Pentru a înţelege pildele Domnului Isus, mai întâi trebuie să ştim ce este o pildă?

Pilda este o povestire care descrie stări de lucruri bune sau rele din viaţa religioasă a evreilor şi a creştinilor, unde persoanele bune sunt înlocuite cu lucruri bune din natură; cum ar fi plante, animale, de exemplu “grâu,” “oi,” etc., iar persoanele cu înclinaţii mai puţin bune, cu “neghină,” “capre,” etc.

De asemenea starea favorabilă în care se găsesc personajele pildelor este reprezentată uneori prin îmbrăcăminte bună, mâncare îmbelşugată, iar starea nefavorabilă prin lipsa acestora şi prin boală. Persoanele degradate moral cu numele de “schiopi”, “orbi”, etc.

Pedepsele sunt reprezentate prin foc. Acest foc este simbolic şi nu real.

Ucenicii s-au apropiat de Isus şi i-au zis:

“De ce le vorbeşti în pilde?” Isus le-a răspuns:

“Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat.” (Matei 13:10,11)

PILDA SEMĂNĂTORULUI

(MATEI 13:3-8, 18-23, MARCU 4:3-8, 14-20, LUCA 8:5-9, 11-15)

Această pildă descrisă de trei evanghelişti este explicată de Domnul şi se aplică atât evreilor, cât şi păgânilor, cărora li s-a predicat Evanghelia. Poate ar fi de lămurit versetul din Matei 13:8, unde spune: “un grăunte  a dat o sută, altul şaizeci şi altul treizeci.”

Aici este vorba de creştinii conştiincioşi, dar care nu sunt la fel de îndemânatici. Cel care a produs o sută nu vrea să spună că el a produs rod sută la sută, ci numai că el a produs rod mai mult decât ceilalţi. În înţelesul nostru, sută la sută ar fi perfecţiunea, iar Domnul când a spus 30; 60 şi 100 nu s-a exprimat în procente. Deci cel care a produs 100 vrea să spună doar atât că a produs mai mult decât ceilalţi şi nu 100%, pentru că şi la acela care a produs o sută trebuie ca Domnul Isus să completeze, suta lui nefiind tot ceea ce cere dreptatea lui Dumnezeu.  Nimeni în starea imperfectă nu poate îndeplini legea în mod perfect fără meritul lui Isus.

PILDA NEGHINEI

(MATEI 13:24-30; 36-43)

Pilda aceasta cuprinde o perioadă foarte lungă, de aproximativ două mii de ani. Ea începe să se desfăşoare la prima prezenţă a Domnului Isus, unde El este Semănătorul şi se sfârşeşte la a doua prezenţă, unde, ca Secerător şef, trimite lucrători numiţi “Îngeri” pentru a secera recolta.

Aici adevărul evanghelic este numit “grâu,” “sămânţa bună”, iar neadevărurile  care s-au strecurat sunt numite “neghină.” De  altfel şi culturile acestea care au crescut împreună şi care sunt creştinii, sunt numite creştini care seamănă cu grâul şi creştini care seamănă cu neghina. Creştini care înţeleg bine adevărul şi creştini care nu-l înţeleg decât în parte, credinţa lor fiind zidită mai mult pe filosofii omeneşti. Aceştia pretind că sunt fiii lui Dumnezeu, dar în realitate nu sunt.

Satan a strecurat în doctrina curată învăţături false şi s-a folosit de “lupii îmbrăcaţi în piei de oaie” pentru a duce în rătăcire poporul Domnului; vom da mai jos câteva exemple în acest sens din epistolele Apostolilor.

În întâia Epistolă adresată bisericii din Corint, Grecia, aflăm că “neghina” a fost semănată sub forma unei învăţături false care pretindea că Cristos nu a înviat.

În a doua Epistolă adresată corintenilor, capitolul 11, Apostolul descrie necazurile lui cu apostolii mincinoşi şi cu unii creştini dintre evrei, care amestecau legea lui Moise cu Evanghelia lui Cristos, încurcând credinţa multora ca şi de altfel în Epistola către Galateni, unde Pavel atrage ferm atenţia în capitolul 5:4, “Voi care voiţi să fiţi neprihăniţi prin Lege v-aţi despărţit de Hristos.”

Efesenilor Pavel le scrie, “...ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor prin mijloacele de amăgire.” (Efes. 4:14)

Pavel se vede obligat să scrie bisericii din Colose, “...Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce ca şi cum aţi trăi încă în lume vă supuneţi la porunci ca acestea: Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru.” (Coloseni. 2:20,21)

Este clar că cineva acolo încerca să introducă ceremonii şi datini omeneşti în învăţătura curată a Evangheliei.

În biserica din Tesalonic se răspândise “neghina” sub forma unei idei false care pretindea că Domnul venise a doua oară şi începuse împărăţia lui Dumnezeu.

Aici Pavel profeţeşte că în biserica creştină se va ridica de-a lungul timpului un puternic sistem de amăgire, ai cărui muguri au apărut chiar din zilele Apostolului. Să luăm aminte: “...căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie  numai ca cel care o opreşte să fie luat din drumul ei.” (2 Tesaloniceni. 2:7)

Lui Timotei, Pavel Apostolul îi scrie cum unii creştini  opreau căsătoria. (O regulă de mai târziu a Bisericii Catolice). (1 Timotei 4:3)

La fel în capitolul 6:3-5 scrie: “Dacă învaţă cineva pe oameni o învăţătură deosebită şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos şi de învăţătura care duce la evlavie este plin de mândrie...”

În 2 Timotei capitolul 4:14 este amintit Alexandru căldărarul. Timotei este avertizat să se ferească de el, pentru că “ ... este cu totul împotriva cuvintelor noastre....” versetul 15.

Cu puţin timp înainte de arestarea sa, Pavel a spus:

“ ...Ştiu bine că după plecarea mea se vor vârî între voi lupi răpitori care nu vor cruţa turma şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase ca să atragă pe ucenici după ei.” (Fapte 20:29)

Celălalt mare Apostol, Petru, în a doua Epistolă avertizează, “ ...În norod s-au ridicat proroci mincinoşi după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi. (2 Petru 2:1) Apostolul Ioan şi Iuda avertizează că se vor strecura erezii în învăţătura creştină. Dar poate Cartea Apocalipsa oferă o vedere şi mai largă a acestor rătăciri de-a lungul celor şapte perioade ale bisericii creştine, din perioada primară Efes până la ultima, Laodicia.

Neghina rătăcirilor semănată de Satan a produs rod bogat de necredinţă. Doctrina iadului cu chinul veşnic, a sufletului care nu poate muri, a idolatrizării sfinţilor, a Liturghiei care omoară pe Cristos de câte ori vrea preotul, a unui Dumnezeu tripersonal şi altele. Marea biserică a Evului Mediu a fost o biserică coruptă până în măduva oaselor. Învăţăturile ei rătăcite au îmbătat şi mai îmbată şi astăzi lumea.

Dar acum a venit vremea socotelilor. A venit “secerişul” unde “grâul” este salvat, iar neghina va fi arsă în” foc”.

