CUVENITA OMORÂRE A TRUPULUI

„Căci dacă trăiţi potrivit firii păcătoase, veţi muri; dar dacă prin Duhul faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.” Romani 8:13.

R 5805b 15 noiembrie 1915 (pag. 356-358)

De multe ori au citit copiii Domnului aceste cuvinte ale apostolului. De multe ori au meditat adevăraţii sfinţi asupra importanţei lor solemne. De multe ori le-au citit şi cei mai puţin evlavioşi, şi în loc să-şi însuşească lecţia din ele le-au aplicat la vecinii lor din lume şi au lăsat ca lecţia să-şi piardă forţa asupra lor înşile. Dar cei mai evlavioşi din poporul Domnului au nevoie, după cum a declarat profetul despre Israelul din vechime, de „învăţătură peste învăţătură, regulă peste regulă, puţin aici, puţin acolo” (Is. 28:10, 13). Bietele noastre vase de pământ sunt foarte crăpate şi fragile şi au nevoie de umplere constantă din marea Fântână a Adevărului şi Vieţii.

Deci să medităm iarăşi asupra acestor cuvinte graţioase ale purtătorului de cuvânt al Domnului şi lecţia lor să ni se imprime mai adânc în minte. Sf. Pavel se adresează aici numai Bisericii lui Cristos. El nu se adresează lumii. Biserica a intrat într-un Legământ solemn cu Domnul, să sacrifice lucrurile pământeşti, natura pământească. Apostolul ne asigură că dacă noi reuşim în sacrificarea cu credincioşie a vieţii pământeşti împreună cu toate speranţele şi perspectivele ei, vom trăi. Nu înseamnă numai că ne vom angaja să facem acest lucru la începutul căii noastre creştine, ci trebuie să ducem la îndeplinire omorârea trupului — a faptelor trupului.

Trupul cu faptele lui reprezintă toate interesele umane — nu numai slăbiciunile şi neputinţele stării noastre decăzute şi tendinţele noastre păcătoase. Pe acelea, desigur, trebuie să le omorâm. Pe acelea trebuie să le omorâm imediat, pe cât este posibil. Noi însă trebuie să sacrificăm şi interesele pământeşti nepăcătoase, care ne-ar împiedica să obţinem speranţa glorioasă pusă în faţa noastră, care ne-ar împiedica în vreun grad în alergarea cerească. Facem noi acest lucru zi de zi? Amestecându-ne cu alţii şi venind în contact cu lumea şi cu influenţele ei, angajându-ne în afacerile vieţii, omorâm noi continuu faptele trupului? Răstignim noi carnea? Murim noi zilnic faţă de lucrurile pământeşti? Trăim noi tot mai mult zi de zi ca Noi Creaturi în Cristos?

OMORÂREA NECUVENITĂ A CĂRNII

Zi de zi vom găsi ocazii de a omorî faptele cărnii noastre; şi trebuie să facem acest lucru dacă vrem să trăim şi să creştem ca Noi Creaturi. Mulţi din lume au noţiuni foarte greşite în privinţa omorârii cuvenite a trupului. Unii dintre prietenii noştri catolici greşesc în zelul lor de a face ceea ce ei consideră a fi omorârea trupului. De exemplu, mulţi dintre ei stau culcaţi pe o podea de piatră în loc să stea pe pat; unii vor sta culcaţi pentru ca alţii să calce pe ei şi să-şi ştergă picioarele de ei; unii se vor biciui până la zdrobirea cărnii după care vor purta o haină de păr, cu tot chinul pe care aceasta îl presupune. Aceştia se gândesc la anumite păcate de care s-au făcut vinovaţi şi pentru care ei cred că trebuie să facă ispăşire. La alţii această ispăşire nu este voluntară, ci este o obligaţie din partea celor care au autoritate asupra lor. La aceşti indivizi dificultatea este că mintea lor este greşită; le lipseşte spiritul minţii sănătoase. Ei au intenţii bune, dar au fost învăţaţi greşit şi conştiinţa lor este pervertită şi educată greşit.

