STUDIUL XII

Diferite obligaţii ale Noii Creaturi -- „Toţi sunteţi una în Hristos Isus" -- Asocierea fără discriminare nu este implicată aici -- Bărbatul şi femeia în ordinea divină -- Poziţia de cap a bărbatului nu înseamnă tiranie -- Căsătoria Noii Creaţii -- Sfaturi pentru Noile Creaturi în diferitele condiţii ale unirii prin căsătorie -- În eventualitatea părăsirii -- Conştiinţa, proba finală -- Fameni, fecioare, celibat -- „Numai în Domnul" -- Responsabilităţi părinteşti

„Voi toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos. Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos." Gal. 3:27, 28.

Noua Creatură constă la început numai din voinţa nou-concepută, care are promisiunea unui corp nou, perfect, spiritual la înviere, dacă se va dovedi loială obligaţiilor sale prin legământ faţă de Domnul. Legea Iubirii o obligă mai întâi de toate faţă de Dumnezeu şi înseamnă supunere foarte sinceră faţă de voinţa divină în toate lucrurile. A doua obligaţie a sa este faţă de fraţii săi din Noua Creaţie, să le facă bine. A treia obligaţie a sa este să facă bine tuturor oamenilor după cum are ocazia şi după cum permit primele două obligaţii. Deşi Noua Creatură, noua voinţă, n-are propriul său corp prin care să lucreze şi să se pregătească, ea nu este fără corp, deoarece, ca succesor al voinţei cărnii şi al minţii naturale, ea se bucură, ca parte a bunurilor ei, de privilegiile şi obligaţiile corpului natural în care trebuie să locuiască temporar şi care este singurul mijloc prin care se poate manifesta.

Chiar dacă trupul uman ar fi perfect în toate amănuntele, noua voinţă ar avea dificultăţi în legătură cu folosirea lui, fiindcă este din pământ, pământesc. El este adaptat la ((486)) condiţiile pământeşti, iar ambiţiile şi dorinţele lui sunt pământeşti, oricât de curate şi nobile ar fi ele, în timp ce ambiţiile şi dorinţele voinţei noi sunt de inspiraţie cerească prin făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale mesajului divin. Exact acesta a fost cazul cu Domnul nostru Isus, al cărui corp a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi". El, cu toate acestea, conform legământului Său şi conform condiţiilor în care natura nouă a crescut şi a fost pregătită pentru corpul cel nou la înviere, a fost obligat să-Şi răstignească carnea -- să i se opună, s-o devoteze, s-o facă ascultătoare şi supusă voinţei Sale noi. Chiar şi gusturile, preferinţele şi dorinţele Sale naturale cuvenite trebuiau să fie sacrificate ori de câte ori veneau în conflict cu voinţa Tatălui, cu aranjamentul Tatălui, cu îndrumările Lui providenţiale, iar acestea includeau sacrificarea cărnii, chiar până la moarte, ca fiind necesară adoptării depline a Noii Creaturi şi glorificării Sale pe plan divin.

Membrii subordonaţi ai Noii Creaţii, Preoţimea Împărătească, având corpuri imperfecte, ale căror sacrificii n-ar fi acceptabile pentru Dumnezeu fiindcă sunt cu defecte, păcătoase, imperfecte, trebuie mai întâi de toate să fie îndreptăţiţi prin sacrificiul Domnului lor Isus. Prin meritul ispăşirii Sale, păcatele şi imperfecţiunile corpurilor lor muritoare sunt acoperite şi nu le mai sunt imputate, şi astfel într-un sens socotit corpurile lor devin acceptabile ca sacrificii. Apostolul declară despre această îndreptăţire, zicând: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu (în acoperirea păcatelor voastre prin credinţă în Cristos), să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă". Rom. 12:1.

Când a avut loc această jertfire a cărnii noastre socotită îndreptăţită, am fost concepuţi individual de Spirit ca să fim fii ai lui Dumnezeu -- fii pe planul spiritual, în loc de a fi pe plan uman. Atunci voinţa consacrată a fost acceptată şi şi-a început existenţa ca Nouă Creatură, care trebuie să prospere în măsura în care rămâne loială lui Dumnezeu şi legământului de a-şi sacrifica trupul muritor şi interesele lui. Trupul muritor astfel sacrificat şi socotit mort cu Cristos ((487)) trebuie să fie atât de „viu" sau însufleţit de noua voinţă (Noua Creatură), atât de controlat de ea, încât se spune că restul vieţii este în mod figurativ o viaţă a învierii. Despre Noua Creatură, noua voinţă, lucrând în şi prin aceste corpuri muritoare, se spune în mod figurativ că este înviată cu Cristos şi trăieşte pentru lucrurile de sus, le caută. Col. 3:1.

Apostolul se referă la această înnoire a vieţii sau înviere figurativă, în care voinţa nouă foloseşte corpul muritor în serviciul divin, zicând: „Şi dacă Duhul Celui care a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel care a înviat pe Hristos Isus dintre cei morţi va învia (însufleţi) şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său care locuieşte în voi" (Rom. 8:11). Ca atare, în măsura în care voinţa nouă câştigă astfel controlul corpului nostru muritor şi-l foloseşte în viaţa prezentă ca pe cel mai bun înlocuitor al corpului spiritual şi singurul pe care-l are, acesta nefiind primit înainte de înviere -- în aceeaşi măsură n-ar fi nepotrivit să considerăm corpul muritor al Noii Creaţii ca înlocuitor temporar al corpului spiritual aşteptat.

Dar toată această chestiune a socotirii este spirituală şi este înţeleasă şi apreciată numai de către cei concepuţi de Spirit, cărora li se permite astfel să vadă problema din punct de vedere divin. Din punctul de vedere al lumii toate acestea sunt neadevărate, ireale -- o „nebunie". Ei văd o diferenţă în scop, ambiţie şi conduită, dar nu ştiu cum s-o interpreteze. Ei sunt înclinaţi s-o considere o toană, sau o manie, sau o atitudine de „superioritate morală", sau o ipocrizie. Nu putem nega că după toate aparenţele există aceste diferite contrafaceri ale Noii Creaturi -- neghina, având o asemănare exterioară cu grâul, dar deosebindu-se în inimă. Noua Creatură nu trebuie să fie surprinsă sau dezamăgită că nu este înţeleasă de lume, ci să-şi amintească sfatul divin, că lumea nu ne cunoaşte întocmai cum nu L-a cunoscut nici pe Domnul nostru. Este o probă a fidelităţii noastre faţă de Dumnezeu faptul că mersul în urmele lui Isus va trebui să aducă dezapreciere din partea celor pe care-i iubim şi a căror apreciere este raţional s-o dorim. Faptul că prietenia şi aprecierea lumii înseamnă vrăjmăşie cu Dumnezeu şi ((488)) neloialitate faţă de legământul de consacrare, trebuie să rezolve problema pentru Noile Creaturi.

„Trebuie să fiu sincer faţă de Domnul meu
Care m-a cumpărat cu sângele Său."

Investigaţia noastră prezentă este în legătură cu modul cuvenit de conduită al acestor Noi Creaturi, al acestor voinţe noi care lucrează în şi prin aceste corpuri consacrate, care după trup au anumite relaţii cu alte fiinţe umane şi de aceea anumite responsabilităţi faţă de ele. Voinţa lui Dumnezeu este ca Noua Creatură să respecte aceste obligaţii ale cărnii sale muritoare în toate chestiunile de dreptate -- în onestie, în datorie, în responsabilităţile care în mod cuvenit îi revin cărnii sale muritoare. Prin urmare, în condiţiile prezente Noua Creatură nu poate face în toate lucrurile cum ar prefera, ci în anumite afaceri trebuie să fie guvernată de obligaţiile cărnii, deoarece porunca divină este: „Urmăriţi ce este bine înaintea tuturor oamenilor" şi: „Dacă cineva nu poartă de grijă de ai săi . . . a tăgăduit credinţa şi este mai rău decât un necredincios". Rom. 12:17; 1 Tim. 5:8.

În vederea acestor fapte, se va vedea imediat că voinţa nouă are o sarcină grea în faţa ei: (1) Să fie plăcută lui Dumnezeu în îndeplinirea sacrificării cărnii; (2) să discearnă clar care pofte şi cerinţe ale relaţiilor după carne să fie luate în considerare şi să fie îngăduite; (3) în ce măsură aceste cerinţe şi concesii pot fi acceptate în mod cuvenit fără a încălca şi anula legământul -- care este spre viaţă sau spre moarte -- „Căci dacă trăiţi potrivit firii păcătoase, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară (omorâţi) faptele trupului, veţi trăi" -- în cele din urmă veţi ajunge la perfecţiune la înviere. Aici se iscă altă dificultate. Carnea nu moare de bună voie: ea trebuie omorâtă de către voinţă, minte, Noua Creatură; şi astfel, aflând că trebuie făcute anumite îngăduinţe, potrivit voinţei lui Dumnezeu, carnea este foarte dispusă să profite de aceste îngăduinţe şi să pretindă nu doar îngăduinţă mai mare în privinţa „lucrurilor necesare", ci şi libertăţi şi drepturi în privinţa celor care nu ((489)) sunt obligatorii şi care ar sta în calea sacrificiului la care s-a angajat prin legământ.

Aceste străduinţe ale corpurilor noastre muritoare, uneori de a scuza păcatul alteori de a evita sacrificiul, cauzează Noii Creaturi nedumeriri frecvente şi nu arareori poticneli temporare, până când treptat află tot mai mult despre caracterul înşelător al cărnii sale şi despre slăbiciunile ei, şi creşte treptat în har şi în înţelepciunea care vine de sus, câştigând tot mai multă autoritate în ţinerea corpului „în stăpânire" -- în supunere faţă de mintea cea nouă (1 Cor. 9:27). Astfel, adesea prin experienţă amară, Noua Creatură învaţă să aprecieze declaraţia din Cuvântul Domnului, că inima naturală, voinţa cărnii, deşi este omorâtă şi nu mai are controlul în nici un sens, este „nespus de înşelătoare" şi uneori „deznădăjduit de rea", precum şi deznădăjduit de sârguincioasă în străduinţa ei de a înlătura conducerea voinţei noi şi astfel de a distruge Creatura Nouă -- cu scopul ca vechea creatură să fie reînsufleţită şi să umble conform cărnii şi nu conform Spiritului.