Domnul explică această pildă ucenicilor în linii mari. El explică cine este Semănătorul, cine este vrăşmaşul, pe cine reprezintă “grâul” şi “neghina”, spune că evenimentele cu care se va sfârşi această lume rea sunt numite “seceriş”, dar aparent lasă neexplicat cine sunt îngerii trimişi, ce reprezintă cuptorul aprins şi scrâşnirea dinţilor.

Susţinătorii teoriei iadului spun că cuptorul aprins este iadul, unde Domnul va arunca pe cei care nu fac parte din Biserică, adică pe restul lumii.

Pilda aceasta ilustrează scopul lui Dumnezeu cu privire la Biserica Sa, de a o alege dintre toate popoarele conform cu ceea ce spune  Cuvântul inspirat în Fapte 15:14, “ ... ca Să-şi aleagă din mijlocul lor un popor care să-I poarte numele.” Acesta a fost scopul principal pentru care a fost răspândită Evanghelia în toată lumea.

Al doilea scop a fost acela de mărturie. Adică de a încredinţa pe oameni că vine o zi de judecată (Fapte 17:30-31). Nu toată lumea este chemată a fi Biserica Domnului, dar toată lumea este îndemnată să se pocăiască. Numărul Bisericii este hotărât dinainte ca să fie format din 144 000 de membri.

Pilda ne mai ilustrează că deşi Satan a încercat să oprească dezvoltarea Bisericii (a “grâului”, înăbuşindu-l cu “neghină”) în ciuda aparenţei reuşite a lui , totuşi Dumnezeu este stăpân pe situaţie şi “Mica Turmă” va fi glorificată. Mulţimea de creştini numai cu numele nu vor fi glorificaţi. Ei vor fi foarte dezamăgiţi. Cuptorul din pildă, unde se spune că vor fi aruncaţi reprezintă ţările creştine care vor trece prin foarte mari necazuri.

“Cuptorul” şi “focul” din pildă nu sunt reale (cum de altfel nici “grâul” şi “neghina”).

“Cuptorul” şi “focul” reprezintă necazul cel mare care va veni peste popoarele creştine, în nici un înţeles al cuvântului nu reprezintă chinul veşnic.

Pilda ne mai spune că degeaba a semănat Satana “neghina” rătăcirilor. Dumnezeu este mai înţelept şi mai puternic şi-l va zdrobi pe Satana sub picioarele Bisericii. Romani 16:20.

“Îngerii” din pildă sunt tot membrii Bisericii angajaţi în răspândirea adevărurilor Evangheliei, în special acelea care se referă la a doua prezenţă a Domnului, care deşi de faţă, nu este văzut de lume pentru că este o fiinţă spirituală. Dacă El S-ar arăta lumii, cum s-a arătat lui Pavel pe drumul Damascului, urmările ar fi aceleaşi: pierderea vederii. “Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile.” (Luca 17:20)

PILDA GRĂUNTELUI DE MUŞTAR

(MATEI 13:31-32)

Pilda aceasta şi cea următoare a aluatului, este rostită de Domnul înainte de a explica “Pilda neghinei” pe care tocmai o rostise.

Pilda grăuntelui de muştar explică aceeaşi istorie a creştinismului ca şi “Pilda neghinei”. Ea se ocupă în mod unilateral de creştinismul fals, de creştinii numai cu numele.

Pilda profeţeşte ceea ce istoria de mai târziu a confirmat:

Creştinizarea imperiului Roman, cel mai mare  imperiu din câte a cunoscut lumea vreodată şi care a supravieţuit sub diferite forme  până la începutul secolului al XX-lea. Un imperiu atât de vast creştinizat se aseamănă cu un mare copac.

Începutul răspândirii Evangheliei a fost mic şi neânsemnat, ca un mic grăunte de muştar. A fost planul lui Dumnezeu ca Evanghelia să fie vestită în toată lumea şi Apostolul Pavel a fost desemnat ca un vas ales să o ducă până în capitala imperiului, până la Roma. Dar Satan a reuşit să corupă credinţa multora, astfel că acest imperiu păgân a fost şi mai păgân după creştinizarea lui de către împăratul Constantin în secolul al IV-lea, deşi pe firma lui scria “Sfântul Imperiu Roman.” Ramurile lui în care se adăposteau păsările cerului, reprezintă şi astăzi diferitele secte ale creştinătăţii (ale copacului) în care se odihnesc diferite învăţături demonice, pentru că Satan şi demonii sunt “păsările” din pildă. Ei au răspândit “neghina” rătăcirilor, dezonorând numele scump al lui Dumnezeu prin învăţăturile lor murdare, care dăinuiesc şi astăzi în creştinătate. Babilonul, descris în Apocalipsa 18, este “copacul cel mare” şi în acelaşi timp este şi cetatea cea mare. Este creştinismul de paradă, îngâmfat şi arogant, şi a ajuns o închisoare a oricărei “păsări” necurate şi urâte. (Apocalipsa 18:2)  Aceste ““păsări” pe  lângă erorile tradiţionale, atacă minţile creştinilor în timpurile moderne cu spiritismul, şi cu practica religiilor orientale păgâne.

Învăţăturile despre chinul veşnic şi toate celelalte, legate de acestea care nu sunt din Biblie, sunt fără îndoială de la Satan şi de la demoni.

PILDA ALUATULUI

(MATEI 13:33)

În această pildă este ilustrat adevărul evanghelic prin cele trei măsuri de făină albă de grâu. În Vechiul Testament să făceau pâini (turte) din făină albă de grâu care erau puse în două grămezi, a câte şase pâini pe masa din cortul întâlnirii şi reprezintă cuvântul Scripturii cu care se hrănesc spiritual creştinii. Aceste pâini trebuia în mod hotărât să nu fie dospite, ceea ce reprezintă cuvântul lui Dumnezeu, neacrit cu aluatul învăţăturilor false.

Paştele evreilor trebuiau mâncate tot cu pâine nedospită. La fel la cina de amintire, Domnul a folosit aceeaşi pâine care îl reprezintă pe El şi mai târziu şi Biserica este părtaşă la (adică face parte din )  aceeaşi pâine care va da lumii viaţă. (1 Corinteni. 10:17)

Aluatul reprezintă aici ceea ce este scris în Evanghelia după Matei 16:12, “ ...Atunci au înţeles ei că nu le zisese să se păzească de aluatul pâinii, ci de învăţătura fariseilor şi saducheilor.”

1 Corinteni 5:7 “ ...Măturaţi aluatul cel vechi ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi fără aluat...”

Revenind la pilda pe care o examinăm, observăm o femeie care a luat aluat şi l-a pus în trei măsuri de făină până când a dospit toată plămădeala.

Cele trei măsuri de făină reprezintă învăţăturile curate ale lui Isus, ale Apostolilor şi ale profeţilor.

Reprezintă cele trei mari principii ale învăţăturii creştine: CREDINŢA — SPERANŢA — IUBIREA .1 Corinteni 13:13.

