i fericirea ce-am cunoscut
La început când pe Domnul L-am găsit?”

Aceştia sunt înşelaţi şi induşi în eroare de sentimentele lor; ei se simt mai fericiţi şi cred că se apropie mai mult de Domnul când de fapt ei, sub conducerea Adversarului, intră direct în ispită. Aceasta este cauza frecventelor şi neaşteptatelor „căderi din har” prin care trec unii şi care-i uimesc atât pe ei cât şi pe prietenii lor. Înşelaţi de o „mărturie” pe care nu se pot baza, ei se simt siguri, nu s-au păzit şi au căzut pradă uşoară ispitei chiar la timpul când s-au simţit „atât de fericiţi în Domnul” (?). Din nou, încercările şi dezamăgirile vieţii, intenţionate să ne apropie de Tatăl nostru şi să ne facă să apreciem mai mult simpatia şi grija iubitoare a Mântuitorului nostru, sunt într-o măsură zadarnice pentru această clasă; din cauza pierderii mărturiei sentimentelor lor, pe care o consideră în mod fals mărturia Spiritului, ei se consideră atât de lipsiţi şi atât de flămânzi şi însetaţi după întoarcerea sentimentelor bune, încât pierd multe lecţii preţioase care se pot obţine numai când se sprijină încrezători pe pieptul Domnului şi au comuniune cu El, în timp ce trec prin experienţele Ghetsimane ale vieţii.

O altă clasă de creştini care învaţă că nu se pot baza pe „mărturia” sentimentelor par să conchidă că Dumnezeu lea refuzat (lor cel puţin) orice dovadă sigură a favorii Sale — orice „mărturie” sigură asupra subiectului acceptării lor ca „fii” în familia Sa. Îndoielile lor sunt exprimate în binecunoscutul imn:

„Iată un punct pe care aş vrea să-l cunosc,
Pentru care atât de ades mă neliniştesc:
Iubesc eu oare pe Domnul sau nu?
Sunt eu oare al Lui ori nu-s?”

Această nesiguranţă se ridică în parte şi dintr-o neînţelegere a doctrinei alegerii: şi totuşi aceşti prieteni sunt destul de corecţi în concluzia că sentimentele lor ((228)) schimbătoare n-ar putea fi un criteriu potrivit după care să judece în privinţa stării lor de fii. Alţii, fiindcă Scripturile spun, „Tu vei ţine în pace deplină pe cel care se sprijină pe Tine”, judecă starea lor de fii după pacea minţii lor; dar când se uită la păgâni şi la cei lumeşti şi văd că aparent mulţi dintre ei au de asemenea pacea minţii, opinia lor despre mărturia Spiritului se dovedeşte insuficientă ca să le susţină speranţele sau să le dea siguranţă. Atunci vine ora întunecată şi ei spun: Ce uşor lucru este să fii înşelat; şi se chinuie ca nu cumva să fi întristat Spiritul — fiindcă „frica are cu ea pedeapsa”.

Persoanele cu mare credulitate (numită greşit credinţă) îşi imaginează că aud „şoapta” Spiritului într-o ureche interioară şi în consecinţă se felicită pe ei înşişi — chiar dacă ulterior vor trebui să recunoască faptul că informaţia „şoptită” a fost absolut neadevărată. Alţi creştini cu o minte mai logică, care nu se pot înşela astfel pe ei înşişi, sunt nedumeriţi că prietenii lor susţin cu atâta încredere mărturia Spiritului, în timp ce ei nu au astfel de siguranţă.

Dificultatea constă în mare măsură în opinia eronată că Spiritul este o persoană şi în aceea care caută să atribuie personalitate mărturiilor lui. Când se recunoaşte faptul că Spiritul lui Dumnezeu este orice putere sau influenţă pe care Dumnezeu binevoieşte s-o exercite, subiectul devine clar şi „mărturia Spiritului” devine o chestiune uşor de deosebit. Pentru cei care au această mărturie va fi o binecuvântare să o ştie sigur; şi pentru cei care nu au această mărturie va fi o binecuvântare să recunoască faptul că le lipseşte, aşa încât să poată împlini condiţiile şi să obţină mărturia, fără de care nimeni nu este autorizat să se considere fiu al lui Dumnezeu, într-o stare acceptabilă Tatălui.

Dar ce bucurie şi pace divină vin pentru cei care au adevărata mărturie — pentru cei care au experienţele corecte şi care au învăţat cum să le citească! Pentru ei este întradevăr bucurie în necaz, lumină în întuneric, mângâiere în mâhnire, tărie în slăbiciune. Iar îndrumările depline şi explicite asupra acestui subiect, ca şi asupra tuturor ((229)) subiectelor, se găsesc în acea carte minunată, Cuvântul Tatălui nostru — Biblia. În ea şi prin mărturiile ei, Spiritul lui Dumnezeu mărturiseşte împreună cu spiritele noastre.

„Ce fermă temelie, voi sfinţii Domnului,
Este pusă pentru credinţa voastră în minunatul Său Cuvânt.
Ce altceva poate să vă mai spună decât deja v-a spus:
Vouă, care aţi fugit să găsiţi refugiu la Isus!”

Cum să cunoaştem mărturia Spiritului

Mintea sau spiritul unui om se poate cunoaşte după cuvintele şi conduita sa; şi la fel noi putem cunoaşte mintea sau Spiritul lui Dumnezeu după cuvintele şi procedurile Sale. Mărturia Cuvântului Său este că oricine vine la El (prin credinţă şi reformare de faptele rele şi de faptele moarte, prin Isus) este acceptat (Evr. 7:25). Ca atare, întrebările pe care trebuie să şi le pună cei care caută o mărturie a Spiritului în privinţa calităţii lor de fii sunt:

Am fost eu vreodată atras spre Cristos? — să-L recunosc pe El ca Răscumpărătorul meu, singurul prin a cărui dreptate aş putea avea acces la Tatăl ceresc şi să fiu acceptabil pentru El?

Dacă la aceasta se poate răspunde afirmativ, următoarea întrebare ar fi:

M-am consacrat eu vreodată pe deplin — viaţa mea, timpul meu, talentele mele, influenţa mea, tot ce-i al meu — lui Dumnezeu?