Asocierea nepotrivită nu este implicată aici

Domnul ne învaţă clar prin apostol că preferinţele şi favorurile Sale sunt la fel pentru toate Creaturile Noi -- conform zelului lor, conform iubirii lor faţă de El şi faţă de principiile reprezentate în El; iar condiţiile de sex, rasă, culoare etc. ale corpului muritor n-au nici o importanţă pentru El în judecarea poporului Său, în aprecierea lor şi în distribuirea răsplăţilor finale. Cunoscând felul cum priveşte Tatăl această problemă, întreaga Creaţie Nouă trebuie s-o privească similar, trebuie să aprecieze pe toate Creaturile Noi în Cristos Isus ca „fraţi", trebuie să aibă o afecţiune blândă faţă de toţi, trebuie să caute să servească pe toţi, nu trebuie să cunoască nici o părtinire printre fraţi, decât aceea pe care Însuşi Domnul a arătat-o -- prin aceea că a favorizat şi onorat pe cei care au arătat cea mai mare măsură de zel pentru cauza Sa. Dar toată această imparţialitate, această ((490)) ignorare a sexului, culorii, rasei etc. este pentru noi ca şi Creaturi Noi, şi numai parţial afectează corpurile noastre muritoare şi relaţia lor unele cu altele şi cu lumea. Ca atare, decenţa conduitei şi a relaţiilor între sexe trebuie să fie menţinută de către Noua Creaţie.

Aceştia trebuie să aibă într-adevăr o măsură mai mare de înţelepciune şi prudenţă decât lumea, fiindcă sunt concepuţi pentru spiritul unei minţi sănătoase. În consecinţă, ar trebui să-şi dea seama că în calitate de Nouă Creaţie, care caută să umble nu potrivit cărnii ci potrivit Spiritului, ar fi cuvenit ca ei să fie încă şi mai atenţi decât cei lumeşti, oamenii naturali, în privinţa slăbiciunii cărnii lor şi în privinţa cuviinţei anumitor limite de conduită potrivită, modestie, rezervă etc. între sexe. În măsura în care Noile Creaturi caută viaţa spirituală şi în măsura în care îşi dau seama că apetitul sexual se războieşte cu interesele Noii Creaţii, în aceeaşi măsură ar trebui să se străduiască, chiar mai mult decât lumea în general, să facă pentru picioarele lor cărări drepte şi să ridice bariere cât se poate de multe şi de mari între ei şi ispite.

Acelaşi argument se aplică şi la deosebirile rasiale. Există o legătură a Spiritului şi o unitate a Spiritului care este complet diferită de legătura şi unitatea în trup. Noi credem că interesele Noii Creaţii vor fi în general conservate prin menţinerea unei măsuri de separare în trup, din cauză că idealurile, gusturile, poftele, dispoziţiile etc. unei rase sunt din necesitate mai mult sau mai puţin în conflict cu idealurile etc. alteia; ca atare, cele câteva rase ale omenirii vor găsi că interesele spirituale ale Noilor Creaturi sunt cel mai bine păstrate printr-o măsură de separare. În această privinţă nu va exista nici o dificultate dacă se va vedea clar distincţia între Noile Creaturi şi trupurile de carne. După cum cuvintele apostolului, de la începutul acestui capitol, n-ar scuza convieţuirea fără discernământ a bărbaţilor cu femeile, pe motivul că ei sunt „toţi una", o frăţie în Cristos Isus, tot aşa ele n-ar trebui înţelese nici că implică amestec nepotrivit între diferitele rase. Ni se prezintă însă standardul aprecierii ((491)) şi legăturii spirituale, precum şi al obligaţiei faţă de toţi în chestiuni atât spirituale cât şi materiale.

Bărbatul şi femeia în ordinea divină

Apostolul declară că „Hristos este Capul oricărui bărbat, că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este Capul lui Hristos" (1 Cor. 11:3). Aceasta este învăţătura constantă a Scripturilor. După cum arată apostolul, intenţia divină a fost ca bărbatul să aibă calitatea de cap, ceea ce este indicat prin crearea întâi a bărbatului şi apoi a femeii, ca parte separată din el. Apostolul discută tocmai acest subiect şi cuvintele sale sunt: „Bărbatul . . . fiind imaginea şi slava lui Dumnezeu; dar femeia este slava bărbatului. Căci nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat; şi nu bărbatul a fost creat pentru femeie (să-i fie ajutor), ci femeia pentru bărbat (să-i fie ajutor). De aceea . . . femeia trebuie să aibă pe cap un semn al autorităţii asupra ei". 1 Cor. 11:7-12.

Se va observa că acesta nu este un argument cu privire la relaţia existentă prin contract între soţi şi soţii, ci unul mai larg, bazat pe relaţia între sexe potrivit cu ordinea creaţiei şi intenţiei divine. Nimic din ceea ce spune apostolul aici, sau din ceea ce poruncesc Scripturile în altă parte, nu dă nici o sugestie că bărbatul este stăpânul iar femeia este sclava lui, idee greşită care pare a fi susţinută uneori, dar, credem noi, niciodată de către cei care au „gândul lui Hristos". În prezent, în aranjamentul divin familia este unitatea, şi fiecare bărbat când ajunge la majorat are privilegiul să-şi întemeieze o familie, trebuind ca el se fie cap răspunzător şi reprezentant înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Poziţia de cap a bărbatului nu înseamnă tiranie

Faptul că această poziţie de cap nu implică tiranie este evident din cuvintele apostolului, că Cristos este Capul Bisericii, Capul bărbatului, şi din cuvintele lui în continuare, că Dumnezeu, Tatăl, este Capul lui Cristos. Noi nu găsim nici o tiranie nici în relaţia Fiului cu Biserica, nici în relaţia ((492)) Tatălui cu Fiul. Poziţia de cap însă implică o responsabilitate, o sarcină, o grijă, o prevedere. Astfel Tatăl ceresc a făcut pregătiri pentru Fiul, şi glorioase pregătiri au fost acestea. Este adevărat, ducerea la îndeplinire a planului divin a implicat suferinţă şi sacrificiu din partea Fiului, dar iubitorul Tată n-a făcut planul mai greu, mai sever decât a fost necesar pentru executarea scopului Său mare şi minunat, la care Fiul, acum înălţat mai presus de stăpâniri, de puteri şi de orice nume care este numit, este părtaş atât de onorabil. Fiul S-a bucurat în privilegiul pe care l-a avut de a Se jertfi şi a asculta de planul Tatălui, şi El Se bucură şi în gloriile în care a intrat şi în cele care vor veni. Astfel este şi calitatea de cap a Domnului Isus peste Biserică. Poziţia Sa de cap, departe de a însemna pentru noi tiranie, este sinonimă cu iubirea, grija şi ajutorarea faţă de toţi membrii Noii Creaţii. Tot aşa, poziţia de cap a soţului peste soţie şi copii înseamnă responsabilitate, grijă specială, ca unul care pregăteşte, prevede, aranjează, protejează, îndrumă, dă exemplu. O, dacă toţi taţii şi-ar vedea în mod cuvenit datoriile lor, responsabilităţile lor, privilegiile lor prin natură, prin aranjament divin; şi văzându-le să le folosească şi să nu abuzeze de ele!

Când citim în Geneza, ca parte din blestemul sau condamnarea asupra mamei Eva şi indirect asupra tuturor fiicelor ei, cuvintele: „Dorinţa ta se va ţine după soţul tău şi el va stăpâni (Cornilescu -- n. e.) peste tine", şi apoi vedem cum a fost exercitată această stăpânire pretutindeni în lume, găsim că în multe cazuri aceasta a fost o stăpânire tiranică, iar puterea minţii şi naturii bărbatului decăzut a fost adesea exercitată spre dauna soţiei şi copiilor în loc să fie spre mângâierea şi avantajul lor. Toţi bărbaţii şi toate femeile bune şi nobile trebuie să dezaprobe o astfel de stare de lucruri; şi nu putem presupune decât că un astfel de abuz de putere este respingător şi josnic în ochii Creatorului.

Abuzul de putere fizică şi mintală din partea unor soţi şi taţi a avut ca răspuns propria lor nefericire şi degradarea generală a omenirii; pentru că, deşi femeia este prin natură ((493)) înclinată să privească spre un cap şi să caute şi să asculte de ceea ce ea recunoaşte a fi o autoritate dreaptă („dorinţa după soţul ei"), totuşi abuzurile de conducere şi exemplele rele date unul altuia au deviat în măsură considerabilă ceea ce a fost şi încă mai este substratul dispoziţiei naturale a femeii. Obligată de necesitate să se apere împotriva cerinţelor iraţionale ale tiraniei şi egoismului, rezultatul general a fost demoralizator pentru toată omenirea, aşa încât deşi ordinea naturală şi scripturală este foarte general recunoscută, nici bărbaţii nici femeile în general nu ştiu cum să se adapteze la starea prezentă dezordonată şi dezorganizată a afacerilor sociale.