Şi păgânii practică asemenea omorâre a trupului. Unii zeloşi dintre ei ţin mâinile ridicate ceasuri întregi sau stau culcaţi pe cuie pentru a-şi omorî carnea. Unii se închid într-o cuşcă într-o poziţie incomodă ani de zile, fiind hrăniţi printr-o deschizătură. Ei fac aceasta ca să arate că sunt foarte sfinţi şi se gândesc ca astfel să-l împace pe dumnezeul lor sau să se aducă într-o stare în care să-şi piardă individualitatea şi sensibilitatea şi în acest fel să poată fi absorbiţi în divinitate — o stare de Nirvana, cum este numită aceasta. Ei vreau să fie plăcuţi divinităţilor lor; dar noi ştim că adevăratului Dumnezeu nu-I plac astfel de suferinţe sau torturi. El nu este un Dumnezeu de felul acesta. Ce fel de Dumnezeu ar fi acela căruia I-ar plăcea să-şi vadă copiii zăcând pe cuie sau făcând vreun alt fel de lucru fără sens? Dumnezeul din Biblie nu este astfel. Astfel de dispoziţie ar putea aparţine numai unui demon, iar practicile de această natură sunt puse în mişcare de demoni, sau sunt capriciile unui creier dezorganizat, neinstruit sau greşit îndrumat.

AUTODISCIPLINA ARE UN SCOP

Dumnezeul din Biblie, în timpul Vârstei care se încheie acum, a chemat din lume o clasă foarte specială de oameni. Noi avem credinţă în acest Dumnezeu fiindcă instrucţiunile Cuvântului Său sunt raţionale şi fiindcă rezultatele urmării acestor instrucţiuni sunt în toate modurile foarte satisfăcătoare şi mulţumitoare. Minunatele împliniri ale profeţiilor lui în trecut şi în prezent sunt foarte convingătoare. Manifestările providenţelor şi conducerii Sale în viaţa celor care L-au servit — pe acest Dumnezeu din Biblie — sunt şi ele aşa de însemnate încât nu pot fi atacate. Acestora El le-a dat „făgăduinţe nespus de mari şi scumpe” legate de viaţa de acum şi de asemenea de cea viitoare, şi care susţin şi întăresc pe copiii lui Dumnezeu în tot peregrinajul lor prin această vale a lacrimilor către Cetatea cerească „al cărei Ziditor şi Creator este Dumnezeu”.

Suntem asiguraţi în Cuvântul sfânt că dacă suntem credincioşi Dumnezeului nostru în condiţiile şi împrejurările prezente nefavorabile, dacă suntem loiali principiilor Adevărului şi dreptăţii şi Legământului nostru de Sacrificiu făcut cu El, vom avea mare conflict cu noi înşine şi cu păcatele noastre care sunt înrădăcinate în corpul nostru muritor. De asemenea El ne spune că astfel de loialitate faţă de El va aduce persecuţie şi neînţelegere, din cauza stării de întunecime care înfăşoară acum omenirea. Da, noi ştim bine că străduinţa noastră credincioasă de a-L servi pe Domnul şi Adevărul Său va aduce acum împotrivire din partea lumii, din partea cărnii şi a marelui adversar cu toate oştile lui de întuneric; căci toţi aceştia sunt uniţi împotriva noastră ca urmaşi ai lui Cristos — ((363)) Mântuitorul nostru, Conducătorul nostru, Modelul nostru.

Noi trebuie să omorâm faptele trupului, dar nu trupul însuşi, fără vreun scop. Pentru a face astfel trebuie să fie un motiv, un motiv scriptural, un obiectiv vrednic şi clar în faţa noastră în toată această lucrare de omorâre. Am putea tot atât de bine să mergem să ne sinucidem, să bem ceva acid ortăvitor şi să ne gândim, „Mi-am omorât trupul”, aşa încât să ne torturăm, gândind că prin aceasta ne corectăm păcatele sau slăbiciunile. Numai o minte şi o conştiinţă foarte stricată ar putea avea o astfel de idee nesăbuită. Orice omorâre ar practica copilul lui Dumnezeu, aceasta trebuie să fie pusă în mişcare de Spiritul lui Dumnezeu, de gândul lui Dumnezeu. „Dacă prin Duhul faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.”