Dacă şi la această întrebare se poate răspunde afirmativ, cel care se întreabă poate rămâne pe deplin asigurat că a fost acceptat de Tatăl, în Cel Preaiubit, şi a fost recunoscut de El ca fiu. Şi dacă, examinându-şi atent dorinţele şi sentimentele îşi găseşte inima încă încrezătoare în meritul lui Isus şi consacrată încă să facă voia Domnului, el poate permite încrederii şi păcii plăcute pe care le aduce acest gând, al armoniei şi relaţiei cu divinitatea, să-i stăpânească pe deplin inima. Această convingere despre harul Domnului faţă de noi în Cristos, construită din fapte ale propriei noastre experienţe, zidită pe caracterul şi Cuvântul neschimbător al lui Dumnezeu, ((230)) nu este supusă modificării, schimbării, cum ar fi dacă ar fi zidită pe nisipurile mişcătoare ale sentimentelor. Dacă în unele ceasuri întunecate intervin îndoieli şi temeri, trebuie numai să luăm „Candela” (Cuvântul lui Dumnezeu) şi să examinăm din nou faptele şi temelia, şi dacă inimile noastre sunt încă loiale Domnului, credinţa, bucuria şi pacea se vor întoarce la noi imediat; dacă constatăm că ni se sfărâmă credinţa în „sângele preţios” şi ni se pierde consacrarea, noi cunoaştem adevărata stare a lucrurilor şi putem face imediat reparaţiile cuvenite şi astfel să restabilim „deplina siguranţă a credinţei” (Evr. 10:22). Dar să se observe că fiecare persoană care vrea să aibă această siguranţă trebuie să „adeverească [să pună pecetea — subsol, n. e.] că Dumnezeu este adevărat” (Ioan 3:33); că Domnul nostru nu se schimbă, ci este „acelaşi ieri şi azi şi în veci”. Poporul Domnului, prin urmare, poate rămâne asigurat că odată veniţi în condiţiile favorii divine, ei pot continua sub acele condiţii atâta timp cât inimile lor sunt loiale lui Dumnezeu şi dorinţele lor sunt în armonie cu voia Sa; atâta timp cât sunt ascultători în inimă de poruncile divine — pe scurt cuprinse în cuvântul Iubire — faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Evr.11:6; 13:8.

Oricine a făcut paşii specificaţi are siguranţa, „mărturia” Cuvântului lui Dumnezeu, că este copil al lui Dumnezeu; iar aceasta înseamnă, în Veacul Evanghelic, că este o mlădiţă a viei adevărate, un membru de probă al Bisericii adevărate (Ioan 15:1). Pentru aceştia Cuvântul lui Dumnezeu mărturiseşte că ei s-au alăturat adevăratei Biserici, care este Corpul lui Cristos. Această mărturie este dată spiritului lor, minţii lor, prin Spiritul lui Dumnezeu, care mărturiseşte prin Cuvântul Său. Şi acelaşi Spirit al Adevărului îi asigură pe aceştia că dacă inimile lor continuă credincioase Domnului până la încheierea probării lor — dacă iau zilnic de bună voie şi cu bucurie crucea, căutând să urmeze cât pot de bine în urmele Învăţătorului, starea lor ca membri de probă în Biserica lui Cristos va fi schimbată curând la o stare de membri reali — după ce şi-au sfârşit cursul şi au fost făcuţi părtaşi ai învierii Sale, întâia înviere. Filip. 3:10.

((231))

Totuşi, Spiritul lui Dumnezeu, prin Cuvântul Său, mărturiseşte cu aceeaşi claritate că este posibil ca aceia care au devenit deja mlădiţe ale Viţei adevărate să fie tăiaţi, dacă sunt necredincioşi — dacă nu aduc roadele potrivite ale Spiritului iubirii. „Pe orice mlădiţă care n-aduce roadă în Mine El [Tatăl] o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă.” Spiritul lui Dumnezeu, prin Cuvântul Său, mărturiseşte astfel, sau ne dă mărturie în privinţa regulii Tatălui ceresc de a proceda cu fiii Săi — pedepse corecţionale, curăţiri, îndepărtarea impurităţilor şi dezvoltarea calităţilor producătoare de roade. Prin urmare, a avea aceste experienţe, după ce ne-am identificat cu „Viţa”, înseamnă a avea mărturia Spiritului că suntem încă în „Viţă” şi încă recunoscuţi ca „Mlădiţe” ale ei — încă sub grija şi disciplinarea Domnului. Dimpotrivă, dacă cineva nu are aceste disciplinări, curăţiri etc., după ce s-a identificat cu Viţa, îi lipsesc aceste „mărturii ale spiritului”, şi în mod corespunzător are motive să se îndoiască de acceptarea sa de către Domnul. Evr. 12:7.

Dacă toţi am fi perfecţi, absolut perfecţi, şi ne-am dovedi astfel prin probe, cazul ar fi diferit: Dumnezeu ne-ar iubi atunci pentru perfecţiunea noastră şi pentru armonia noastră cu El; atunci pedepsele şi experienţele amare ar fi semne ale lipsei favorii din partea Sa. Dar aşa cum este, cu toţii ştim că suntem imperfecţi, că niciunul nu ne putem ridica la standardul divin şi că numai inima noastră nouă, voinţa noastră nouă, mintea sau spiritul nostru transformat, numai acestea sunt acceptabile pentru Dumnezeu — şi aceasta prin meritul lui Cristos şi în sens de probă, în vederea încercării, dezvoltării şi desăvârşirii noastre finale. Numai în măsura în care învăţăm să apreciem perfecţiunile divine şi propriile noastre deficienţe putem aprecia lecţiile multe şi importante care trebuie învăţate, şi necesitatea experienţelor grele prin care ni se cere să trecem pentru a dezvolta în noi asemănarea divină.

