“A înviat, aşa cum a zis" 
Matei 28:1-15

 Dovezile învierii din morţi a Domnului nostru sunt strict necesare să fie ţinute minte de cei ce au fost concepuţi de Spirit sfânt; aşa cum ele au fost indispensabile pentru ca noi să dobândim credinţa îndreptăţitoare în Isus, tot aşa sunt de necesare şi pentru alţii. Într-adevăr, nimeni n-ar putea atinge dezvoltări mai înalte ale credinţei şi experienţei creştine fără acest fundament bine stabilit. Aşa cum a fost necesar pentru noi să ştim că Hristos a murit pentru păcatele noastre înainte să fi putut crede în El ca Răscumpărătorul, ca Unul care şi-a asigurat dreptul să fie Dătătorul de viaţă lui Adam şi speciei sale, aşa a fost necesar pentru noi să credem mai mult decât atât, anume că Cel ce-a murit pentru păcatele noastre a înviat iarăşi, aşa că poate fi îndreptăţitorul nostru, Domnul nostru, îndrumătorul nostru, ajutorul nostru, Avocatul nostru la Tatăl şi în curând Mijlocitorul între Dumnezeu şi lume. Din acest punct de vedere, deci, lecţia noastră este importantă, căci ne furnizează dovezile rezonabile, necesare de pus înaintea celor ce abordează subiectul -- prietenii noştri, membrii familiilor noastre, etc., care nu l-au acceptat încă pe Hristos.

Adunând dovezile aflăm că sunt numeroase şi bine materializate, după cum urmează:

1) Moartea Domnului nostru nu se poate să fi fost un caz de moarte clinică, înţepătura de suliţă în coasta Sa face evident acest lucru, nu pentru că ea a fost o rană mortală, ci pentru că a dovedit că Domnul nostru era mort deja, prin faptul că din coastă a ieşit apă şi sânge închegat.

2) Centurionul însărcinat cu execuţia a fost convins de moartea Lui şi aşa i-a raportat lui Pilat, guvernatorul.

3) Cererea preoţilor celor mai de seamă, ca piatra de la uşa mormântului să fie sigilată şi straja romană să fie plasată în jurul mormântului, aşa încât nimeni să nu poată îndepărta trupul şi să pretindă apoi că Isus a înviat, a fost o dovadă suplimentară că El era considerat mort.

4) Prietenii Săi credeau că era mort şi L-au înfăşurat cu miresme pentru înmormântare: într-adevăr, în durerea lor par să fi uitat promisiunea Sa privitoare la înviere -- atât de mult încât şi după ce a înviat au fost convinşi cu dificultate.

5) Mărturia că străjerii s-au prefăcut şi au declarat că ucenicii I-au furat trupul pe când dormeau ei, fiind mituiţi de conducătorii iudeilor, serveşte cel puţin să dovedească faptul că straja fusese pusă şi că oricine recunoştea că Isus a fost mort.

6) Mormântul în care a fost înmormântat Isus a fost unul nou, în care nimeni nu mai fusese înmormântat, aşa că nu putea fi nici un dubiu cu privire la identitatea celui înviat. Suntem bucuroşi că este atât de satisfăcător dovedit că Isus a murit şi că astfel avem un fundament în plus pentru asigurarea scripturală că El a murit ca Răscumpărătorul lumii. Chiar şi Strauss, agnosticul, este obligat să spună pe această temă: "Întreaga provincie ştia că El a murit."

Mărturiile cele mai demne de încredere

Învierea lui Hristos este confirmată de mulţi martori prea onorabili, despre care nu se poate spune că au fost vicleni şi instruiţi şi că au tras foloase din posibilitatea de a păcăli publicul. Dimpotrivă, n-au avut nimic de câştigat prin purtările lor -- toate spre primejdie. Martorii n-au fost numai săraci, ci şi neînvăţaţi şi scriu despre ei înşişi că sunt “fără carte". Ar fi fost în avantajul lor să renunţe la Isus şi la reputaţia degradantă asociată numelui Său. Ei depuneau mărturie pentru învierea Sa şi predicau în numele Său şi prin puterea Sa, ca şi Cel înviat, iertarea păcatelor -- şi au făcut-o pe cheltuiala lor, cu suferinţe, lovituri, întemniţare şi moarte crudă ca răsplată. Mărturia lor coincide pe deplin cu spusele Stăpânului lor înainte de moarte -- cuvinte pe care nici chiar urmaşii Săi intimi nu le puteau aprecia, nici măcar înţelege -- că a treia zi va învia din morţi.

Doctrina învierii, în sine, este specifică religiilor iudaică şi creştină. Celelalte religii din lumea întreagă ignoră necesitatea unei învieri şi pretind că cei ce mor sunt mai vii decât erau înainte de moarte. Apostolul, din contră, a recunoscut că întreaga lor speranţă se bazează pe faptul că Hristos a înviat din morţi. Să remarcăm cuvintele apostolului Pavel: "Şi dacă Hristos n-a înviat, atunci într-adevăr este zadarnică propovăduirea noastră şi este zadarnică şi credinţa voastră. Ba încă suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, fiindcă am mărturisit cu privire la Dumnezeu că a înviat pe Hristos, când nu L-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu înviază. Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre şi atunci, într-adevăr, cei care au adormit în Hristos au pierit" -- 1 Corinteni 15:14--18.

Nu este rezonabil să presupunem că oameni cinstiţi ar denatura o astfel de chestiune cum este învierea Domnului nostru şi ar fi o nebunie pentru ei să acorde o asemenea importanţă unui lucru despre care ei înşişi nu ar fi de fapt convinşi. De ce au stăruit atât de serios asupra învierii morţilor dacă au avut câtuşi de puţin dubiu asupra ei? De ce au declarat că toată credinţa şi toată speranţa în Hristos, toată speranţa în iertarea păcatelor, toată speranţa unei vieţi viitoare printr-o înviere se sfârşea dacă Hristos n-a înviat, afară de faptul că erau convinşi dincolo de orice îndoială? Mai ales când învăţaţii vremii predau filozofia lui Platon, că morţii nu sunt morţi, ci sunt mai vii, aşa că n-au nevoie de nici o înviere.

Domnul nostru a vestit dinainte că El va învia din morţi a treia zi. Oricum am privi lucrurile, Domnul nostru n-a putut fi exact trei zile şi trei nopţi în mormânt, după mărturie -- trebuie să fi fost sau mai mult sau mai puţin, căci El a murit după amiaza şi a înviat din morţi dimineaţa, deci nu o exprimare exactă, fie a zilelor fie a nopţilor, s-ar potrivi cazului. Recunoaştem obiceiul de pe vremuri de a socoti o parte a unei zile sau a unui an ca şi cum ar fi complete. De exemplu, peste tot în înregistrările cronicilor regilor găsim că o parte a unui an este socotită un an; dacă un rege a domnit trei ani şi trei luni i s-a socotit o domnie de patru ani sau dacă a domnit doi ani şi trei luni i s-a socotit trei ani, pentru că a domnit o parte din anul al treilea. Aşa şi în afirmaţia despre perioada din mormânt a Domnului nostru, este suficient de bine spus ca fiind de trei zile şi trei nopţi şi arată astfel:

Calcul iudaic

De la 4 la 6 după amiază, vineri = 2 ore.

De la 6 după amiază, vineri, la 6 după amiază, sâmbătă = 24 ore.

De la 6 după amiază, sâmbătă, la 4 sau 5 înainte de amiază, duminică = 10 sau 11 ore.

Prin calcul modern

De la 4 după amiază la 12 miezul nopţii, vineri = 8 ore.

De la miezul nopţii, vineri, la miezul nopţii, sâmbătă = 24 ore.

De la miezul nopţii, sâmbătă, la 5 înainte de amiază, duminică = 5 ore.

Sau, un alt posibil punct de vedere ar indica joia ca ziua morţii Domnului nostru, după cum urmează:

Punerea în mormânt -- 6 după amiază, joia.

De la 6 după amiază, joi, la 6 înainte de amiază, vineri -- prima noapte.

De la 6 înainte de amiază, vineri, la 6 după amiază, vineri -- prima zi.

De la 6 după amiază, vineri, la 6 înainte de amiază, sâmbătă -- a doua noapte.

De la 6 înainte de amiază, sâmbătă, la 6 după amiază, sâmbătă -- a doua zi

De la 6 după amiază, sâmbătă, la 6 înainte de amiază, duminică -- a treia noapte.

Ora 6 înainte de amiază, duminică -- începutul zilei a treia.

Oricare din punctele de vedere astfel calculate îndeplinesc cuvintele lui Pavel: “a înviat a treia zi".

Două vederi asupra învierii

Vederea majorităţii creştinilor este că Domnul nostru a înviat din morţi la exact aceleaşi condiţii pe care le-a avut în timpul vieţii Sale pe pământ -- un om supus aceloraşi restricţii pe care le-a avut înainte să moară. Cealaltă vedere este a noastră, şi anume că Domnul nostru a înviat din morţi fiinţă spirituală, dar pentru că fiinţele omeneşti nu pot să vadă o fiinţă spirituală fără să fie vătămate, Domnul nostru -- cu adevărat fiinţă spirituală -- s-a îmbrăcat ca şi cum ar fi fost cu carne şi îmbrăcăminte, cu scopul să fie văzut de urmaşii Săi -- ca să le demonstreze că nu mai era mort; în al doilea rând, li s-a arătat în diferite forme, ca grădinar, ca străin, ca om de pe ţărmul Galileii şi ca unul care a fost străpuns -- ca prin toate aceste schimbări să poată demonstra urmaşilor Săi că deşi era înviat din morţi, El nu mai era aceeaşi fiinţă ca înainte, nici supus aceloraşi restricţii ca înainte; ci acum, ca nouă creatură, fiinţă spirituală, chiar aşa cum i-a explicat lui Nicodim, El avea putere să vină şi să plece ca vântul şi nimeni nu putea spune de unde vine şi unde se duce -- aşa e oricine este născut din Spirit, oricine          experienţează o înviere la natură spirituală -- Ioan 3:6--8.

Domnul nostru I s-a înfăţişat într-adevăr mai târziu lui Saul din Tars şi i-a demonstrat o oarecare măsură din slava condiţiei Sale înviate, dar efectul asupra lui Saul a fost că a orbit şi a fost nevoie de un miracol pentru alinarea sa. Să le fi apărut astfel celor unsprezece apostoli şi altora din cei cinci sute de fraţi care au crezut în El                   n-ar fi fost o dovadă satisfăcătoare a învierii Domnului nostru. Ei ar fi ştiut doar că au văzut o mare lumină, că au experimentat un şoc şi că au auzit cuvinte minunate, dar unde ar fi fost dovada pentru ei sau pentru alţii din lume că Cel ce-a fost înmormântat în mormântul lui Iosif fusese înviat din morţi şi era acum o fiinţă spirituală? De aceea, este clar că Domnul nostru a ales prin toate mijloacele cel mai bun plan pentru a face cunoscut marele fapt al învierii Sale. El S-a înfăţişat ca om, dar în condiţii diferite, arătând că nu era legat de restricţiile naturii umane, ci apărea şi dispărea în forme trupeşti, aşa cum făcuseră îngerii în vremuri de mai înainte, aşa de exemplu ca cei trei care i s-au înfăţişat ca oameni lui Avraam în scopul comuniunii cu el, care au luat masa cu el şi pe care după aceea a ajuns să-i cunoască, fiind Domnul şi doi îngeri. Pentru un scop asemănător Le-a apărut Domnul ucenicilor după învierea Sa: El şi-a lăsat slava şi ei n-au văzut-o când s-a arătat în diferite forme.

Eroarea produce întotdeauna confuzie

Majoritatea creştinilor sunt foarte confuzi cu privire la chestiunea învierii. Pentru că au acceptat din filozofiile păgâne în “veacurile întunecateăă aceleaşi doctrine care au fost comunicate de adversar tuturor păgânilor, şi anume că morţii sunt mai vii decât au fost vreodată înainte, creştinii în general se miră de ce Scripturile pun atâta accent pe înviere -- de ce este vreo nevoie cât de mică de înviere. Ei se gândesc destul de pe bună dreptate că dacă li s-a spus la înmormântare că acum prietenul lor mort e “liberăă, că nu mai este încurcat cu trupul muritor, etc., de ce-ar avea el nevoie să fie încurcat cu el în viitor mai mult decât în prezent şi dacă unii sunt fără trupuri de optsprezece secole sau mai mult, de ce ar avea ei nevoie de trupuri în viaţa viitoare mai mult ca înainte? Toată această confuzie în gândire poate fi direct urmărită până la minciuna lui Satan, “hotărât că nu veţi muri", şi la respingerea afirmaţiei lui Dumnezeu, “vei muri negreşit." Când acceptăm învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu, că morţii sunt morţi cu adevărat, atunci pricepem că nu este nici o speranţă pentru ei vreodată să aibă vreo cunoştinţă sau conştiinţă, decât numai prin învierea morţilor                                   -- învăţăm că nu este nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune în groapă, sheol, starea morţii, unde toţi se duc (Eclesiastul 9:10) Ca o ilustraţie a cât de confuzi sunt unii din cei mai capabili clerici din ţară în această chestiune, cităm câteva din cuvintele doctorului                Peloubet. El spune:

“Învierea lui Isus ne arată sensul învăţăturii Noului Testament cu privire la învierea trupului. Astfel în Crezul apostolic noi ne declarăm credinţa în învierea trupului. Dar aceste lucruri nu exprimă ceea ce Noul Testament învaţă cu privire la înviere, în special în 1 Corinteni 15. Isus Însuşi nu şi-a avut trupul învierii Sale până la înălţarea Sa. Ucenicii au văzut acelaşi trup pe care îl văzuseră înainte de crucificare. Trupurile noastre de azi cu carne şi oase nu pot moşteni împărăţia lui Dumnezeu, dar din ele, într-un fel oarecare, vor creşte trupuri spirituale.ăă

Ce confuzie găsim aici! Cauza nu trebuie căutată departe, ea este întâi eroarea de a presupune că morţii nu sunt morţi şi în al doilea rând lipsa de a vedea că Domnul nostru a fost “omorât în trup, dar făcut viu în duhăă, aşa cum ne-a spus-o în mod explicit apostolul (1 Petru 3:18). Mulţumim Domnului că odată cu strălucirea luminii dimineţii asupra Cuvântului divin aceste umbre care încurcă atât de mult inima şi mintea sunt treptat îndepărtate, destăindu-ne noi frumuseţi în Cuvântul Tatălui nostru ceresc -- logici, armonii. Acum vedem afirmaţia apostolului că noi suntem semănaţi în slăbiciune, înviaţi în putere, semănaţi în necinste, înviaţi în slavă, semănaţi trup natural, înviaţi trup spiritual (1 Corinteni 15:42--44) -- nu semănaţi trup natural şi înviaţi trup natural din care va creşte un trup spiritual. Scripturile sunt logice, armonioase, frumoase, când le îngăduim să se interpreteze ele însele. 

Doctori în teologie sunt confuzi

Am sugerat mai sus că doctrina învierii este o confuzie pentru majoritatea creştinilor şi dăm un alt exemplu din doctor Peloubet: “Care este necesitatea pentru un trup înviat? Trupul este instrumentul sufletului: este probabil că sufletul trebuie să aibă vreun mijloc de comunicare cu alte suflete şi cu natura."

Acum să ne gândim: dragii noştri prieteni consideră că sufletele nu mor niciodată, cu toate că Scripturile ne spun că o sentinţă de moarte este peste fiecare suflet de om şi că Hristos şi-a dat sufletul la moarte ca preţul răscumpărării noastre. Doctorul Peloubet consideră, probabil ca şi alţii, că sufletele nemuritoare se duc fie în cer fie în iad în momentul morţii, că învierea nu va avea loc până la a doua venire a lui Hristos, pe care el ca şi alţii, probabil, o plasează mult în viitor; totuşi el ne spune că sufletele în cer şi în iad nu ar avea nici un instrument de comunicare unul cu altul şi cu natura fără un trup. De aici putem raţiona că dacă ele nu pot nicicum să comunice cu natura, nu pot nici măcar să se bucure de plăceri sau să sufere durere. Mult mai rezonabilă este declaraţia Scripturii, că omul însuşi este un suflet, o fiinţă, că la moarte fiinţa sa este descompusă, că învierea este o înviere a fiinţei printr-o reorganizare a condiţiilor necesare pentru restaurarea ei -- producerea unui trup cu talente şi puteri asemănătoare şi vitalizat de marele Dătător de Viaţă, care declară: “Eu sunt învierea şi viaţa."

Învierea Domnului nostru 

Cu sugestiile de mai sus despre faptul că învierea Domnului nostru este garantată prin bună autoritate şi că El a fost înviat fiinţă spirituală, continuăm examinarea lecţiei. Relatarea este simplă, fără lustru, naturală. Diferitele evanghelii ne redau chestiunea în stiluri diferite, povestind uneori acelaşi lucru în diferite forme şi uneori lucruri diferite legate de manifestările celor patruzeci de zile ale prezenţei Domnului nostru, după ce a înviat din morţi şi înaintea înălţării. Cu toate că aceste descrieri diferă, în nici un caz ele nu se contrazic una pe alta; fiecare a spus ceea ce el însuşi a văzut şi cunoscut, în timp ce dacă prezentarea ar fi fost una falsă, aranjată ca să înşele, fără îndoială că s-ar fi avut mare grijă ca fiecare mărturie să spună acelaşi lucru. Aici, deci, este o dovadă sigură a veridicităţii mărturiilor.

Să folosim o ilustraţie din lumea modernă: reţinem faptul că un număr de generali prezenţi la bătălia de la Waterloo au raportat foarte diferit acelaşi lucru -- în special în privinţa timpului începerii bătăliei. Două armate de oameni au fost martori ai evenimentului, totuşi o relatare demnă de încredere cu privire la timpul exact când a început nu se poate cunoaşte astăzi. Ducele de Wellington a declarat că s-a început la ora zece dimineaţa şi generalul Alba care călărea lângă el a spus c-a fost unsprezece treizeci. Napoleon şi unul din asistenţii săi, Douret, pretind c-a început la douăsprezece şi generalul Ney afirmă c-a început la ora unu. În mod evident aceste persoane diferite aveau concepţii diferite în problemă, unul poate să fi socotit de la ora când a tras primul tun, altul de la angajarea generală sau câte şi mai câte. Nimeni nu se gândeşte să pună la îndoială faptul că a fost o bătălie la Waterloo din cauza acestor afirmaţii diferite privitoare la timpul începerii ei. Aşa şi chestiunea învierii Domnului nostru, existenţa unor descrieri diferite ale ei nu pledează câtuşi de puţin împotriva faptului în sine. Toţi sunt de acord că învierea a avut loc în prima zi a săptămânii (duminica) care a urmat Paştelui, dimineaţa devreme. Maria Magdalena şi cealaltă Marie, mama lui Iacov cel mic şi a lui Iose, erau acolo (Matei 27:56), iar Marcu şi Luca ne spun că puţin după aceea au venit Salome, mama lui Ioan, Ioana, soţia lui Cuza, şi alte femei, care au adus miresme pentru o îmbălsămare mai completă a trupului Domnului decât a fost posibilă în noaptea înmormântării Lui, datorită orei târzii şi apropierii Paştelui.