Dacă pe vremea Apostolilor erau numai câţiva “lupi”, după câteva sute de  ani ei au ajuns o “haită” şi au “sfâşiat” pe multe din “oile” Domnului. Pe măsură ce timpul trecea, creştinii s-au împărţit în două clase, în conducători şi în conduşi. Aceşti conducători numiţi NICOLAIŢI (NIKE---LAOS; NIKE = CONDUCĂTOR (GREACĂ), LAOS = POPOR; NIKOLAIŢI = CONDUCĂTORI  PESTE POPOR), (Apocalipsa. 2:6). Aceştia au apărut încă în timpul Bisericii din vremea Apostolilor (perioada Efes),( Apocalipsa 2:6) contrar cu ceea ce a învăţat Isus, “Între voi să nu fie nici unul mai mare.”

După căderea Imperiului Roman de apus în anul 476 D.Cr., în mâinile barbarilor, pe tronul rămas gol la Roma este instalat în anul 539 episcopul creştin din Roma, la rang de papă. De aici încolo Imperiul Roman este condus de papi 1260 de ani până în anul 1799 când NAPOLEON BONAPARTE a pus capăt Domniei Papale.

În tot acest timp Adevărul lui Dumnezeu a fost călcat în picioare. S-a ajuns până acolo că Adevărul sacru, piatra de fundament a învăţăturii mântuitoare, Jertfa lui Cristos, a fost pângărit cu minciuna monumentală a Liturghiei. Deşi Scripturile spun clar că Cristos numai o dată a murit, prin Liturghie a fost omorât de milioane de ori.

În cartea Apocalipsei, care este o istorie scrisă în simboluri, observăm două Biserici reprezentate prin două femei, o biserică adevărată arătată în capitolul 12:1, învăluită în soarele evanghelic cu o cunună cu 12 stele, reprezentând învăţăturile celor 12 Apostoli şi Legea lui Moise  care o susţinea, reprezentată de luna de sub picioare.

Aceasta a fost de-a lungul Evului Mediu şi aceasta este  şi astăzi, aprobată de Dumnezeu, dar hulită de oameni, pentru că o vedem trăind în pustiul societăţii omeneşti (versetul 6).

O altă Biserică care domneşte ca o regină este arătată în Apocalipsa 2:20 şi este numită Izabela. Este numită aşa pentru asemănarea în caracter cu nelegiuita regină a Israelului antic de pe vremea lui Ilie prorocul. Regina aceea a omorât pe prorocii Domnului şi a dus pe poporul lui Israel într-o neagră idolatrie.

Dar să revenim la cartea Apolapsei, capitolul 2:20 şi să vedem ce găsim acolo: “ ...Izabela, femeia aceea care se zice prorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii mei. Să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jetfite idolilor.”

Izabela este biserica lumească. Ea este numită “adulteră” pentru că nu a rămas credincioasă lui Cristos, ci trăieşte în legături de “concubinaj” cu statul. Ea mănâncă din lucrurile jertfite idolilor pentru că a adoptat idolatria în Biserică sub o formă mascată. Este femeia călărind pe fiară, fiara a patra Imperiul Roman.--Apocalipsa 17--Daniel 7:7.

Ea este “femeia” din pildă care a introdus “aluatul” erorilor în cele trei principii ale învăţăturii creştine şi astfel:

- credinţa a fost denaturată. R2635:4

- speranţa a fost schimbată într-o altă speranţă falsă.

- iubirea, spiritul Domnului a fost schimbată într-o iubire egoistă, după plăceri carnale şi onoruri pământeşti.

De fapt, Izabela aceasta din Apocalipsa este clerul sau ceata preoţilor şi predicatorilor care învaţă greşit poporul. Poporul învăţat greşit crede că ei şi conducătorii spirituali sunt “grâul” Domnului, dar de fapt sunt “neghina”.

PILDA COMORII ASCUNSE ŞI A MĂRGĂRITARULUI

(MATEI 13:44-46) R 5047:6

Pilda comorii şi a mărgăritarului ilustrează două lucruri:

În primul rând îl ilustrează pe Domnul Isus care a vândut tot ce a avut ca să cumpere “comoara”. “Comoara” este de două feluri: “Comoara” principală care este Biserica şi “comoara” cealaltă care este lumea restaurată. (D 422)

A doua parte a pildei care se referă la un negustor care caută mărgăritare frumoase, se referă la acei pe care Domnul îi cheamă să moştenească Împărăţia.

“Urmaşii Domnului trebuie să se gândească că nici un sacrificiu nu este prea mare pentru a atinge această binecuvântare. Împărăţia nu poate fi atinsă cu nici un preţ mai mic decât renunţarea la toate speranţele şi scopurile pământeşti.

Pentru a câştiga această “comoară” preţul este mic, dar este tot ceea ce avem fiecare de dat — timpul nostru, voinţa noastră, proprietatea noastră.

Orice alte “mărgăritare” — de a fi un om de mare valoare al societăţii omeneşti este mic în comparaţie cu acest Mărgăritar.

Fie că un om este bogat sau sărac, învăţat sau neânvăţat, influent în societate sau nu, costul acestui Mărgăritar al Împărăţiei va fi tot ceea ce are el.

Dacă urmărind Împărăţia, unele din planurile noastre pământeşti sunt împiedicate, cu atât mai bine.

Stăpânul a spus că aceasta ne va costa tot ce este al nostru.

Numărul celor care vor obţine acest “Mărgăritar” este limitat la numai 144 000 şi acum, în ceasul al 11-lea, acest număr este aproape complet.

PILDA NĂVODULUI

(MATEI 13:47-50)

Pilda năvodului explică aceleaşi întâmplări care aveau să se desfăşoare după cum explică “Pilda neghinei”. Este o pildă profetică pentru că Domnul Isus profeţea pe scurt tot ce avea să se întâmple în lumea în care urma să fie răspândită Evanghelia.

Năvodul este o plasă pe care o aruncă pescarii într-o apă, de obicei în mare, cu scopul de a prinde peşti, dar pe lângă aceştia uneori prinde şi alte animale marine.

În cele din urmă năvodul este tras pe vasul de pescuit şi are loc sortarea peştilor.

Domnul foloseşte această ocupaţie a pescarilor ca un exemplu ilustrativ al felului cum alege Dumnezeu din această lume Biserica Sa, care în această pildă sunt reprezentaţi prin “peştii” de soi bun. Evident că atunci nu erau vapoare de pescuit, astfel că toată lucrarea se făcea manual, după cum de altfel şi astăzi se mai practică pescuitul manual mai ales de către pescarii săraci.

Domnul a chemat pe ucenici ca să-i înveţe a fi “pescari” de oameni.

“Grâul” din “Pilda neghinei” este tot una cu “peştii” de soi bun, prinşi în “năvod”.

Pilda spune că “năvodul” nu a prins numai”peşti” buni, ceea ce denotă că creştinătatea nu  cuprinde în interiorul ei (în “năvod”, pentru că creştinătatea în întregul ei este “năvodul”) numai creştinii adevăraţi. Ea cuprinde în acelaşi timp creştini pe jumătate înşelaţi şi o mulţime de făţarnici. (C485)

Pilda cu năvodul ilustrează într-un chip minunat cum s-au bucurat de favoarea lui Dumnezeu un oarecare timp, chiar creştinii numai cu numele. Aceasta este în perfect acord cu ceea ce afirmă şi alte Scripturi, de exemplu Ieremia 51:7, “Babilonul era în mâna Domnului un potir de aur.”

Cuvântul “Babilon” înseamnă amestecătură, confuzie.