Scripturile ne informează că Tatăl ceresc pregăteşte un Templu spiritual glorios, în care şi prin care omenirea va avea privilegiul de a ajunge la împăcare, la reconciliere cu El. În ((232)) Scripturi vedem idealul marelui Arhitect în privinţa acestui templu — că idealul întregului a fost reprezentat în persoana Domnului nostru Isus Cristos, piatra lui principală şi „piatra din vârf”, „aşezată în cer”. Putem vedea cu atât mai bine ce se cere de la toţi cei care vor fi acceptabili pentru Dumnezeu ca „pietre vii” ale acelui Templu — să fie zidiţi împreună cu Cristos Capul, „ca ... o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul”. Şi noi discernem starea noastră neprelucrată prin natură, lipsa noastră de armonie cu liniile graţioase ale Templului, trasate în „piatra din capul unghiului” acestuia. Putem uşor vedea că pentru noi este absolut necesară multă dăltuire şi multă şlefuire, dacă vrem să fim potriviţi şi pregătiţi pentru locul din Templu la care aspirăm, prin harul lui Dumnezeu. Şi ca atare, cei care află că nu primesc lovituri de la ciocanul şi dalta Domnului, nu au această „mărturie” care, după cum mărturiseşte Spiritul lui Dumnezeu prin Cuvânt, trebuie să vină la toate pietrele vii ale Templului Său, şi de care nici chiar marea Piatră din Vârf n-a scăpat. Dacă providenţa divină nu marchează pentru noi o „cale îngustă” cu o anumită dificultate şi împotrivire — dacă ni se permite pur şi simplu să ne odihnim fără necazuri, încercări etc., atunci putem şti sigur că Dumnezeu nu lucrează cu noi ca pietre vii care vor forma o parte din Templu — fiii — pentru că ne lipseşte această „mărturie” a acceptării şi pregătirii noastre. O înţelegere că astfel este starea noastră, ar trebui să ne trimită prompt la Domnul ca să ne întrebăm de ce nu avem deloc strâmtorări şi împotriviri şi să ne „cercetăm ... pe noi înşine” dacă suntem încă în credinţă sau nu (2 Cor. 13:5) şi dacă ne străduim încă să umblăm cu credincioşie în urmele Învăţătorului nostru sau nu, în deplinătatea consacrării faţă de voinţa Tatălui. Dar dacă avem această „mărturie” a dăltuirilor, şlefuirilor, curăţirilor, disciplinărilor, pedepselor corecţionale, să le luăm cu răbdare, cu bucurie, cu apreciere, ca dovezi ale iubirii Tatălui nostru, esenţiale pentru ajungerea noastră la chemarea de sus — în deplin acord cu mărturia sau dovada Spiritului — că suntem fii ai lui Dumnezeu, „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună ((233)) moştenitori cu Hristos, [numai] dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El”. Rom. 8:17.

„Feluritele slujbe” ale Spiritului

„Domnul disciplinează pe cine-l iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-l primeşte. Dar dacă sunteţi scutiţi de disciplinare, de care toţi au parte, sunteţi nişte copii nelegitimi, iar nu fii” (Evr. 12:6, 8). Necazuri şi strâmtorări vin peste lume, precum şi peste sfinţii Domnului, dar acestea nu sunt semne ale stării de fii, decât pentru cei deplin consacraţi voinţei şi lucrării Tatălui. Spiritul şi Cuvântul lui Dumnezeu „mărturisesc” numai pentru fiii Săi. Nici curăţirile şi pedepsele corecţionale în familia Domnului nu sunt întotdeauna aceleaşi. După cum copiii pământeşti cer diferite feluri şi grade de disciplinare, tot aşa este şi în privinţa copiilor lui Dumnezeu: pentru unii o privire dezaprobatoare este suficientă; pentru alţii este necesar un cuvânt mustrător, în timp ce alţii trebuie loviţi cu nuiaua, şi unii încă în mod repetat. Un părinte pământesc se bucură cel mai mult de copilul care ascultă şi se supune prompt, pentru care cuvântul sau privirea de reproş este suficientă să cureţe răul; şi la fel Tatăl nostru din cer Îşi exprimă aprobarea faţă de aceia care „tremură la cuvântul Lui”. Isaia 66:5.

Aceştia cooperează cu Dumnezeu la dezvoltarea caracterului lor, observându-şi defectele şi căutând să le corecteze — ascultând vocea îndrumării, instruirii sau mustrării iubitoare a Tatălui şi căutând întotdeauna zâmbetul Său aprobator: sentimentele lor sunt bine descrise prin cuvintele poetului:

„Soare al sufletului meu, iubitul meu Tată,
Nu cunosc noapte să nu-mi fii aproape.
O, nor pământesc nu lăsa să apară
De-ai servului Tău ochi să te ascundă”.

Aceasta este clasa despre care scrie apostolul, care se judecă pe ei înşişi, şi care, prin urmare, au nevoie de mai puţină corectare de la Domnul (1 Cor. 11:31). A fi din această ((234)) clasă cere deplinătatea consacrării; şi aceştia sunt şi vor fi biruitorii, care vor fi socotiţi vrednici să fie moştenitori împreună cu Cristos Isus Domnul lor în Împărăţie. Acestei clase, ascultătoare şi veghetoare, Domnul îi spune: „Te voi sfătui cu ochiul asupra ta”; „Tu mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă”. Cei care pot fi îndrumaţi numai prin lovire continuă nu sunt clasa biruitoare şi nu vor fi socotiţi vrednici să fie din Mireasa Domnului şi să aibă o astfel de „mărturie” de la Domnul prin Spiritul Adevărului. Ps. 32:8; 73:24; compară cu Apoc. 7:9, 14.

Pedepsele corecţionale nu sunt întotdeauna dovezi ale greşelilor sau „mărturie” a dezaprobării Domnului. Dimpotrivă, cum a fost cu Domnul nostru, aşa este şi cu urmaşii Săi credincioşi, providenţa divină conduce pe cei credincioşi şi ascultători pe cărarea suferinţei şi lepădării de sine, nu ca pedeapsă a unei voinţe contrare, ci ca probe, prin sacrificiu de sine, a măsurii de iubire şi devotare voinţei Tatălui şi cauzei dreptăţii. După cum Domnul nostru a fost pedepsit pentru încălcările noastre, nu pentru ale Sale, când a purtat păcatele multora, tot aşa urmaşii Săi suferă în multe privinţe, nu pentru faptele lor greşite, ci pentru faptele greşite ale altora, pentru că ei sunt chemaţi, după cum declară apostolul, să „împlinească ce lipseşte necazurilor lui Hristos pentru trupul Lui, care este Biserica”. Col. 1:24.

Ce mărturiseşte Spiritul sfânt

În lumina celor precedente, fiecare fiu declarat al Domnului să se examineze dacă are sau nu „mărturia Spiritului”, dacă este unul din copiii lui Dumnezeu: şi să repetăm examinarea frecvent şi astfel să „veghem” şi să ne păstrăm în iubirea lui Dumnezeu, bucurându-ne în mărturia Spiritului Său.