Cutremurul de pământ rostogolise deja piatra la o parte, străjerii fugiseră îngroziţi de manifestarea prezenţei îngerului -- au alergat la marele preot, care probabil se angajase să le fie patron, avându-i din partea lui Pilat ca pază specială. Dar îngerul, atât de înspăimântător faţă de cei din afara armoniei cu Domnul, le-a vorbit binevoitor celor care fuseseră prietenii Lui, asigurându-i că Isus a înviat şi îndrumându-i să meargă degrabă şi să le spună ucenicilor Săi, asigurându-i şi că Isus va merge în Galileea şi sugerând o întâlnire generală a prietenilor Lui acolo, care mai târziu a avut loc. Pe drum l-au întâlnit pe Isus, care a transmis acelaşi mesaj ucenicilor Săi. După câte se pare, Domnul a recunoscut că femeile pot exercita credinţa mai prompt decât o pot bărbaţii şi aici El le foloseşte ca servitoarele şi purtătoarele Sale de cuvânt, ca să poarte mesajul Său -- pentru a-i pregăti pe ucenicii Săi, pentru a-i ajuta mai repede să accepte adevărul învierii Sale. Între timp, străjerii înfricoşaţi au alergat şi le-au povestit înprejurările celor mai proeminenţi bătrâni, care le dăduseră sarcina şi care erau probabil duşmani deosebiţi ai Domnului nostru. Aceştia i-au asigurat că munca le va fi considerată satisfăcătoare dacă vor păstra faptele pentru ei înşişi sau dacă vor raporta că ucenicii lui Isus i-au furat trupul. Le-au făcut un cadou însemnat pentru cooperarea lor în această chestiune şi i-au asigurat de protecţie dacă vreodată comportarea le va fi adusă în discuţie.

Unsprezece apariţii, cel mult

Pentru patruzeci de zile Domnul nostru a fost cu ucenicii Săi înaintea înălţării Sale, li s-a descoperit, după descrieri, nu mai mult de unsprezece ori cu totul -- şi unele din aceste cazuri sunt probabil dubluri. Întâlnirile Sale cu ucenicii durau câteva clipe fiecare şi erau înconjurate de împrejurări şi condiţii care lor le spuneau cu glas de tunet că o mare schimbare se petrecuse cu El -- că nu mai era aceeaşi fiinţă, cu toate că evident avea acelaşi interes iubitor pentru ei ca şi înainte. Era încă Domnul şi Învăţătorul lor, acelaşi Isus, deşi nu mai era Isus în carne. El, “Domnul, este Duhulăă, “un duh dătător de viaţă.ăă Pentru a aduce mai clar în minţile noastre acest subiect să notăm mărturiile privitoare la aceste manifestări sau apariţii (arătări; n. e.), după cum urmează:

În ziua învierii

1) Duminică dimineaţa devreme -- Mariei Magdalena -- aproape de mormânt la Ierusalim -- Marcu 16:9; Ioan 20:11-18.

2) Duminică dimineaţa -- femeilor care se întorceau de la mormânt -- aproape de Ierusalim -- Matei 28:9;10.

3) Duminică -- lui Simon Petru singur -- aproape de Ierusalim -- Luca 24:34.

4) Duminică după amiază -- celor doi ucenici care mergeau spre Emaus -- între Ierusalim şi Emaus -- Luca 24:13--21.

5) Duminică seara -- apostolilor, cu excepţia lui Toma -- la Ierusalim -- Ioan 20:19-25.

Toate aceste cinci situaţii au fost în prima zi, ziua învierii, celelalte şase apariţii fiind dispersate în cele treizeci şi nouă de zile rămase ale prezenţei Domnului, după cum urmează:

Duminica următoare -- a opta zi

6) Duminică seara, o săptămână după înviere                                  -- apostolilor, fiind şi Toma prezent -- la Ierusalim                                 -- Ioan 20:26--29).

După aceasta a urmat un lung interval în care s-ar părea că n-a avut loc nici un fel de apariţie şi apostolii, descurajaţi, nedumeriţi, au hotărât să se întoarcă la casele lor în Galileea şi acolo să se angajeze din nou în afacerea pescuitului, considerând că Domnul şi misiunea Lui au fost un eşec. Domnul nostru, cu siguranţă, a aşteptat tocmai un astfel de mod de gândire din partea lor şi întârzierea Lui a fost fără îndoială ca să-i ajute în această dificultate şi să-i pornească reînvioraţi, ca servitori ai împărăţiei lui Dumnezeu pe un plan mai înalt şi mai grandios decât a fost slujirea lor anterioară -- sub administrarea Spiritului sfânt.

Apariţiile în Galileea

Foarte probabil că au trecut trei săptămâni fără cea mai mică comunicare. Între timp apostolii s-au reangajat în afacerea pescuitului, când Domnul le-a apărut pe ţărmurile Galileii.

7) Ca străin pe ţărm, Isus i-a chemat pe şapte dintre  ucenicii Săi, care pescuiau -- Ioan 21:1--13. 

8) Puţin după manifestarea de pe ţărmurile Galileii, Isus le-a apărut la unsprezece dintre ucenici pe un munte în Galileea -- Matei 28:16-20.

9) La foarte puţin timp după aceea El i-a apărut unui grup mai mare de urmaşi ai Săi, strânşi laolaltă prin înţelegere anterioară, “peste cinci sute de fraţi deodatăăă -- în Galileea -- 1 Corinteni 15:6.

Ultimele apariţii în Ierusalim 

10) La încheierea celor patruzeci de zile Domnul nostru i s-a arătat apostolului Iacov, singur, probabil la Ierusalim -- 1 Corinteni 15:7.

11) La sfârşitul celor patruzeci de zile Domnul nostru li s-a arătat tuturor apostolilor în timpul înălţării Sale. Aceasta a fost la muntele Măslinilor -- Luca 24:50,51; Fapte 1:6-9.

La ani de zile după aceea, Pavel a scris: “după ei toţi, ca unuia născut înainte de vreme, mi s-a arătat şi mie.ăă El a fost văzut de alţi apostoli ca un grădinar, ca un străin, ca şi Cel crucificat, etc., etc., dar când Pavel, ultimul dintre apostoli, L-a văzut, El n-a mai fost aşa, ci aşa cum Îl vom vedea noi în curând, când vom fi schimbaţi în asemănarea Lui -- el L-a văzut ca unul născut prematur. Biserica întâilor născuţi sunt schimbaţi la înviere ca să fie asemenea Domnului lor şi să-L vadă aşa cum este. Apostolului Pavel putea să-i fie ascunsă orice descoperire a Domnului până la acelaşi timp, atâta doar că a fost necesar ca el să fie “martor", mărturisind faptul că Hristos nu numai că a murit, dar a şi înviat din morţi; şi pentru ca Pavel ca un apostol să poată mărturisi astfel, i s-a acordat viziunea Celui glorificat. El L-a văzut aşa cum noi Îl vom vedea, în strălucirea slavei Sale minunate, şi nu aşa ca alţii, acoperit în trup. Mulţumim lui Dumnezeu că nu este departe timpul când, cei care dorm în Isus fiind schimbaţi la chipul Său, noi care suntem vii şi rămânem vom fi de asemenea schimbaţi intr-o clipă, într-o clipeală din ochi, ca să fim ca El, să-L vedem aşa cum este, să împărtăşim gloria Lui. Nu toţi în acelaşi moment, ci fiecare la momentul său propriu, schimbaţi instantaneu -- până când, treptat, fiind astfel schimbaţi prin trecerea din moarte la viaţă, întregul număr al celor aleşi va fi completat şi domnia slavei va începe.

Articol apărut în 1906.

Anastasis -- Înviere

Nici un subiect nu ocupă un loc mai important în Cuvântul Domnului decât învierea, cu excepţia celorlalte două doctrine atât de strâns identificate cu ea                                            -- răscumpărarea, care este baza întregii speranţe într-o înviere, şi a doua venire a Domnului să-şi stabilească Împărăţia, sub care roada răscumpărării (învierea) va fi extinsă asupra lui Adam şi întregii lui specii în general. Cu toate acestea, în timp ce acestor doctrine li se dă o asemenea importanţă în planul divin, cât pare de ciudat că în general creştinii aproape neglijează aceste subiecte pe care Spiritul lui Dumnezeu le arată ca fiind de cea mai mare importanţă. Cauza acestei neglijenţe constă în faptul că în perioada dintre secolele trei şi şase ideea despre o împărăţie viitoare pentru binecuvântarea lumii, cu Hristos şi Biserica Sa spirituală glorificată ca şi cap, a fost abandonată şi schimbată cu ideea că ea va fi o împărăţie alcătuită din persoanele cele mai de vază ale bisericii pământeşti, în ceea ce priveşte gloria şi onoarea pământească, şi cu unul din ei ca şef sau papă, ca să-l reprezinte pe Hristos pe pământ. Acest gând a dus la subminarea şi anularea doctrinei apostolilor privind gloria, binecuvântarea şi cununa vieţii pentru Biserică la arătarea şi împărăţia lui Hristos (1 Petru 1:5; 2 Timotei 4:8). Treptat a fost introdusă ideea, care este total străină de Scripturi, că învierea este de fapt o chestiune care nu este necesară -- că sfinţii morţi trec imediat în cea mai deplină viaţă, slavă şi binecuvântare, indiferent de a doua venire a lui Hristos şi de înviere. Desigur că dacă aşa stau lucrurile, dacă deplinătatea vieţii şi binecuvântării poate fi obţinută fără o înviere, atunci ea n-ar avea nici o valoare de a fi sperată sau aşteptată şi doctrina învierii, ca şi doctrina venirii Domnului, s-ar pierde treptat din vedere şi în cele din urmă ar înceta să fie îndrăgită şi sperată în mod special. Şi aşa o găsim.

Aşa cum am văzut deja, că studiul subiectului răscumpărării şi venirii a doua a Domnului şi a Împărăţiei, care trebuie să se stabilească atunci şi să binecuvânteze toate familiile pământului, descoperă mult adevăr de valoare care n-a fost văzut înainte, tot aşa studiul subiectului învierii dă vederi mai clare asupra planului divin.

Doar din anul 1881 atenţia ne-a fost atrasă în mod critic asupra subiectului învierii şi puţin după aceea, cu acelaşi titlu ca mai sus, am prezentat subiectul în "Turnul" din Iunie 1882. Studiul ulterior, ajutat de strălucirea crescândă a luminii din alte trăsături ale planului divin, a servit să confirme vederile exprimate acolo şi să le amplifice, astfel încât întregul subiect al învierii este foarte clar acum şi armonios cu sine însuşi cât şi cu alte trăsături ale planului.

Găsim că în timp ce oamenii folosesc cuvântul înviere într-un mod foarte general, Biblia foloseşte cuvântul grecesc anastasis, redat la noi prin înviere, într-un mod foarte particular. Vederea comună a doctrinei învierii este arătată de definiţia dată de Webster termenului, după cum urmează: "Înviere: 1) O sculare din nou; reluarea vigoarei; 2) În mod special scularea din nou din morţi: reluarea vieţii."

Ca exemple de înviere, remarcabilele minuni ale Domnului nostru, în cazul lui Lazăr, al fiului văduvei din Nain, al fiicei lui Iair, etc., sunt adesea citate, ideea fiind aceea că restaurarea oricărui grad de vigoare sau viaţă pentru unul care a trecut în inconştienţa morţii este o înviere.

Utilizarea scripturală a cuvântului grecesc original anastasis este totuşi total diferită de aceasta. Scripturile nu vorbesc niciodată despre cazurile de mai sus de trezire a morţilor ca despre înviere. Anastasis înseamnă mult mai mult decât pur şi simplu trezirea din moarte; el semnifică a ridica din nou şi asta înseamnă tot ce cuvântul restabilire înseamnă şi tot ce cuvântul mântuire înseamnă pentru specia pierdută şi ruinată a lui Adam. Aşa cum restabilire înseamnă deplină restabilire la tot ce-a fost pierdut prin Adam şi aşa cum mântuire înseamnă deplină mântuire de toată pedeapsa şi pierderea atrasă sub sentinţa lui Dumnezeu prin neascultarea lui Adam, tot aşa înviere (anastasis) semnifică o deplină şi completă ridicare din nou la tot ce a fost pierdut; nu o ridicare parţială la o parte a ce s-a pierdut, ci o deplină ridicare din nou, total sus la poziţia şi la condiţia umanităţii perfecte, mintal, moral şi fizic, din căderea în care a fost aruncat Adam şi toţi ai lui --  posteritatea lui. Aceasta este binecuvântata deplinătate inclusă în cuvântul înviere, aşa cum îl foloseşte Dumnezeu. Să ne bucurăm de asta pe viitor şi să folosim cuvântul înviere aşa cum îl foloseşte Dumnezeu. Pe viitor să nu mai vorbim de asemenea cazuri, cum este trezirea lui Lazăr, ca despre înviere, pentru că Lazăr nici n-a venit perfect din mormânt, nici n-a început de atunci să progreseze spre perfecţiune. El a fost doar trezit, aşa cum Domnul a spus: "Mă duc să-l trezesc din somn." Şi când Lazăr a murit din nou, aceasta nu i se poate considera a doua moarte, căci niciodată el n-a fost pe deplin eliberat de moartea adamică. Dacă cineva ar fi trezit de zece ori din moartea adamică, tot ar rămâne în ea şi n-ar putea muri a doua moarte (pedeapsa păcatului individual, de bună voie), până când într-un fel oarecare n-a fost eliberat din cea dintâi sau din sentinţa morţii adamice. Scriind special despre acest subiect (1 Corinteni 15), apostolul ne spune câteva lucruri importante:

1) Că doctrina învierii este una a-tot-importantă, pentru că dacă n-ar fi o înviere cei care deja au adormit în moarte au pierit şi noi care sperăm şi căutăm o viaţă viitoare suntem înşelaţi şi vom fi grozav de dezamăgiţi (versetele 18,19); dar el ne asigură că există cel mai bun temei pentru credinţă în puterea şi scopul lui Dumnezeu de a fi o înviere şi că învierea Domnului nostru Isus este dovada acesteia -- versetul 20.

2) El declară mai departe că Domnul nostru este cel dintâi înviat vreodată, arătând astfel că Lazăr şi alţii n-au fost înviaţi în sensul în care Dumnezeu foloseşte acest cuvânt -- Hristos a fost “pârga celor adormiţiăă -- versetul 20 şi Fapte 26:23.

3) Clădind pe fundaţia pe care deja o pusese (capitolul 1:18,23,24,30) -- că moartea lui Hristos ca răscumpărarea noastră este baza speranţei noastre în învierea la viaţă, pe care El a răscumpărat-o astfel pentru noi şi pentru toţi, apostolul continuă şi declară (versetele 21,22) că aşa cum moartea a venit ca un rezultat a ceva ce a făcut omul (Adam), tot aşa învierea vine ca un rezultat a ceva făcut de un alt om (“omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţiăă) şi că aşa cum toţi care au fost în Adam au fost părtaşi la sentinţa sa şi drept consecinţă au murit, tot aşa toţi cei ce sunt în Hristos vor fi făcuţi vii -- făcuţi să aibă parte în binecuvântarea pe care omul Hristos Isus a meritat-o, dar pe care a pus-o în moarte în folosul tuturor celor care Îl vor asculta când vor fi aduşi la o deplină cunoştinţă a adevărului -- Evrei 5:9.

4) Dar chiar şi printre cei făcuţi vii în Hristos va fi o diferenţă: vor fi două ordine sau clase sau grade şi toţi cei aduşi la perfecţiune prin înviere, toţi cei ridicaţi complet din moarte vor aparţine unuia sau altuia din aceste ordine. Ei vor aparţine fie ordinului spiritual, pentru care  “corpul lui Hristos,ăă sub Isus, capul său, reprezentat în preoţimea lui Israel, este pârga pentru Dumnezeu a creaturilor Sale (versetul 23 şi Iacov 1:18) şi pentru care cea de a doua companie, reprezentată de leviţi, vor fi servitori binecuvântaţi sau ajutoare, sau altfel se vor ridica în ordinul uman spre perfecţiune umană ca membri ai marii clase a restabilirii ce se va dezvolta în timpul prezenţei Domnului -- în timpul domniei Milenare.

5) Dar, spune apostolul (versetul 35), cineva va întreba în mod necugetat: Cum pot fi înviaţi morţii? Unde sunt trupurile lor? O, nechibzuită persoană, să presupui că descompunerea trupului în ţărână ar putea împiedica împlinirea promisiunii lui Dumnezeu! Nu vezi că în natură Dumnezeu ne învaţă chiar această lecţie, că deşi sămânţa plantată nu se ridică, o altă sămânţă de acelaşi fel iese afară -- un nou grăunte de aceeaşi natură ca şi cel plantat (versetele 35--37). Aşa va fi la înviere: nu va fi acelaşi trup, compus din aceleaşi solide şi lichide ca acela ce-a fost îngropat, ci aceeaşi fiinţă care a murit va fi înviată.