Creştinătăţii în ansamblu sau “năvodului din pildă” i se potriveşte numele de Babilon, pentru că cuprinde multe biserici care toate pretind a fi ale lui Cristos, dar care nu se prea împacă unele cu altele.

Pilda cu năvodul vrea să ne înveţe

 ceea ce şi profetul Ieremia  declară în 51:7, că un anumit timp (1845 de ani), Dumnezeu a recunoscut pe toţi creştinii ca poporul Său, deşi nu toţi ar fi meritat această favoare.

Biblia ne arată că în această lucrare istoria se repetă.

Pe scurt, evreii care erau şi ei un popor al lui Dumnezeu, cu buni şi cu răi, s-au bucurat tot de 1845 de ani de favoare (DE LA MOARTEA PATRIARHULUI  IACOB P<NĂ LA MOARTEA DOMNULUI ÎN ANUL 33 D.Cr.)

Numai cei care au înţeles că Isus este Mesia şi că El era prezent acolo între evrei, au fost poporul Domnului. Restul poporului nu a fost “grâu”, ci “pleavă”. Matei 3:12.

În acelaşi fel s-a procedat şi cu creştinii prinşi în “năvodul” Veacului Evanghelic după trecerea celor 1845 de ani, de la moartea Domnului, din anul 33 până la 1878.

Numai acei creştini care cred  că Isus a murit pentru ca toţi morţii să învieze, pentru că “... prin harul lui Dumnezeu să guste moartea pentru toţi...”Evrei 2:9---1 Timotei. 2:6.; acei creştini care au abandonat teoria falsă precum că sufletul nu moare, şi se odihneşte în Rai dacă este bun sau se chinuieşte în Iad dacă este rău, care au renunţat la învăţătura falsă că trebuie din nou jertfit Cristos, care au renunţat la învăţătura nescripturală că Dumnezeu este format din trei persoane, care au renunţat a se închina la idoli, aceia care cred că Mesia, S-a întors a doua oară sunt socotiţi “grâu” sau “peşti” de soi bun, la timpul acesta al secerişului. Trebuie amintit aici  că în vremurile întunecate ale Evului Mediu când Biblia a fost interzisă pentru popor, din cauza obscurantismului şi misticismului, chiar sfinţii Domnului au crezut unele neadevăruri. Dar Dumnezeu a curăţit Sfântul Locaş--Daniel 8:13--14.

  Favoarea prelungită pentru evrei, de la moartea Domnului în primăvara anului când Apostolii, la Rusalii, au aruncat “năvodul” şi până în anul 36 la convertirea primului păgân, Corneliu, nu a fost o favoare naţională, ci una individuală după cum vom vedea într-o altă pildă.

Cei 1845 de ani de favoare pentru creştini în forma lor amestecată cum este ilustrată în “Pilda cu năvodul” nu sunt luaţi la întâmplare, ci aceasta ilustrează ceea ce  atât  istoria Evului Mediu, cât şi  istoria modernă, dovedeşte: blestemul rostit de Domnul Isus cu 5 zile înainte de moartea Sa, cum că Israelul va fi pustiit şi abia după 1845 de ani, în luna mai a anului 1878, la Congresul de la Berlin, se discuta revenirea evreilor în Palestina. Acest an este în acelaşi timp martorul înfiinţării primei aşezări evreieşti în Valea AKOR, aşezare numită PETATIKVAH (uşa speranţei). Exact după cum a profeţit profetul Osea în capitolul 2:14, 15.

Deci ceea ce pentru creştini în ansamblu -ca năvod-era un timp de  favoare, cei 1845 de ani, pentru evrei a fost un timp de blestem pentru că L-au răstignit pe Domnul Isus. Blestemul s-a ridicat de peste evrei în anul 1878. iar după 70 de ani statul lor, smochinul, a înverzit- vezi Luca 21:29-Matei 24:32.

“Năvodul” tras la mal corespunde cu încetarea chemării.

Anul 1881 este anul când a încetat favoarea colectivă pentru cei prinşi în “năvod”. Adică aici încetă favoarea lui Dumnezeu peste orice fel de creştini, buni şi răi, după cum zice pilda. Favoarea aceasta de a fi acceptaţi de Dumnezeu se răsfrânge de la acest an încoace numai pentru acei creştini care au luat act de corupţia şi confuzia care domnea în acel “năvod” şi l-au părăsit atunci şi-l mai părăsesc şi astăzi. Ei nu au părăsit şi nu părăsesc astăzi “năvodul”, Babilonul, singuri, ci sunt ajutaţi de Domnul care trimite “pescari”. Cine sunt aceştia? Aceştia sunt tot acei servitori care sunt arătaţi în “Pilda Neghinei” a fi “ÎNGERII.”

Sunt credincioşii Domnului care arată fraţilor lor  adevărul Scripturilor; credincioşi care şi ei au fost în “NĂVOD”, dar care au ieşit mai devreme din el.

Chemarea Domnului, “Ieşiţi din Babilon!”, a început să se împlinească în anul 1878. Anul acesta este un an de declin, un an de ameninţare pentru Babilon (MENE, MENE, TEKEL, UFARSIN), iar pentru adevărata Biserică a lui Dumnezeu, cât şi peste Ierusalimul evreiesc un an de “mângâiere.” Anul 1878 este anul învierii celor morţi în Cristos şi în acelaşi timp este anul reânvierii naţionale a poporului evreu, care după cum s-a spus, a stat 1845 de ani sub blestem. Despre aceste lucruri, vom vorbi mai pe larg în explicarea “Pildei cu bogatul şi săracul Lazăr”.

“Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul nostru. Vorbiţi bine Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este ispăşită; (Isaia 40:1) căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui.”

Readunarea evreilor în Eretz Israel este descrisă de profeţii Bibliei; amintim aici Ieremia 16:14--18---Ezekiel 37:1--14 ---Isaia 40:1-2

PILDA CU OAIA RĂTĂCITĂ

(MATEI 18:12-13/ LUCA 15:4-7) R 2706

Pilda cu oaia rătăcită explică pe scurt ceea ce Sfânta Scriptură cuprinde în mesajul ei, Planul lui Dumnezeu de mântuire a omului (“oaia rătăcită”).

Cele nouăzeci şi nouă care nu s-au rătăcit reprezintă creaturile cereşti sfinte care nu au păcătuit.

A presupune că  cele 99 reprezintă pe oamenii sfinţi şi cea pierdută, vameşii şi păcătoşii, este o greşeală, pentru că pe Pământ  nu este cu adevărat drept nici unul măcar.

Tuturor li s-au “strepezit dinţii” din cauza păcatului strămoşesc (Ezechiel 18:2) şi “...toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită.” Isaia 64:6.

PILDA ROBULUI NEMILOSTIV

(MATEI 18:21-35) (R 2294, 2665, 3801, 4650)

În această pildă, Domnul Isus scoate în evidenţă un mare har al lui Dumnezeu — Iertarea.

Iertarea de care noi am avut şi avem parte  înaintea lui Dumnezeu, trebuie ca după dreptate să o manifestăm şi noi faţă de cei care ne greşesc. Cu alte cuvinte, nu este echitabil să nu  iertăm în timp ce noi aşteptăm la rândul nostru iertare.