Suntem noi curăţiţi continuu? Trecem noi prin asemenea experienţe, mari sau mici, care îndepărtează de la noi mai rapid sau mai lent tendinţele carnale, care se războiesc împotriva sufletului — mânia, răutatea, ura, invidia, cearta, egoismul, ((235)) lipsa de politeţe şi toate câte sunt contrare legii Spiritului vieţii în Isus Cristos — Spiritul iubirii? Dacă este aşa, în măsura în care putem vedea această lucrare de curăţire înaintând, fără îndoială vom putea recunoaşte creştere în direcţia potrivită — în smerenie, răbdare, blândeţe, bunătate frăţească, iubire. Dacă cineva, după o examinare atentă în privinţa acestora, marcate în Cuvântul Domnului, poate observa astfel de experienţe în desfăşurare, poate şti că este acceptat de Dumnezeu în continuare, fiindcă are această mărturie a Spiritului.

Iarăşi, Spiritul mărturiseşte că „Oricine este născut [conceput] din Dumnezeu nu păcătuieşte” (1 Ioan 5:18). Copilul lui Dumnezeu poate fi supraîncărcat de vechea sa natură (socotită moartă, dar nu deplin, nu în realitate moartă); el poate fi surprins într-o greşeală, poate greşi în judecată sau cuvânt, dar el nu va încălca niciodată cu voia legea divină. Astfel deci, dacă inimile noastre pot răspunde că ne place să facem voia lui Dumnezeu şi n-am încălca-o cu voia sau în vreun fel să ne împotrivim ei — că mai degrabă vrem să se facă voia lui Dumnezeu şi să se împlinească planul Său, chiar dacă ni s-ar sfărâma cele mai dragi speranţe şi ni s-ar rupe fiecare legătură delicată — atunci avem această mărturie că spiritul sau mintea noastră este de acord cu mărturia Spiritului Adevărului consemnată aici; şi aceasta este o mărturie nu numai că am fost odată acceptaţi în familia lui Dumnezeu, dar că suntem încă în ea.

Spiritul mărturiseşte prin Cuvântul lui Dumnezeu, că acei care sunt din poporul Domnului sunt separaţi de lume — că speranţele, scopurile şi spiritul, dispoziţia lor generală sunt diferite. „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte.” „De fapt, toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi.” Ioan 15:19; 2 Tim. 3:12.

Pot inimile noastre mărturisi că aceste cuvinte reprezintă propriu-zis experienţa noastră în viaţă? Dacă pot, Spiritul (mintea) lui Dumnezeu iarăşi mărturiseşte astfel împreună cu spiritul (mintea) nostru că suntem ai Lui. Să nu uităm ((236)) nici aceea că lumea despre care vorbeşte Domnul nostru include pe toţi cei cu o minte lumească, în care spiritul lumii are teren. În zilele Domnului nostru acest lucru a fost adevărat în legătură cu Biserica nominală iudaică: de fapt toate persecuţiile Lui au venit din partea celor care pretindeau a fi religioşi. Ca atare, nu trebuie să ne mirăm dacă toţi care merg în urmele Domnului nostru trebuie să aibă o experienţă la fel de dezamăgitoare şi să afle că Spiritul lumii, în forma lui cea mai antagonistă, va fi manifestat acolo unde în mod natural l-am aştepta cel mai puţin — printre cei care pretind a fi copii ai lui Dumnezeu. Religioşii cei mai de seamă din zilele Domnului nostru au fost aceia care L-au numit Beelzebul, prinţul diavolilor. Şi Spiritul sfânt mărturiseşte prin Cuvântul Domnului nostru zicând: „Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul, cu cât mai mult vor numi aşa pe cei din casa Lui?” (Mat. 10:25). Dacă, prin urmare, am fost vorbiţi de rău, datorită identificării noastre cu Adevărul şi a serviciului nostru pentru el, avem în aceasta o dovadă în plus sau o mărturie a Spiritului că suntem pe calea cea bună.

Dacă Domnul nostru ar fi dat mâna cu conducătorii populari din Biserica iudaică şi S-ar fi abţinut să vorbească adevărul în iubire, S-ar fi abţinut să arate doctrinele false din zilele Sale, n-ar fi fost „urât”, nici „persecutat”, dimpotrivă, ar fi fost probabil „înălţat între oameni”. Dar, după cum El Însuşi a spus, mult din „ce este înălţat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu”. Luca 16:15.

Dacă Domnul nostru ar fi tăcut pur şi simplu şi S-ar fi abţinut de la a expune ipocriziile, impostura, rugăciunile lungi şi învăţăturile false ale cărturarilor şi fariseilor, fără îndoială că ei L-ar fi lăsat în pace, nu L-ar fi persecutat şi nar fi suferit pentru Adevăr. La fel este şi cu urmaşii Lui: Adevărul şi cei care au Spiritul Adevărului şi care urmează instrucţiunea Domnului, lăsând lumina lor să strălucească, îşi vor atrage acum ura şi persecuţia din partea unei clase asemănătoare. Şi dacă unii, pentru aceleaşi motive şi în timp ce vor face tot ce vor putea ca să vorbească Adevărul în iubire, ((237)) vor suferi din pricina aceasta, fericiţi vor fi, pentru că, aşa cum a spus apostolul: „Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi”. Ei au această mărturie a Spiritului pentru credincioşia lor pe calea îngustă. 1 Pet. 4:14.

Iarăşi, Spiritul sfânt mărturiseşte, prin mărturia Domnului nostru, că oricine se ruşinează de Răscumpărătorul şi de Adevărul pe care El l-a dat ca învăţătură, şi Domnul Se va ruşina de el când va veni să-Şi adune mărgăritarele (Marcu 8:38). Prin urmare, oricine îşi găseşte inima atât de cuprinsă de iubire faţă de Domnul şi faţă de Cuvântul Său încât îi face plăcere, la fiecare ocazie potrivită, să-L recunoască pe Isus ca Răscumpărătorul şi Învăţătorul său, şi cu credincioşie să prezinte Cuvântul mărturiei Sale, în acea măsură unul ca acesta are şi această mărturie a Spiritului sfânt că este copil al lui Dumnezeu şi moştenitor al Împărăţiei. Aceştia au motiv să se bucure în făgăduinţa Învăţătorului că ei sunt chiar de felul celor pe care El va fi bucuros să-i mărturisească înaintea Tatălui Său şi înaintea sfinţilor îngeri. Dar, dacă cineva nu are această mărturie — dacă, dimpotrivă, inima lui mărturiseşte că se ruşinează de Domnul, se ruşinează să mărturisească faptul că este urmaş al Lui, se ruşinează de „fraţii” Lui, membrii corpului Său, şi se ruşinează să mărturisească doctrinele pe care El le-a dat ca învăţătură — oricine are aceste experienţe, are mărturia Spiritului că dacă această stare de lucruri nu se schimbă, Domnul Se va ruşina de el la a doua venire a Sa şi nu-l va mărturisi înaintea Tatălui şi a sfinţilor Săi mesageri.