Ca urmare, găsim adesea bărbaţi decăzuţi zbătându-se după stăpânire şi poziţie de cap pentru care sunt cu totul incompetenţi, cu scopul de a o folosi abuziv în interese egoiste, în acelaşi timp nerecunoscând şi neapreciind autoritatea şi responsabilitatea lor cuvenită ca protectori ai familiei. Vedem femei, de asemenea degradate şi egoiste, înclinate nu numai să se revolte împotriva unei conduceri iraţionale şi necuvenite, ci chiar să conteste orice propunere, să se tocmească şi să se certe în privinţa ei; şi deşi nu pretind că întreţin familia, totuşi încearcă, direct sau indirect, să uzurpe autoritatea capului căminului, să preia şi să deţină controlul pungii şi familiei. Oriunde predomină aceste condiţii, fiind contrare intenţiei şi aranjamentului divin, ele produc mai curând sau mai târziu roade mai mult sau mai puţin amare -- oricât de înţelepte sau necesare ar părea ele la vremea respectivă. Roadele paşnice ale dreptăţii pot fi aşteptate numai prin urmarea ordinii divine naturale. S-ar putea argumenta că în starea de lucruri actuală necazul de genul acesta este inevitabil; că bărbatul egoist va trece peste limitele ordinii şi intenţiei divine, iar femeia egoistă va face la fel; că, prin urmare, pacea, ordinea şi binecuvântarea intenţionate pentru omul perfect nu pot fi realizate niciodată de către copiii lui decăzuţi şi că singurul remediu care se întrevede pentru necazul actual al familiei umane, venit ((494)) prin căderea lui Adam şi prin nesocotirea planului divin, este restabilirea. Cu aceasta noi suntem de acord şi ne alăturăm din inimă la rugăciunea Domnului: „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ".

Acum nu analizăm posibilitatea de a face ordine în dezordinea din omenire, ci aranjamentul cuvenit şi calea în viaţă pentru Noua Creaţie în legătură cu casa, familia etc. -- precum şi datoriile unuia faţă de altul ca soţi şi soţii, părinţi şi copii. Am putea, destul de cuvenit, să considerăm acest subiect sub titlul datoriile şi obligaţiile bărbaţilor şi femeilor creştine, dacă termenul creştin nu şi-ar fi pierdut mult din sensul lui iniţial, încât acum se înţelege că se referă la orice persoană care nu este nici evreu nici păgân. Strict vorbind, cuvântul creştin, care desemnează pe unul care crede în Isus din Nazaret şi-L urmează, este aplicabil numai la Noua Creaţie. Din cauză că abaterea este atât de obişnuită, atât de generală, noi ţinem atât de mult să-i distingem pe credincioşii cu adevărat consacraţi ca fiind Noua Creaţie.

Apostolul arată clar că legătura de căsătorie printre oameni este intenţionată sub aranjamentul divin să fie o imagine sau o ilustraţie a legăturii între Cristos şi Biserică, Mireasa Sa -- corpul Său. Limbajul este foarte explicit:

„Soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, ca Domnului, căci soţul este capul soţiei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi soţiile să fie supuse soţilor lor în toate. Soţilor, iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Sa această Biserică slăvită, fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără defect. Tot aşa sunt datori şi bărbaţii să-şi iubească soţiile, ca pe trupurile lor. Cine-şi iubeşte soţia se iubeşte pe sine însuşi. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul său, ci-l hrăneşte şi-l îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de soţia sa şi cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare; dar vorbesc ((495)) despre Hristos şi despre Biserică. Încolo, fiecare din voi să-şi iubească soţia ca pe sine şi soţia să se teamă de soţ". Efes. 5:22-33.

Faptul că unirile tipice sunt în general atât de imperfecte şi nesatisfăcătoare nu anulează ideea că s-a intenţionat ca mariajul să fie un tip, întocmai cum şi multe din sacrificiile israeliţilor au fost imperfecte şi nesatisfăcătoare, dar cu toate acestea constituie tipuri ale sacrificiului adevărat. Noua Creaţie trebuie să aprecieze cu mult mai mult căsătoria tipică, pământească şi datoriile şi responsabilităţile ei cuvenite, datorită aprecierii ei faţă de unirea antitipică între Cristos şi Biserica Sa. Considerat astfel, fiecare bărbat creştin găseşte cea mai mare exemplificare posibilă a datoriilor şi responsabilităţilor sale faţă de soţia sa în grija Domnului faţă de Biserică şi faţă de fiecare interes al ei, pământesc, spiritual, prezent şi viitor, până la sacrificarea vieţii Sale pentru ea. La fel soţia, apreciind datoriile şi responsabilităţile Bisericii faţă de Domnul, discerne un ideal mai înalt al datoriei şi relaţiei soţiei cu soţul ei, ca ajutor al lui. Dar nu trebuie să aşteptăm ca aceste relaţii deosebite şi aplicarea lor cuvenită să poată fi discernute clar decât de către cei care au mintea lui Cristos. Ca atare, deşi îndemnăm pe toţi care contractează legătura căsătoriei să realizeze cât pot de mult idealul divin, notăm totuşi că nimeni nu poate înţelege, aprecia şi aplica toate principiile şi idealurile legate de acest tip, decât cei care au fost concepuţi de Spirit -- Creaţia Nouă -- fiindcă numai aceştia au mintea lui Cristos.

Se poate spune că indivizii din rasa umană nefiind decăzuţi toţi în acelaşi grad, adeseori se întâmplă ca soţia să posede calităţi ale minţii şi inimii superioare celor ale soţului ei. Atunci se ridică întrebarea, n-ar trebui ca în asemenea împrejurări o astfel de soţie, înzestrată cu talente, judecată şi capacităţi superioare, să fie privită ca şi cap al familiei, iar soţul ca şi ajutor? Noi răspundem, nu. Ordinea divină ar fi desconsiderată în astfel de căsătorie, deoarece nici o femeie n-ar trebui să ia în căsătorie un bărbat mai ((496)) prejos decât ea în caracter şi talente -- unul spre care ea n-ar putea privi în mod cuvenit ca spre „capul" ei. Şi nici un bărbat n-ar trebui să ia în căsătorie pe o femeie superioară lui. N-ar trebui nici ca unul care a devenit Nouă Creatură în Cristos Isus să se înjuge la un jug nepotrivit cu unul care este încă din pământ, pământesc -- nu contează cât de nobilă şi onorabilă ar putea fi persoana. Că Noua Creatură trebuie să se căsătorească „numai în Domnul" este un sfat care n-ar trebui ignorat, şi nesocotirea lui a adus dificultăţi grave multora din poporul Domnului.

Căsătoria Noilor Creaturi

Totuşi, odată ce legătura de căsătorie s-a încheiat, este prea târziu pentru regrete, şi pentru copilul lui Dumnezeu nu rămâne decât să-şi ducă la îndeplinire legământul de căsătorie fără rezerve, în literă şi spirit, în măsura capacităţii lui sau a ei. Dacă amândoi sunt Creaturi Noi şi căsătoria este potrivită, n-ar trebui să fie nici o dificultate pentru nici una din părţi în a decide asupra aranjamentelor şi reglementărilor cuvenite ale casei: totuşi, trebuie să fie luată cu grijă în considerare şi compatibilitatea dispoziţiei naturale şi a gusturilor. Adevăratul soţ creştin, având mintea lui Cristos, îşi va iubi soţia, îşi va aminti că s-a angajat prin legământ s-o iubească, să aibă grijă de ea, s-o aprovizioneze nu numai în privinţa necesităţilor fizice, ci şi a hrănirii inimii şi a sentimentelor. Un astfel de soţ nu va simţi că s-a achitat de datorie prin asigurarea ei doar cu necesităţile şi confortul de hrană, îmbrăcăminte şi adăpost, ci îşi va da seama că are obligaţia faţă de soţie să ia în considerare şi interesele ei mintale, morale şi spirituale. El nu va fi satisfăcut ca timpul ei să fie absorbit cu totul de datoriile şi grijile familiei, ci, în măsura capacităţii, va căuta şi cultivarea minţii ei, a inimii ei -- folosindu-şi calitatea de cap al familiei ca să-i aranjeze în aşa fel afacerile încât ea să aibă timp rezonabil pentru părtăşie spirituală şi studiere a Adevărului. Astfel de soţ nu va uita că în carnea sa ((497)) muritoare, ca şi în a restului familiei umane, egoismul este mai mult sau mai puţin înrădăcinat şi ca Nouă Creatură el va fi atent ca această dispoziţie să nu le producă greutăţi sau daune altora -- în special soţiei şi copiilor săi, care sunt carne din carnea sa şi os din oasele sale.

Poziţia de cap în familie, astfel exercitată în promovarea binelui celor care sunt în grija sa pentru îndrumare, sfătuire etc., precum şi pentru asigurarea cu lucrurile necesare, va fi departe de a fi tiranie. Spiritul iubirii într-un astfel de soţ nu va ignora nici ceea ce-i place şi ceea ce nu-i place soţiei sale şi nici sfatul dat de ea în modul cuvenit. El va recunoaşte că în timp ce Adam cel perfect a posedat toate însuşirile bărbăţiei, separarea Evei a implicat şi separarea unora din aceste însuşiri: el va recunoaşte de asemenea că deşi puterea minţii şi corpului rămâne prin aranjament divin la bărbat şi-l face cap al familiei, cu toate acestea, există însuşiri posedate în mod special de femeie. Smerenia, care aparţine spiritului iubirii, îl va împiedica să fie orb faţă de însuşirile vrednice de stimă pe care Creatorul le-a destinat femeii şi va recunoaşte că însuşirile inimii şi minţii sale trebuie să fie suplimentate de celelate însuşiri care prin natură există îndeosebi la femeie. Ca atare, în măsura în care are „spiritul chibzuinţei", va dori ajutorul soţiei sale, cooperarea ei, opiniile ei, compătimirea ei, iubirea ei, şi le va aprecia mult.

Aceasta însă nu înseamnă că a căuta sfatul soţiei înseamnă ascultare de opiniile ei în toate cazurile: rămâne pentru soţ să cântărească, să analizeze, să cumpănească, să hotărască -- dând sentimentelor soţiei sale o interpretare cuvenită, raţională, binevoitoare. Responsabilitatea de cap este asupra soţului şi el nu trebuie s-o evite. Ea este, prin obligaţie divină, parte din administrarea lui, pentru care va fi chemat în cele din urmă să dea socoteală.