6) Se pune întrebarea, ce fel de trup va fi trupul învierii? Răspundem că vor fi diferite feluri de trupuri ale învierii -- aşa cum este cu diferitele feluri de boabe la plantare, noul bob care răsare este de acelaşi fel sau natură ca acela care s-a semănat; tot aşa va fi şi la înviere. Felul de trup perfect pe care cineva îl va avea la înviere depinde cărei naturi îi aparţine el. Dar nu sunt toţi cei ce mor în Adam de aceeaşi natură ca Adam -- natură umană? Nu; marea majoritate sunt şi toţi au fost aşa o vreme, dar puţini, o "turmă mică", şi-au schimbat natura şi nu mai sunt omeneşti. De la timpul consacrării naturilor lor umane îndreptăţite ca sacrificii, ei au fost socotiţi de Dumnezeu ca “creaturi noi în Hristos", “părtaşi firii dumnezeieşti". La înviere, Dumnezeu, după planul Său, îi va da fiecăruia un astfel de trup cum i-a plăcut Lui să pregătească -- anume, fiecărui fel de sămânţă trupul ei potrivit. Privitor la omenire, în general, ştim felul trupurilor pe care oamenii le vor avea, pentru că noi toţi avem acum trupuri umane imperfecte şi ne putem forma concepţii destul de bune despre ce vor fi măreţia şi puterile unor asemenea trupuri când vor fi perfecte, când vor fi pe deplin ridicate la perfecţiunea pierdută în Adam. Dar despre trupurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru turma mică a sfinţilor Săi aleşi, “preoţimea împărătească", care vor fi schimbaţi la natura divină, nu putem şti acum, decât puţin. Putem şti doar că ei vor avea trupuri divine când vor fi desăvârşiţi. Aşa declară apostolul: “şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El", care este “reprezentarea exactă a Fiinţei Lui".

Acest fapt este în acord cu ceea ce vedem din planul general al lui Dumnezeu. Dacă privim dincolo de pământ vedem diversitate în creaţia lui Dumnezeu şi dacă ne uităm în jurul nostru pe pământ vedem o mare diversitate în viaţa plantelor şi animalelor -- versetele 38--41.

7) Vom fi interesaţi în mod special de trupurile învierii sfinţilor, căci: a) acesta este premiul pentru care alergăm; b) pentru că avem o idee acceptabil de clară despre ceea ce va fi trupul restabilirii. Şi deşi nu s-a arătat încă ce vom fi, eu (apostolul Pavel; n. e.) pot sugera unele diferenţe între ce suntem acum şi ce vom fi atunci, deşi acest lucru ne va da doar o vedere insuficientă. "Aşa este şi ÎNVIEREA MOR|ILOR (învierea principală sau învierea clasei principale, biruitorii sacrificatori) . . . Este semănat în putrezire şi înviază în neputrezire; este semănat în necinste şi înviază în slavă; este semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup natural (uman) şi înviază trup duhovnicesc." Cât este de sigur că sunt trupuri naturale, umane, tot atât de sigur este şi că există un asemenea lucru cum este trupul ceresc sau spiritual.

În armonie cu aceasta este afirmaţia că primul om, Adam, a devenit un suflet viu (o fiinţă animală sau pământească), cel din urmă Adam (a devenit -- prin înviere) un spirit dătător de viaţă. Cel spiritual, însă, nu a fost primul, ci cel natural, după aceea cel spiritual, aşa încât specia în general nu a moştenit natura divină, ci natura pământească sau umană; aşadar, sunt numai puţini cei ce experienţează acum schimbarea de natură, cei care la învierea sau reînsufleţirea din moarte vor avea trupuri divine.

8) Dacă ne-am gândi la cele două ordine de fiinţe, ar trebui să considerăm schimbarea care a avut loc într-unul dintre ele care a devenit divin şi cum s-a făcut schimbarea. Căci “omul dintâi este din ţărână, omul al doilea este din cer"; de felul sau natura celui pământesc, în cea mai înaltă realizare a lui, va fi felul sau natura tuturor celor pământeşti care vor realiza deplinătatea vieţii şi perfecţiunii; şi de felul sau natura realizată de cel din cer trebuie să fie felul şi natura celor cereşti. Da, chiar aşa cum noi am purtat asemănarea celui pământesc, aşa noi vom purta şi asemănarea celui ceresc. Vom fi ca El şi-L vom vedea aşa cum este. Aceasta o spun, fraţilor, pentru că aş vrea să înţelegeţi că o asemenea schimbare de la natură şi organism uman la divin este necesară, deoarece carnea şi sângele (natura umană) nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu; nici nu putem noi, atâta vreme cât suntem pieritori, să moştenim această glorie şi această Împărăţie nepieritoare, făgăduite nouă. De aceea, o asemenea înviere, o asemenea perfecţionare, desăvârşindu-ne ca fiinţe divine, este absolut necesară -- versetele 47--50.

Dar vă voi descoperi o taină, un punct ce n-a fost văzut clar până acum (versetul 51 ) -- nu va fi nevoie să adormim toţi, căci atunci când timpul pentru stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu a sosit nu va mai fi necesar să aşteptăm în somnul inconştient al morţii. Totuşi, deşi nu va fi necesar să aşteptăm în somn, aceeaşi schimbare de la carne şi sânge (natura pământească, umană) la natura divină le va fi la fel de necesară acestora ca şi celor care au trebuit să doarmă şi să aştepte Împărăţia. Schimbarea pentru aceştia va fi de acelaşi fel, dar dintr-o dată; momentul morţii va fi momentul schimbării, aşa că nu va interveni nici un somn. Schimbarea va fi dintr-o dată pentru toţi aceştia, pentru cei ce dorm şi pentru cei ce nu vor dormi, dar ea va fi în clipa morţii celor care trăiesc când Domnul este prezent a doua oară, stabilindu-şi Împărăţia. Ea va fi o deplină schimbare a învierii pentru toţi aceştia, o deplină şi completă ridicare din moarte la perfecţiunea şi plinătatea vieţii -- perfecţiunea naturii divine în fiecare. Această înviere la existenţă divină este întâia înviere -- principala sau cea mai importantă şi mai minunată, este cea mai minunată prin faptul că ea împlineşte cele mai minunate făgăduinţe ale lui Dumnezeu -- făgăduinţe nespus de mari şi scumpe. Ea este cea mai importantă, la fel cum este şi prima în ordinea timpului, de care depind toate celelalte făgăduinţe de restabilire sau de înviere -- căci această înviere completează Hristosul, “Sămânţaăă, în şi prin care toate familiile pământului vor fi binecuvântate: căci ei (clasa restabilirii) nu vor ajunge la desăvârşire fără noi (Biserica întâii învieri) -- Evrei 11:40.

Să reţinem că Domnul nostru Isus a avut parte în această primă înviere: ori, mai degrabă, această primă înviere este învierea Sa, în care noi, prin harul lui Dumnezeu, suntem privilegiaţi să avem parte. El singur a fost fără păcat, El singur a dat răscumpărarea legală pentru om, El singur a călcat teascul şi dintre oameni                n-a fost nimeni cu El; şi ca rezultat învierea la natura divină a ajuns numai la El, ca răsplată deplină a serviciului. Partea noastră cu El în această înviere principală (învierea Lui) vine indirect prin El; căci lucrarea Lui mai întâi ne îndreptăţeşte şi face posibil pentru noi nu numai să primim această “chemare înaltăăă, ci şi să o şi atingem, ajutând slăbiciunilor noastre, întărin- du-ne şi încurajându-ne pe cale, cu har şi ajutor în orice vreme de nevoie.

Astfel a înţeles apostolul chestiunea şi a scris: “ ca                  să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui . . . fiind făcut asemenea cu moartea Lui . . . şi să ajung la învierea dintre cei morţi" (Filipeni 3:10,11) şi iarăşi, “dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El,ăă vom fi cu El unde este El şi vom vedea gloria Sa şi vom fi ca El, ceea ce poate să fie numai prin aceeaşi schimbare a învierii pe care El a experienţat-o (2 Timotei 2:11; Romani 6:8).                   Şi iarăşi, ne spune: “dacă am fost făcuţi o tulpină cu El printr-o asemănare cu moartea Lui, vom fi una cu El (părtaşi) şi în înviere -- Romani 6:5 (vezi nota de subsol la traducerea Cornilescu revizuită; n. e.).

Această “schimbare" sau înviere de la carne la spirit, de la natură umană la divină, care trebuie să ajungă la toţi cei ce vor moşteni Împărăţia, va fi într-o clipă, o schimbare instantanee la fiecare; ea nu va fi o schimbare prelungită sau treptată de la puţină viaţă la o deplinătate abundentă, ci într-o clipă ei vor fi “ca El" şi-L vor vedea aşa cum este. Această schimbare nu va fi totuşi în aceeaşi clipă pentru toţi. O lungă perioadă, de peste optsprezece sute de ani, s-a scurs între schimbarea instantanee a învierii Domnului nostru şi schimbarea celor care au dormit şi au aşteptat să vină Împărăţia, ca ei să poată fi schimbaţi şi să li se acorde o parte în ea. Deşi se prea poate ca momentul schimbării să fie acelaşi pentru cei ce au dormit mai puţin, nu este planul lui Dumnezeu ca cei ce vor fi schimbaţi fără să doarmă să fie schimbaţi în acelaşi moment, căci este scris: “întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii care rămânem (sau restul aceleiaşi clase) vom fi răpiţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh*."

Această schimbare sau înviere sau desăvârşire va avea loc la sfârşitul sau încheierea Vârstei Evanghelice, la sau în timpul sunetului ultimei trâmbiţe, trâmbiţa a şaptea (Apocalipsa 11:15,18; 1 Tesaloniceni 4:16,17). Căci trâmbiţa va suna şi CEI morţi vor învia nesupuşi putrezirii şi noi (din acelaşi ordin sau clasă, care rămânem) vom fi schimbaţi, căci ceea ce (o parte a corpului lui Hristos) este supus putrezirii va fi îmbrăcat în neputrezire şi ceea ce este muritor va fi îmbrăcat în nemurire.

Şi (versetele 54, 55) când acest muritor (sau partea care moare a “Corpului lui Hristos", care nu va fi schimbată până când membrii morţi ai aceluiaşi corp nu vor fi mai întâi făcuţi nesupuşi putrezirii) va fi fost îmbrăcat în nemurire, atunci va fi adusă la împlinire această zicere (profeţie), care este scrisă:

“Moartea a fost înghiţită de biruinţă.

Unde îţi este ţepuşul, moarte?

Unde îţi este biruinţa, moarte?"

Învierea Domnului nostru a fost un pas către această biruinţă: a fost fundamentul a-tot-important pentru ea. Schimbarea învierii Bisericii Sale -- din condiţiile de putrezire şi murire în cele de neputrezire şi nemurire                    -- va fi un pas următor către biruinţa asupra morţii, dar încă pregătitor, deoarece când Hristos şi Biserica vor fi glorificaţi, dominaţia morţii va fi aproape la fel de extinsă ca întotdeauna, Biserica fiind doar o “turmă mică".

Gândul textului este că după schimbarea Bisericii, atunci nimicirea morţii adamice, prin eliberarea întregii omeniri de sub controlul ei, va începe -- mult făgăduita eliberare (Genesa 3:15; Ieremia 31:29--34), când copiii nu vor mai fi ţinuţi în robia morţii adamice pentru încălcările părinţilor lor, ci, eliberaţi de sub condamnarea ei, vor putea trăi veşnic, dacă nu vor ajunge individual sub sentinţă din nou, prin păcat cu voia, personal.

|epuşul care a cauzat moartea este păcatul: dacă păcatul n-ar fi intrat în lume, moartea oamenilor n-ar fi fost cunoscută.

Puterea păcatului este Legea. Legea lui Dumnezeu îndărătul păcatului a fost cea care a decis ce trebuie considerat păcat şi care trebuie să fie ţepuşul sau pedeapsa lui. Dar, mulţumim lui Dumnezeu, în timp ce El a fost drept în Legea Sa şi în timp ce teribila pedeapsă a acestei Legi, ţepuşul morţii, a fost meritată de specie, El s-a îngrijit îndurător de biruinţa asupra morţii şi de scăparea noastră din sentinţa ei dreaptă, prin Hristos, Domnul nostru. 

Articol apărut în 1890.

 De ce a înviat Hristos

“Şi dacă Hristos n-a înviat, atunci într-adevăr, este zadarnică propovăduirea noastră şi este zadarnică şi credinţa voastră. Ba încă suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu . . . şi într-adevăr, cei care au adormit în Hristos, au pierit" -- 1 Corinteni 15:14,15,18.

Credinţa transmisă odată sfinţilor prin Isus şi apostoli în privinţa învierii morţilor în general s-a pierdut. Creştinii mărturisesc o credinţă în înviere, căci o găsesc afirmată în Biblie, şi totuşi sunt în continuă dificultate în străduinţa de a pune de acord învăţătura scripturală despre acest subiect cu unele teorii nescripturale învăţate în biserică şi incorporate în multe din crezuri în timpul “veacurilor întunecate".

Sfântul Pavel atenţiona biserica cu privire la aceste filozofii omeneşti şi le numea “ştiinţă, pe nedrept numită astfel", care desfiinţează Cuvântul lui Dumnezeu. Aceste erori au devenit esenţiale în divizarea credinţei poporului lui Dumnezeu în şase sute de denominaţii, cu şase sute de mărturii de credinţă diferite. Dacă tot poporul Domnului ar putea să se întoarcă la simplitatea învăţăturii biblice despre învierea morţilor, toate aceste diferenţe ar dispărea cu repeziciune. Cuvântul lui Dumnezeu s-ar vedea că este frumos şi armonios, satisfăcător pentru mintea consacrată, aşa cum nici unul din crezurile noastre sectare nu este.

De fapt doctrina învierii din morţi a fost respinsă de toate denominaţiile nu de bună voie, nu intenţionat, ci vrând nevrând, cum s-ar spune. O teorie contrară, odată statornicită în minţi, nu lasă loc doctrinei învierii, aşa cum o prezintă Biblia. În consecinţă, am deformat doctrina învierii şi declarăm: “Cred în învierea trupului". Totuşi, nici chiar această opinie denaturată despre înviere nu este satisfăcătoare pentru cei ce ţin la ea. Ei ar dori de multe ori ca această doctrină a învierii să nu fie în Biblie, atât de multă neînţelegere le produce. De exemplu, cât  de  inconsecvent este să spui “cred în învierea trupului" şi apoi să zici, cum fac mulţi, că moartea este doar plecarea acasă, eliberarea de carnea muritoare şi de limitele trupului. Dacă este o binecuvântare să mori şi să te eliberezi de limitele trupului, cum poate fi o binecuvântare să fii reîntemniţat în trup şi obligat să-l păstrezi de-a lungul eternităţii? Aceasta este inconsecvenţa învierii din pun-ctul de vedere al crezurilor omeneşti.

Învierea biblică este rezonabilă

Nimic inconsecvent nu există în prezentarea biblică a învierii. Nu din Biblie, ci de la oameni provine sugestia învierii trupului. Biblia se referă în mod invariabil la învierea sufletului. Sufletul este cel care moare; aşa cum citim: “sufletul care păcătuieşte, acela va muri". Adam a fost creat un suflet viu, dar sufletul său viu a ajuns sub sentinţa morţii din cauză că nu l-a ascultat pe Dumnezeu. Sufletul său a fost cel răscumpărat din moarte, nu trupul său: “El îţi răscumpără viaţa din groapă -- Psalm 103:4

Pentru a îndeplini această răscumpărare, citim că Hristos Isus “dat-a la moarte sufletul Său". El şi-a dat viaţa ca “sacrificiu pentru vină". De asemenea, ni se spune în mod amănunţit că sufletul lui Isus a înviat din moarte: “nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor". Sfântul Petru citează această afirmaţie ca profetică pentru învierea lui Isus, că sufletul Lui n-a fost lăsat în hades; Dumnezeu  l-a înviat pe Isus din moarte în cea de-a treia zi. Cu ce trup vor veni morţii, este o întrebare cu totul diferită. Unele suflete moarte vor ieşi la înviere cu trupuri spirituale iar altele cu trupuri umane, conform Bibliei. Partea importantă, însă, este că sufletul, fiinţa este ceea ce iese, ceea ce este înviat -- nu trupul. Dacă sufletul moare, aşa cum declară Biblia, atunci este evident că sufletul trebuie să fie înviat.

Dificultatea în ceea ce ne priveşte a fost că noi am făcut fără putere Cuvântul lui Dumnezeu prin “tradiţiile" noastre. Am căpătat de la filozofii greci o tradiţie sprijinită atât pe Socrate cât şi pe Platon, şi anume că atunci când fiinţa umană moare ea nu moare cu adevărat. Sufletul, se zice, nu poate muri, dar atunci când sufletul părăseşte trupul acesta din urmă moare. Ce straniu este că noi toţi, fiinţe inteligente gânditoare, am acceptat această filozofie păgână fără un cuvânt scriptural ca suport, dar cu sute de Scripturi care o condamnă!

Putem vedea cum filozofii păgâni pot fi conduşi să evoce o asemenea teorie, datorită dorinţei lor de a crede într-o viaţă viitoare şi pentru că nu au o descoperire de la Dumnezeu cu privire la o viaţă viitoare. Ei dau tot ce au mai bun ca să se convingă pe ei înşişi că omul nu moare cu adevărat -- că nici un om nu poate muri. Teoria Bibliei este chiar opusul acesteia, anume că omul moare, că el este un suflet, o fiinţă gânditoare, simţitoare. El nu este o fiinţă fără trup şi într-adevăr nu poate fi câtuşi de puţin o fiinţă fără un trup. Trupul său se poate schimba şi aşa cum declară ştiinţa acest lucru se face treptat, oră de oră, până la o completă schimbare efectuată în şapte ani.

În acest fel un om, un suflet, o fiinţă simţitoare, poate să fi schimbat treptat într-o viaţă de cincizeci de ani suficientă materie ca să ajungă pentru şapte trupuri. În mo-mentul când îndepărtarea materiei sale moarte şi înlocuirea cu materie vie încetează, se produce moartea şi în măsura în care trupul moare, în aceeaşi măsură sufletul moare -- adică fiinţa inteligentă încetează să mai existe. Nu poate fi gândire fără creier, nici suflare fără plămâni, nici menţinere a vieţii, în nici un sens al cuvântului, fără un trup.

Aceasta ar fi fost o totală nimicire a sufletului, dacă Dumnezeu n-ar fi prevăzut în mod special, aşa cum declară profetul, că El va răscumpăra viaţa omului din nimicire prin lucrarea răscumpărătoare, îndeplinită de Isus, prin faptul că şi-a dat sufletul Său ca jertfă pentru păcatul omului şi a făcut astfel posibilă învierea omului din morţi.

Ca urmare a acestei prevederi divine prin Hristos, privind o înviere a umanităţii, Scripturile vorbesc despre moarte ca adormire pentru o vreme, în aşteptarea noului trup, la înviere, mai degrabă decât ca despre o moarte ca aceea a animalelor. Cuvântul somn presupune că în scopul divin este prevăzută o viaţă viitoare, care va fi dată în cele din urmă.