Cuvântul mortificare, omorâre aşa cum este folosit în mod obişnuit, are astăzi un sens cu totul diferit de cel din zilele apostolului. Uneori spunem, când vorbim despre o anumită experienţă, „Era să mor”; vrând să spunem că experienţa a avut rezultate umilitoare sau ruşinoase. Dar cu faptele trupului nu se procedează aşa. Trebuie să le mortificăm în sensul de a le omorî. Acesta este sensul prim al cuvântului.

Noi ne străduim zi de zi să dezvoltăm roadele Spiritului — tăria, smerenia, blândeţea, răbdarea, stăpânirea de sine, îndelunga răbdare, iubirea frăţească, iubirea. În timp ce ne străduim să punem în practică aceste însuşiri de caracter, să cultivăm aceste roade binecuvântate în inima şi viaţa noastră, se îndeplineşte mortificarea, omorârea faptelor trupului, fiindcă toate condiţiile din jurul nostru sunt nefavorabile. Dacă condiţiile ar fi favorabile, dacă toţi din jurul nostru ne-ar încuraja pe calea cea bună şi ne-ar lăuda pentru cursul nostru, mortificarea trupului n-ar putea fi realizată tot aşa de bine. Luptând împotriva influenţelor adverse, întâlnind împotrivire şi biruindu-i puterea asupra noastră, noi câştigăm tărie şi ne dezvoltăm ca Noi Creaturi în Cristos. În Vârsta Milenară nu va fi nici o omorâre a trupului. Dar acum este. Şi această omorâre a faptelor trupului, răstignirea cărnii cu toate tendinţele ei spre pământ, dacă perseverăm în ea va aduce viaţa veşnică — gloria, onoarea, nemurirea — promise sfinţilor biruitori din Dispensaţia Evanghelică. Dar dacă apucăm pe vreo altă cale, nu vom câştiga premiul care ne-a fost oferit în această Vârstă.

PENTRU BISERICĂ NU MAI ESTE O A DOUA ÎNCERCARE

În textul nostru nu există nici o aluzie la o a doua încercare pentru cei cărora li se adresează. Aceste cuvinte au fost spuse pentru cei care în existenţa prezentă sunt în încercare de viaţă. Apostolul nu zice, Dacă trăiţi potrivit cărnii veţi pierde privilegiul oferit, dar mai târziu veţi mai avea o încercare. Nici nu zice, Dacă trăiţi după trup veţi suferi chin fără sfârşit. Dar cuvintele lui vorbesc despre o încercare prezentă al cărei rezultat va fi viaţa sau moartea, o eternitate de existenţă în fericire sau o încetare definitivă a existenţei. Apostolul nu discută aici nici condiţiile mântuirii prin exercitarea credinţei în sângele ispăşitor al lui Cristos. Toate acestea sunt de la sine înţeles. El vorbeşte aici nu despre ce credem, ci numai despre cum trebuie să trăim.

Din cauza aceasta să tragem în pripă concluzia, pe care mulţi o trag, că nu este important ce credem atâta vreme cât trăim bine? În nici un caz; iar cei care astfel intrepretează cuvintele apostolului privesc numai foarte superficial învăţăturile lui, ceea ce le despoaie de toată importanţa lor. Dar observând că cuvintele lui au fost adresate celor care au exercitat deja credinţă mântuitoare în Cristos, şi nu lumii, în nici un fel, putem primi o înţelegere cuvenită a ceea ce a vrut el să spună. Creştinul neatent care aplică această prevenire tuturor, lasă ca ea să-şi piardă toată forţa asupra lui însuşi. Aceasta este tocmai contrar cu intenţia apostolului. El le vorbeşte sfinţilor, consacraţilor credincioşi în răscumpărarea care este în Cristos Isus, cei care au fost concepuţi de Spiritul sfânt al lui Dumnezeu pentru o natură nouă, chiar natura divină. Pentru acest motiv el nu spune nimic aici nici despre Răscumpărare, nici despre Vârsta Milenară de încercare a lumii. Cei cărora li se adresează aici îşi au încercarea acum, şi deciziile în cazul lor se vor da înainte ca lumea să vină la judecată.