Mai departe, Spiritul sfânt mărturiseşte că „Oricine este născut [conceput] din Dumnezeu biruie lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4). Să ne examinăm inimile, spiritele, minţile în lumina acestei mărturii a Spiritului sfânt. Suntem noi biruitori, conform acestui standard? Standardul este că pentru a fi ai Domnului nu trebuie să fim în armonie cu lumea, trebuie să fim în conflict cu ea — cu scopurile ei, speranţele ei, ambiţiile ei. Ideea de conflict este conţinută în expresia „biruie lumea”. Şi putem uşor vedea că nimeni nu poate fi biruitor al lumii ((238)) dacă este în simpatie şi legătură cu ea şi cu spiritul ei general de egoism, mândrie, ambiţie etc.

Înainte de a hotărî clar dacă biruim lumea sau nu, să observăm că noi nu trebuie să biruim lumea nici prin flatare, nici prin a ne alătura la nebuniile ei şi a încerca să le dăm o turnură religioasă; nu trebuie nici să biruim lumea angajându-ne în vreo lucrare morală sau religioasă, cum ar fi a preda la o şcoală duminicală, sau a ajuta săracii, sau a ne alătura unei biserici sectare. În nici unul din aceste moduri nu ne indică sau nu ne „mărturiseşte” Domnul că putem birui lumea. Declaraţia Lui, că biruinţa care biruie lumea este credinţa noastră, este clară. Spiritul mărturiseşte astfel că pentru a fi biruitori trebuie să „umblăm prin credinţă, nu prin vedere”. Trebuie să privim nu la lucrurile care se văd — popularitate, spectacol lumesc, importanţă denominaţională etc. — ci trebuie să privim la lucrurile care nu se văd — lucrurile spirituale şi eterne (2 Cor. 4:18). Trebuie să avem credinţa exprimată prin cuvintele poetului:

„Mai bine cu Dumnezeu prin întuneric,
Decât cu mulţimea văzând”.

Mai mult, Spiritul sfânt mărturiseşte pentru noi, prin Cuvânt, că dacă suntem copii ai lui Dumnezeu nu vom fi în necunoştinţă nici de lucrurile prezente, nici de „lucrurile viitoare”, pentru că vom fi luminaţi şi învăţaţi de Dumnezeu, prin Cuvântul harului Său — Cuvântul Spiritului Său. Pe măsură ce ne maturizăm, „creştem în har”, vom dori, vom căuta şi vom obţine, pe lângă laptele Cuvântului, „hrană tare” despre care apostolul spune că este pentru cei mai dezvoltaţi (1 Pet. 2:2; Evr. 5:13, 14). Dezvoltarea în harurile Spiritului, credinţa, virtutea, cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea, evlavia, dragostea de fraţi, iubirea, ne vor aduce în părtăşie mai strânsă cu Tatăl şi cu Domnul Isus, aşa încât Domnul va putea şi va binevoi să ne comunice tot mai clar o cunoştinţă a planurilor Sale îndurătoare, precum şi a caracterului Său îndurător.

((239))

Referindu-se la această creştere, apostolul Petru spune: „Dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoaştere a Domnului nostru Isus Hristos. Dar cine nu are aceste lucruri este orb, nu vede departe ... căci, dacă faceţi lucrul acesta nu veţi aluneca niciodată; căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos”. 2 Pet. 1:5-11. Compară cu Ioan 16:12, 15.

Fiecare să se întrebe pe sine dacă are sau nu această mărturie a Spiritului, această mărturie a creşterii sale ca nouă creatură în Cristos Isus, şi dacă dezvoltă şi duce la coacere sau nu, felul de roade specificate aici. Să ne amintim de asemenea că creşterea noastră în iubire şi în toate roadele Spiritului depinde în mare măsură de creşterea noastră în cunoştinţă; iar creşterea în cunoaşterea lucrurilor divine depinde de asemenea de creşterea în roadele Spiritului. Fiecare pas de cunoştinţă aduce un pas corespunzător de datorie şi ascultare, şi fiecare pas de datorie şi ascultare făcut, va fi urmat de încă un pas în cunoştinţă, pentru că astfel, după cum mărturiseşte Spiritul,va fi experienţa tuturor celor care vor fi învăţaţi de Dumnezeu în şcoala lui Cristos. Dacă avem această mărturie a Spiritului, de creştere atât în har cât şi în cunoştinţă, să ne bucurăm de ea şi să urmăm în aceeaşi cărare până când ea ne va duce, sub îndrumarea divină, la ceea ce este perfect, atât în cunoştinţă cât şi în har.

Mărturia viitoare a Spiritului sfânt

Spiritul sfânt va mărturisi lumii reconciliate în veacul următor foarte asemănător în privinţa felului, dar foarte deosebit în privinţa faptelor. Cei care vor poseda Spiritul nu vor mai fi puţinii robi şi roabe speciali, ci, aşa cum spune profetul Ioel, „orice făptură” (Ioel 2:28). „Mărturia” Spiritului nu va mai fi „toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi”, fiindcă atunci nu va fi permisă nici ((240)) o persecuţie. Nu va mai „mărturisi” pentru „o cale îngustă” a sacrificiului, căci zilele de sacrificiu vor fi trecut: „Acolo se va croi o cale” şi ea va fi fără pietre de poticnire (Isa. 35:8; 62:10). Va „mărturisi” că „făcătorii de rele vor fi nimiciţi, dar cei care nădăjduiesc în domnul vor stăpâni pământul” (Fapt. 3:23; Ps. 37:7-11). Va „mărturisi” binecuvântări pentru făcătorii de bine şi pedepse şi nimicire pentru făcătorii de rău cu voia. Este acelaşi Spirit al lui Dumnezeu, dar sub alte feluri de administrări.

După ce am aflat cum „mărturiseşte” Spiritul sfânt şi care sunt unele dintre mărturiile lui prin Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, noi le găsim pe acestea cu foarte mult mai satisfăcătoare decât toate îndoielile şi temerile inspirate de condiţiile mintale şi fizice — de simţămintele în mod fals numite de unii mărturia Spiritului sfânt. Cu toate acestea, ar trebui să atragem atenţia asupra faptului că nu toţi creştinii pot avea aceleaşi mărturii din partea Spiritului lui Dumnezeu împreună cu spiritele sau minţile lor. Toţi creştinii cu mare experienţă şi dezvoltare ar trebui să aibă dovadă sau mărturie în toate aceste puncte şi în alte puncte prezentate în Scripturi; dar există creştini tineri care n-au progresat destul de mult ca să aibă toate aceste mărturii — unii, poate, fiind cu adevărat concepuţi de Domnul şi având încă numai puţine din ele. Marele Viticultor nu aşteaptă roade de la mlădiţa proaspătă şi crudă, nici verzi, nici dezvoltate şi coapte.