La fel soţia, care este Creatură Nouă şi care s-a căsătorit „în Domnul", şi care, după ce a exercitat puterea de judecată cuvenită, a făcut o căsătorie bună, n-ar prea trebui să aibă dificultate în a recunoaşte datoriile, responsabilităţile şi ((498)) privilegiile poziţiei ei după trup. „Soţia să se teamă de soţ", spune apostolul. Ea nu trebuie să aştepte de la alţii din afară să-i atragă atenţia că este deficitară în privinţa respectului ei ca soţie faţă de soţ, nici să aştepte ca soţul să-i indice faptul că el crede că nu-l tratează cu respectul cuvenit lui conform legământului de căsătorie şi conform descrierii scripturale a datoriilor unei soţii. Dimpotrivă, privind în jurul ei să vadă care-i sunt responsabilităţile şi datoriile de soţie, să caute să-şi respecte soţul şi să-şi dea seama că sensul angajamentului său de căsătorie conform Scripturilor înseamnă tocmai acest lucru -- indiferent ce ar putea însemna acesta conform lumii şi diferitelor concepţii omeneşti. Respectul faţă de soţ înseamnă mult şi intră de fapt în toate afacerile vieţii, atingând şi influenţând fiecare faptă, cuvânt şi gând în privinţa casei şi intereselor ei.

Apostolul Petru atrage atenţia asupra acestei probleme într-un limbaj cumva similar, zicând: „Soţiilor, fiţi supuse şi voi soţilor voştri . . . în frumuseţea nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Căci aşa se împodobeau odinioară sfintele femei care nădăjduiau în Dumnezeu, fiind supuse soţilor lor, ca Sara, care asculta pe Avraam şi-l numea domnul ei" (1 Pet. 3:1-6). După cum bărbatul care-şi cinsteşte soţia se cinsteşte pe el însuşi, tot aşa femeia care-şi respectă soţul se onorează pe ea însăşi. Dar acest respect faţă de soţ, ca domn, stăpân sau cap al casei, nu înseamnă robie, deoarece Biserica nu ocupă o poziţie slugarnică faţă de Domnul, nici n-are o frică slugarnică, ci un respect din iubire, din devotament -- şi acesta este exemplul.

Acest respect faţă de soţ nu înseamnă că soţia nu trebuie să-şi folosească judecata şi nu poate aduce la cunoştinţa soţului încercări sau greutăţi sau poveri prea grele pentru ea etc., dar prezentarea opiniilor, speranţelor şi dorinţelor ei nu trebuie să fie sub formă poruncitoare, ci în mod respectuos, care să-i recunoască poziţia de cap a soţului şi să caute să fie fericită şi mulţumită cu deciziile lui după ce i-a prezentat gândurile asupra unor subiecte de interes ((499)) reciproc. Ea trebuie să caute să fie atât de plină de consideraţie, atât de înţeleaptă în administrarea afacerilor casei pe care i le-ar încredinţa soţul, încât să-i câştige tot mai mult încrederea şi să fie tot mai capabilă să îndeplinească datoriile importante ale unui ajutor în casă, fie că ele sunt mici, fie că sunt mari. Gândul că este un ajutor pentru soţ şi dorinţa de aprobare din partea lui se va vedea că este în armonie strictă cu sugestia apostolului în privinţa atitudinii cuvenite a Bisericii faţă de Domnul, în credincioşie şi în dorinţa de a-I avea aprobarea. Dar după cum pentru Biserică ar fi o nelegiuire să ignore Capul, pe Domnul, în oricare măsură în legătură cu lucrarea şi cu interesele ei, tot aşa soţia ar trebui să simtă că ar fi o nelegiuire şi o încălcare a legământului ei dacă ar încerca să reglementeze casa pământească şi în vreo măsură să-l ignore pe acela pe care s-a angajat să-l respecte ca şi cap al familiei.

În cazul Noilor Creaturi care nu formează o pereche potrivită -- unde soţia este în mod evident superioară -- există pericolul dificultăţii în aranjarea afacerilor. Dacă soţia are judecată mai bună în privinţa conducerii casei, în privinţa cheltuirii banilor, în privinţa educării copiilor etc., ea nu are ca atare libertatea să-şi asume poziţia de cap al familiei, să-i poruncească soţului şi să-l îndrume ca şi cum el ar fi unul dintre copiii ei sau un servitor. Astfel de încălcare a aranjamentului divin va produce desigur dezavantaj spiritual, dacă nu financiar şi material, nu numai pentru bărbat, ci şi pentru femeie.

În asemenea condiţii bărbatul şi-ar pierde treptat puţina bărbăţie pe care o posedă, ar ceda treptat totul în mâna soţiei şi ar deveni numai unealta ei, robul ei, care să se îngrijească de trai şi să-i împlinească poruncile. Astfel de stare n-ar fi avantajoasă pentru soţ ca Nouă Creatură; astfel de degradare a cărnii lui ar reacţiona desigur nefavorabil asupra lui, l-ar despiritualiza şi i-ar împiedica creşterea în har, în cunoştinţă şi în serviciul Adevărului. Şi asupra soţiei efectul s-ar dovedi dăunător în măsura în care s-ar urma ((500)) calea greşită -- mult sau puţin. Dacă ar fi un caz extrem -- când soţul ar lăsa responsabilităţile lui să cadă asupra ei, sau când ea le-ar prelua treptat din mâinile lui -- soţia ar simţi greutatea acestora pe lângă datoriile ei de mamă; şi în încercarea ei de a fi atât soţ cât şi soţie, atât tată cât şi mamă, în mod sigur ea ar deveni mai mult sau mai puţin „femeie de afaceri", ar fi mai mult sau mai puţin încrezută şi conştientă de sine. Prietenii ei ar putea să-i admire tăria de caracter pe care o manifestă şi ar putea să considere că direcţia în care merge este inevitabilă -- ar putea chiar s-o încurajeze şi s-o susţină ca pe un exemplu lăudabil de femeie hotărâtă, dar nici unul din ei n-ar iubi-o cum ar fi iubit-o dacă s-ar fi dezvoltat pe linia adevăratei femei şi adevăratei soţii. Mai mult, însuşirile cărnii cultivate printr-un astfel de curs ar reacţiona nefavorabil asupra ei ca Nouă Creatură în Cristos, şi, fără să-şi dea seama, ar deveni mai puţin spirituală şi mai conştientă de sine în lucruri care aparţin de Biserică.

Calea cuvenită de urmat în asemenea caz de căsătorie nepotrivită între Creaturile Noi este ca soţul să-şi spună: Mi-am luat o soţie contra aranjamentului divin. Mi-am expus astfel fericirea casei unui mare risc. Singura mea cale este acum să mă străduiesc după cele mai bune capacităţi pe care le am să mă ridic la idealul meu cel mai înalt de soţ adevărat -- să mă modelez cât pot de mult după exemplul Domnului. Voi avea nevoie să fiu cu atât mai atent, cu fiecare cuvânt şi faptă a mea -- să caut cu atât mai serios înţelepciunea care vine de sus, ca să pot îndeplini mai bine datoriile de cap al acestei case, pentru care îmi dau seama că nu sunt calificat din punct de vedere natural.

Soţia în astfel de caz trebuie să-şi spună: Am neglijat reglementarea divină şi m-am căsătorit nepotrivit, încât nu pot să-mi respect soţul, ci instinctiv îmi dau seama că-i sunt superioară în înzestrarea naturală. Trebuie s-o scot la capăt cum pot mai bine. Trebuie să-mi fac partea cu credincioşie; şi în măsura în care-l găsesc pe soţul meu deficitar, voi căuta să folosesc tact şi să mă rog pentru înţelepciune de sus ca să ştiu cum să-l ajut, să-l ridic, să fac din el un om nobil şi să-i ((501)) măresc pe cât posibil capacitatea, pentru a-mi creşte astfel iubirea şi respectul faţă de el. Chiar aceasta este datoria mea sub legământul de căsătorie -- ea va fi făcută cu credincioşie ca pentru Domnul. În privinţa slăbiciunilor şi judecăţii lui slabe, nu numai că le voi ascunde de cei din afară, dar pe cât posibil le voi ascunde şi de mine; şi menţionându-le în faţa soţului meu voi căuta să evit a face vreo referire la capacităţile mele superioare sau a le etala. Voi aştepta ca la timpul cuvenit eşecurile lui să-i recomande judecata mea mai bună, pe care însă eu n-o voi forţa asupra lui şi nu voi insista asupra ei, ci doar o voi spune într-o manieră blândă, potrivită pentru un ajutor. Aşteptarea mea este că nu mult va trece până ce el îmi va căuta sfatul şi-i va da tot mai multă greutate în toate afacerile vieţii lui, şi astfel vom putea creşte împreună zi de zi şi an de an în armonie cu modelul divin al relaţiei dintre Cristos şi Biserică. Eu voi fi binecuvântată ca soţie în cultivarea smereniei şi supunerii la aranjamentul divin: soţul meu va fi binecuvântat prin influenţele înălţătoare pe care eu voi putea să i le aduc, şi astfel căsătoria nepotrivită care la început părea atât de dezavantajoasă va putea avea ca rezultat, prin harul Domnului -- urmând instrucţiunile Domnului -- aducerea amândurora mai aproape de standardul divin aşa cum este prezentat de apostol.

Un caz diferit de cel arătat mai sus poate fi sugerat ca posibil, şi anume, că două Creaturi Noi, bine potrivite după trup, ar putea să devină nepotrivite după ani de părtăşie şi ajutorare. Astfel de concluzie la astfel de început favorabil ar implica faptul că unul sau celălalt şi-a pierdut spiritul sfânt al iubirii -- dacă nu cu totul cel puţin în măsură foarte mare; că unul sau celălalt a neglijat porunca apostolică şi toată reglementarea divină a datoriilor soţilor faţă de soţii şi a soţiilor faţă de soţi. Dacă greşeala este a soţului şi acesta ar înceta să se îngrijească de soţie, ar înceta s-o aprecieze, şi, dimpotrivă, ar părăsi-o în inimă sau în afecţiune, sau în realitate, ar implica faptul că el s-a depărtat grav de Domnul, de conducerea Spiritului Său şi de „înţelepciunea care vine ((502)) de sus", care este „mai întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune". În asemenea împrejurări n-am putea considera că un atare este aprobat de Domnul ca „biruitor" până după reformare.