                “Dar acum, Hristos a înviat"           

Sfântul Pavel nu lasă nelămurită chestiunea învierii lui Hristos. El afirmă hotărât că “Hristos a înviat din morţi" şi că astfel înviat El este “pârga celor adormiţi" (adică cel dintâi rod, n. e.) ceea ce arată că atunci când El a fost înviat ceilalţi încă dormeau. Isus a dormit parte din trei zile, de la moartea Sa şi până când Tatăl l-a înviat din morţi, din hades, din şeol, din mormânt, în a treia zi. El, ca pârga celor adormiţi, este un exemplu şi o garanţie a împlinirii făgăduinţei divine, că “va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi".

Este de datoria noastră să adoptăm o poziţie hotărâtă, fie de partea filozofilor greci, cu teoriile lor, fie de partea Bibliei. Cele două sunt în conflict şi oricine încearcă să le adopte pe amândouă este în confuzie. Dacă morţii nu sunt morţi, atunci nici o fiinţă umană nu este moartă. Şi dacă nu este nici un mort, cum poate fi o înviere a morţilor?

Inconsecvenţa teoriei despre învierea trupului a pricinuit o critică foarte raţională şi justă. Scepticii întreabă: “Cum poate fi trupul înviat după ce s-a dus în ţărână şi după ce ţărâna a fost împrăştiată în cele patru vânturi?". Ei ne povestesc despre un mormânt aflat în vecinătatea unui măr şi care, deschizându-se, s-a văzut că o rădăcină a pomului intrase în sicriu şi absorbise practic cadavrul, din care a produs multe mere, care la rândul lor au fost trimise în diferite părţi ale lumii, unele de calitate mai slabă au fost mâncate de porci a căror carne a fost conservată şi trimisă peste hotare şi a ajuns astfel în alte fiinţe umane, ca să devină părţi ale altor trupuri omeneşti. Întrebarea este potrivită, dar este fără răspuns din punctul de vedere al credinţei noastre greşite de mai înainte şi al sărmanei noastre încercări de a combina filozofia umană cu revelaţia divină.

Dar o asemenea întrebare nu-l surprinde neplăcut pe cercetătorul Bibliei care urmează numai Scripturile. Scripturile nu vorbesc niciodată de învierea trupurilor noastre. Ele vorbesc de învierea sufletului şi că la înviere Dumnezeu îi dă (sufletului) un trup după cum îi place Lui.

Ce rezonabil va fi pentru oamenii din lume să fie treziţi practic în starea în care s-au dus în moarte? Aceştia vor experienţa, dacă vor dori şi vor fi ascultători, o înviere sau o ridicare treptată la chipul şi asemănarea tatălui Adam în perfecţiunea sa. Dar unii la înviere vor primi trupuri spirituale ca şi îngerii şi unii ca şi trupul lui Hristos la învierea Sa, pe care Saul din Tars l-a zărit -- al cărui strălucire “întrecea pe a soarelui".

Clasa căreia îi este făgăduită o înviere în trupuri spirituale este Biserica -- puţinii sfinţi care păşesc în urmele lui Isus. Conceperea Spiritului sfânt care ajunge la aceştia le schimbă natura, din pământească în spirituală. Dacă sunt credincioşi legământului lor, învierea le va fi spre slavă, cinste şi nemurire, aşa cum explică sfântul Pavel în context, spunând: “este semănat în slăbiciune, şi înviază în putere. Este semănat în necinste şi înviază în slavă. Este semănat trup natural, şi înviază trup duhovnicesc."

Aceasta este descrierea învierii pe care Dumnezeu a făgăduit-o tuturor membrilor corpului lui Hristos, care este Biserica. Sfântul Pavel declară că membrii acestui corp au adormit ca să se trezească în glorioasa dimineaţă a noii dispensaţii. Dar el adaugă: “nu toţi vom adormi" -- unii vor fi vii şi vor rămâne până la a doua venire a lui Isus. Aceştia, totuşi, nu vor avea prioritate faţă de cei adormiţi, pentru că “întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi noi cei vii, care vom fi rămas", “vom fi schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală din ochi", . . . căci “nu pot carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu." Aşa cum moartea lui Isus a fost absolut necesară ca preţul ispăşirii pentru păcatul omului, aşa şi învierea lui Isus a fost absolut necesară, ca El să nu rămână mort pentru eternitate, ci să fie glorificat şi la timpul cuvenit să vină din nou pentru a realiza învierea Bisericii Sale şi după aceea trezirea şi ridicarea tuturor familiilor pământului.

Să ascultăm făgăduinţa specială făcută Bisericii: “Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani" (Apocalipsa 20:6). Să reţinem şi făgăduinţa învierii lumii: “va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi" (Fapte 24:15). Şi cei ce au făcut “răul" vor ieşi afară ca să se poată bucura de învierea îndeplinită prin “judecăţi", disciplinări, pedepse, care vor dezvolta în ei caracter; gloria care va fi atinsă va fi perfecţiunea -- o ridicare la tot ce-a avut tatăl Adam, pierdut prin neascultare şi răscumpărat prin preţiosul sânge al lui Hristos (Ioan 5:28,29).

“Un fel de pârgă"

Fiecare duminică este o aducere aminte a învierii Domnului nostru din morţi şi dacă păstrăm în minte o concepţie potrivită despre învierea Învăţătorului, nu vom fi puşi pe ceartă când ne vom gândi la expresia “duminica Easter" (duminica de Paşti, în Occident; n. e.). Dar vai, acest nume, Easter, este asociat cu filozofiile şi idolatriile păgâne, care fac cuvântul lui Dumnezeu fără nici un efect, şi trebuie reţinut faptul că este numele unei zeiţe greceşti. Spiritul de compromis a făcut ca unii din biserica timpurie să admită filozofiile păgâne şi să amestece cu ele învăţăturile inspirate ale Bibliei; dar acum acesta este strigătul puternic către adevăraţii creştini, să se elibereze de ştiinţa şi filozofia “pe nedrept numite astfel" şi să se întoarcă la simplitatea biblică a descoperirii divine.

Numai despre această descoperire declară sfântul Petru că poate să “dea înţelepciune spre mântuire" şi să dea “moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi", şi iarăşi, cuvântul lui Dumnezeu este suficient “pentru ca omul lui Dumnezeu să fie . . . cu totul pregătit pentru orice lucrare bună. Să ne bucurăm astăzi, deci, în Cel ce-a murit pentru păcatele noastre şi a înviat a treia zi pentru îndreptăţirea noastră.

Să ne eliberăm minţile de gândul nesăbuit că El n-a murit în realitate, că numai se părea că moare -- că atunci când soldaţii romani L-au crucificat, El şi-a părăsit pur şi simplu trupul, a râs de ei şi le-a spus: “N-am murit de loc; Eu nu pot să mor, nu Mă puteţi ucide." Să ne amintim mai degrabă cuvântul divin pe această temă: “Hristos a murit pentru păcatele noastre", “S-a dat pe Sine Însuşi la moarte", El şi-a dat viaţa ca “jertfă pentru vină." Să ne amintim asigurarea Bibliei că în cele din urmă “va vedea rodul muncii sufletului său şi va fi mulţumit". Să ne bucurăm în asigurarea apostolului că sufletul Său n-a fost lăsat în hades, sheol, moarte, ci Dumnezeu L-a înviat din morţi a treia zi.

Reţinem o dovadă suplimentară

Dacă Hristos n-a murit, atunci pedeapsa cu moartea asupra lui Adam şi asupra speciei sale n-a fost satisfăcută. Cei ce pretind că El n-a murit, că numai trupul Său a murit, sunt nelogici. Ei îşi proclamă credinţa că Isus a îndeplinit pentru noi o lucrare răscumpărătoare, că a murit, “Cel drept pentru cei nedrepţi". Dacă Hristos, Răscumpărătorul, “S-a dat pe Sine Însuşi la moarte", şi dacă învierea Sa înseamnă redobândirea sufletului Său sau fiinţei Sale din moarte, atunci unde este logica în declaraţia unora că nu este aşa cu Biserica şi nici cu lumea? Dacă Isus nu s-a dus în cer când a murit -- dacă El s-a dus în hades, în groapă, în sheol, în moarte, cine are cutezanţa să spună că alţii se duc direct în cer ori în iad ori în purgatoriu? Să fim consecvenţi. Plata păcatului nu este purgatoriul, nici un iad de tortură în vreun loc îndepărtat. Dimpotrivă, “plata păcatului este moartea". Răscumpărătorul a murit şi a înviat şi aceasta este asigurarea, că Cel care L-a înviat pe Isus din morţi ne va învia şi pe noi, prin Isus, prin Spiritul Său şi puterea Sa şi nu numai atât, aşa va fi şi cu lumea, toţi care au fost implicaţi în sentinţa morţii, dată primului om.

De aceea, întreaga lume este înclusă în plata cu moartea făcută de către marele Răscumpărător, căci “dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Hristos". Dar, spune apostolul, deşi fiecare om care va ajunge în Hristos va fi făcut viu, fiecare va ieşi afară “la rândul lui". Compania Hristosului va ieşi afară mai întâi -- “Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri". Apoi vor ieşi cei care vor deveni ai Lui, la sau pe parcursul prezenţei Sale -- în timpul miei de ani ai gloriei Sale împărăteşti. Oportunitatea acestei mii de ani va însemna pentru fiecare om privilegiul să ajungă în părtăşie cu Răscumpărătorul şi Regele, Emanuel. Oricine va accepta oportunitatea, va primi binecuvântarea de-a fi admis în familia lui Mesia. Aşa cum spune apostolul, ei vor deveni ai Lui. Sub această călăuzire divină şi sub această influenţă binecuvântătoare şi regeneratoare toţi aceştia vor putea ajunge din nou la deplinul chip al lui Dumnezeu, pierdut în Eden, răscumpărat la Calvar.

Articol apărut în 1912.

 După aceea, sfârşitul

“După aceea, va veni sfârşitul, când El va da împărăţia în mîinile lui Dumnezeu şi Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale" -- 1  Corinteni 15:24,25.

Este un binecuvântat privilegiu, de care Biserica lui Hristos se poate bucura acum, să urmărească planul lui Dumnezeu de Mântuire a omului în mod clar până la împlinirea lui şi apoi să citească cu voioasă satisfacţie  -- Finiş.

Astfel, noi îl găsim prezis. Şase mii de ani de suferinţă a omului şi de experienţă cu moartea s-au sfârşit şi suntem la începutul celei de-a şaptea (mie de ani) zi a existenţei umane.

Acest al şaptelea mileniu trebuie să fie cea mai însemnată şi mai memorabilă zi din istoria speciei, o zi ce va fi în mod deosebit amintită în toate multele vârste ce vor urma. Timp de şase mii de ani moartea a înghiţit specia umană cu repeziciunea cu care a venit în existenţă. Elementele descompunerii, atât fizice cât şi morale, sunt la lucru la inima fiecărui mugur de viaţă umană. Dar ziua a şaptea, care începe acum, va fi martora răsturnării acestei ordini, a nimicirii totale a acestei lucrări  de descompunere.

Ea este indicată în diferite moduri în Scripturi, ca Ziua de Judecată, Vremile Restabilirii, Ziua Învierii şi Ziua lui Hristos. În zorii acestei Zile Împărăţia trebuie să fie ridicată şi atât de deplină va fi lucrarea ei, încât atunci când această a şaptea Zi se va sfârşi nu va fi necesară nici o forţă sau putere guvernamentală ca să asigure ascultarea de voinţa lui Dumnezeu, căci voia Sa se va face pe pământ aşa cum se face în cer, fără constrângere, liber şi la alegere.

Marea lucrare a lui Hristos în timpul acestei vârste este învierea, Restabilirea. Puţini pot înţelege că o asemenea lucrare este posibilă chiar pentru Dumnezeu; şi pentru ca să exercite credinţă în promisiunea învierii şi în acelaşi timp să se ajute în dificultatea unei aparente împosibilităţi, majoritatea creştinilor ignoră adevărata semnificaţie a morţii şi pretind că după moarte fiinţa este mai vie decât oricând. Dar, admiţând adevărata semnificaţie a morţii, aşa cum atât de clar o definesc Scripturile, că este stingere, anihilare, întrebăm cu Pavel: “Vi se pare de necrezut că Dumnezeu înviază morţii?" -- Fapte 26:8.

Nu este probabil că vom fi capabili să înţelegem pe deplin filozofia învierii sau re-creării. Lucrarea de creare a unei fiinţe vii inteligente este o lucrare pe care o găsim imposibil de înţeles. Mulţi oameni au mare înzestrare inventivă şi au putut face lucruri minunate, totuşi nici unul nu cunoaşte secretele puterii creatoare: ea este supraumană, dincolo de puterea şi de înţelegerea noastră. Însă a re-crea o fiinţă inteligentă care a fost odată nimicită în întregime, aşa ca ea şi altele să recunoască identitatea sa, este o lucrare încă şi mai mare, dar de ce să gândim că este dincolo de sfera puterii divine? Nu este surprinzător că lumea nu o crede, dar copilul lui Dumnezeu condus de Spirit nu trebuie să găsească o asemenea barieră pentru credinţa sa. Lumea va fi, la timpul cuvenit, convinsă de adevăr prin demonstraţie reală, în timp ce Biserica este învăţată printr-o metodă de convingere diferită şi totuşi egală, dacă noi continuăm sub condu-cerea Spiritului şi nu ne întoarcem în întunericul raţiunii umane lipsite de călăuzire.

Trezirea din moarte va fi unul dintre evenimentele timpurii ale Zilei lui Hristos, deşi nu unul dintre primele.

Aşa cum am învăţat, naţiunile în viaţă trebuie mai întâi să fie aduse la un grad de pregătire pentru un asemenea eveniment. Morţii nu vor fi înviaţi până când condiţiile înconjurătoare, etc. nu sunt mai favorabile pentru disciplinarea şi dezvoltarea lor. Marea Zi a pregătirii, “Ziua Domnului", Ziua Mâniei asupra naţiunilor, trebuie să-şi facă mai întâi lucrarea de răsturnare a împărăţiilor asupritoare ale acestei lumi, de doborâre a marelui Babilon cu înşelăciunile şi capcanele lui şi de legare a lui Satan, marele vrăjmaş.

Împărăţia nouă, cerească, trebuie să fie pe deplin stabilită şi puterea şi autoritatea ei recunoscute de toţi cei vii iar lucrarea reformaţiei printre aceştia va fi prima în desfăşurare. Nu credem că cineva dintre cei morţi va fi adus înapoi ca să fie supus aceloraşi tentaţii şi capcane care fac acum să naufragieze virtutea atâtor oameni. Acolo nu vor fi rele autorizate şi atracţiile spre viciu nu vor fi permise sub domnia aceea.

Când naţiunile înfuriate, sleite de propriile străduinţe deşarte de a pune în ordine afacerile umane, îşi vor da seama că rezultatul este doar anarhia şi vor învăţa să fie liniştite şi să ştie că Hristos este Domn (Psalm 46:10) şi vor recunoaşte autoritatea şi puterea Sa, atunci lucrarea pregătitoare va fi îndeplinită şi lucrarea propriu zisă a Împărăţiei va putea începe -- glorioasa lucrare de restabilire, aducând omenirea la starea de la început, de desăvârşire umană şi asemănare cu Dumnezeu -- Geneza 1:26,27.

Trezirea din moarte cât şi vindecarea celor care nu au murit cu totul sunt numai începuturile restabilirii sau învierii, care nu va fi completă decât atunci când perfecţiunea originară a minţii şi trupului, pierdută pentru specie prin Adam şi răscumpărată prin Hristos, va fi fost restaurată pentru toţi care vor veni la apele vieţii şi vor bea liber.

Trezirea va găsi oamenii din punct de vedere moral şi intelectual aşa cum erau când li s-a terminat existenţa; aşadar, ridicarea spre perfecţiune va necesita instruire, disciplinare, etc. etc. şi ni se spune că Hristos va domni până lucrarea va fi îndeplinită în întregime -- “trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea" (versetele 25, 26). Când păcatul va fi complet eradicat, când boala şi durerea nu vor mai fi, când tot necazul şi suspinul şi lacrimile vor fi pentru totdeauna îndepărtate, atunci şi nu mai devreme moartea va fi nimicită, moartea adamică, marele vrăjmaş, va fi făcută fără putere, nimicită, ştearsă complet sub domnia Celui care a obţinut această autoritate şi putere prin sacrificiul de Sine. Obiectivul domniei lui Hristos este să aducă marile rezultate pentru care a murit El. Lumea răscumpărată prin moartea Lui va fi mântuită prin viaţa Lui (Romani 5:10). Suntem asiguraţi prin profet cât şi prin apostol că El nu va slăbi, ci va ieşi biruitor asupra morţii (Isaia 25:8; Osea 13:14; 1 Corinteni 15:25, 54--57). Isus nu va da greş în a-Şi îndeplini marea Sa misiune. El trebuie să domnească până va fi îndeplinit-o, când va da imperiul restaurat Tatălui. Dacă am ghici cât timp va cere această restabilire, am aprecia probabil diferit, unii mai mult, alţii mai puţin, dar nu suntem lăsaţi să presupunem. Suntem informaţi că ea va fi pe deplin realizată într-o mie de ani, pe durata căreia Satan şi răul vor fi sub restricţii, şi sfinţii, cu Isus Capul lor, vor trăi şi vor domni (Apocalipsa 20:3,4). Şi cât este de potrivit, şase zile de rău şi degradare şi o zi de restabilire, inaugurând vârstele fără număr, de dreptate şi fericire veşnică, pe pământ ca şi în cer, între oameni şi între îngeri.

Urmează, deci, că mia de ani ai domniei lui Hristos va sfârşi marea lucrare de mântuire şi dincolo de ea nu va fi încercare pentru nimeni: toţi vor fi avut o deplină posibilitate, cu tot avantajul favorabil. La sfârşitul sau în perioada de încheiere a acestei vârste Satan trebuie să fie dezlegat pentru scurtă vreme pentru încercarea finală a omenirii şi la sfârşitul acesteia el şi cei ce urmează spiritul şi conducerea lui vor fi nimiciţi. Aceasta va fi “moartea a doua", din care nu este restabilire -- Apocalipsa 21:7,8.