Prima mărturie pe care o pot avea cei nou-concepuţi este că ei sunt acceptaţi de Domnul; că sunt mlădiţe tinere în Viţa adevărată şi că Spiritul Viţei este în ei — dorinţa de a creşte şi a fi asemenea Viţei şi a aduce roadă. Şi nu mult trebuie să fie după ce mlădiţa a odrăslit, până se va putea discerne semnul frunzelor şi bobocilor care promit roade. Pruncul nou-născut în familia spirituală îşi manifestă relaţia cu membrii mai vechi şi mai dezvoltaţi ai familiei, nu prin faptul că mănâncă hrană tare, care l-ar putea sufoca, ci prin dorinţa după laptele întăritor, prin care să crească. 1 Pet. 2:2.

((241))

Cei care constată că au vreuna din mărturiile precedente ale Spiritului ar trebui să se bucure în mod corespunzător; şi ar trebui să se străduiască să cultive şi să dezvolte orice amănunt care le lipseşte, aşa încât să aibă în cele din urmă mărturia Spiritului în favoarea lor, în fiecare punct al mărturiei scripturale referitoare la cărarea şi experienţele poporului credincios al Domnului. Aceştia nu vor mai trebui să cânte: „Iată un punct pe care aş dori să-l cunosc”. Dimpotrivă, ei vor şti, vor avea siguranţa deplină a credinţei şi vor fi înrădăcinaţi şi întemeiaţi, zidiţi şi stabiliţi în credinţă. Acesta este modul aranjat divin: noi scăpăm complet de frică — de „Castelul Îndoielilor” — căci credinţa noastră se odihneşte sigur în promisiunile divine, care nu dau greş niciodată. Acest lucru este tot atât de adevărat în timp de încercare, adversitate şi întunecime, ca şi atunci când ne bucurăm în mod mai deosebit de lumina zâmbetului Tatălui ceresc. Poetul exprimă corect ideea zicând:

„Când întuneric pare să-I ascundă faţa,
Mă odihnesc în haru-I neschimbat.
Jurământul Lui, legământul Lui, sângele Lui,
Mă sprijină în covârşitorul potop.
Când toate-n jurul sufletului meu cedează,
El este a mea speranţă, siguranţă.”

Sfinţiţi prin Spirit

„Dar aţi fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru.” 1 Cor. 6:11.

Sfinţire înseamnă punere deoparte sau separare. Toţi care sunt sfinţiţi, puşi deoparte, deplin consacraţi lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să fie spălaţi sau îndreptăţiţi — fie curăţiţi de păcat în realitate, fie curăţiţi în mod socotit — „îndreptăţiţi prin credinţă”. Îndreptăţirea reală va fi calea apropierii de Dumnezeu din partea lumii în timpul Mileniului, sub îndrumarea şi ajutorul marelui Mijlocitor şi ca parte a ((242)) procesului Împăcării. O îndreptăţire nu mai puţin vitală, deşi numai prin credinţă, este aranjamentul care operează în timpul acestui Veac Evanghelic, prin care noi, care suntem păcătoşi prin natură şi în a căror carne nu este perfecţiune, suntem socotiţi curaţi, sfinţi, îndreptăţiţi, acceptabili pentru Dumnezeu prin faptul că L-am acceptat pe Cristos ca Răscumpărătorul nostru. Noi credem mărturia scripturală că „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi”; şi crezând aceasta, şi fiind doritori să scăpăm de păcat, suntem acceptaţi de Dumnezeu ca şi cum am fi perfecţi, fără păcat, ca îndreptăţiţi prin meritul sângelui preţios. Fiind astfel îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu şi ne putem apropia de El, şi vom fi primiţi de El şi putem începe să facem fapte acceptabile pentru Tatăl, prin meritul Domnului nostru Isus Cristos. Dovada pe care o avem a îndreptăţirii şi sfinţirii noastre ne vine prin Cuvânt şi este numită „pecete” şi „mărturie” a Spiritului în noi.

Puterea care ne face în stare să trăim la înălţimea angajamentelor noastre de consacrare este Spiritul sfânt, sau mintea sfântă a lui Dumnezeu, pe care noi îl primim ca rezultat al credinţei noastre în Cristos şi al consacrării noastre de a fi „morţi cu El”. Spiritul Adevărului, pe care îl obţinem prin studiul Cuvântului Tatălui, în spiritul ascultării noastre de acesta, ne dă puterea necesară de a birui lumea şi poftele noastre stricate. În consecinţă, textul pe care-l avem în analiză spune că toată curăţirea pe care am făcut-o, toată îndreptăţirea noastră şi toată punerea noastră deoparte pentru dreptate şi separarea noastră de păcat — toate victoriile şi binecuvântările în aceste direcţii ne-au venit prin meritul Domnului nostru Isus şi prin canalul Spiritului sfinţeniei, Spiritului lui Dumnezeu pe care l-am primit.

Şi alte scripturi sunt în armonie deplină cu aceste constatări. Acelaşi apostol Pavel s-a rugat pentru Biserică: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin” (1 Tes. 5:23). El nu contrazice aici declaraţia anterioară, că Spiritul sfânt al lui Dumnezeu este cel care sfinţeşte. ((243)) Dumnezeu este cel care sfinţeşte, iar mijlocul, metoda sau canalul este Spiritul Său sfânt, şi nu o altă persoană.

Apostolul Petru spune că acei din Biserică sunt „aleşi ... prin sfinţirea [punerea deoparte] Duhului, spre ascultare” (1 Pet. 1:2). Ideea de aici este că cei pe care Dumnezeu îi recunoaşte acum ca aleşii Săi şi care sunt îndemnaţi să-şi întărească chemarea şi alegerea, sunt aleşi, nu în mod arbitrar, ci potrivit unor principii fixe, şi anume că, dacă Spiritul sfânt al lui Dumnezeu (influenţa Adevărului) care lucrează asupra lor îi va aduce la starea deplinei ascultări (sfinţiri) de voinţa, planul şi providenţa Tatălui, atunci ei vor constitui aleşii.