Prin urmare, prevenirea apostolului nu se aplică deloc lumii, ci este plină de importanţă solemnă pentru Biserică. Aceştia, după ce şi-au prezentat corpurile ca jertfe vii împreună cu Cristos, acceptabile prin El, după ce au făcut un legământ sacru cu Dumnezeu ca să trăiască de atunci încolo după Spirit şi să caute lucrurile de Sus, n-au libertatea să-şi anuleze sau să-şi ignore acest legământ. Ei nu mai pot pretinde niciodată natura umană pe care au de-pus-o, pentru că au cedat toată pretenţia şi tot dreptul la aceasta. Dacă ar depune vreo astfel de străduinţă, fie prin ignorarea fie prin dispreţuirea legământului lor cu Dumnezeu, ei ar pierde tot dreptul şi toată pretenţia la natura şi răsplata spirituală, care pot fi obţinute numai prin credincioşie faţă de Legământul de Sacrificiu chiar până la moarte.

De aceea, este vizibil din punct de vedere logic, chiar dacă apostolul n-a spus aşa, că dacă noi, credincioşii consacraţi, ne întoarcem să trăim după trup, vom muri; că înseamnă moarte dacă avem minte carnală, în timp ce dacă avem minte spirituală înseamnă viaţă şi pace. Cuvintele Învăţătorului nostru, în Matei 16:24, 25, sunt în aceeaşi direcţie — „Oricine (dintre ucenicii Mei) va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va găsi”.

FAPTELE CĂRNII

O întrebare importantă este prin urmare, Ce înseamnă a trăi după trup? A trăi după trup înseamnă a trăi spre mulţumirea dorinţelor minţii umane şi corpului uman, chiar şi legitime, când astfel de mulţumire ar împiedica progresul necesar pe calea îngustă şi ne-ar lua timpul pe care ar trebui să-l folosim în dezvoltarea ca Noi Creaturi sau în punerea vieţii pentru fraţi. Iar acesta este un lucru foarte uşor de făcut. Doar să încetăm eforturile de a răstigni carnea, de a omorî faptele trupului şi să ne abandonăm cu indiferenţă înclinaţiilor naturale ale cărnii, şi imediat vom începe să mergem în jos şi curând vom găsi că împotrivirea este tot mai grea şi cărarea este ((364)) tot mai alunecoasă. Atunci, dacă nu facem cu rugăciune eforturi eroice ca să ne recâştigăm poziţia pierdută, vom continua să mergem în jos, iar sfârşitul va fi moartea.

Sf. Pavel defineşte faptele cărnii astfel: „Faptele firii păcătoase sunt cunoscute şi sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, idolatrie, vrăjitorie, vrăjmăşii, certuri, gelozii, mânii, neînţelegeri, dezbinări, secte, invidii, ucideri, beţii, petreceri dezmăţate şi alte lucruri asemănătoare cu acestea” (Gal. 5:19-21). Ce murdărie şi poluare morală descriu acestea! Dar aceasta este tendinţa naturii umane decăzute. Doar să încetăm a ne lupta împotriva vechii naturi şi imediat unele din aceste buruieni otrăvitoare vor înflori şi vor scoate afară binele care rămâne.

„O, da”, ar spune cineva. „Eu nu am toate acele caracteristici josnice.” Ei bine, suntem foarte bucuroşi că nu le ai; foarte puţini le au pe toate. Dar, atenţie, poate că nu ştii ce fel de spirit eşti din punct de vedere natural. Fii sigur că natura ta veche nu este lipsită de vreo tendinţă moştenită, şi poate cultivată, în unele din aceste direcţii. Singura cale sigură este să veghem şi să ne rugăm împotriva lor, să ne umplem mintea cu lucrurile Spiritului lui Dumnezeu, ca să nu intrăm în ispită.