Isus n-a răscumpărat pe nimeni din moartea a doua; preţul pe care L-a dat a fost numai în seama primei morţi sau morţii adamice (Romani 5:17--19) şi aceasta este ceea ce El va nimici în timpul domniei Sale, prin eliberarea de sub dominaţia ei a tuturor celor a căror libertate a cumpărat-o cu preţiosul Său sânge. Toţi vrăjmaşii lui Isus vor fi supuşi puterii Sale şi fiecare persoană şi principiu potrivnic cu voia faţă de legea dreaptă a Sa şi a Tatălui vor fi nimiciţi. Moartea a doua nu este vrăjmaşul lui Hristos, ci ea devine un slujitor al dreptăţii, înlăturând permanent orice este opus dreptăţii. Nimic nu va fi lăsat să strice creaţia perfect restaurată. Atunci Hristos Îşi va prezenta opera terminată Tatălui -- operă a cărei perfecţiune şi glorie va onora cum nu se poate mai mult atât planul Tatălui cât şi îndeplinirea lui de către Fiul -- o operă care va demonstra înţelepciunea, puterea, dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu tuturor creaturilor Sale inteligente şi ca-   re-i va face pe oameni să onoreze pe Fiul care a îndeplinit planul întocmai cum Îl onorează pe Tatăl care l-a plănuit.

Când opera restaurării va fi completă şi omenirea va fi ajuns la chipul lui Dumnezeu, şters prin păcat, nu va mai fi nevoie de constrângere. Ascultarea va fi cu dragă inimă şi voios acordată când legea lui Dumnezeu va fi scrisă în fiecare inimă. De aceea, când Hristos va preda Împărăţia lui Dumnezeu şi Tatăl, voia Sa va fi făcută pe pământ aşa cum se face în cer -- liber şi la alegere -- cu voioşie. Limbajul fiecărei inimi va fi atunci: “desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu, şi legea Ta este înăuntrul inimii mele." Natura umană perfectă va fi atunci aşa cum a fost la început, o natură cu legea înscrisă în ea (Ieremia 31:33). Exercitarea puterii de constrângere nu este necesară acolo unde cunoştinţa şi capacitatea sunt perfecte şi unde iubirea domneşte suprem în inimă.

Predarea oamenilor sub guvernarea lui Iehova înainte ca ei să fie perfect restauraţi ar însemna lipsirea lor de protecţia sângelui preţios înainte să fi obţinut toată binecuvântarea care a fost menită să li se acorde. A-i preda imperfecţi guvernării lui Dumnezeu ar fi a-i preda la nimicire sigură, căci legea lui Dumnezeu este perfectă şi-i aprobă numai pe cei absolut perfecţi şi-i condamnă pe toţi ceilalţi, aşa cum a făcut cu Adam, chiar pentru un păcat. De aceea, aşa cum spune Pavel (Evrei 10:31), când vorbeşte despre unii care ar nesocoti şi tăgădui răscumpărarea şi protecţia lui Isus, “înfricoşător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu!" Este înfricoşător din cauza perfecţiunii absolute a legii lui Dumnezeu şi a faptului că singura Lui permisiune pentru imperfecţiune este prin Isus, până când cei imperfecţi vor fi fost restauraţi. Dar, la sfârşitul domniei Milenare când întreaga lume va fi predată lui Dumnezeu şi Tatăl, nu va mai fi un lucru înfricoşător, căci, fiind perfect restauraţi prin Răscumpărătorul, toţi se vor desfăta atunci făcând voia lui Dumnezeu în mod perfect.

S-a sugerat şi s-a vorbit public de unii că vârstele care vor urma Mileniului vor da posibilitate de desăvârşire celor care pe parcursul vârstei Milenare nu se vor supune autorităţii lui Hristos şi că prin străduinţe repetate, timp de veacuri dacă va fi necesar, toţi incorigibilii vor fi aduşi la ascultare de Dumnezeu şi că în acest fel nici una din creaturile lui Dumnezeu nu va fi nimicită vreodată -- nici măcar Satan.

Această idee este privită de apărătorii ei ca o dovadă evidentă a generozităţii, iubirii şi bunăvoinţei lor superioare pentru toţi. Dar, lăsând asta la o parte acum, să vedem pe scurt dacă sugestia are vreun fundament real.

Mai întâi, am văzut că domnia lui Hristos este prezisă să dureze o mie de ani (Apocalipsa 20:4) şi că la sfârşitul acestui timp El va da Împărăţia (1 Corinteni 15:24). De aici trebuie să concluzionăm că dacă va fi vreo altă încercare sau reconciliere a cuiva dincolo de acest timp, ea trebuie să fie îndeplinită printr-un alt agent decât Hristos.

În al doilea rând, am văzut că obiectivul declarat al domniei lui Hristos este restabilirea tuturor lucrurilor, lucrarea învierii -- Fapte 3:19--24; 1 Corinteni 15:20--26.

Dacă sugestia de mai sus ar fi adevărată, dacă ar putea  fi dovedită cu Scripturile, atunci ar însemna că Hristos nu va reuşi să îndeplinească pe deplin lucrarea acordată Lui, că El o va da la sfârşitul miei de ani din cauza incapacităţii Sale de a o desăvârşi şi că un alt agent o va îndeplini.

Dar este acest lucru adevărat? Răspundem fără ezitare şi accentuat, nu. Suntem siguri că întreaga lucrare de reconciliere-restaurare trebuie să fie îndeplinită prin Hristos, deoarece este scris că Dumnezeu “toată judecata a dat-o Fiului, că “El nu se va lăsa până va aşeza dreptatea pe pământ" (Isaia 42:4) şi că “trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale"                    -- în supunere.

 Nu suntem lăsaţi în dubiu că lucrarea de reconciliere a lumii va fi îndeplinită în limitele domniei lui Hristos (Apocalipsa 20:4), deoarece acesta este însuşi obiectivul acestei domnii. Fără îndoială că Dumnezeu este capabil să distrugă într-o mie de ani lucrarea pe care Satan a realizat-o în şase mii de ani.

 Nu este absolut nici un temei pentru a crede într-o probă pentru nimeni dincolo de acel timp, căci este afirmat anume că la sfârşitul acelui timp Satan şi cei care-i urmează conducerea vor fi nimiciţi şi că Hristos va fi pus pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale -- Evrei 2:14; Apocalipsa 20:15.

În puterea acestor Scripturi noi considerăm clar dovedit că Dumnezeu poate face şi va face un deplin sfârşit răului şi răufăcătorilor care se vor dovedi incorigibili, şi asta repede, şi că vârstele de după Mileniu vor fi vârste de eternă binecuvântare, fără cel mai mic amestec cu păcatul. Dreptul va înflori şi “cei răi" vor fi “nimiciţi" -- “în ziua aceea" -- Ziua Milenară.

Generozitatea, bunăvoinţa şi buna intenţie sunt trăsături de caracter frumoase şi lăudabile când sunt centrate pe obiective bune, dar dacă se extind către vrăjmaşii lui Dumnezeu ele devin dăunătoare în ochii Lui şi vrednice de condamnat. Când legea lui Dumnezeu a condamnat un criminal la moarte, întregului Israel i s-a poruncit să-l ucidă cu pietre, exprimându-şi astfel consimţământul şi aprobarea lor faţă de judecata lui Dumnezeu -- Deuteronom 13:9.

A pretinde generozitate şi bunăvoinţă dincolo de cele exprimate în Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă a asuma superioritate faţă de Dumnezeu şi este foarte necreştineşte. Cel ce compătimeşte cu răufăcătorii pe care Dumnezeu îi condamnă este părtaş la faptele lor rele -- 2 Ioan 11; Psalm 15:4.

Să căutăm voia lui Dumnezeu pe calea lui Dumnezeu şi aceasta va condamna şi corecta repede vanitatea slabei umanităţi care încearcă să fie ori înţeleaptă ori binevoitoare deasupra şi dincolo de ceea ce este scris.  “El face pe cei smeriţi să umble în dreptate, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa" (Psalm 25:9). Fie ca toţi cei smeriţi să răspundă cu încredere: “Mari şi minunate sunt lucrările Tale Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale".

“Smerenia merge ÎNAINTEA slavei" şi înaintea înălţării este umilirea. Mândria este un păcat chinuitor al acestui veac şi mândria spirituală este una dintre cele mai puternice capcane ale diavolului. Feriţi-vă de aceste curse.

Învierea Bisericii, diferită de cea a lumii

Vom analiza acum unele texte care în general nu sunt înţelese, dar care ne vor ajuta să explicăm clar deosebirea evidentă dintre învierea Bisericii şi cea a lumii în general.

În 1 Tesaloniceni 4:14,16 apostolul Pavel menţionează două clase -- “cei care au adormit în Isus" şi “cei morţi în Hristos". Jertfa de răscumpărare a Domnului îndeplinită pe Calvar a schimbat viitorul speciei umane, astfel că acum se poate spune despre oameni că “dorm în Isus". Aşadar, lumea nu trebuie considerată stinsă, moartă veşnic, ci adormită, aşteptând vremurile rânduite de Tatăl, când “toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui (glasul Fiului lui Dumnezeu) şi vor ieşi afară din ele"                   -- Ioan 5:28,29.

“Cei morţi în Hristos", este totuşi o expresie care se aplică numai Bisericii alese. Chemarea de-a fi botezaţi în Hristos (Unsul) este o ofertă restrânsă la cei “chemaţi aleşi şi credincioşi", Biserica Vârstei Evanghelice. Aici apostolul se referă la cei care au fost concepuţi de Spiritul Sfânt şi care mai târziu au adormit în moarte.

Dar aceştia nu trebuie să fie consideraţi morţi în acelaşi sens în care omenirea este moartă în Adam. “Cei morţi în Hristos" sunt morţii care vor avea parte de învierea morţilor -- prima înviere -- învierea principală. Ceilalţi vor avea parte de învierea ulterioară. Totuşi, nu trebuie să înţelegem că aceşti “morţi în Hristos" au murit ca noi creaturi, ci în ceea ce priveşte trupul moartea lor                s-a realizat pe deplin.

Termenul “adormit" s-a aplicat ambelor clase. Aceia din lume care coboară în moarte se găsesc încă în condiţia nesatisfăcătoare în care au murit şi vor ieşi din morminte în aceeaşi stare, ca să se poată ridica din ea. Dar cei care acum aparţin lui Hristos vor experimenta o înviere instantanee şi vor primi trupuri noi ca şi trupul glorios al Domnului.

Biserica începe cu adevărat să învieze de la timpul când devin noi creaturi şi dacă nu începem această înviere acum, nu vom avea schimbarea -- “într-o clipă, într-o clipeală din ochi", la sfârşitul cursului nostru (1 Corinteni 15:51,52). Aceştia nu vor ieşi din morminte la o judecată sau probă viitoare, ci în schimbarea lor vor trece pe deplin din moarte la viaţă -- la răsplata glorioasă, natura divină.

“Duhul se întoarce la Dumnezeu"

“Şi ţărâna se întoarce în pământ cum a fost şi duhul se întoarce la Dumnezeu care l-a dat" -- Eclesiastul 12:7.

Acest text nu face referire specială la Biserică. El se aplică în general tuturor oamenilor atunci când mor. Nu este nici o îndoială privind semnificaţia primei părţi a textului, deoarece trupurile umane s-au destrămat în ţărână de secole. Partea din urmă a textului este înţeleasă complet greşit de mulţi creştini. Aceasta nu se referă la suflare sau la orice altceva care se întoarce prin aer la Dumnezeu.

Gândul este următorul. Când Dumnezeu l-a creat pe Adam, i-a dat acestuia viaţă care să continue veşnic dacă era ascultător. Când Adam a păcătuit, Dumnezeu nu                i-a luat spiritul vieţii imediat. I-a permis omului să-şi ţină acest spirit de viaţă atâţia ani câţi poate, luptându-se cu spini şi pălămidă, până “se rupe funia de argint".

Adam a transmis o parte din acel spirit de viaţă copiilor săi şi într-unii din ei această parte de viaţă a continuat timp de secole. Dar omenirea nu are dreptul la acest spirit de viaţă; este doar ceva transmis lor de la părinţi. Dumnezeu nu recunoaşte pe nimeni ca având dreptul să trăiască, excepţie făcând cei care se găsesc în armonie cu El -- aceia care sunt perfecţi. De la cădere întreaga omenire a trăit fără să aibă dreptul să trăiască. De aceea, din punct de vedere divin, despre întreaga lume se vorbeşte ca fiind moartă, legal. Orice drept la viaţă, din punct de vedere divin, este anulat. Nimeni nu poate spune lui Dumnezeu: “Eu am dreptul să trăiesc.ăă Dumnezeu ar putea spune, “Nu ai nici un drept să trăieşti, fiindcă primii tăi părinţi au păcătuit şi astfel au pierdut acest drept.ăă

Adam nu a putut da descendenţilor săi ceea ce pierduse. Când Adam a murit el s-a lipsit de spiritul de viaţă; aceasta înseamnă că el nu mai deţinea acea parte de viaţă pe care o avusese timp de nouă sute treizeci de ani. Unde s-a dus acel spirit de viaţă? S-a întors la Dumnezeu de unde venise la început. Toate se întorc la Dumnezeu. Adam nu a putut spune copiilor săi, “vă las moştenire drepturile mele de viaţă", pentru că nu avea nici unul. Numai Dumnezeu poate acorda un drept de viaţă.

“Duhul se întoarce la Dumnezeu care l-a dat.ăă Când cineva care a posedat dreptul de viaţă, l-a pierdut, nu poate spune că are drept la viaţă sau la altceva. Nu este altă modalitate de-a obţine viaţă decât prin Hristos.

 “Nu al celor morţi, ci al celor viiăă

“Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov . . . nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii.ăă -- Luca 20:37,38.

Când observăm contextul, vedem că Domnul nostru a combătut teoria saducheilor şi a dovedit că Avraam, Isaac şi Iacov vor învia. Isus a spus: “Dar că morţii înviază, a arătat însuşi Moise în locul unde este vorba despre rug, când numeşte pe Domnul: Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov" (Luca 20:37). Dacă aceştia ar fi morţi în sensul în care este mort un animal, Dumnezeu nu ar fi vorbit niciodată despre ei astfel. Ei au venit în acord cu Dumnezeu şi El vorbeşte despre ei în armonie cu planul general. Sfântul Pavel spune: “va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi" (Fapte 24:15). Vrednicii din vechime aveau această mărturie că plăceau lui Dumnezeu şi noi ştim că ei aveau făgăduinţa unei învieri mai bune decât cea de care ar fi avut parte dacă n-ar fi fost plăcuţi lui Dumnezeu                            -- Evrei 11:35.

Aceşti vrednici din vechime au trăit exact în acelaşi sens în care trăiesc noile creaturi concepute. Dacă Dumnezeu nu ne va învia din morţi, nu va fi nici o înviere. Acelaşi lucru care se aplică noilor creaturi în Hristos se aplică şi lumii în general. Ei pot crede că cei din mormânt sunt într-adevăr morţi, dar Dumnezeu vrea ca aceştia să aibă o înviere. Deci, apostolul nu vorbeşte numai de cei adormiţi în Hristos, ci şi de cei adormiţi în Isus. Cei adormiţi în Hristos sunt cei care au devenit noi creaturi în Hristos, moştenitori ai lui Dumnezeu, părtaşi ai naturii divine, şi care au trecut în moarte. De aceştia se vorbeşte ca fiind “morţi în Hristos", care vor învia primii.

Isus nu este numai Mântuitorul Bisericii, ci şi al lumii (Ioan 4:42, 1 Ioan 4:14). El este ispăşirea nu numai pentru păcatele noastre, “ci şi pentru ale întregii lumi" (1 Ioan 2:2). De aceea, cei care cred această afirmaţie -- că va fi o înviere a morţilor, a celor drepţi şi a celor nedrepţi  -- vorbesc despre lumea întreagă în acelaşi fel în care vorbesc de cei care au adormit în Hristos.

Dar la trezire cei din lume adormiţi în Isus vor avea natură umană şi cei care au dormit în Hristos vor avea o natură mai înaltă. Hristos şi-a dat viaţa Sa ca un preţ corespunzător pentru viaţa omului. Dar noi care am intrat în Biserică, am intrat în condiţii cu totul diferite de cele ale lumii. După cum a spus Isus, voi “nu sunteţi din lume" (Ioan 15:19). Noi suntem separaţi, distincţi de restul lumii. Apostolul ne spune că viaţa noastră vine de la Tatăl -- “Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos" -- 1 Petru 1:3.

Isus nu face nimic pentru Biserică? Ba da, într-adevăr! Ca Avocat, El atribuie din meritul Său Bisericii, ca noi să putem fi socotiţi părtaşi ai sacrificiului Său, pentru că “dacă răbdăm (cu El) vom şi împărăţi împreună cu El" (2 Timotei 2:12). Această consimţire de-a suferi este legământul de sacrificiu pe care îl facem cu Domnul nostru. Fără El nu putem face nimic. Nu ne putem ridica niciodată la standardele divine, cum a făcut El; dar, ca şi Avocat al nostru, El face bune deficienţele noastre. Avem aceeaşi concepere a Spiritului Sfânt de către acelaşi Tată şi vom fi şi părtaşi la aceeaşi înviere, fiind făcuţi asemenea cu moartea Sa. Învierea lui Hristos este spre natură divină, în care vom fi “schimbaţi, într-o clipă,                  într-o clipeală din ochi" -- 1 Corinteni 15:51,52.

Lumea va primi înviere pământească. Dătătorul de viaţă Isus le va da tot ce a fost pierdut -- natura umană şi condiţia edenică. Deci, despre lumea moartă se spune că este adormită, dar ei vor fi treziţi. Somnul lor este exact le fel ca al nostru, dar membrii Bisericii au adormit ca noi creaturi, iar lumea nu.

“Dumnezeu îi dă un trup"

“Semeni nu trupul care va fi, ci doar un grăunte, fie de grâu, fie de altă sămânţă; apoi Dumnezeu îi dă un trup, după cum voieşte".

Acesta este gândul: omenirea aparţine naturii ada-mice. Felul naturii pe care Dumnezeu a vrut s-o dea speciei adamice este pământească. Dar dacă aparţinem naturii spirituale vom învia ca atare. Dacă semeni porumb vei secera porumb. Dacă semeni grâu vei secera grâu. Dacă semeni orz vei secera orz. Aşa şi în moarte. Dacă este semănat un corp pământesc, un astfel de corp va învia. Biserica este o excepţie de la regulă. Noi, noile creaturi suntem semănate ca trupuri fireşti, dar avem aceste trupuri ca fiind doar împrumutate nouă, în care să lucrăm. Noi suntem creaturi noi, nu fiinţe umane. Suntem semănaţi trupuri naturale şi suntem înviaţi trupuri spirituale, la întâia înviere.