Pilda cuprinde în sine modul de a rezolva unele nedreptăţi care se potri vea între urmaşii Săi. Domnul ne învaţă că atunci când în mod regretabil se întâmplă acestea, nu este înţelept să se apeleze la instanţele lumeşti pentru a căuta dreptate.

Cuvântul inspirat spune prin Apostolul Pavel următoarele:

“...Deci când aveţi neânţelegeri pentru lucrurile vieţii acesteia voi puneţi judecători pe aceia pe care Biserica nu-i bagă în seamă?” 1 Corinteni 6:4-7.

Evanghelia după Matei, capitolul 18:15-20, explică modul de aplanare a divergenţelor şi nu vom stărui mult asupra acestui lucru.

Pilda de care ne ocupăm este spusă de Domnul Isus după cele rostite în versetele 15-20.

La întrebarea lui Petru dacă este suficient a ierta de şapte ori Domnul răspunde: “ ...Eu nu zic ţie până la şapte ori, ci până de şaptezeci ori şapte...” Aceasta ar fi de patru sute nouăzeci de ori.

Întrebarea care cere un răspuns clar este aceasta: Ce a vrut Domnul Isus să ne înveţe? Să iertăm cel mult de 490 de ori, iar dacă cineva ne-ar greşi de 491 de ori nu am fi obligaţi să iertăm? Răspunsul este altul, răspuns pe care ni-l dă profetul Isaia 55:7, “ ...Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând...” Este adevărat că acest verset exprimă iertarea lui Dumnezeu, dar dacă cineva este un copil al lui Dumnezeu trebuie să înveţe să nu obosească iertând. Deci a ierta de 70 x 7 nu exprimă o iertare limitată, ci una nelimitată.

Probabil că cele 70 de săptămâni acordate ca favoare din partea lui Dumnezeu poporului evreu (vezi Daniel 9:24) sprijină această afirmaţie a Domnului Isus.

Acolo ni se desfăşoară o istorie de 490 de ani din viaţa naţională a poporului evreu. O istorie de milă şi iertare de la sfârşitul robiei de 70 de ani, din anul 454 î.Cr. până în anul 36 d.Cr., când aparent iertarea lui Dumnezeu a ajuns la limită, alungând pe acest popor din favoarea Sa şi făcând ca “SMOCHINUL” (Luca 13:6) să se usuce.

Am spus, aparent iertarea a avut o limită, şi se pare că Dumnezeu S-a obosit iertând acest popor.

Dar nu a fost aşa. Pentru a rămânea în picioare Cuvântul lui Dumnezeu, cum că El nu “oboseşte iertând,” vom observa astăzi “SMOCHINUL” înverzit din nou, dar care  încă nu aduce roade până nu se vor îndeplini versetele din Romani 11:25-28; Ieremia 31:31-34; Cântarea Cântărilor 2:11:13 şi altele.

Pilda spune mai departe: “Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala şi i-au adus pe unul care îi datora zece mii de galbeni.”

“Împărăţa cerurilor” din pildă reprezintă Biserica lui Dumnezeu în forma ei de pregătire în viaţa aceasta şi nu după învierea în glorie. Această parabolă nu se referă la afacerile lui Dumnezeu cu lumea păcătoşilor. Lumea, ca păcătoşi, nu sunt robii lui Dumnezeu.

Toţi robii aceştia sunt datori cu o mare datorie faţă de Dumnezeu — acest lucru poate fi înţeles în două moduri:

• fie datoria pe  care o are  întreaga familie umană — pedeapsa cu moartea,

• fie obligaţiile Legământului de Jertfă. Psalmii. 50:4

Dar  aceşti robi mai sunt datori nu numai faţă de Dumnezeu — echivalentul a zece mii de galbeni (probabil 20 de milioane de dolari), ci mai sunt datori şi unii faţă de alţii, dar cu o datorie foarte mică, exprimată printr-o sută de lei. O sumă fără însemnătate, în comparaţie cu aceea pe care ei o datorează lui Dumnezeu.

Pilda învaţă ceea ce mulţi creştini ştiu, dar puţini se supun poruncii: Dacă nu iertaţi celor care vă greşesc, nici Dumnezeu nu vă va ierta.

Dacă noi îi tratăm pe fraţi numai după dreptate şi Dumnezeu ne va trata numai după dreptate. Mila nu poate să mai intervină şi va trebui să plătim.

După cum ne amintim şi apreciem slăbiciunea noastră şi petele noatre ruşinoase ne vor face compătimitori cu fraţii şi cu toată omenirea, altfel vom fi daţi pe mâna “chinuitorilor” până vom plăti toată datoria.

Aceşti chinuitori ar putea fi: dificultăţi, pierderi financiare, slăbiciuni fizice sau multe altele.

Necazul şi suferinţa din viaţa prezentă este suficientă să ne facă compătimitori cu cei slabi şi care greşesc. Toată datoria ar putea reprezenta datoria originală a familiei umane din care Domnul ne-a răscumpărat pe toţi. Prin urmare, pedeapsa servitorului nemilos ar putea însemna Moartea a Doua — sau dacă datoria reprezintă obligaţiile Legământului de Jertfă a Noii Creaturi, el va fi dat pe mâna Satanei pentru nimicirea cărnii.

Gândirea se pare a fi că acei care devin poporul Domnului, părtaşi Spiritului Sfânt, spiritul iubirii va fi în proporţia în care ei vor fi plini cu acest spirit şi conduşi de acest spirit, să fie generoşi, mărinimoşi, iubind atât de mult încât nu numai că vor dori, ci vor fi bucuroşi să ierte un frate care se căieşte; bucuroşi să fie primii care să întindă ramura de măslin şi să se întoarcă la împăcare şi armonie cât de calm se poate.

Din inimi pline de mândrie, invidie, răutate şi alte elemente ale spiritului egoismului şi păcatului şi numai acoperit cu o haină a bunătăţii şi generozităţii, va fi imposibil să se afunde foarte mult în spiritul iertării, fără să fie scufundat într-o oarecare amărăciune şi ură; cu acest amestec iertarea nu poate fi dată gratuit de o inimă neregenerată. Dar cu o inimă golită de răutate, de ură, de  invidie şi plină de bunătate frăţească, blândeţe, răbdare, gingăşie, stăpânire de sine, iubire, putem să ne cufundăm în paharul iertării, de fiecare ocazie şi ori de câte ori ea poate fi aplicată şi va fi fără vreun amestec de rău, amărăciune, sarcasm, etc., ci pură şi generoasă, iertare iubitoare.

Trebuie să ne amintim totuşi că acest Spirit Sfânt pe care îl avem în vase de lut, nu a abundat la început, ci a fost numai o haină de suprafaţă la început. Gradual, după cum Spiritul Sfânt a crescut în inimile noastre şi a abundat, el a înlocuit spiritul rău; prin urmare cei care sunt în stare în inima lor să se cufunde în paharul iertării în mod repetat şi fără vreun amestec al răului, astfel dau dovada că ei au fost cu Isus şi au învăţat de la El şi că au băut din spiritul Său şi că s-au curăţat de aluatul vechi al răutăţii şi că sunt sfinţiţi prin adevăr, fiind corespunzători pentru moştenirea sfinţilor în lumină. Trebuie să ne amintim că această creştere în har, deşi a avut un timp valoros al începutului, în votul nostru de consacrare, este cu toate acestea o lucrare graduală, cerând perseverenţă răbdătoare în facerea binelui, cerând ca natura veche cu dispoziţia sa rea să fie mortificată continuu — potolită — încât minţile noastre să fie sub influenţa transformatoare a spiritului adevărului în care trebuie să creştem gradual.