Sau dificultatea ar putea fi cu soţia. Ea ar putea deveni încrezută, mândră, îndărătnică şi treptat şi-ar pierde respectul faţă de soţ -- ar putea chiar să-l prezinte într-o lumină falsă şi să-l părăsească spunând tot felul de lucruri rele despre el pe nedrept. O astfel de stare de lucruri ar indica o stare a inimii foarte greşită, foarte departe de cea învăţată de Cuvânt şi desigur ar implica degenerare spirituală, nu contează în ce grad ar putea fi menţinută o formă de evlavie pe dinafară. Una ca aceasta ar fi desigur într-o stare slabă ca să apară înaintea Mirelui Ceresc cu vreo speranţă de a-I avea aprobarea; căci un astfel de curs faţă de mirele pământesc ar semnifica desigur o apreciere slabă a datoriilor Bisericii faţă de Domnul ei. Dacă ar fi necredincioasă faţă de soţul pământesc pe care îl vede, aceasta ar dovedi şi ar implica necredincioşie faţă de Mirele Ceresc nevăzut.

Legătura pământească de soţ sau soţie între o Creatură Nouă şi unul care nu-i Creatură Nouă, este pentru unii o problemă de mare nedumerire, şi mulţi sunt în această stare. Chiar dacă cei doi se potrivesc bine după trup problema este destul de dificilă; dar când nu se potrivesc nici fizic nici spiritual, dificultăţile se înmulţesc. Dacă soţul este din Noua Creaţie iar soţia are spiritul lumii, religia lui adevărată şi „spiritul chibzuinţei" pe care aceasta i-l dă treptat în toate subiectele, precum şi moderaţia pe care i-o insuflă în toate afacerile, ar trebui să-l ridice tot mai mult în stima soţiei sale lumeşti, dacă ea are prin natura sa un caracter nobil şi o dispoziţie prietenoasă. Tratamentul lui plin de consideraţie, libertatea deplină de conştiinţă pe care el ar fi dispus să i-o acorde, precum şi propria sa devotare faţă de principiu, toate vor tinde să facă o astfel de căsătorie fericită, în afară de faptul că soţul n-ar avea în soţia sa acea părtăşie spirituală pe care el ca Nouă ((503)) Creatură trebuie s-o aprecieze mai mult decât oricare alte părtăşii. Dar rugăciunile sale pentru o femeie atât de nobilă, exemplul său şi prezentarea atentă a Adevărului, după toate probabilităţile vor câştiga pe o astfel de femeie pentru Domnul şi vor face din ea un ajutor atât spiritual cât şi natural. Astfel, răbdarea şi credincioşia lui faţă de obligaţiile conjugale i-ar putea aduce o mare recompensă, în timp ce credincioşia ei faţă de principiu i-ar aduce şi aceasta binecuvântare şi fericire în viaţă.

Dacă soţia ar fi un membru al Noii Creaţii iar soţul ar avea spiritul lumii şi ei s-ar potrivi, problema ar fi tot aşa, relativ uşor de rezolvat. Soţul cu o minte nobilă, chiar dacă ar fi lumesc, va recunoaşte conştiinţa soţiei sale în exercitarea moderată a ei; iar dorinţa lui de a se îngriji de oportunităţile ei mintale, morale şi spirituale, care ar fi datoria lui de soţ, i-ar da tot ce şi-ar putea dori ca soţie, cu excepţia dorinţei de a avea părtăşia spirituală a soţului ei. În privinţa unui astfel de bărbat nobil cum discutăm aici, credincioşia soţiei lui faţă de Domnul şi faţă de el în toate datoriile vieţii ar putea fi binecuvântată în cele din urmă, determinând consacrarea soţului faţă de Domnul. Soţia ar putea să aibă dorinţe şi ambiţii bune în privinţa problemelor pământeşti sau chiar religioase pe care soţul să nu le poată aprecia, oricât de nobil ar fi el ca om natural. În astfel de caz, ea ar trebui să se gândească la sfatul Domnului pentru poporul Său, să fie moderaţi în toate lucrurile; ea ar trebui să se gândească la liberalismul soţului ei, şi în timp ce n-ar compromite nici o chestiune de conştiinţă sau de principiu, ea n-ar trebui să uite că printre datoriile ei de soţie, recunoscute de Domnul, este una care-i cere să acorde soţului o măsură de tovărăşie. Aceasta ar putea, în mod cuvenit, s-o împiedice de a freceventa unele dintre adunările Bisericii; dar ea să fie atentă ca nu cumva în dorinţa de a-i fi plăcută soţului să-şi calce conştiinţa şi să-şi neglijeze responsabilităţile şi supunerea faţă de Domnul, Mirele ei Ceresc. Ea trebuie să-şi amintească porunca Lui, de a nu uita strângerea noastră laolaltă. Tot ceea ce îndemnăm noi aici este ca ea să practice moderaţia, ((504)) consideraţia faţă de soţul ei etc., aşa încât să-şi poată împărţi timpul cu el într-o anumită măsură, acordându-i o parte rezonabilă a tovărăşiei ei.

Acolo unde sunt doi înjugaţi inegal -- unul necredincios iar celălalt Creatură Nouă -- şi unde, pe lângă aceasta, ei sunt nepotriviţi după trup, aşa încât soţia este cea superioară iar soţul cel inferior din punct de vedere intelectual etc. -- cazul este mult mai complicat şi cere mai multă înţelepciune şi har din partea celui credincios. Apostolul îi sfătuieşte în mod special pe aceştia care sunt în astfel de situaţie, zicând: „Dacă o femeie are un soţ necredincios şi el voieşte să trăiască înainte cu ea, să nu se despartă de soţul ei . . . Dacă cel necredincios se desparte să se despartă; în împrejurarea aceasta, fratele sau sora nu sunt legaţi; Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace. Căci ce ştii tu, soţie, dacă îţi vei mântui soţul? Sau ce ştii tu, soţule, dacă îţi vei mântui soţia?" 1 Cor. 7:13-16.

Punctul clarificat în privinţa datoriei celui credincios este că el îşi va face datoria şi va căuta pe orice cale onorabilă, cuvenită, să păstreze pacea casei şi binele ei general, creând atât de puţine puncte de dispută cât îi permit devotamentul său cuvenit faţă de principiu şi conştiinţa sa. Dacă există pricină reală de despărţire, credinciosul trebuie să fie atent ca pricina să nu fie el. Spiritul lui Cristos din el trebuie să-l facă mai blând, mai smerit, mai împăciuitor, mai prudent, mai înţelept, mai îndelung răbdător, mai răbdător, mai iubitor şi mai amabil cu fiecare zi. Toate acestea însă nu vor satisface în fiecare caz cerinţele situaţiei. Uneori cel necredincios este stăpânit de o dispoziţie naturală atât de josnică şi o manifestă într-o astfel de măsură încât devine cu totul irascibil; şi după cum purtarea îndurătoare a lui Dumnezeu faţă de faraon n-a făcut decât să tindă a-i împietri inima, tot aşa Spiritul lui Dumnezeu în copiii Săi, strălucind după cea mai bună capacitate a lor în toate darurile şi roadele Spiritului, poate fi uneori întâmpinat numai cu acea ură pe care o are întunericul faţă de lumină, şi la care Domnul nostru S-a referit zicând: „Întunericul urăşte lumina pentru că este mustrat de ea" ((505)) (Ioan 3:19, 20). În astfel de cazuri poate urma despărţirea, după cum arată apostolul, însoţită sau nu de un act de divorţ din partea curţilor de justiţie pământeşti. În orice caz, Noua Creatură nu este liberă să se recăsătorească decât dacă se pronunţă divorţul, iar acesta pe singurul motiv menţionat de Domnul nostru -- necredincioşie adulteră a celuilalt. Mat. 19:9.

În textul citat mai sus, apostolul declară: „Dacă cel necredincios se desparte, să se despartă"; dar acestea nu trebuie înţelese a însemna că părăsirea unuia dintre soţi i-ar da soţului sau soţiei libertatea de a se recăsători cu altul: ea arată doar că o astfel de părăsire trebuie privită de către cel credincios ca una din împrejurările vieţii permise de providenţa divină, pe care Dumnezeu o poate conduce din abundenţă pentru binele lui -- şi acceptând-o astfel, să se aştepte la ocazii corespunzătoare de folosire a lui în serviciul Domnului. Deşi apostolul arată în mod foarte deosebit că nu cel credincios trebuie să fie acela care părăseşte, noi credem că tribunalele umane au înţeles şi au interpretat înţelept în privinţa deciziei că există un astfel de lucru ca „părăsire constructivă" -- adică, unul dintre soţi îşi poate părăsi partenerul de viaţă în toate, fără a se despărţi în mod absolut. Soţia necredincioasă ar putea exercita, şi în unele cazuri a exercitat, atât de multe acte mărunte de tiranie în casă încât să-i distrugă toate însuşirile de casă, s-o facă un adevărat purgatoriu, distrugând literatura religioasă a soţului şi străduindu-se să-l împiedice să citească, să studieze sau să gândească, prin agitaţia stârnită intenţionat printre copii, influenţaţi de ea să nesocotească cuvântul şi sfatul tatălui lor şi să-l trateze înjositor.

O astfel de femeie nu şi-ar părăsi soţul în realitate, dar cu un spirit josnic ar prefera să-l utilizeze ca sclavul ei -- ca prin energia lui ea să se poată bucura de comodităţile vieţii. Legile umane au interpretat că un astfel de procedeu este părăsire -- părăsire a legământului, a obligaţiilor de căsătorie şi a datoriilor potrivite şi raţionale ale vieţii. O astfel de persoană împiedică şi dăunează în loc să fie ajutor. În asemenea caz, noi credem că un soţ este cu totul ((506)) îndreptăţit să se considere părăsit, şi să se mute într-o casă separată unde să ia pe aceia dintre copii care n-au fost cu totul otrăviţi de calea greşită a mamei. Obligaţiile sale faţă de o astfel de soţie au fost deja încheiate prin calea ei: ea este cea care a părăsit şi a rupt contractul de căsătorie, şi în retragerea sprijinului său, el doar consimte la ceea ce calea ei cere. Însă dacă ea se căieşte cândva, el trebuie să fie generos peste măsură, iertând-o şi restabilind pe bază cuvenită aranjamentul familiei. Nimic din acest sfat să nu fie înţeles că ar cultiva nerăbdarea sau dispoziţia de a se simţi ofensat şi lezat. Iubirea cere să se suporte orice tratament suportabil; şi dacă s-a răspuns cu rău la rău, în cuvânt sau faptă, greşeala să fie considerată ca fiind compensată şi trecută cu vederea.