Apostolul Pavel, în altă epistolă a sa (Efes. 5:25, 26), atribuie această putere sfinţitoare şi curăţitoare în Biserică Cuvântului lui Dumnezeu, zicând: „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt”. Nu trebuie să presupunem că apostolul contrazice aici declaraţia sa anterioară, că Dumnezeu sfinţeşte Biserica, nici nu contrazice cealaltă declaraţie a sa, că Spiritul lui Dumnezeu sfinţeşte Biserica. Clar şi negreşit, gândul lui în fiecare caz este că Spiritul sfânt al lui Dumnezeu, lucrând prin Cuvântul adevărului Său, este cel pe care l-a intenţionat să producă în noi curăţirea, îndreptăţirea, sfinţirea.

Astfel S-a rugat şi Domnul nostru Isus: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Astfel vedem că diferitele scripturi asupra subiectului luate împreună, învaţă că sfinţirea Bisericii este realizată prin Spiritul Adevărului, împărţit consacraţilor prin Cuvântul lui Dumnezeu, pe care El l-a dat tocmai pentru acest scop.

Toţi cei care sunt astfel sfinţiţi, de atunci încolo sunt „creaţii noi în Hristos Isus” şi sunt menţionaţi ca „cei care au fost sfinţiţi în Hristos” (1 Cor. 1:2). Totuşi, această sfinţire în Cristos nu este separată de Spiritul lui Dumnezeu, nici separată de Cuvântul lui Dumnezeu; căci datorită acceptării planului şi pregătirii divine, datorită ajungerii noastre la ((244)) punctul sfinţirii prin Spirit, noi suntem una cu Cristos Domnul nostru. Şi acest lucru este arătat mai departe prin scriptura care spune: „Atât Cel care sfinţeşte cât şi cei care sunt sfinţiţi sunt dintr-unul [dintr-un spirit, de o minte, concepuţi de Spiritul Adevărului]. De aceea, El nu Se ruşinează să-i numească «fraţi»” (Evr. 2:11). În acest fel suntem „spălaţi ... sfinţiţi ... îndreptăţiţi ... în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” — Spiritul Adevărului.

Fiţi plini de Spirit

„Fiţi plini de Duh, vorbind între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului în inima voastră, mulţumind totdeauna.” Efes. 5:18-20.

Sugestia din această scriptură este că poporul Domnului poate avea un grad mai mare sau mai mic de plinătate a Spiritului Său. Pentru a fi ai Lui, ei trebuie să aibă ceva din Spiritul Lui, căci „dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Rom. 8:9). Rămâne în mare măsură pentru noi, prin folosirea mijloacelor pe care Dumnezeu ni le-a dat, cât de deplin putem fi umpluţi cu Spiritul şi dispoziţia Sa, influenţa Sa — Spiritul sau influenţa Adevărului Său, pe care El ni l-a revelat chiar cu scopul sfinţirii inimilor şi vieţilor noastre şi al separării noastre de cei care au spiritul lumii.

Nimic din acest text şi din altele asemănătoare nu implică ideea unui Spirit sfânt persoană: chiar dimpotrivă. Dacă ar fi vorba despre o persoană, ar fi nepotrivit să fie îndemnat primitorul la o umplere mai mare sau mai mică. Persoana care ar putea intra ar fi singura care ar putea avea de-a face cu umplerea; dacă ar fi mare, ar umple mai mult, dacă ar fi mică, ar umple mai puţin. Nu s-ar putea presupune că Spiritul sfânt înţeles ca persoană, una dintr-o treime de dumnezei, egali cu Cel Preaînalt, ar intra în limitele restrânse ale unui om imperfect şi apoi să nu-i umple nici măcar inima aceea mică. Dar când este înţeleasă ideea corectă despre puterea şi influenţa divină, îndemnul apostolului este cu totul raţional. Noi ar trebui să continuăm ((245)) a fi umpluţi cu mintea sau dispoziţia sfântă a lui Dumnezeu, atât de frumos exemplificată în persoana şi în ascultarea dragului nostru Răscumpărător, singurul Său Fiu conceput.

Iar această idee, de a fi umpluţi cu Spiritul sfânt, este în armonie cu sugestia apostolului în alt loc, că trupurile noastre muritoare sunt ca vasele care curg: crăpate, stricate, cărora Dumnezeu le permite să se umple cu Spiritul Său sfânt. Sugestia apostolului este că, având în vedere ceea ce ştim despre imperfecţiunile noastre şi faptul că este posibil să lăsăm să ne scape influenţa sfântă, inspirată de Dumnezeu prin Evanghelie, ar trebui să dăm cu atât mai mare atenţie, ca nu cumva să lăsăm să ne scape aceste lucruri, deoarece „comoara aceasta [Spiritul sfânt, mintea reînnoită în armonie cu Dumnezeu] o purtăm în nişte vase de lut” (Evr. 2:1; 2 Cor. 4:7). Se cuvine ca toţi care vreau să umble în urmele Învăţătorului nostru, care vreau să se împărtăşescă de suferinţele lui Cristos şi de gloria care urmează, să caute în felul Domnului să fie umpluţi cu Spiritul Său. În acest scop noi trebuie să ne ţinem aproape de Domnul şi de ceilalţi membri ai corpului Său — aproape în simpatie, în iubire, în cooperare; şi trebuie de asemenea să ne ţinem aproape de Cuvânt, care este fântâna influenţei sfinţitoare a întregii Biserici. „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.”

În zadar căutăm noi să fim umpluţi cu Spirit sfânt dacă nu dăm atenţie aranjamentului divin prevăzut tocmai pentru acest scop. Dacă neglijăm Cuvântul lui Dumnezeu, neglijăm această putere sfinţitoare; dacă neglijăm rugăciunea, neglijăm alt privilegiu şi folosul pe care acesta ni-l aduce. Dacă neglijăm să ne adunăm cu cei care sunt poporul Domnului şi în care vedem „pecetea” acestui Spirit, nu vom primi beneficiile şi ajutoarele pe care le „dă fiecare încheietură” — inclusiv ajutoarele pe care Dumnezeu le-a promis Bisericii în ansamblul ei, prin diferiţii membri pe care El îi pune în corp pentru expunerea Cuvântului Său şi pentru obţinerea din el a puterii lui sfinţitoare sau a Spiritului. 1 Cor. 12:25-28; Efes. 4:16.