PILDA LUCRĂTORILOR VIEI

(MATEI 20:1-!6) (R5473)

În această pildă Domnul descrie figurativ activitatea ucenicilor Săi credincioşi, de la începutul Veacului Evanghelic (dis-de-dimineaţă) şi până la sfârşitul ei, ceasul al douăsprezecelea din ziua de muncă evreiască de atunci.

Evreii nu împărţeau timpul unei zile în aşa fel cum îl împărţim noi astăzi; noaptea o împărţeau în patru străji, iar ziua în douăsprezece ore. Prima oră a zilei era ceea ce noi numim ora şase dimineaţa, iar ora douăsprezece din zi corespundea cu ora 18 (şase seara) la timpul nostru.

Pilda spune că gospodarul a angajat lucrători în vie pe tot parcursul zilei, şi că ultimii angajaţi au fost pe la ceasul al 11-lea (ora cinci după masă), când nu mai era decât o oră de lucru în vie.

Dar partea cea mai interesantă a pildei este aceea că gospodarul a dat aceeaşi plată (ceea ce i-a nemulţumit pe cei care au lucrat toată ziua) şi celor care au lucrat doar un ceas — de la ceasul al 11-lea până la cel de- al 12-lea.

Se spune că pilda aceasta este greu de explicat în toate amănuntele ei.

Ceea ce se ştie foarte clar este că Domnul este gospodarul, via este Biserica lui Dumnezeu (Împărăţia Cerurilor) şi nu se poate aplica în timpul profeţilor, deşi există unele asemănări ale timpului iudaic în Vechiul Testament şi timpul evanghelic al Noului Testament.

Se pare că atât plata lucrătorilor cât şi clasa murmurătorilor din pildă sunt reprezentări care se aplică în viaţa prezentă, iar  nu la învierea Bisericii, pentru că membrii înviaţi ai “Împărăţiei Cerurilor” vor fi expresia supremă a iubirii într-un corp ceresc. Murmurătorii sunt cei care nu au ajuns ţinta iubirii.

Plata de la sfârşitul zilei ar putea fi anumite bucurii pe care le au lucrătorii angajaţi dincoace de văl.

Murmurătorii ar putea fi unii care sunt demult în serviciul Evangheliei şi ei ar putea fi invidioşi pe unii veniţi de curând.

Oricine va fi înclinat să murmure împotriva Dătătorului darurilor bune nu va fi socotit vrednic de o parte în Împărăţie.

Toţi cei care sunt servitori trebuie să se roage Stăpânului să trimită alţi lucrători în via Sa. Ei nu trebuie să fie invidioşi pe cei care ar putea veni.

Toţi aceştia care simpatizează cu scopul divin vor servi cu frică Domnului, adevărului şi fraţilor. Şi astfel din când în când vor fi trimişi speciali în “vie” şi vor fi folosiţi special de Domnul pentru a ajuta pe poporului Său consacrat în diferite feluri.

Şi după cum cunoştinţa mai mare a adevărului prezent vine ca o răsplată, să nu fim surprinşi dacă aceasta va fi la fel distribuită şi acelora care au venit recent ca şi acelora care sunt demult timp în serviciul Stăpânului.

Mai degrabă să ne bucurăm în căile Domnului. Fie ca inimile noastre să nu fie supărate din cauza milei faţă de aceia care au intrat în serviciu, chiar în ceasul al 11-lea. Ei nu sunt fraţi? Sub termenii regulii de aur nu ar trebui ca noi să le dorim să aibă aceleaşi binecuvântări de care ne bucurăm? Orice răceală din partea acelora care sunt demult în serviciul Domnului, orice resentiment din partea acelora care trebuie să arate mai mult interes în lucrarea Domnului acum, sunt evident greşite.

PILDA CELOR DOI FII

(MATEI 21:28-32)

Pilda celor doi fii este spusă de Domnul în împrejurarea când preoţii cei mai de seamă şi bătrânii poporului au venit la Isus în templu, unde El învăţa poporul şi i-au pus următoarea întrebare: “ ...Cu ce putere  faci lucrurile acestea şi cine ţi-a dat puterea aceasta?...” (versetul 23).

Domnul le-a promis că le va da răspunsul după ce ei vor răspunde mai întâi la întrebarea: “Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer sau de la oameni?...” (versetul 25). La răspunsul lor  viclean cum că: “nu ştim”, Domnul nu le-a răspuns la întrebare. După aceea le-a spus pilda aceasta.

Unul dintre fii a promis că va lucra în vie şi acesta reprezintă chiar pe aceia cu care Domnul stătea de vorbă.

Fiului care nu a vrut să meargă, dar mai pe urmă i-a părut rău şi s-a dus, reprezintă cealaltă clasă a poporului, clasa mai degradată (vameşii şi curvele), care şi-au recunoscut păcatele acceptând botezul lui Ioan. Botezul lui Ioan era necesar pentru evreii din acel timp, pentru că era într-un fel un pas înainte spre a fi primiţi de Isus. Era, dacă putem să acceptăm, un transfer al lor de la Moise la Cristos.

Era o recunoaştere a faptului că nu au respectat legea dată lor la Muntele Sinai. Mulţi dintre aceştia au văzut în Isus pe Salvatorul trimis de Dumnezeu, care putea să le dea viaţa veşnică. Ei au fost mai întâi botezaţi de Ioan pentru a fi iertaţi de încălcarea legii. Ioan Botezătorul a fost unul care a netezit calea Domnului. Portarul din pildă este Legământul lui Israel.

Dacă au primit pe Cristos erau dezlegaţi de acel legământ.

PILDA VIERILOR

(MATEI 21:33-46)

Această pildă descrie starea de decădere a poporului evreu şi indirect se adresează creştinismului în ansamblu, care a decăzut în aceaşi stare; de altfel cele două perioade de timp fiind perioade de graţie divină sunt egale.

1845 de ani pentru evrei, de la moartea lui Iacob, ultimul patriarh, la moartea Domnului Isus în anul 33 d.Cr. şi 1845 de la moartea Domnului până în anul 1878 D.Cr. pentru creştinii care se găseau în “năvod” (vezi Matei 13:47).

Podgoria reprezintă forma de organizare statală evreiască şi via reprezintă poporul, în special cei care aveau influenţă şi putere — conducătorii.

Gardul reprezintă legea divină, profeţiile, supravegherea şi paza specială cu specificaţia că atâta vreme cât Israel va fi credincios şi loial lui Dumnezeu el va fi complet protejat împotriva duşmanilor săi.

A săpat un teasc care reprezintă diferitele avantaje conferite lui Israel care ar fi: închinarea şi jertfele din templu, conducerea lui Iehova şi învăţăturile profeţilor.