În alte cazuri părăsirea poate fi din partea soţului necredincios. Josnicia depravării lui l-ar putea face un tiran brutal, indiferent faţă de sănătatea şi fericirea soţiei lui şi în special ostil faţă de vederile ei religioase. După cum am arătat deja, cel credincios trebuie să caute şi să ajungă la harul spiritului iubirii care i-ar face posibil să îndure practic „totul" şi să aibă folos din aceasta -- să crească în har în astfel de condiţii, cultivând Spiritul Domnului şi diferitele lui haruri. Dar în toate există o limită şi peste acea limită n-ar fi cuvenit să se treacă. Peste acea limită influenţa asupra tovarăşului nedrept ar fi dăunătoare în loc să fie folositoare. Fiecare trebuie să decidă pentru sine care este limita cuvenită a supunerii în astfel de lucruri. Propria lui conştiinţă trebuie să decidă, după ce acea conştiinţă a fost educată atât prin litera cât prin spiritul Cuvântului divin. Pe măsură ce se ajunge la creştere în har, încercările pot deveni cu atât mai severe, dar cu atât mai mare trebuie să fie şi capacitatea de îndurare cu smerenie şi cu atât mai mare măsura de „spirit al chibzuinţei" prin care să se decidă când s-a ajuns la punctul severităţii şi daunei insuportabile. Harul de sus este necesar, este făgăduit şi ar trebui căutat cu sârguinţă în asemenea condiţii. Iac. 1:5.

((507))

Există soţi josnici, brutali, care n-au o idee corectă nici despre datoriile soţului, nici despre libertăţile cuvenite ale soţiei -- singura lor concepţie despre o soţie fiind aceea că este sclavă de corvoadă, mai bună decât una pe care ar plăti-o, sau că este o înlocuitoare ieftină a unei prostituate. Astfel de tratament ar fi părăsire din partea soţului, şi legea lui Dumnezeu corect interpretată, aşa cum este expusă aici de către apostol, noi credem că este în acord deplin cu legile umane care spun că pentru un astfel de bărbat este nepotrivit numele de soţ -- că, dacă el cu adevărat şi cu bună ştiinţă a făcut vreodată un contract de căsătorie cu soţia sa, în mod categoric şi hotărât el l-a rupt şi prin astfel de tratament a dovedit foarte convingător acest lucru. O soţie în astfel de circumstanţe este liberă să se considere părăsită şi să-şi creeze condiţii cât poate ea de bune, dar, datorită acestui fapt, ei nu-i este permis nici prin legile umane nici prin legile divine să se recăsătorească. În astfel de caz, ea trebuie să caute spre Domnul, fie să-i îmblânzească situaţia, fie, poate, să-i deschidă o cale de scăpare din ea. Ea ar trebui să ia în considerare vârsta copiilor şi ce prevedere s-ar putea face pentru ei şi pentru ea, şi cu rugăciune şi grijă ar trebui să cântărească circumstanţele înainte de a face pasul. Dar dacă situaţia este suportabilă, să rămână, cum zice apostolul, şi să spere că arătând spiritul smereniei, blândeţii, răbdării, iubirii, ea va putea recâştiga inima soţului ei şi poate îl va câştiga şi pentru Domnul.

Ne-am ocupat pe larg de acest subiect, dându-ne seama dintr-o bogată corespondenţă particulară că foarte mulţi dintre cei mai credincioşi copii ai Domnului trăiesc într-un cuptor de suferinţe. Sub condiţiile chemării Noii Creaţii nimeni să nu se aştepte ca viaţa prezentă să fie un vis lin şi plăcut de fericire pământească, deoarece Domnul nostru în mod special a spus despre aceştia: „Omul va avea ca vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui" (Mat. 10:36). Ei nu trebuie să fie surprinşi că sunt chemaţi să suporte mult pentru Adevăr şi astfel să-I dovedească Domnului credincioşia faţă de El şi faţă de Cuvântul Lui, dispoziţia lor de a suporta toate ((508)) încercările înfocate pe care El vede potrivit ca ei să le aibă pentru dezvoltarea harurilor Spiritului. Ei să-şi dea seama de asemenea că nu trebuie să-şi aleagă felul încercărilor arzătoare care-i vor dezvolta, îi vor pregăti şi-i vor face potriviţi pentru Împărăţie, ci trebuie să lase totul în mâinile Domnului. Este însă datoria noastră să arătăm tuturor acestora care suferă că, după încercare şi dezvoltare rezonabilă, trebuie să fie atenţi la eliberarea divină şi la deschiderea căii de scăpare din lucrurile prea greu de suportat. Aceasta este în armonie cu îndemnul şi exemplul Domnului nostru: „Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta". Mat. 10:23; 2:13; 4:12; 12:15.

Conştiinţa, proba finală

În legătură cu aceste lucruri ne-am referit la conştiinţă şi ar fi potrivit să atragem aici atenţia asupra a ceea ce înţelegem noi prin acest termen. Înţelegem convingerea în legătură cu ceea ce este corect, ceea ce este datorie. La omul perfect, conştiinţa ar fi un îndrumător absolut şi el ar cunoaşte din instinct ce este corect şi datorie; dar cei şase mii de ani de decădere au adus rasa noastră într-o stare în care conştiinţa desigur nu este în ordine -- este stricată prin vederi greşite. Baza conştiinţei creştine este credinţa în Dumnezeu şi acceptarea că voinţa Lui este absolut corectă, precum şi recunoaşterea obligaţiei noastre cuvenite de a fi în toate amănuntele şi cu sinceritate supuşi voinţei divine. Prin urmare, conştiinţa are nevoie doar de educaţia pe care i-o oferă Cuvântul lui Dumnezeu, şi pentru acest motiv Noua Creatură dezvoltată trebuie să aibă „spiritul chibzuinţei" -- convingerea lui cu privire la ceea ce este corect şi ceea ce este greşit lărgindu-se şi clarificându-se pe măsura creşterii în har, în cunoştinţă şi în spiritul iubirii. A asculta de conştiinţă înseamnă a face ceea ce crede că vrea Domnul de la el; şi nu trebuie să sară la o concluzie în această chestiune, ci să cântărească atent mărturia Cuvântului divin şi să decidă în consecinţă. Sunt oameni care permit fricii şi servilismului să le domine conştiinţa şi să-i vicieze însuşirea de monitor adevărat. O cale cuvenită pentru poporul ((509)) Domnului este să-şi îndrume conştiinţa -- adică, să-şi îndrume convingerile cu privire la ceea ce este corect şi ceea ce este greşit după Regula de Aur şi după toată informaţia colaterală pe care i-o oferă Scripturile.

Fameni, fecioare, celibat

Printre problemele care fără îndoială dau considerabilă nedumerire Noii Creaţii sunt şi cele de sexologie, şi de aceea nu ar trebui să fie ignorate aici. Cei concepuţi de Spirit la bucurii şi binecuvântări spirituale, la părtăşie şi comuniune, îşi dau seama instinctiv că relaţia trupească sau carnală nu este înălţătoare spiritual, ci tendinţa ei este mai degrabă în direcţie opusă. Este bine ca toţi aceia necăsătoriţi dintre consacraţii Domnului să cântărească bine acest subiect înainte de a intra sub legătura căsătoriei şi a-i prelua responsabilităţile. Se pare că Domnul S-a referit aprobator la starea de celibat când a spus: „Sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni care au fost făcuţi fameni de oameni; şi sunt fameni care singuri s-au făcut (figurativ) fameni pentru Împărăţia cerurilor" (Mat. 19:12). Adică, unii prin exercitarea voinţei, după ce s-au consacrat Domnului, s-au hotărât să nu se căsătorească, ci să-şi păstreze fecioria trăind o viaţă de celibat. Însuşi Domnul a fost unul dintre aceştia şi El este desigur cel mai nobil exemplu al nostru, noi trebuind să urmăm în toţi paşii Lui cât se poate de aproape. Apostolul supune această chestiune atenţiei noastre zicând:

„Cât despre fecioare (atât bărbaţi cât şi femei) nu am o poruncă din partea Domnului, dar îmi dau o părere, ca unul care am primit de la Domnul harul să fiu vrednic de crezare. Iată deci ce gândesc eu că este bine, având în vedere strâmtorarea de acum (adică, în condiţiile prezente -- propriile noastre imperfecţiuni şi imperfecţiunile altora pe de-o parte, şi datoriile, privilegiile şi oportunităţile speciale ale celor care au făcut o deplină consacrare Domnului pe de altă parte), este bine pentru bărbat să rămână aşa cum este (în starea în care l-a găsit Adevărul, căsătorit sau singur). Eşti legat de o soţie? Nu căuta să fii dezlegat. Nu eşti legat ((510)) de o soţie? Nu căuta soţie. Însă dacă te însori, nu păcătuieşti. Dacă fecioara se mărită, nu păcătuieşte.