Cele două învieri

“Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele: cei care au practicat binele, pentru învierea vieţii, iar cei care au făcut răul, pentru învierea judecăţii" -- Ioan 5:28,29

Prevederea divină este ca prin ascultarea Unuia să se facă ispăşirea pentru păcatele întregii lumi şi o binecuvântare să vină asupra fiecărui membru din specia adamică. Printr-un om a venit moartea şi tot printr-un om a venit şi învierea morţilor (1 Corinteni 15:21-23). Avem aici două clase: cei care au făcut binele sunt aceia care în timpul prezent au auzit Evanghelia şi care folosesc ocazia să facă bine, iar cei care au făcut răul sunt cei care nu au auzit şi prin urmare nu au avut ocazia să facă bine.

Despre cine se poate spune că a făcut binele? “Nu este nici un om drept, nici unul măcar" (Romani 3:10). După ce am primit acest Cuvânt bun al lui Dumnezeu ar trebui să ne folosim bine de el, să intrăm în şcoala lui Hristos, să fim învăţaţi de El şi să trecem prin încercările şi probele noastre. Aceste lucruri vor hotărî dacă suntem sau nu vrednici de această poziţie înaltă, să atingem lucrul pentru care ne-am consacrat vieţile noastre.

Dar în viaţa aceasta nu vom fi perfecţi precum a fost Isus -- în trup şi în minte. Nu putem fi perfecţi în carne, ca şi Isus, dar Isus a avut o voinţă perfectă şi noi de asemenea putem avea o voinţă perfectă, deşi putem avea înfrângeri şi obstacole în a ajunge la aceasta. Pentru acoperirea imperfecţiunilor noastre îl avem pe Avocatul nostru, în care Dumnezeu a aranjat să putem fi acceptaţi. Biserica şi-a avut încercările înaintea lumii şi dacă au învins Dumnezeu a spus că verdictul va fi: “bine . . . te voi pune peste multe lucruri" (Matei 25:21). Aceştia sunt cei “buni".

Cine sunt cei care au făcut răul? Nici unul nu a fost perfect; nici măcar în minţile lor nu s-a apropiat de un standard care să fie aprobat de Dumnezeu. Ei sunt necorespunzători, adică nepotriviţi. Când Dumnezeu îşi va fi stabilit glorioasa Împărăţie Mesianică, va pune întreaga omenire la probă să vadă dacă în timpul domniei Sale de o mie de ani răsplăţile şi pedepsele îi vor aduce pe oameni la o stare de inimă potrivită. La sfârşitul miei de ani, Isus ca Mijlocitor îi va prezenta Tatălui pentru o încercare finală. Dacă vor trece această probă, Dumnezeu le va da viaţă veşnică. Dar cei cărora le va lua o mie de ani ca să facă binele nu vor avea o răsplată atât de înaltă ce a celor care, prin jertfirea de sine, îşi dovedesc acum dragostea lor pentru adevăr şi mor pentru cauza dreptăţii.

“De-ai voi să mă ascunzi în Locuinţa Morţilor"

“Ah! de ai voi să mă ascunzi în Locuinţa Morţilor, de m-ai acoperi până-|i va trece mânia şi de mi-ai rândui un timp şi Îţi vei aduce iarăşi aminte de mine!" -- Iov 14:13.

Acest pasaj din Scriptură se referă nu la Noua Creatură, ci la fiinţa umană. Se referă la om şi nu la un fiu al lui Dumnezeu conceput de Spirit şi membru al lui Hristos. Iov vorbea aici ca unul din omenire. El voia să moară, căci viaţa îi devenise o povară. A spus: “ah, de m-ai ascunde în sheol până-|i va trece mânia!" În mijlocul suferinţelor sale mari el a strigat, ah, de-aş putea muri, dar nu mă lăsa ca pe o creaţie inconştientă; ascunde-mă doar în mormânt până va trece timpul de mânie, păcat şi blestem şi noua eră va fi inaugurată. Ne vine greu să credem că Iov a înţeles însemnătatea a ceea ce spunea, mai degrabă ar trebui să presupunem că rostea cuvinte a căror deplină semnificaţie nu o înţelegea.

Nu avem nici un motiv să presupunem că atunci când David a spus, “nu vei lăsa sufletul meu în sheol" (iad), ştia că vorbea în mod profetic despre Mesia. Sfântul Petru arată că aceste cuvinte nu s-au referit la David, ci la Hristos, că sufletul Lui nu a fost lăsat în locuinţa morţilor, nici carnea Sa să vadă putrezirea (Faptele Apostolilor 2:27--31). Dar Iov vorbea despre el însuşi şi totuşi în mod profetic despre omenire. El a fost un tip al lumii; şi-a pierdut turmele, cirezile, prietenii, casa, copiii, soţia şi chiar sănătatea.

Dar, la timpul potrivit, Dumnezeu i-a dat înapoi lui Iov atâţia fii şi fiice câţi a avut şi de două ori mai multe turme şi cirezi. Prin aceasta el a fost un tip al familiei umane. Adam şi familia sa au fost pierduţi. El a fost regele pământului, dar şi-a pierdut autoritatea şi cu aceasta, tot ce a avut. În cele din urmă, Adam şi copiii săi se vor întoarce la ai lor -- copil pentru copil. În ceea ce priveşte bogăţiile pământeşti, vor avea mult mai mult decât au pierdut. Iov este un tip al acestei restaurări.

Lumea este adormită, din punct de vedere divin. După cum Iov a spus, “ascunde-mă în Locuinţa Morţilor", tot aşa, cândva, un creştin ar fi putut spune: “voi fi ascuns în Locuinţa Morţilor până la înviere". Dumnezeu a făcut pregătire pentru învierea tuturor. Dar toţi au murit la fel? Răspundem că familia adamică este moartă în sensul că dreptul lor de viaţă a fost pierdut la cădere. Dar Dumnezeu a văzut dinainte şi a putut vorbi profetic, fie prin Iov, fie prin oricine altcineva. Iov a putut vorbi ca şi cum n-ar muri, având cunoştinţă de faptul că va fi o înviere. Ideea, aici, pare să fie: a fost viaţa lui Iov strămutată în acelaşi sens ca şi viaţa sfântului Pavel? Nu, nicidecum. Iov a adormit în moartea adamică. Sfântul Pavel a adormit în Hristos. Una a fost viaţa noii creaturi şi alta a fost viaţa vechii creaturi, nefiind conceput de Spiritul Sfânt spre o nouă creatură.

Partea a treia a articolului “Responsabilitatea noii creaturi faţă de legea divină", apărută în 1912.

Învierea generală

În lumina afirmaţiilor făcute anterior despre adevărata semnificaţie a cuvântului înviere, aşa cum este indicată de cuvântul grecesc anastasis din care este tradus, nu ne vom opri să arătăm amănunţit iarăşi că prin termenul înviere generală noi nu înţelegem numai o trezire generală a miliardelor de oameni care dorm, ci mult mai mult, anume o aducere generală a întregii omenirii la perfecţiunea fiinţei -- la deplina libertate de pedeapsa morţii adamice şi de toate slăbiciunile ei stânjenitoare. Această eliberare a oamenilor din moartea adamică la deplină perfecţiune şi restabilire a fiinţei şi la toate drepturile şi privilegiile pierdute prin Adam, poate fi făcută pe una din următoarele căi, şi anume: 1) prin restabilire reală la perfecţiune fizică, mintală şi morală a umanităţi, la deplină armonie şi comuniune cu Dumnezeu şi la dominaţie reală asupra pământului şi asupra tuturor animalelor, aşa cum Adam le-a avut pe toate acestea la început, înainte de intrarea păcatului, şi apoi încercarea fiecăruia ca să se vadă dacă este vrednic sau nu să păstreze aceste favoruri pentru totdeauna; 2) acor-dând fiecărui individ o eliberare prin credinţă din moartea şi condamnarea adamică şi o restabilire prin credinţă la favoarea şi comuniunea divină şi o restabilire reală la toate avantajele pământeşti ale lui Adam, atâta vreme cât şi îndată ce prin ascultare în încercare vor fi găsiţi vrednici de acele binecuvântări. Să reţinem cu grijă şi în mod special faptul că o asemenea eliberare din moartea adamică, prin credinţă (printr-o deplină cunoaştere a răscumpărării care a fost dată şi a iertării, a reconcilierii şi a restabilirii pregătite astfel pentru toţi cei care vor accepta aceste favoruri) nu este numai pe cât de bună pe atât de favorabilă pentru oameni, pe parcursul încercării lor, ci aceasta este mai bună şi mai favorabilă decât ar fi restabilirea reală mai întâi şi încercarea după aceea.

Să presupunem că ar fi pe amândouă căile şi să remarcăm avantajele planului lui Dumnezeu de îndreptăţire prin credinţă. Să zicem că a venit ora în aranjamentul divin pentru ca lucrarea restabilirii să înceapă. Imagina-ţi-vă toate milioanele pământului schimbate instantaneu în fiinţe umane perfecte -- perfecte mintal, moral şi fizic. Ce straniu ar fi totul: nimeni nu şi-ar cunoaşte vecinul, nici după înfăţişare, nici după vorbă, nici după comportament, nici după slăbiciunile anterioare. Încă şi mai rău, puţini şi-ar cunoaşte propriii părinţi sau propriii copii şi încă mai rău, doar puţini s-ar putea recunoaşte pe ei înşişi, din acelaşi motiv. Puţinii care ar putea in vreo măsură să aprecieze o asemenea schimbare radicală ar fi acei puţini care în viaţa prezentă, prin credinţă într-o oarecare măsură, din comuniunea cu Dumnezeu au învăţat, ca persoane îndreptăţite, să gândească şi să vrea din punctul de vedere perfect, chiar dacă nu întotdeauna au putut să facă precum oamenii perfecţi, din cauza slăbiciunilor moştenite. Puţinii biruitori ai trecutului  - Avraam, Isaac, Iacov şi toţi sfinţii profeţi -- pot şi-şi vor duce dincolo identitatea ca îndreptăţiţi când vor fi desăvârşiţi dintr-o dată ca oameni; şi turma mică de biruitori ai acestei vârste evanghelice, pentru un motiv asemănător (pentru că deja trăiesc viaţa nouă a învierii prin credinţă) îşi vor duce de asemenea identitatea, deşi au o schimbare mare şi instantanee la perfecţiunea naturii divine. Dar aceste două clase sunt excepţii faţă de specie în general -- nu numai în privinţa învierilor sau desăvârşirilor lor instantanee, ci şi în privinţa experienţelor lor în viaţa prezentă.

Să ne imaginăm o clipă învierea miliardelor care au murit, ieşind afară perfecţi în mod real la minte şi trup. Ni-l închipuim pe Nero ieşind afară perfect -- liber de pasiunile lui teribile, de marea lui depravare, de iubirea de jaf şi cruzime, un om curat, sincer, binevoitor. N-ar fi cunoscut de nimeni, nici el însuşi nu s-ar recunoaşte. Ni-i imaginăm pe canibalii sălbatici, ignoranţi, care n-au avut niciodată decât cele mai joase sentimente şi experienţe, ieşind afară cu fiecare putere a minţii şi trupului perfectă. Imaginaţi-vă toate miliardele trecutului şi prezentului perfecţionate astfel şi apoi gândiţi-vă cu grijă la punctele ce urmează.

O deosebire importantă

Cum le-ar fi folositoare experienţele lor cu păcatul, dacă prin schimbarea lor bruscă nu s-ar putea nici măcar identifica ei înşişi cu creaturile degradate, murdărite de păcat, care au fost ei odată?

Dacă aşa a fost planul lui Dumnezeu, cum poate fi motivată permisiunea necazului şi a experienţelor dureroase din cei şase mii de ani trecuţi? Desigur, numai pentru că suferinţele prezente ale pământului au servit ca lecţii, ca experienţe folositoare, ca să-i pregătească pe oameni pentru încercarea viitoare, numai de aceea le-a îngăduit Dumnezeu.

Să ne gândim, de asemenea, că dacă oamenii ar fi desăvârşiţi în acest mod, dintr-o dată, astfel încât experienţele prezente n-ar fi apreciate, ei ar fi la fel de predispuşi la cădere cum a fost Adam şi din acelaşi motiv -- anume, din lipsă de experienţă. Deosebirea dintre perfecţiunea fiinţei şi perfecţiunea experienţei trebuie ţinută minte veşnic: Adam a avut perfecţiunea fiinţei, sugerată în declaraţia că el a fost făcut în chipul lui Dumnezeu, dar la timpul încercării lui el avea mult mai puţină experienţă decât fiii săi căzuţi, imperfecţi, de astăzi. Dar el cunoştea destul, pentru că încercarea lui               a folosit un simplu test de ascultare: el ştia că Dumnezeu a fost Creatorul şi binefăcătorul său care făcuse totul pentru el şi ştia, când în mod intenţionat n-a ascultat, că ascultarea totală era datoria sa.

Să ne amintim, de asemenea, că aşa cum a fost cazul lui Adam, aşa este cazul oricărui om perfect care este încercat prin legea lui Dumnezeu: o violare a unui punct ar aduce asupra sa plata deplină a păcatului -- moartea, stingerea.

Aşa încât, dacă planul lui Dumnezeu ar fi să ridice omenirea dintr-o dată din moarte la deplină perfecţiune şi încercare, aşa cum Adam s-a bucurat de acestea înainte de cădere, ar fi o binecuvântare foarte nesigură -- cu puternică probabilitate ca mulţi, dacă nu toţi, să facă vreo greşeală şi să cadă sub dreapta sentinţă a legii perfecte a lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă că după ce sunt făcuţi perfecţi printr-o anastasis  instantanee ei pot fi o vreme fără încercare, până să dobândească experienţă şi cunoştinţă, pentru că perfecţiunea fiinţei implică responsabilitate faţă de legea lui Dumnezeu din momentul când ea începe.

Lucrarea zilei de judecată

Astfel, nici lui Adam nu i s-a dat o experienţă nemăsurată cu păcatul, ci pentru prima sa încălcare a fost condamnat atât de complet încât nimic mai puţin decât o răscumpărare putea să-l elibereze din păcatul său şi pedeapsa acestuia, moartea. Aşa va fi cu lumea: când va fi desăvârşită prin Mijlocitorul, Hristos Isus, lucrarea Sa pentru ei se v-a sfârşi -- ei vor fi atunci în mâinile lui Dumnezeu şi supuşi legii Sale care nu arată milă. Pentru fiinţele imperfecte a fi expuse încercării acestei legi perfecte ar însemna cădere sigură; şi de aceea, aşa cum declară apostolul, ar fi înfricoşător lucru pentru noi dacă L-am respinge pe Hristos ca Mijlocitorul nostru şi am încerca să suportăm încercarea înaintea lui Dumnezeu în zdrenţele murdare ale dreptăţii noastre proprii (Isaia 64:6; Evrei 10:31); şi pentru fiinţe perfecte cărora le lipseşte experienţa a fi încercate prin aceeaşi lege ar fi cădere aproape sigură.

Pregătirea de har a lui Dumnezeu în Hristos este, cu toate acestea, abundentă. Aranjamentul Său este că întreaga specie, fiind cumpărată de Domnul nostru Isus, va fi pe deplin în mâinile Lui: “Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiuluiăă (Ioan 5:22); El a stabilit Ziua milenară pentru această lucrare de încercare sau judecată (Fapte 17:31). El, care a răscumpărat sau cumpărat înapoi pe Adam şi specia lui din sentinţa morţii, va oferi fiecăruia restabilirea deplină la tot ce Adam a avut şi a pierdut, sub condiţii pe care, chiar şi în starea lor căzută, vor fi deplin capabili să le accepte. Supunerea voinţei sau intenţiei va fi prima cerinţă şi pe măsură ce aceasta va fi supusă restabilirea va începe. Treptat, pe măsură ce pe parcursul Mileniului imperfecţiunea şi slăbiciunea vor da loc puterii şi perfecţiunii, va fi permisă mai puţină încălcare de către Mijlocitorul-Judecător; pedepsele şi corecţiile Lui, proporţionate cu capacitatea şi intenţia păcătoşilor, fiind între timp cea mai valoroasă experienţă pentru cei incercaţi. Pornind pe calea înaltă a sfinţeniei (către restabilirea deplină a perfecţiunii şi a tuturor binecuvântărilor pierdute în Adam) la un punct corespunzător stării lor imperfecte din prezent, identitatea lor proprie şi identitatea oricui va fi menţinută, şi toate experienţele în păcat şi degradare vor fi proaspete şi vii şi îşi vor duce cu ele întreaga greutate şi valoare, în contrast cu experienţele cu dreptatea în acţiune activă la care vor fi supuşi atunci. Diferenţa la început va fi nu în inimile oamenilor nici în trupurile lor (cu excepţia că cei ce dorm vor fi treziţi), ci în condiţiile exterioare ale oamenilor, sub conducerea Împărăţiei lui Dumnezeu. Reprezentanţii pământeşti ai acestei Împărăţii vor fi Avraam şi profeţii, ale căror încercări au trecut deja şi care vor fi atunci oameni perfecţi şi exemple a ceea ce întreaga specie poate deveni prin ascultare din inimă faţă de Împărăţie şi legile de atunci, şi chiar pentru acest scop ei vor fi conducători. Schimbările exterioare ale acelei vârste vor fi foarte neplăcute pentru mulţi. Oamenii vor avea mai puţine libertăţi decât în prezent -- vor avea libertatea să facă ce este drept şi bine, dar nici o permisiune de vreun fel să facă rău sau să urmeze vreo înclinaţie care în vreo măsură le-ar dăuna altora sau i-ar prejudicia pe alţii, moral sau financiar sau psihic. Astfel, prin legarea lui Satan mai mult de jumătate din ispitele prezentului vor fi împiedicate şi numai cele ce aparţin slăbiciunii carnale a omului căzut vor fi asupra lui. Acestea, după cum am văzut, i se va permite să le depăşească şi biruiască, prin ajutorul şi disciplinarea marelui Mijlocitor şi drept consecinţă a faptului că a fost răscumpărat de El din sentinţa morţii, din care aceste slăbiciuni fac parte. Acest plan de restaurare a oamenilor şi de probare a lor în acelaşi timp şi de acordare a binecuvântărilor numai când vor învăţa să le aprecieze, este în beneficiul omului, ca el să poată avea atunci cea mai deplină cunoştinţă şi experienţă, astfel încât să fie pe deplin capabil să aleagă între păcat cu pedeapsa lui şi dreptate cu răsplata ei.