Teascul presa strugurii care  dădeau mustul, vinul dulce, ceea ce  reprezintă toată educaţia dată lui Israel pentru ca acesta să producă sentimente de cucernicie şi evlavie, precum şi iubire, milă, compasiune unii faţă de alţii.

Turnul reprezintă pe profeţi; aici se face referinţă la turnul de strajă, destinat pentru a semnala apropierea invadatorilor. Într-adevăr profeţii au fost acei străjeri care dirijaţi de Duhul Sfânt atrăgeau atenţia regilor, preoţilor şi poporului asupra pericolelor care puteau să apară asupra naţiunii atunci când aceasta se abătea de la lege.

În cel mai înalt înţeles turnul reprezintă pe Iehova, vierii reprezintă pe cărturari şi pe farisei care stăteau pe scaunul lui Moise, (Matei 23:2,3) a căror datorie a fost să aibă grijă de vie şi de rodul ei şi să dea socoteală, să instruiască şi să conducă poporul pe calea Domnului.

Pilda spune  că stăpânul viei a plecat în altă ţară după ce a încredinţat via acestor vieri; aceasta implică faptul că acest aranjament urma să dureze mult timp. De fapt acesta a fost timpul de la ieşirea din Egipt până la timpul venirii lui Mesia, aproape 19 secole.

Această pildă este în legătură cu Isaia 5 unde în versetul 7, “El se aştepta la judecată şi când colo sânge vărsat. Se aştepta la dreptate şi când colo strigăte de apăsare.”

Servitorii trimişi de stăpân au fost profeţii din vechime trimişi la Israel şi trebuia să primească cel mai bun tratament, dar în schimb au fost trataţi ca impostori de către conducătorii lui Israel. Unii dintre ei au fost omorâţi cu pietre, alţii bătuţi, unii ucişi, alţii tăiaţi în două cu ferăstrăul. Alţii au călătorit îmbrăcaţi în piei de capră sau de oaie, au locuit în peşteri şi crăpăturile pământului.

Ei nu au fost trataţi ca reprezentanţi ai Stăpânului viei. (Evrei 11:36-38)

 În final Stăpânul a trimis pe fiul Său, spunând, “Ei vor respecta pe fiul Meu.” Dar aceeaşi vieri, nu neapărat aceleaşi persoane, dar aceeaşi clasă, religioşii din vremea Domnului s-au sfătuit să-L ucidă şi să pună stăpânire pe moştenirea lui Dumnezeu, acţionând de parcă ei erau proprietarii adevăraţi şi nu numai servitorii proprietarului.

Când Domnul Isus a ajuns cu explicaţia că Proprietarul a trimis pe fiul său la aceşti vieri pe care ei l-au omorât, El a prezis astfel moartea Sa violentă.

Dumnezeu a pedepsit pe acei vieri şi aceasta a fost un groaznic sfârşit.  Distrugerea Templului în anul 70 d.Cr. şi deportarea din 135 d.Cr. a evreilor în “diaspora.” Au fost spulberaţi ca pleava, după cum a profeţit Ioan Botezătorul  ultimul dintre profeţi. (Matei 3:12)

Tatăl ceresc a dat via (promisiunile lui Dumnezeu) altor vieri, care au fost Isus, Apostolii şi alţi învăţători ai Bisericii Evanghelice.

În această predică Domnul Isus face referire la Psalmul 118 pe care îl citează, “Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie în capul unghiului. Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri. (versetul 42)

Versetul 43 spune, “ ...De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite.”

Versetul 44 — Cine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit. Israel s-a zdrobit de piatră, dar nu a fost spulberat;  la fel şi creştinătatea nominală va simţi marea dezamăgire în cuptorul marilor necazuri care o aşteaptă, dar  nici ea nu va fi spulberată în sensul de a merge în Moartea a Doua.

A cădea peste piatră înseamnă un accident vindecabil.

A cădea piatra aceasta peste cineva înseamnă neândoielnic nimicirea definitivă. Aceasta este legată de profeţia cu  piatra care loveşte chipul lui Nebucadneţar. Daniel 2:44.

“Zidarii” au fost elita religioasă, care credeau că zidesc mântuirea lumii convertind-o la legea Mozaică.

Mântuirea lumii este ca o construcţie în formă de piramidă. Numai o astfel de construcţie are o piatră în vârf numită piatra unghiulară. Această piatră unghiulară este Jertfa lui Isus. 1 Corinteni. 3:11 ; 1 Corinteni 2:2.

Piatra din vârf, deşi aparent mică este de fapt temelia de care este lipit de jos în sus trunchiul piramidei. Asta înseamnă că de Jertfa lui Isus depusă în cer (Evrei 9:11, 12) atârnă mântuirea celor de jos.

PILDA NUNŢII FIULUI DE ÎMPĂRAT

(MATEI 22:1-14)

Parabolele lui Isus despre Împărăţia Cerurilor se pare că se referă întotdeauna la Biserica luptătoare — faza supusă morţii. Împăratul din această pildă este Însuşi Tatăl ceresc Iehova, care alege Mireasă pentru fiul Său. Chemarea la această înaltă poziţie este asemănată cu un “ospăţ”.

Nu este “ospăţul” propriu-zis al nunţii, aşa cum este arătat în Apocalipsa 19:7-9, ci este ospăţul de dinaintea nunţii. Cei care sunt  invitaţi de a fi Mireasa lui Isus, sunt invitaţi încă din această viaţă să mănânce şi să bea din pâinea şi apa vieţii. Pâinea este Isus şi apa de asemenea. Ioan 6:35.

Pilda spune că unii nu au acceptat acest ospăţ, nu au acceptat invitaţia, iar dintre cei care au intrat în acest ospăţ vor fi unii care vor fi aruncaţi afară pentru că au ofensat pe cel care i-a invitat după ce au intrat.

Ni se spune că sunt trei invitaţii; nu ar fi trebuit să fie trei dacă cei care au fost invitaţi primii nu ar fi refuzat această invitaţie. Versetul 3.

Prima invitaţie a fost adresată celor care şedeau pe scaunul lui Moise (Matei 23:2) — Preoţimea evreiască spre deosebire de preoţimea cultelor creştine a fost instituită din porunca lui Dumnezeu la ieşirea din Egipt prin Moise. Aluzia Domnului la “scaunul lui Moise” trebuie înţeleasă astfel: cărturarii şi fariseii erau la acea dată încă acceptaţi ca fiind recunoscuţi de Dumnezeu, dacă nu ca persoane oneste cel puţin oficiul sau funcţia de preot era recunoscută chiar şi de Domnul Isus.

Această invitaţie a fost adresată chiar de către Isus înainte de moartea Sa, de la botezul în Iordan până la moartea  Sa în anul 33 la jumătatea săptămânii de ani 29 d.Cr. — 36 d.Cr. Vezi Daniel 9:27.

Preoţimea a respins invitaţia şi L-au omorât.

A doua invitaţie este lansată tot între evrei, dar după moartea Sa prin Apostoli la Rusalii, versetul 4, “ ...juncii şi vitele cele îngrăşate au fost tăiate.”

Această expresie nu o găsim la prima invitaţie pentru că Domnul Isus (Viţelul de Jertfă) nu fusese încă tăiat.

În Faptele Apostolilor începând cu capitolul 2 şi 3 găsim istoria acestei de a doua chemări adresată poporului de rând.