Dar fiinţele acestea (care sunt căsătorite) vor avea necazuri pământeşti şi eu aş vrea să vi le cruţ. Iată ce spun, fraţilor: timpul s-a scurtat; de aceea cei care au soţii să fie ca şi cum n-ar avea (să ignore relaţia pământească pe cât posibil şi să-şi îndrepte sentimentele spre cele cereşti); cei care plâng (care au necazuri pământeşti), ca şi cum n-ar plânge (străduindu-se să uite încercările, dezamăgirile şi dificultăţile stării pământeşti în bucuria şi veselia făgăduinţelor mai bune care sunt ale noastre pentru viitor); cei care se bucură (de prosperitate pământească), ca şi cum nu s-ar bucura (bucuria lor în cele spirituale punând în umbră toate sursele de bucurie pământească); cei care cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni (nefixându-şi sentimentele pe lucrurile pământeşti); cei care se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi de ea (permiţând moderaţiei şi intereselor Naturii Noi să exercite o influenţă stăpânitoare în toate afacerile vieţii); căci chipul lumii acesteia trece (trebuie, ca Noi Creaturi, să trăim în armonie cu speranţele noastre noi şi să nu facem continuu pregătiri pentru carne, ci mai degrabă să căutăm cu orice preţ să ne întărim chemarea şi alegerea şi astfel să fim moştenitori împreună cu Domnul nostru în dispensaţia glorioasă a lumii viitoare).

Dar eu aş vrea ca voi să fiţi fără griji (de felul celor lumeşti; şi, ca atare, pe lângă îndemnurile anterioare, de schimbare a sentimentelor şi de transformare a minţii, vă atrag acum atenţia asupra unor fapte neîndoielnice). Cine (cel deplin consacrat) nu este căsătorit se îngrijeşte de lucrurile Domnului, cum să placă Domnului. Dar cine este căsătorit se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă soţiei. (Acesta se va găsi în continuu pericol de împărţire a sentimentelor sale şi în continuă nevoie de a fi atent ca nu cumva sentimentele pământeşti să-i absoarbă tot timpul, iubirea şi interesul, şi aceasta spre încălcarea legământului său cu ((511)) Domnul; şi interesele Adevărului trebuie să fie cele mai importante dacă vrea să fie ucenic învingător şi comoştenitor în Împărăţie). Şi (tot aşa) între o soţie şi o fecioară (între starea lor) este o deosebire: cea nemăritată (deplin consacrată) se îngrijeşte de lucrurile Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul; iar cea măritată se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă soţului ei.

Vă spun lucrul acesta pentru binele vostru (nu ca să caut a vă aduce în robie sau să vă măresc poverile în vreun fel, ci pentru ca voi care sunteţi necăsătoriţi să cântăriţi cu grijă problema şi să vă gândiţi la interesele voastre spirituale şi la privilegiile pe care le veţi pierde căsătorindu-vă), nu ca să pun o cursă înaintea voastră (să vă opresc de la exercitarea libertăţilor voastre), ci pentru ceea ce este frumos (cel mai favorabil pentru voi ca Noi Creaturi) şi ca să puteţi sluji Domnului fără piedică. Dacă cineva gândeşte că virginitatea (că rămânând necăsătorit) este nepotrivită (faţă de o prietenă căreia îi dăduse motive să aştepte că se va căsători cu ea), că a trecut de floarea vârstei (aşa încât a pierdut alte ocazii de căsătorie prin logodna cu el) şi nevoia cere aşa (dacă ea are nevoie de un protector sau de un sprijinitor), să facă ce vrea (să se căsătorească sau nu); nu păcătuieşte, să se căsătorească (dacă astfel par să dicteze necesităţile cazului). Dar cine a luat o hotărâre tare şi nu este forţat de nevoi, ci este liber să lucreze cum vrea (să exercite stăpânire de sine şi să trăiască o viaţă de celibat, ca să se dedice mai deplin Domnului şi serviciului Său) şi a hotărât în inima lui să-şi păstreze virginitatea (sa proprie), bine face. Astfel, cine se căsătoreşte (dându-şi virginitatea) bine face; şi cine nu se căsătoreşte, mai bine face.

O soţie este legată de lege atâta timp cât îi trăieşte soţul; dar dacă-i moare soţul, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai în Domnul. Dar, după părerea mea, va fi mai fericită dacă rămâne aşa cum este. Şi gândesc că şi eu am Duhul lui Dumnezeu (gândul Domnului în acest subiect, pe care deja l-am spus. Nu vorbesc după poruncă sau sub inspiraţie ((512)) directă, ci conform convingerii sau judecăţii mele despre voinţa divină.)" 1 Cor. 7:25-40.

După căsătorie este prea târziu ca cineva să decidă dacă preferă să trăiască o viaţă de celibat sau nu. Apostolul arată foarte clar acest lucru, declarând că nici soţul nu are singur stăpânire asupra trupului său, nici soţia nu are singură stăpânire asupra trupului său, ci în căsătorie fiecare s-a predat celuilalt în astfel de grad încât orice refuzare a drepturilor conjugale moderate, rezonabile, ar însemna o nedreptate şi o încălcare a contractului de căsătorie. Apostolul vorbeşte despre un astfel de curs spunând: „să nu vă lipsiţi unul pe celălalt" (1 Cor. 7:5). Timpul considerării unei astfel de chestiuni este înainte de căsătorie. N-ar fi cuvenit nici ca unul să încerce să-l oblige pe celălalt, nici ca amândoi să se angajeze la o viaţă de celibat în lanţurile căsătoriei. În aceasta, ca şi în oricare altă chestiune pământească, legea trebuie să fie moderaţia, frâna prin care Natura Nouă va căuta să-şi menţină controlul asupra cărnii* -- aducând până şi gândurile inimii în supunere faţă de Domnul. Reţinerea absolută, oricât ar fi de dorit, după cum arată apostolul, nu trebuie să fie impusă unul altuia, ca să nu devină o cursă şi o ispită spre încălcarea obligaţiilor conjugale. El spune:

„Soţul să dea soţiei ce-i datoreşte (ceea ce ea ar cere în mod raţional, natural şi drept), şi tot aşa şi soţia faţă de soţul ei. Soţia nu este stăpână (n-are stăpânire) pe trupul ei, ci soţul; tot astfel, nici soţul nu este stăpân (n-are stăpânire) pe trupul lui, ci soţia. Să nu vă lipsiţi unul pe celălalt decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă dedicaţi rugăciunii; apoi să fiţi iarăşi împreună, ca să nu vă ispitească Satan, din cauza lipsei voastre de stăpânire. Lucrul acesta îl spun ca o îngăduinţă, nu ca o poruncă. Eu aş vrea ca toţi oamenii să fie ca mine (reţinut şi liber, practic un famen). . . . Celor necăsătoriţi şi văduvelor le spun că este bine pentru ei să rămână ca mine. Dar, dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească, pentru că este mai bine să se căsătorească decât să ardă" -- să fie mistuiţi de o pasiune nestăpânită care le-ar împiedica părtăşia cu Domnul şi s-ar putea dovedi pentru ei o capcană. 1 Cor. 7:3-9.

*Restricţii evreieşti din Leviticul 20:18; 15:25.

((513))

„Numai în Domnul"

Ce raţionale, ce înţelepte sunt poruncile Domnului! -- ce folositoare sunt pentru cei care au ureche să le audă şi care se supun sfatului lor! Ca poporul Domnului să se căsătorească „numai în Domnul", la început ar putea să pară o limitare, o constrângere, o robie: dar nu este aşa -- este numai un sfat. Oricine urmează sfatul va afla în cele din urmă că a fost binecuvântat prin aceasta, şi oricine nesocoteşte sfatul va afla în general mai târziu nechibzuinţa căii sale prin experienţe aspre.

Nici un alt contract sau aranjament aparţinător lucrurilor vieţii prezente nu este atât de important ca şi contractul de căsătorie: totuşi, oameni cu o minte destul de echilibrată par să-l trateze într-o manieră uşoară şi lipsită de seriozitate. Unii părinţi par să analizeze mai atent şi cu o judecată mai sănătoasă problema cumpărării unei ferme, a creşterii vitelor, oilor, cailor, câinilor şi porcilor, decât îşi analizează partea lor în propagarea speciei umane. Astfel de nechibzuinţă este greu de explicat, afară doar de presupunerea că ei privesc căsătoria ca un fel de loterie, condusă de întâmplare în loc să fie condusă de raţiune; sau că ei consideră pe Dumnezeu ca şi Creatorul fiecărui membru individual al neamului omenesc -- nediscernând că lucrarea perfectă a lui Dumnezeu în privinţa neamului nostru omenesc a fost îndeplinită în prima pereche, căreia El i-a dat puteri de reproducere care au trecut şi la urmaşii lor. Vederea corectă asupra naturii umane este aceea că ea e cel mai înalt tip al creaţiei animale, şi, asemenea restului creaţiei animale, ea a fost înzestrată de Creator cu putere de a se reproduce fiecare după specia ei proprie. Din acest punct de vedere, devine imediat evident că Dumnezeu nu este Creatorul direct al nici unuia din familia umană acum în viaţă şi că diferitele slăbiciuni, imperfecţiuni şi debilităţi mintale sub care suferă rasa nu pot fi puse pe seama imperfecţiunii lucrării Sale, ci pe seama căderii rasei noastre în păcat şi a acţiunilor naturale ale păcatului -- care înclină tot mai mult în jos spre imperfecţiune, degradare, moarte.

((514))

Chiar bărbatul natural şi femeia naturală, deci, trebuie să se gândească atent la problema căsătoriei, aşa încât să-şi facă pe cât este posibil partea în compensarea influenţelor degradante care afectează rasa. Ei ar trebui să-şi dea seama, de exemplu, de necesitatea legilor consanguinităţii -- că mariajul celor cu legături de sânge apropiate ar trebui evitat. Astfel de reglementări n-au fost necesare la început, când fiii şi fiicele lui Adam s-au căsătorit între ei liber şi fără pericol, pentru că omenirea fiind încă aproape perfectă, aceasta nu le cauza copiilor anumite slăbiciuni; dar acum, fiindcă omenirea a devenit foarte coruptă şi deoarece nu numai bolile, ci şi caracteristicile mintale, trăsăturile şi sensibilităţile se transmit prin ereditate în familii, face parte din înţelepciune -- da, mai mult chiar, parte din datorie, din dreptate faţă de copiii pe care ei ar vrea să-i aducă în existenţă -- că ar trebui nu numai să evite legăturile de sânge apropiate, care ar putea intensifica particularităţile şi sensibilităţile mintale şi fizice, ci, în plus, ar trebui pe cât posibil să recunoscă faptul că este potrivit să-şi aleagă o pereche cu temperament diferit de al său. Natura pare să ajute într-o anumită măsură în această chestiune, aşa încât cei pur blonzi sau cei pur bruneţi în mod natural preferă de obicei o pereche cu o înfăţişare contrară.