Posibilitate universală de mântuire

De la timpul când oamenii vor ajunge la o cunoaştere a planului lui Dumnezeu pentru mântuirea lor din păcat şi moarte, în acele condiţii favorabile, ei vor fi recunoscuţi că vor fi primit darul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, căci din acel moment o vor avea la îndemână şi în puterea lor. Dacă nu vor mânca pâinea vieţii pusă astfel în mâinile lor nu vor primi puterea şi viaţa pe care ea le conţine. Dar nimeni nu o va refuza din neştiinţă -- toţi vor avea dovezi din toate părţile că restabilirea reală la deplina perfecţiune umană este posibilă şi progresează şi nimeni nu va fi lăsat să se îndoiască de faptul că sacrificiul pentru păcate odată oferit de Mielul lui Dumnezeu este eficient pentru deplina sa restabilire, sub aranjamentul şi legea Noului Legământ -- “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta . . . şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.ăă Cei care, în acele condiţii favorabile, se vor împotrivi şi se vor opune legii, vor avea permisiunea să se bucure de binecuvântările ei pentru o sută de ani, fiind restrânşi în putere să păgubească pe alţii; dar dacă la sfârşitul acestei perioade (care este de patru ori perioada de experienţă matură din timpul prezent) nu s-au conformat noului aranjament astfel încât să facă un oarecare progres, vor fi nimiciţi şi vor muri pentru propriul lor păcat -- moartea a doua.

Lungimea încercării individuale

Chiar şi după o sută de ani de asemenea favoare ei vor fi doar “copiiăă, parţial dezvoltaţi; dar respingerea cu voia a darului vieţii, anastasis sau deplina ridicare din moarte, oferit lor şi cu totul înţeles de ei, le este socotită exact ca şi cum ar fi progresat treptat spre perfecţiune şi ar fi atins-o şi atunci, dispreţuind bunătatea lui Dumnezeu, s-ar fi răzvrătit înpotriva legilor şi aranjamentelor Sale, după cum suntem informaţi că vor face unii                            -- Apocalipsa 20:10,14,15; 21:8.

“Mă voi înveseli cu privire la Ierusalim şi Mă voi bucura de poporul Meu; nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul ţipetelor. Nu vor mai fi în el copii care trăiesc puţine zile, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele, căci cine va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătosăă (Isaia 65:19,20). Faptul că aceasta se referă la vârsta milenară şi la restabilirea clasei pământeşti este confirmat mai departe de următoarele versete ale aceluiaşi capitol.

 Articol apărut în 1890.

Saul din Tars şi ce a văzut el

“După ei toţi, ca unuia născut înainte de vreme mi  S-a arătat şi mie" -- 1 Corinteni 15:8; (traducerea Cornilescu revizuită, vezi şi nota de subsol; n. e.)

Sfântul Pavel discuta despre învierea morţilor. El şi-a dat seama că pe acest mare fapt se sprijină greutatea mesajului Evangheliei. A fost destul de uşor să dove-dească faptul că Isus a murit, dar unei lumi neîncrezătoare a fost greu să-i dovedească învierea Lui din morţi şi oricine nu poate crede acest mare fapt nu poate crede alte mari fapte care rămân sau cad odată cu acesta.

De exemplu, apostolul a arătat că Isus şi-a părăsit gloria cerească şi a devenit om, cu scopul de-a veni în întâmpinarea cerinţelor legii divine faţă de Adam şi specia sa, căzută prin el. El a putut arăta caracterul înţelept al acestei logici. El a dovedit că aşa cum întreaga lume a fost condamnată la moarte prin neascultarea tatălui Adam, era absolut necesar ca o viaţă nepătată să fie sacrificată pentru a înfrunta pedeapsa şi a asigura eliberarea speciei condamnate.

Dumnezeu n-ar lăsa pe Fiul Său în moarte

Apostolul a declarat că Isus a fost credincios în serviciul Său, dându-şi cu totul viaţa, şi că întreaga chestiune a fost plăcută şi acceptabilă pentru Tatăl ceresc. Dacă este aşa, desigur Dumnezeu nu şi-ar lăsa Fiul în moarte, ci               L-ar ridica din moarte. Acest lucru a fost spus în mod repetat de apostol, arătând că Domnul nostru a intrat în gloria şi răsplata Sa şi s-a suit unde a fost înainte, la perfecţiune în planul spiritual.

Dar toate aceste afirmaţii au fost tratate cu uşurinţă de unii din ascultătorii Săi, care pretindeau că era mai uşor să creadă că Isus n-a murit de loc, ci a fost doar transformat, decât să creadă că El a murit pentru păcatele noastre şi a înviat din nou pentru îndreptăţirea noastră; de unde desele referiri ale apostolului la învierea lui Hristos şi insistenţa lui asupra ei ca absolut necesară credinţei creştine; pentru că nu numai favoarea Tatălui ceresc faţă de Domnul Isus este arătată astfel, ci majoritatea profeţiilor sfinte ar fi rămas neîmplinite dacă Isus n-ar fi înviat din morţi.

Cu alte cuvinte, un Răscumpărător mort n-ar fi de nici un folos, ar fi la fel de nefavorabil pentru păcătoşi ca şi cum Isus n-ar fi venit de loc. În plus, dacă învierea lui Isus a fost un lucru discutabil, cum ar putea cei ce contestă acest mare fapt să admită învierea Bisericii şi a lumii? Sfântul Pavel subliniază şi aceasta, declarând că “va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi", ca rezultat al lucrării răscumpărătoare a lui Isus -- moartea Sa pentru păcatele omului şi învierea Sa în slavă pentru a realiza binecuvântările asigurate prin moartea Sa.

“După ei toţi, . . . mi S-a arătat şi mie"

Continuându-şi argumentaţia, apostolul parcurge întregul şir de martori, cu excepţia femeii care L-a văzut cea dintâi pe Domnul în dimineaţa învierii Sale. El spune: “S-a arătat lui Chifa (Petru), apoi celor doisprezece. După aceea s-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată . . . Pe urmă S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor", când s-a înălţat. Apoi  urmează: “după ei toţi, . . . mi S-a arătat şi mie."

Este ceva emoţionant în această referire la faptul că el însuşi L-a zărit pe Isus. Îi reamintea perioada când el persecuta fanatic biserica. Îi amintea de propria sa responsabilitate în legătură cu moartea sfântului Ştefan şi de ura oarbă care l-a împins să-şi persecute semenii inofensivi, doar pentru că au crezut că Isus a murit şi a înviat, tocmai lucrul pe care încerca acum să-l mărturi-sească tuturor celor ce aveau ureche de auzit.

Memoria i se întorcea spre nebunia pe care o manifestase, urmărindu-i pe creştini chiar spre Damasc, târându-i la închisoare. Vedea iarăşi marea, orbitoarea lumină din cer, care întrecea lumina soarelui la amiază, căderea lui la pământ şi auzea vocea vorbindu-i, spunând: “Saul, Saul, pentru ce mă prigoneşti?" (Fapte 9:1-9; 26:12-19). Îşi amintea iarăşi uimirea sa când a învăţat că aceia pe care-i persecutase nu erau iudei renegaţi şi amăgiţi, ci erau mult apreciaţi şi recunoscuţi de acest Mare Cineva, a cărui străfulgerare îl trântise la pământ. Da, a fost o vedere minunată! Dacă Mesia era aşa de mare, aşa de glorios, aşa de puternic, atunci putea să creadă în El, putea să-l venereze. Obiecţia pe care toţi iudeii o aveau faţă de Isus şi pe care o considerau dovadă absolută că El nu a fost Mesia, era aparenta Sa slăbiciune, aparenta Sa neputinţă de-a împlini lucrurile prezise prin profeţi. Ei spuneau că este ridicol să te gândeşti la un om fără armată şi bogăţie care pretindea că este rege. Este şi mai ridicol pentru El să pretindă că este regele mesianic, care trebuie să fie deasupra tuturor regilor şi înaintea căruia orice genunche se va pleca şi orice limbă va mărturisi. Ei spuneau, prin urmare, că Isus trebuie să fi fost ori nebun ori căuta să amăgească poporul şi să creeze vremelnic o mică mişcare de popularitate.

Lor li s-a părut că atunci când a fost crucificat a fost dată  dovada că nu El a fost Mesia. Nu, Mesia trebuia să trăiască veşnic. Nu trebuia El să domnească cu succes ca Regele regilor şi Domnul domnilor? Prin urmare, nu s-a dovedit că orice om pe care iudeii sau romanii îl puteau crucifica, îl puteau omorî, trebuie să fi fost un impostor? Considerau chestiunea dovedită până la demonstraţie. Persecuţia urmaşilor lui Isus era numai pentru nimicirea noii religii, despre care exista teama că va dăuna lui Israel prin faptul că va pune la îndoială speranţele lui Israel cu privire la Regele viitor şi la împărăţia sa. Astfel, Saul din Tars s-a simţit deplin justificat persecutându-i pe toţi cei ce aveau acest fel de-a gândi -- “pentru binele cauzei", aşa cum atât de mulţi persecutori spuseseră.

Un fel nou de a vedea lucrurile

Cinstea lui Saul din Tars l-a făcut să fie la fel de cinstit după ce ochii înţelegerii i s-au deschis, cum era înainte când îi fuseseră închişi. I-a trebuit câtva timp până să obţină claritatea cuvenită, apoi a putut vedea şi explica altora necesitatea morţii lui Isus şi cum a fost ea tipificată în sacrificiile Legii şi cum planul aranjat în mod divin făcuse acest mare sacrificiu, pentru a arăta mai deplin dreptatea, înţelepciunea, iubirea şi puterea divină.

Vedea acum nu numai nevoia ca Isus să vină în carne şi să se dea pe Sine ca preţ de răscumpărare pentru toţi, dar vedea în aceeaşi măsură necesitatea învierii Sale, nu în carne, ci în spirit, ca să poată fi un conducător şi Mântuitor pe deplin calificat -- nu numai ca să-şi salveze poporul de romani, de asirieni şi de toţi ceilalţi duşmani omeneşti, dar şi să-i salveze de Satan, de păcat, de boală, necaz şi moarte. Ah, vedea acum ce mare trebuie să fie Mesia ca să satisfacă necesităţile cazului!

Chestiunea s-a schimbat imediat în mintea sa: în locul unui mântuitor şi Mesia uman şi a unui rege pământesc, Dumnezeu pregătise Unul ceresc, părtaş al naturii divine, glorios, mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri şi de orice nume care se poate numi. Vedea acum că suferinţele lui Isus au avut o dublă valoare. Mai întâi ele au fost necesare pentru eliberarea omului din sentinţa morţii şi-n al doilea rând au fost necesare ca o demonstrare a loialităţii lui Isus. Acum vedea că Dumnezeu, în pregătirea pentru aducerea multor fii la slavă, a hotărât mai întâi să probeze loialitatea Celui pe care El Îl invitase să devină Căpetenia mântuirii noastre şi că asta s-a făcut prin aranjamentul care a necesitat moartea lui Isus. Culmea argumentaţiei a fost atinsă când a găsit că Dumnezeu nu numai că                    L-a înviat pe Isus din morţi, dar, în plus, a pus asupra Lui gloria, onoarea şi nemurirea naturii divine, despre care Saul avusese o manifestare sau dovadă în fulgerarea orbitoare de lumină care-l trântise la pământ şi în vocea care-i zisese: “Eu sunt Isus, pe care-l prigoneşti."

Încoronat ca Domnul tuturor

Ne place să gândim că aşa cum noi eram odată orbiţi faţă de multe din preţioasele adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu, aşa este cu mulţi alţii ai căror ochii ai înţelegerii nu s-au deschis încă. Ne place să ne gândim la experienţele lui Pavel, la sinceritatea sa până la ură şi persecuţie şi apoi la loialitatea sa până la lovituri, întemniţare şi moarte. Ne place să ne gândim la el ca exemplificând, posibil, o mare clasă de opozanţi ai adevărului.

Ne place să sperăm că tot de ce vor avea ei nevoie ca să-i alinieze aranjamentelor lui Dumnezeu şi să-i facă slujitori loiali ai dreptăţii va fi marea lumină care va lumina în mod strălucitor foarte curând, când timpul cuvenit va veni pentru ca Mesia să-şi ia marea Sa putere şi să domnească -- atunci când mireasa Sa aleasă va fi fost completată şi glorificată cu El. Ne place să ne amintim cuvintele Domnului prin profet cu privire la această epocă glorioasă: “atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci şchiopul va sări ca un cerb şi limba mutului va cânta" -- în ziua aceea.

Unde şi-ar fi sfârşit Saul din Tars cariera dacă marele Răscumpărător n-ar fi intervenit să-l ajute? Cât de săraci ne-am fi simţit şi cât de puţin am fi văzut din lumina divină, dacă providenţa divină nu ne-ar fi ajutat pe diferite căi? Aşa şi cu lumea. Este peste puterile noastre să dăm urechea care aude şi ochiul care vede. Aceasta este lucrarea Marelui Medic, şi ziua Sa de vindecare, binecuvântare şi ridicare a lumii noi înţelegem că este aproape, chiar la uşă.

Ah, da! Acum putem vedea că puţinele deschideri ale urechilor şi vindecări ale şchiopilor îndeplinite la prima venire a Domnului nostru au preumbrit, doar, viitoarea Sa glorie şi o lucrare mult mai mare. Acum putem vedea motivul pentru care atât de multe din marile Sale lucrări au fost făcute în zilele de sabat -- pentru că ele toate erau profetice, aşa cum înseşi zilele de sabat au fost profeţii ale marelui Sabat de o mie de ani al glorioasei domnii a lui Mesia, în cursul căruia toţi care vor dori vor putea intra în odihna Lui -- odihnă de păcat şi de Satan şi de tot ce le-ar stânjeni deplina întoarcere la iubirea şi favoarea Tatălui ceresc şi la viaţa veşnică.

Acum vedem că marea lucrare a acestui Sabat de o mie de ani va fi vindecarea şchiopătării morale şi dăruirea văzului şi auzului minţilor orbite şi surde acum, sub influenţele rele ale marelui adversar -- “dumnezeul veacului acestuia (care) a orbit gândurile celor necredincioşi" -- 2 Corinteni 4:4

Unul născut înainte de vreme

Mulţi au remarcat ciudăţenia afirmaţiei apostolului Pavel, că el L-a văzut pe Domnul ca unul născut prematur. Dar dacă la început afirmaţia a fost întunecată şi enigmatică, acum ea este luminoasă şi dătătoare de lumină. Gândul său este acesta: timpul demonstraţiilor vizibile ale învierii Domnului a trecut; următoarea manifestare a Lui trebuie să fie către sfinţii Săi şi după aceea către lume. Astfel citim: “vom fi ca El, pentru că îl vom vedea aşa cum este" -- vom fi făcuţi ca El prin schimbarea învierii din condiţiile umane în condiţiile spirituale, da, la planul divin.

Strict vorbind, deci, experienţele lui Saul din Tars au fost în afara obişnuitului. Nimănui altcuiva, decât lui singur, nici măcar sfinţilor nu li s-a dat să vadă pe Domnul înainte de schimbarea lor prin înviere, la sfârşitul veacului. Aşa că atunci când el L-a văzut pe Domnul,         L-a văzut înainte de vreme -- cu mai bine de optsprezece secole înainte de vreme. Mai mult, el L-a văzut ca unul născut înainte de vreme, ca unul înviat înainte de vreme. Trebuie să avem în minte utilizarea scripturală a cuvântului “născut" -- cei din Biserică trebuie toţi să fie concepuţi de Spiritul Sfânt pentru ca să experienţeze naşterea învierii.

Astfel, cu privire la învierea Domnului nostru, citim, “Cel întâi născut dintre cei morţi" şi iarăşi, El a fost “Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi." Aşa că speranţa tuturor din poporul Domnului este că conceperea de Spirit Sfânt în timpul prezent va fi urmată de naşterea învierii, pe care apostolul Pavel a descris-o în acelaşi capitol, spunând: “este semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc" -- 1 Corinteni 15:43.

Cu aceste lucruri înaintea ochiului nostru mintal, vedem semnificaţia cuvintelor apostolului: “ca unuia născut înainte de vreme mi S-a arătat şi mie." El n-a fost văzut astfel de ceilalţi apostoli. Ei L-au văzut doar aşa cum a apărut -- uneori într-o formă de trup şi cu veşminte potrivite, alteori în altă formă şi cu veşminte diferite. Apărea şi dispărea, dar ei nu L-au văzut ca nouă creatură; ei au văzut doar diferitele forme în care apărea. Dar sfântul Pavel L-a văzut pe Domnul de aproape, aşa cum toţi sfinţii Îl vor vedea când vor fi născuţi din moarte prin glorioasa schimbare a învierii.

Gloria Bisericii va fi mai mare

decât cea a sfinţilor îngeri

O mare diferenţă între efectul a ce a văzut Saul şi ce va vedea întreaga Biserică glorioasă la înviere este că vederea lui Pavel a fost vătămată de ceea ce a văzut; în plus, el n-a văzut nimic prea clar -- doar o lumină orbitoare despre care vocea i-a explicat că este apariţia sau manifestarea lui Isus. Mult mai preţioase vor fi experienţele Bisericii. Înainte să-L vadă pe Cel despre care s-a spus că este “reprezentarea exactă a Fiinţei Tatălui", “pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea", “care locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia"                          -- înainte de asta noi vom fi schimbaţi, glorificaţi. Aceasta ne va face capabili să-L vedem aşa cum este, pentru că gloria Bisericii va fi ca şi gloria Domnului ei şi superioară gloriei îngerilor.

Cu toate că gloria cerească nu constă exclusiv în strălucire, totuşi Scripturile par să asocieze peste tot strălucirea vie cu cei cereşti şi ar presupune că cu cât este mai înaltă poziţia sau rangul cu atât va fi mai strălucitoare sclipirea, gloria. Astfel, gloria Tatălui ceresc este reprezentată ca fiind atât de mare încât puţini o pot îndura; îngerii şi serafimii sunt reprezentaţi acoperindu-şi feţele înaintea gloriei divine, care o depăşeşte atât de mult pe a lor proprie.

Nu trebuie, aşadar, să ne surprindă faptul că Scripturile arată peste tot că Domnul nostru Isus şi Biserica, făcuţi “părtaşi firii dumnezeieşti" (2 Petru 1:4), vor avea o mare onoare şi strălucire, deasupra celei a îngerilor şi a tuturor celorlalţi, cu excepţia celei a Tatălui ceresc. Aşa cum Domnul Isus a fost capabil să-şi acopere gloria persoanei Sale şi să apară ca om după învierea Sa, aşa fără îndoială El ar putea face şi în privinţa lumii, în timpul miei de ani ai domniei mesianice.