((246))

Prin urmare, îndemnul „fiţi plini de Duh”, implică mult: aceea că noi trebuie să ne folosim de diferitele aranjamente şi prevederi pe care Domnul le-a făcut pentru dezvoltarea noastră spirituală. Deşi noi nu putem avea legătură personală cu Domnul, putem avea relaţii prin rugăciune şi prin membrii corpului Său şi prin Scripturi. Deşi noi nu putem avea legătură reală cu apostolii, putem avea legătură cu cuvintele lor. Dacă nu putem avea legătură reală şi părtăşie personală cu membrii Bisericii, putem avea relaţii cu ei prin poştă şi prin intermediul literaturii. Dacă dorim să fim umpluţi cu Spiritul Domnului, trebuie să ne supunem acestora, instrucţiunilor Lui.

Pecetea Spiritului

„În care [Cristos] şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei şi care este o arvună a moştenirii noastre.” Efes. 1:13, 14.

În timpurile vechi peceţile erau folosite pentru diferite scopuri. (1) Ca un însemn personal sau semnătură, un semn de atestare sau recunoaştere. (2) Pentru a ascunde, a asigura împotriva intrării nedorite — ca în Matei 27:66; Apoc. 10:4; 20:3.

În primul din aceste sensuri se spune despre poporul Domnului că sunt „pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei”. Apostolul nu spune, după cum par să presupună unii, că noi am fost pecetluiţi cu Spiritul sfânt ca persoană, o aşazisă a treia persoană dintr-o treime de dumnezei egali între ei: el spune că noi am fost pecetluiţi „cu Duhul Sfânt al făgăduinţei”; cu totul alt gând, după cum toţi vor observa. Spiritul sfânt este de la Tatăl: El face pecetluirea prin Cristos cu Spiritul sfânt care este pecetea în sine. Acest lucru este atestat de către apostol (Fapt. 2:33) şi este în acord deplin cu relatarea despre Domnul nostru Isus, care a fost primul din casa fiilor astfel pecetluit. Citim: „Dumnezeu, pe El L-a pecetluit” — cu Duhul sfânt. Ioan 6:27.

((247))

Expresia „Duhul făgăduinţei”, asemenea altor termeni folosiţi în legătură cu influenţa sfântă a lui Dumnezeu, cum sunt, „Duhul sfinţeniei”, „Duhul Adevărului”, este descriptivă: arată că există o legătură între această pecetluire şi făgăduinţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Este o dovadă avansată sau o atestare a legământului lui Dumnezeu cu cel „pecetluit”, că „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe” ale „lucrurilor pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei care-L iubesc [în grad suprem]” sunt adevărate; şi că el va moşteni acele binecuvântări făgăduite după ce a îndurat cu credincioşie probele iubirii şi devotării sale pe care Dumnezeu le va aplica.

Apostolul se referă la această pecetluire mai târziu în aceeaşi epistolă, şi acolo identifică „făgăduinţa” cu „ziua răscumpărării [eliberării — n. e.]” (Efes. 4:30). Cu alte cuvinte deci, pecetea Spiritului făgăduinţei pentru ziua eliberării este numai o altă formă de a exprima ideea — noi (Biserica) „avem cele dintâi roade” ale Duhului — am primit plata, cum s-ar zice, făcând obligatoriu contractul sau legământul între Domnul şi noi şi asigurându-ne că dacă nu cădem de oboseală vom moşteni deplin făgăduinţa.

Această pecete sau relaţie de legământ a calităţii de fiu şi moştenitor nu este un semn exterior pe frunţile noastre; nici nu este un semn sau o manifestare a favorii lui Dumnezeu în afacerile pământeşti, în prosperitatea lumească; nici nu este acum şi nici n-a fost vreodată „darurile” vindecării sau ale vorbirii în limbi etc., pentru că multora din cei care au posedat acele „daruri” miraculoase le-a lipsit pecetea sau mărturia Spiritului. Fapt. 8:13-23; 1 Cor. 13:1-3.

Pecetea sau garanţia Spiritului sfânt este în inima celui pecetluit, şi de aceea nimeni n-o ştie în afara celui care o primeşte (Apoc. 2:17), decât că alţii pot vedea roadele ei în viaţa sa zilnică. „Cel care ne întăreşte împreună cu voi, în Hristos, şi care ne-a uns, este Dumnezeu, care ne-a şi pecetluit şi ne-a pus în inimi arvuna Duhului.” 2 Cor. 1:21, 22.

((248))

Această arvună sau pecete a calităţii de fiu este Spiritul iubirii care este una cu Tatăl şi cu toate aranjamentele Sale sfinte, strigând: Ava, Tată; Îmi place să fac voia Ta, O, Dumnezeul meu. Cel care are această pecete sau semn al stării de fiu este cel care nu numai caută să facă voia Tatălui, dar şi află că a o face „nu este greu”, ci plăcut. 1 Ioan 5:3.

Spiritul înfierii sau pecetluirea ca fii, posesia primelor roade sau arvuna moştenirii viitoare, este deci una din cele mai avansate „mărturii” ale Spiritului — însăşi crema experienţelor creştine în viaţa prezentă. Înainte de a ajunge la acest stadiu al experienţei, noi trebuie să primim partea noastră de ungere prin intrarea în corpul uns al lui Cristos, Biserica, prin aceea că suntem concepuţi de Spiritul Adevărului spre sfinţirea spiritelor noastre, ca să cunoaştem şi să facem voia Domnului. Această experienţă vine după ce am fost însufleţiţi de Spirit pentru serviciul dreptăţii; este o dovadă, ca să spunem aşa, că am trecut din starea de embrion într-una în care Dumnezeu ne poate considera fii şi ne poate pecetlui în această calitate.

După cum toţi care cred ar trebui să caute să vină sub influenţa de ungere şi concepere a Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, a Spiritului Adevărului, tot aşa, toţi care au fost astfel concepuţi de Spirit la starea de fii ar trebui să caute să ajungă la acea poziţie a plinătăţii armoniei cu Tatăl pe care El o poate recunoaşte şi pecetlui. Şi după ce au ajuns la acea poziţie, toţi să aibă grijă să nu strice sau să nu întunece pecetea — să nu înăbuşe sau să nu stingă această comoară preţioasă — să nu schimbe acest spirit al iubirii şi bucuriei în Spiritul sfânt al părtăşiei şi comuniunii, într-un spirit de apăsare, întunecime, tristeţe. Efortul constant al tuturor celor care o primesc trebuie să fie spre a nu strica această pecete, ci a o păstra întotdeauna strălucitoare şi proaspătă.