Dar, deşi aceste reguli care aparţin omului natural s-ar aplica la Noua Creatură, dacă ar hotărî că în toate modurile ar fi mai înţelept să se căsătorească, mai există încă o prevenire a apostolului, ca să îndrume potrivirea Noii Creaţii după trup -- el ar trebui să aleagă „în Domnul". Atunci ar fi potrivit atât în cele spirituale cât şi în cele naturale. Unii ar putea spune că dacă legătura apropiată după trup ar putea produce extreme la copii, atunci şi legătura apropiată după spirit s-ar putea dovedi dăunătoare -- să fie socotită că produce copii excentrici în privinţa chestiunilor morale şi religioase. Răspunsul nostru este, nu: căci în măsura în care se primeşte mintea cea nouă, influenţa ei este contrară excentricităţilor trupului. Apostolul declară: „Noi avem gândul lui Hristos", „un duh ... de chibzuinţă" -- noi vedem aceste lucruri din punctul de vedere al lui Cristos. Noua ((515)) Creaţie este concepută de spiritul Său, chiar dacă este încă imperfectă după trup; şi este îndrumată de Spirit prin Cuvânt în înţelegerea gândului divin în toate lucrurile.

Este adevărat, această minte nouă trebuie să lucreze în corpul muritor şi cu aparatul lui de gândire imperfect; totuşi, deşi imperfecţiunile cărnii ar putea într-o măsură colora mintea nouă şi i-ar putea deforma marea şi frumoasa simetrie, voinţa este superioară, iar carnea este mai mult sau mai puţin influenţată, formată, îndrumată şi transformată treptat de ea, aşa încât, în măsura în care unul va primi mintea lui Cristos, în aceeaşi măsură va deveni, în mod sigur, tot mai chibzuit în gândirea sa asupra tuturor problemelor şi intereselor vieţii. Aceasta nu înseamnă că el va fi apreciat de lume ca fiind mai înţelept decât înainte, ci înseamnă că va fi într-adevăr mai înţelept, şi neputinţa lumii de a discerne înţelepciunea sa crescândă va fi din cauză că lumea este oarbă, este neînţeleaptă, n-are mintea lui Cristos şi în general vede lucrurile dintr-un punct de vedere deformat, al depravării şi egoismului. Înţelepciunea pe care o dorim noi este aceea care vine de sus, care, după explicaţia apostolului, ne va face mai curaţi, mai paşnici, mai îndurători, mai blânzi faţă de fraţi, faţă de familie, faţă de omenire în general -- da, şi faţă de creaţia animală. Înţelepciunea acestei lumi, după cum explică apostolul, este pământească, senzuală, drăcească. Nu înseamnă că toţi bărbaţii şi toate femeile lumeşti sunt senzuali şi drăceşti, ci tendinţa generală a înţelepciunii lumeşti este în această direcţie; iar omenirea, oricât de orbită ar fi, se străduieşte împotriva legilor egoismului cu care este legată, deşi oamenii caută continuu să ascundă de ei şi de alţii lanţurile robiei lor.

„În Domnul" ar trebui înţeles că înseamnă cu mult mai mult decât doar o credinţă nominală în Domnul, cu mult mai mult decât doar a fi un membru în biserica nominală. Oamenii din lume ar trebui să se căsătorească cu oameni din lume; oamenii din biserica nominală ar trebui să se căsătorească cu oameni din biserica nominală; cei care doar cred, care se încred în sângele merituos al lui Cristos, ar trebui să ia în căsătorie tovarăşi asemănători. Dar cei care au făcut pasul deplinei consacrări şi au devenit membri ai ((516)) corpului lui Cristos, ai Noii Creaţii, concepuţi din nou, ar trebui să se căsătorească numai cu cei de felul lor -- numai cu Creaturi Noi -- numai cu cei care sunt „în Domnul" ca membri acceptaţi ai corpului lui Cristos, părtaşi ai spiritului Său de sfinţenie; şi, pe lângă aceasta, după cum s-a arătat deja, fiecare trebuie să caute să menţină relaţia cuvenită privitoare la sexe. Femeia trebuie să caute să se căsătorească „în Domnul" numai cu un astfel de bărbat pe care-l poate privi ca şi cap al familiei, moral, intelectual, spiritual -- unul pe care ea îl poate „respecta". Bărbatul trebuie să caute să se căsătorească „în Domnul" cu una care să fie, după cât poate el judeca, un adevărat ajutor, cu minte curată, iubitoare, blândă, de ajutor -- nu una superioară lui, spre care în mod natural ar fi obligat să privească şi s-o aprecieze ca şi capul cuvenit al familiei. Toate aceste reguli de căsătorie ar trebui respectate de către Creaţia Nouă, care posedă spiritul unei minţi sănătoase, oricât de mult ar fi ele nesocotite de oamenii din lume, care nu sunt conduşi de mintea Domnului, ci sunt dispuşi să meargă pe propria lor cale, să fie conduşi de propriile lor capricii sau fantezii, sau de înşelarea unuia de către altul. Dacă se ridică îndoieli, să fie rezolvate pe partea sigură -- să aştepte până se rezolvă.

S-ar putea obiecta că dacă mariajul ar fi privit dintr-un punct de vedere atât de deosebit, ar fi mai puţine căsătorii. Noi răspundem că se poate să fie aşa, dar că o mare proporţie a celor care sunt acum căsătoriţi, în special a celor care au ajuns prin harul Domnului la o înţelegere mai clară a relaţiei lor cu Domnul ca Noi Creaturi, şi la o cunoaştere a sfatului Său în interesul dezvoltării lor spirituale în chestiuni aparţinătoare cărnii, nu s-ar mai căsători aşa cum s-au căsătorit -- ei sunt mai înţelepţi acum. Conform curţilor de justiţie şi uzanţelor, posibilitatea unui divorţ complet şi a unei noi căsătorii pare să-i facă pe mulţi din lume mai puţin pretenţioşi, mai puţin grijulii în privinţa găsirii unei perechi. Dar Noua Creatură ar trebui să nu uite că pentru ea contractul de căsătorie este asemănător cu cel dintre Domnul şi Biserică -- continuu; că nu este anulat de nici o curte de justiţie pământească în aşa măsură încât să-i permită căsătoria cu altul, cu excepţia singurului caz specificat (Mat. 19:9). Pentru poporul Domnului ((517)) căsătoria „în Domnul" este de aceea un contract care atârnă greu şi ar trebui întreprins numai după analizare atentă, cu rugăciune şi cu examinarea fiecărui aspect legat de situaţie în măsura în care acestea pot fi discernute.

Noua Creaţie mai are încă o protecţie în această problemă. Conform legământului lor cu Domnul, ei şi-au predat propria voinţă şi au acceptat în locul ei voinţa Capului, a Domnului; şi dacă aceasta este atitudinea minţii lor -- o dorinţă sinceră de a cunoaşte voinţa lui Cristos (1) cu privire la întrebarea dacă să se căsătorească sau nu, şi (2) cu privire la alegerea Domnului pentru ei, aceştia, după exercitarea celei mai bune judecăţi şi înţelepciuni a lor, vor încredinţa Domnului întreaga chestiune şi se vor ruga pentru conducerea lucrurilor conform înţelepciunii Sale, cu mulţumire bazându-şi inima pe conducerea ulterioară a providenţei divine oricare va fi ea -- fie că va fi favorabilă fie că va fi contrară cu ceea ce aprobase judecata lor cea mai bună. În acest fel şi nu în alt fel poporul Domnului poate fi sigur că merge pe o cale corectă. Având în vedere cele precedente, ce important este ca Noua Creaţie să aibă clar în minte instrucţiunile Cuvântului Domnului asupra acestui subiect; să aibă însuşi spiritul Adevărului şi să ţină minte continuu faptul că sunt Creaturi Noi -- că nu trăiesc aşa cum trăieşte lumea, doar să se bucure de viaţa prezentă, doar să crească familii după trup, ci scopul lor cel mai înalt, obiectivul, străduinţa lor, trebuie să fie umblarea după Spirit şi urmarea îndrumărilor Domnului în toate lucrurile, atât naturale cât şi spirituale. Ei ar trebui să aibă totdeauna în vedere că sunt consacraţi Domnului, morţi cu Cristos în ceea ce priveşte această lume, şi că scopul şi obiectivul lor major în continuare trebuie să fie folosirea vieţii prezente şi a vaselor pământeşti ca sacrificii, în modul cel mai înţelept posibil pentru interesul Noii Creaturi şi al lucrării ei generale de slujire şi slăvire a Domnului, precum şi de zidire a sa şi a altora de aceeaşi credinţă preţioasă în harurile spirituale! Ce important este pentru cei căsătoriţi şi pentru cei necăsătoriţi, precum şi pentru cei care se gândesc la căsătorie, să nu uite că tot ce au este pus pe altar şi că biruinţa lor şi obţinerea lucrurilor ((518)) glorioase promise pot veni numai prin consumarea sacrificiului; şi, ca atare, toate afacerile vieţii prezente ar trebui orânduite, cât sunt ei în stare, în astfel de manieră cum le-ar sluji mai bine pentru bunăstarea lor spirituală, pentru bunăstarea fraţilor şi pentru gloria Capului nostru!

El Ştie

El calea mea o ştie --
Şi-atunci, ce dacă-i neguroasă,
Ori aspră, ori încercuită --
Toiagul Lui mă mângâie.

Şi dragostea-I de Şi-ar reţine,
Vreun lucru ce atâta de-aproape, drag
şi dulce mie-mi pare,
Eu l-aş lua şi cu smerire
L-aş pune la ale Lui picioare.

Ce dulce-i gândul că El ştie
Şi-I pasă şi mâna mi-o ţine --
Şi sigur mă-ndrumă până ajung
În Patria Cerească în fine.