Asemănător, ar fi posibil ca Biserica să apară ca oameni, cu gloria acoperită. La început ar părea ca şi cum aceasta a fost ceea ce s-a semnificat prin tipul mozaic, când Moise, reprezentându-l pe Mesia în glorie, a coborât de pe munte cu faţa radiindu-i, dar acoperită pentru popor. Gândul nostru, cu toate acestea, este că Isus şi Biserica nu vor apărea niciodată în carne cum au făcut îngerii în trecut, ci dimpotrivă, vrednicii din vechime, desăvârşiţi în planul uman, vor fi agenţii şi reprezentanţii lor în toate comunicaţiile cu omenirea. Astfel, “din Sion (împărăţia spirituală) va ieşi legea şi din Ierusalim (împărăţia pământească) cuvântul Domnului", către fiecare naţiune, popor, neam şi limbă, pentru ca toţi să poată fi binecuvântaţi dacă doresc şi să ajungă la viaţă veşnică.

Articol apărut în 1912.

Sufletul, nu trupul adus din mormânt

“Va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi"  -- Fapte 24:15.

Când ne gândim că de secole oamenii s-au deprins cu confuzia în privinţa învăţăturilor Scripturii, este natural că trebuie pusă întrebarea: Ce dovadă avem noi că nu trupul este cel ce doarme în moarte şi că între timp sufletul n-a trecut în tărâmuri mai înalte? Răspunsul este că în Cuvântul lui Dumnezeu nu găsim nici o sugestie că aşa este situaţia. Biblia nu spune nimic despre învierea trupului, dar spune mult despre suflet. De repetate ori Cuvântul lui Dumnezeu numeşte moartea ca somn. În fiecare noapte trupul doarme, dacă este în condiţie bună, şi acest somn natural al trupului este folosit scriptural pentru a ilustra condiţia tuturor celor ce mor moartea adamică.

Pentru ca să avem chestiunea clară în minţile noastre trebuie să ne întoarcem la început şi să vedem ce este sufletul. Întâi de toate citim în Geneza (1:27) că Dumnezeu a creat om -- nu trup de om, ci om. Întrebarea se naşte, deci, ce este omul?

Răspundem, nu este altceva decât o fiinţă inteligentă, o personalitate. Ceea ce Dumnezeu a format din ţărâna pământului n-a fost om, ci doar o formă sau un trup care avea să fie făcut om. Atunci, în nările lui, Dumnezeu a suflat “suflarea vieţii" -- termenul ebraic semnificând respiraţia sau vitalitatea comună tuturor fiinţelor animale. N-a fost un fel special de viaţă, diferită de cea pe care o au animalele, din contră, a fost acelaşi fel de viaţă, dată peştelui, păsării şi fiarelor -- puterea de a trăi.

Acelaşi fel de viaţă care este dus mai departe în animale este dus mai departe în familia umană. Această vitalitate comună tuturor creaturilor animale umple trupul şi astfel îl energizează. Diferenţa între om şi animale este că deşi au acelaşi fel de viaţă, omul are creierul superior. Mintea omului este modelată în mod diferit, aşa că el poate să se gândească la subiecte la care animalele nu se pot gândi, căci are un creier mai bun. Un om cu o minte cu o modelare dată nu poate gândi la fel de larg ca un om cu o minte mai bine modelată -- un om care este mai puţin decăzut. Unii au pierdut mai mult, alţii mai puţin din perfecţiunea originară, din inteligenţa originară, dată omului la crearea sa.

O lumânare ca ilustraţie

O examinare atentă a descrierii din Geneza cu privire la crearea omului descoperă faptul că atunci când suflarea a ajuns în trupul pe care Dumnezeu l-a format din ţărâna pământului, combinaţia a produs sufletul, fiinţa simţitoare, cu personalitate. Trupul în sine nu are personalitate, suflarea vieţii nu are putere, nici fiinţă simţitoare, dar când cele două au ajuns împreună ele au produs fiinţa simţitoare.

Poate că cea mai bună ilustraţie a gândului este oferită de o lumânare. Lumânarea este compusă din seu sau ceară şi din fitil. Flacăra este produsă de-o putere exterioară -- scânteia focului. Când scânteia este aplicată fitilului, aerul începe să se combine cu ceara sau seul şi rezultatul este lumina.

Lumânarea să reprezinte trupul, aerul să reprezinte suflarea vieţii -- vitalitatea -- şi flacăra, fiinţa, personalitatea. Dumnezeu singur poate freca chibritul -- crea fiinţa umană. Această viaţă care a venit de la Dumnezeu la început a fost dată lui Adam pe anumite condiţii, anumite restricţii, şi anume ea trebuia să continue pentru totdeauna dacă omul rămânea ascultător de Dumnezeu, dar dacă el era neascultător Dumnezeu i-ar fi luat viaţa.

Adam a fost neascultător şi sufletul său a fost condamnat la moarte (Ezechiel 18:4,20). Nu trupul a păcătuit şi a fost condamnat la moarte, în timp ce sufletul a rămas pur. Din contră, “sufletul care păcătuieşte, acela va muri." Sentinţa morţii pronunţată împotriva lui Adam               i-a afectat sufletul.

Aşa cum scânteia vieţii a produs sufletul, tot aşa îndepărtarea scânteii vieţii a stins sufletul. Reversul ilustraţiei cu lumânarea: dacă cineva suflă în ea, flacăra se va stinge; aşa este produsă o condiţie potrivnică.

Dar înainte ca tatăl Adam să moară, înainte ca flacăra vieţii să se fi stins, el şi-a împărţit copiilor săi scânteia vieţii şi aceştia la rândul lor au împărţit copiilor lor scânteia vieţii. Astfel scânteia vieţii a fost transmisă din generaţie în generaţie. În ilustraţie, dacă înainte să spunem “voi stinge lumina acestei lumânări" ea a fost folosită la aprinderea altor lumânări, stingerea flăcării primei lumânări nu le va afecta pe celelalte. Dar faptul că scânteia de viaţă transmisă a fost împărţită este evident, căci pe câtă vreme Adam a trăit nouă sute treizeci de ani în condiţii potrivnice, copiii săi de regulă n-au putut trăi atât, treizeci şi trei de ani fiind acum durata medie de viaţă.

În ce sens dorm morţii?

Peste tot Scripturile afirmă că sufletul este ceea ce moare. Întrebarea, deci, se poate ivi: dacă sufletul moare, ce speranţă de viaţă viitoare are omenirea? Biblia răspunde că de la început Dumnezeu a cunoscut tot ceea ce se va întâmpla şi că deja în Planul Său El a făcut aranjamentele prin care să fie o înviere, o reînsufleţire a acestor suflete omeneşti care au murit. Nimic nu este peste cunoştiinţa şi puterea Sa. Nicăieri El nu spune că va fi o reînsufleţire a trupului, ci a sufletului.

Saducheii din timpul lui Isus nu credeau în învierea morţilor. Aşadar, când au auzit că Isus a spus că toţi cei din morminte vor auzi în cele din urmă glasul Lui şi vor ieşi afară, ei au considerat nesăbuită afirmaţia Sa. Venind la El cu o întrebare despre care se gândeau că va arăta falsitatea învăţăturilor Sale, i-au spus: Presupunem că o femeie a avut şapte bărbaţi, care au murit cu toţii înaintea ei, a cărui soţie va fi ea la înviere? -- Luca 20:27--40.

Isus le-a răspuns că se rătăcesc pentru că nici nu înţeleg Scripturile nici nu apreciază puterea Atotputernicului. Le-a repetat afirmaţia Sa că va fi o înviere a morţilor şi le-a reamintit că Dumnezeu asta a dat de înţeles în mesajul Său către Moise la rugul care ardea, când a spus: “Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov". Argumentul Învăţătorului este că această afirmaţie este în sine o dovadă a învierii, că desigur Dumnezeu nu s-ar fi referit astfel la fiinţe şterse pentru totdeauna din existenţă, că scopul lui Dumnezeu cu privire la înviere este fixat, neschimbător şi că cei pe care oamenii îi numesc morţi toţi trăiesc pentru El -- din punctul de vedere al lui Dumnezeu sunt adormiţi şi nu nimiciţi. Cuvântul lui Dumnezeu, prin urmare, vorbeşte despre morţi că dorm.

Peste tot în Vechiul Testament citim că diferiţi inşi au fost strânşi lângă părinţii lor sau că au adormit cu părinţii lor. Trupul a adormit? Nu, acesta era absolut mort --                   s-a întors în ţărâna din care a fost creat. Ce era ceea ce a adormit? Ceea ce a adormit a fost ceea ce Dumnezeu a recunoscut ca fiind personalitatea -- sufletul. Sufletele celor buni şi ale celor răi au adormit: căci este scris că “va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi".

Părinţii lui Avraam nu au fost oameni sfinţi, ci păgâni. El a fost chemat din mijlocul rudelor sale ca să fie un slujitor al lui Dumnezeu. Când Avraam a fost strâns lângă părinţii lui în moarte, el s-a dus în acelaşi loc unde erau ei -- sheol în Vechiului Testament, hades în Noul Testament -- mormântul, starea morţii. Despre toţi regii lui Israel, buni sau răi, şi despre profeţi, citim că au fost strânşi lângă părinţii lor. Ei sunt adormiţi în moarte.

Puncte de obicei neluate în seamă

Când Isus a intrat în camera unde tânăra fiică a lui Iair zăcea moartă, a declarat: “Nu plângeţi: fetiţa n-a murit, ci doarme!" N-a spus că era în cer sau în purgatoriu sau în iad. A vorbit în a acelaşi fel despre Lazăr, zicând: “Lazăr . . . doarme". Ucenicii i-au răspuns: “Dacă doarme, se va face bine." Ei n-au înţeles cuvintele Învăţătorului. În cele din urmă Isus le-a spus pe faţă: “Lazăr a murit . . . Hai să mergem la el". Aşa că s-au dus la mormântul unde era Lazăr.

Când Isus le-a întâlnit pe Marta şi Maria nu le-a spus că Lazăr era în cer, cu o harfă în mâini, etc. -- nimic de acest fel. Ceea ce le-a spus a fost: “Fratele tău va învia", fratele tău va trăi din nou. Marta i-a răspuns: “Ştiu că va învia la înviere, în ziua de pe urmă" -- marea Zi, Ziua celei de-a şaptea mie de ani, Ziua Împărăţiei lui Hristos, când va fi cuvenit ca toţi morţii să iasă afară.

Ca s-o încurajeze, Isus i-a spus: “Eu sunt învierea şi viaţa" -- nu este înviere decât prin puterea Mea -- de ce nu-Mi ceri acum? Dar Marta n-a înţeles gândul; căci Isus a zis: “Unde l-aţi pus?"

Marta şi Maria i-au arătat Domnului nostru unde era Lazăr. Când Isus a poruncit să fie rostogolită piatra la o parte de pe mormânt, Marta a protestat, spunând că deoarece fratele ei murise de patru zile trebuie să fi început să putrezească. Citim că Isus a spus: “Lazăre ieşi afară" -- afară din grota unde fusese pus; El n-a spus, Lazăre vino jos din cer, nici Lazăre vino sus din iad -- Ioan 11:1-46.

Lazăr a fost un om cu adevărat mort, căci murise cu patru zile înainte de sosirea lui Isus. Totuşi, din punctul de vedere divin el a fost adormit, aşa cum a declarat Învăţătorul; asta înseamnă a spune că sufletul său n-a fost nimicit. După Scripturi, sufletul poate fi pus în afara existenţei. Cu o ocazie, Domnul nostru le-a spus ucenicilor: “Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul: ci temeţi-vă mai de grabă de Acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă" -- moartea a doua -- Matei 10:28.

Ce a îndeplinit moartea lui Hristos

Sufletul este acea individualitate despre care Dumnezeu a hotărât că va avea o posibilitate de-a veni la o cunoaştere a vieţii veşnice. Toată această posibilitate este în Hristos. Aşa cum spune apostolul Pavel, “Hristos pentru aceasta a murit şi-a înviat ca să stăpânească şi peste cei morţi şi peste cei vii" (Romani 14:9). El a trăit ca un om şi a murit ca să poată prin aceasta să aibă dreptul de control asupra tuturor celor care s-au dus în închisoarea morţii. De aceea ne spun Scripturile că trebuie să fie o înviere a morţilor.

Domnul nostru spune că toţi vor auzi vocea Sa şi vor ieşi afară din mormânt (Ioan 5:28,29). În 1 Corinteni 15, sfântul Pavel explică cum poate fi aceasta. El arată că moartea lui Hristos este pentru toţi: “şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii"   -- “fiecare la rândul lui." Apoi el merge mai departe şi arată că primii care vor ieşi afară vor fi cei din clasa Bisericii. El mai declară că dacă nu este o înviere a morţilor, este zadarnică propovăduirea noastră şi speranţa noastră s-a dus. El concluzionează că deoarece Hristos este înviat din morţi, aceasta este în consecinţă o garanţie a învierii.

Învierea trupului

Restaurarea trupurilor a miliarde de oameni care au murit ar fi ceva foarte absurd. Oamenii de ştiinţă ne spun că trupul uman se schimbă odată la fiecare şapte ani, că fără întrerupere materia veche este înlocuită cu una nouă, aşa că un om care a ajuns la vârsta de patruzeci şi nouă de ani a avut şapte trupuri în cursul vieţii sale. Schimbarea trupului nu a afectat totuşi personalitatea omului. Pierderea unei mâini sau a unui picior sau pierderea unui ochi pot avea loc, dar sufletul uman continuă, pentru că această fiinţă umană inteligentă este ceea ce a rezultat din unirea materiei cu vitalitatea. Dumnezeu vorbeşte despre restaurarea acestui suflet, a acestei personalităţi. Nicăieri El nu vorbeşte despre învierea trupului.

Teoria învierii trupului i-a pus pe teologi în multe dificultăţi. Acum câţiva ani a făcut ocolul ziarelor o poveste despre faptul că sicriul unui om care fusese îngropat la rădăcina unui măr a fost dezgropat şi s-a descoperit că rădăcinile pomului au străpuns sicriul şi au absorbit trupul şi că la aceste rădăcini era ceva ce semăna cu o mână, cu un braţ, cu un membru uman, etc. Cu alte cuvinte pomul trăise pe seama trupului uman. Merele din acest măr au fost vândute la diferite persoane şi expediate în toate direcţiile, unele au fost mâncate de porci, etc. Cei ce ţin la teoria învierii trupului ar avea o problemă spinoasă de rezolvat în încercarea de a-şi potrivi teoria cu aceste fapte.

Nu este nici o exprimare în Biblie care să declare că acelaşi trup care a murit trebuie să fie adus la înviere. Din contră, citim: “Semeni nu trupul care va fi, ci doar un grăunte, fie de grâu, fie de altă sămânţă. Apoi Dumnezeu îi dă un trup, după cum voieşte." Lui nu-i va fi greu să facă un trup; puterea divină este la înălţimea oricărei necesităţi. Saducheii s-au îndoit de Puterea lui Dumnezeu.

Un miracol nemaipomenit

Admitem că a produce un trup cu aceleaşi circumvoluţiuni ale creierului, aceeaşi individualitate, acelaşi suflet, aceeaşi fiinţă simţitoare, este un miracol atât de mare încât noi nu-l putem imagina. Totuşi, chiar acesta este lucrul pe care Dumnezeu l-a intenţionat pentru întreaga familie umană -- mii de milioane la număr.

Pentru noi este să urmăm Cuvântul lui Dumnezeu, să respingem orice lucru străin, din orice parte ar putea veni el, şi să primim “cu blândeţe cuvântul sădit" în noi, care ne poate face înţelepţi. Trebuie să înlăturăm lucrurile care sunt fără autoritate scripturală. Nimic din ce omul poate oferi nu se poate compara cu ceea ce găsim în Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia este însăşi esenţa măreţiei, frumuseţii, dreptăţii, iubirii.

În profeţia lui Isaia citim că Isus Şi-a “dat la moarte sufletul Său", că sufletul Său a fost făcut “jertfă pentru vină" (Isaia 53:12,10). Apoi, iarăşi, citim: “Căci nu vei lăsa sufletul meu locuinţei morţilor (sheol, mormânt), nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea" (Psalm 16:10). Explicând această profeţie, apostolul Petru spune că Dumnezeu nu va lăsa sufletul lui Isus în hades -- mormânt (Fapte 2:22,32). Sufletul lui Isus n-a fost lăsat în mormânt.

Vorbind despre propria Sa înviere, Isus a spus: “Eu sunt . . . Cel viu. Am fost mort, şi iată, sunt viu în vecii vecilor şi Eu ţin cheile morţii şi ale locuinţei morţilor" (Apocalipsa 1:18). Dumnezeu l-a înviat din starea morţii a treia zi. Chiar în dimineaţa învierii Sale, El i-a spus Mariei: “Nu mă atinge . . . căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu . . . la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru" (Ioan 20:17). El a fost cel dintâi care a coborât în mormânt şi care a fost înviat din morţi şi care s-a suit mai presus de îngeri, stăpâniri, puteri şi de orice nume care se poate numi -- Efeseni 1:20--23; Filipeni 2:9--11.

Deoarece Domnul nostru a trecut prin aceste expe-rienţe, sugestia apostolului este că Cel care L-a adus pe Isus din mormânt ne va aduce şi pe noi. El ne spune că nu trebuie să ne întristăm ca cei ce n-au nădejde, căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, să credem că El va aduce înapoi la viaţă pe toţi care sunt în condiţia morţii (1 Tesaloniceni 4:13,14). Să credem că “toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele" (Ioan 5:25,29) -- Biserica mai întâi. Aşa cum este scris, “fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte nu are nici o putere: ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani" -- Apocalipsa 20:6.

Alţii vor ieşi afară la o înviere peste care a doua moarte poate avea putere. Dacă vor fi vreodată sau nu cu desăvârşire liberi de moarte va depinde de comportamentul lor în timpul posibilităţii lor -- în timpul când bogăţiile harului lui Dumnezeu li se vor face cunoscute şi vor avea posibilitatea să se întoarcă la deplină armonie cu El şi să câştige viaţă veşnică.

                        Articol apărut în 1915.

                        ÎNVIEREA MORTILOR

“Pentru înviera morţilor sunt eu judecat astăzi de voi" şi la jertfa pentru păcate.