Să ne gândim la roadele binecuvântate ale Spiritului — iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, smerenia, blândeţea, bunătatea, credinţa, stăpânirea de sine. „Împotriva acestora nu este lege.” A trăi în cultivarea acestor roade şi haruri înseamnă „a trăi în Spirit” şi „a umbla în Spirit”. Astfel sufletele noastre nu numai că sunt în siguranţă, dar şi progresăm constant în dezvoltarea caracterului lui Cristos. De fapt, noi suntem în siguranţă numai când creştem; nu există nici o siguranţă când stăm pe loc. Dacă încetăm a creşte, începem imediat să dăm înapoi.

FOLOSIREA DISCIPLINEI

Vedem de aceea că viaţa creştină este din necesitate o luptă între natura noastră nouă şi tendinţele cărnii, suplimentată de atacuri din afară, de la lume şi de la adversar cu oştile lui. Este un conflict în care noi nu îndrăznim să cedăm, fiindcă nu numai premiul înaltei noastre chemări depinde de el, dar în el se află şi rezultatele, viaţa şi moartea. Ce lucru solemn este deci să trăim în asemenea împrejurări; fiindcă noi stăm zi de zi şi ceas de ceas înaintea barei de judecată! Dacă trăim după trup, vom muri; dar dacă prin Spirit omorâm, (dăm la moarte, refuzăm să mulţumim) faptele trupului, vom trăi.” Toţi fiii adevăraţi ai lui Dumnezeu aşa vor trăi; toţi, zice apostolul Pavel, „Toţi care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu, sunt fii ai lui Dumnezeu”. Rom. 8:14.

Dacă noi refuzăm cu voia conducerea Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, ne pierdem relaţia binecuvântată de fii. Dacă nesocotim cu indiferenţă această conducere, punem în mare primejdie această relaţie, şi pe cât este de sigur că suntem fii, pe atât este de sigur că vom primi pedepse pentru corectare şi disciplinare. Dar deşi ar trebui să fim recunoscători pentru o astfel de mână restrictivă, pentru nuiaua Lui de corectare, dacă avem nevoie de ea, totuşi noi ar trebui să fim atenţi ca aceasta să se ceară cât se poate de puţin. „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi” de Domnul (1 Cor. 11:31). Totuşi, chiar cu cea mai atentă veghere şi cu rugăciuni împotriva ridicării naturii vechi şi a cărnii, noi fără îndoială vom face multe greşeli şi vom avea nevoie de unele disciplinări de la Domnul; „Căci care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl?” Evrei 12:5-12.

Să reţinem deci îndemnul, „Fiul meu, nu dispreţui disciplinarea Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul disciplinează pe cine-l iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-l primeşte” (Ev. 12:5, 6). În cursa grea care este în faţa noastră şi având în vedere toate pericolele care ne asaltează, capcanele puse pentru picioarele noastre, slăbiciunea eforturilor noastre în lipsa unui ajutor, cât de binecuvântată este promisiunea Tatălui nostru din cer, că va da Spirit sfânt celor care-l cer; ce preţioasă este asigurarea că dacă suntem plini de Spirit nu vom împlini dorinţele cărnii, ci vom omorî faptele trupului, ca să putem trăi! Cât de necesar este să trăim foarte aproape de Fântâna întregului har, să ne rugăm neîncetat şi să veghem cu perseverenţă!

Dacă uneori nu ştim încotro să ne întoarcem, la dreapta sau la stânga, nu ştim unde să mergem, să ne ridicăm inima spre Domnul şi să aşteptăm înaintea Lui, aducându-ne aminte de asigurarea divină, „Domnul să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima. Încredinţează-ţi Domnului calea, încrede-te în El şi El va lucra.” „Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările” (Ps. 37:4, 5; Prov. 3:6). Astfel vocea Sa scumpă aduce mângâiere, putere, odihnă în mijlocul tuturor grijilor şi nedumeririlor căii. „Peste toţi cei care vor umbla după regula aceasta şi peste Israelul lui Dumnezeu să fie pace şi îndurare!” Gal. 6:16.