Puţini au răspuns la această chemare, iar Apostolii au fost trataţi la fel ca Domnul, deci în general respinşi şi chiar omorâţi. Versetul 6.

Versetul 7 descrie distrugerea Ierusalimului în anul 70 de către TITUS, general roman, şi necazurile care au venit peste restul poporului din cauza comportamentului lor faţă de Isus şi urmaşii Săi.

A treia invitaţie nu mai este  adresată la modul special evreilor, ci păgânilor prin convertirea lui Corneliu în anul 36. De atunci invitaţia a devenit universală la fiecare popor. Evreii au putut de atunci încoace să accepte această chemare, dar nu pe considerentul că ei sunt evrei şi că sunt trataţi de Dumnezeu în mod deosebit, ca mai înainte, ci ca oricare om de pe această planetă care are dreptul la această favoare.

Pilda trece oarecum peste  istoria creştină repede fără să descrie în amănunt istoria a 18 veacuri de frământări şi atinge doar începutul şi sfârşitul. Mijlocul nu este menţionat pentru că-L vedem pe Domnul în pildă prezent a doua oară şi de la 1878 intrând în odaia de oaspeţi pentru a face inspecţia.

Versetul 11, “ ...Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii.” Pilda nu ne spune anul când a intrat, dar noi ştim din Scripturi că prezenţa a doua a Domnului a fost observată la 1874 când s-au scurs 6000 de ani de la căderea lui Adam,  când s-au împlinit cele 1335 de zile din Daniel 12:12 şi când s-au sfârşit jubileele lui Israel şi a început a 7000-a mie de ani, a şaptea trâmbiţă, trâmbiţa marelui Jubileu al Pământului.

Atunci a început inspecţia şi aceasta continuă încă şi astăzi (în anul 2005)

“Intrarea la nuntă” nu este invitaţia de a trăi la nemurire, ci intrarea într-o poziţie  de  aşteptare care poate  fi pierdută din cauza lipsei unei anumite calificări.

22:10 “ ...Au strâns pe toţi pe care i-au găsit şi buni şi răi...” “...tot felul de peşti...” (vezi Pilda cu năvodul).

Servitorii au adunat, dar regele îi scoate din concurs pe cei nepotriviţi pentru Împărăţie.

22:10 “ ...Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii.”

Inspecţia nu se face în camera regelui dincolo de văl după învierea din morţi, ci aşa cum este arătat în pasajele piramidei această inspecţie se face la a doua prezenţă în odaia de dinaintea camerei regelui în ANTECAMERĂ. Această ANTECAMERĂ nu reprezintă un anumit loc, ci o anumită stare de spirit în care se găsesc Fecioarele Înţelepte care au intrat cu Mirele, dar atenţie: ele nu au intrat încă la nemurire; aceste Fecioare nu au dobândit încă coroana până nu vor trece ultimul examen, acela cu privire la haina albă a dreptăţii lui Cristos.

Această pildă este un avertisment serios pentru acei consacraţi pe care o altă pildă îi numeşte Fecioare Înţelepte. Aceştia pot pierde premiul când sunt aproape să pună mâna pe el. Ba mai mult ei pot să-şi piardă viaţa în moartea a doua.

Unii dezbracă haina dreptăţii lui Cristos şi se  încred în propria lor dreptate.

PILDA CELOR ZECE FECIOARE

(MATEI 25:1-13)

Această pildă cuprinde o perioadă istorică începând cu anul 1829 — an arătat indirect în cartea lui Daniel, capitolul 12, versetul 11. Acolo ni se arată că: “ ... De la vremea când va înceta Jertfa Necurmată şi de când se va aşeza Urâciunea Pustiitorului vor mai fi 1290 de zile. Acele zile sunt ani, o zi pentru un an. Urâciunea Pustiitorului — S-A AŞEZAT — în anul 539 d.Cr.

Urâciunea constă în faptul că omul păcatului, “Fiul Pierzării” — care nu este altul decât sistemul papal, a desfiinţat Jertfa Necurmată (Preţul de Răscumpărare) şi a introdus Liturghia. În timpul oficierii Liturghiei este jertfit din nou Cristos. În opinia celor care  oficiază Liturghia nu este suficientă moartea lui Isus pe Golgota. Aceasta este o insultă, o profanare a jertfei Mântuitorului. Iată ce zice Scriptura referitor la Jertfa Domnului, “ ...nu are nevoie ca ceilalţi mari preoţi (ai lui Israel) să aducă jertfe în fiecare zi, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru TOTDEAUNA când S-a adus jertfă pe sine însuşi.” În anul 539 după alungarea OSTROGOŢILOR din Roma, la porunca împăratului creştin Iustinian, episcopul de Roma este ridicat la rang de PAPĂ — adică TATĂ al întregii biserici.

Taina fărădelegii a început să lucreze din zilele lui Pavel (vezi 2 Tesaloniceni 2:7)  numai trebuia ca Imperiul păgân al Romei să fie înlăturat. Imperiul de apus a căzut în anul 476 d.Cr. În locul lui s-a ridicat  ne-SF<NTUL IMPERIU ROMAN — condus de Papi până la campania lui Napoleon din Italia în 1799.

Cele Zece Fecioare din pildă reprezintă poporul lui Dumnezeu la sfârşitul mişcării de reformă religioasă începută în anul 1517 de către Luther Martin.

Perioada marilor reforme este numită în Scripturi “Curăţirea Sanctuarului,” a Sfântului locaş.

“Curăţirea Sanctuarului” reprezintă curăţirea învăţăturilor Bibliei de învăţăturile  murdare care au fost introduse, începând cu Conciliul de la Niceea în 325 d.Cr.

Profeţia spune, “ ...Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi nici unul din cei răi nu va înţelege (ADEVĂRUL). Daniel 8:13-14; 12:10.

În timpul domniei papale a fost pierdută din vedere mântuirea prin credinţă în sângele lui Isus şi a fost introdusă aşa-zisa mântuire prin spovedanie şi cuminecătură în timpul oficierii Liturghiei prin jertfe în cinstea morţilor, prin închinarea la idoli umani, la cruce şi altele. Acestea erau şi mai sunt Urâciunea Pustiirii, precum iadul cu foc veşnic, etc., care au produs pustiire în creştinism şi au distrus credinţa adevărată.

În prima poruncă, din cele zece, scrie, “ ...Să nu-ţi faci chip cioplit nici vreo ÎNFĂŢIŞARE A LUCRURILOR CARE SUNT ÎN CER sau jos pe pământ sau în apele mai jos decât pământul.” Exod 20:4.

De la reformaţie încoace avem din nou Biblia unde dacă batem cu umilinţă la uşă putem găsi Adevărul şi ne putem curăţi de aceste pângăriri introduse pe vremea când Biblia (cei doi martori) (Apocalipsa 11:3) era interzisă de către acei care susţineau că învaţă din Cuvântul lui Dumnezeu.

În anul 1829 a început să fie înţeleasă profeţia lui Daniel cu privire la cele 2300 de seri şi dimineţi şi cu privire la cei 1260 de ani (539 d.Cr. — 1799 d. Cr.).

Este  anul când pilda celor Zece Fecioare începe să-şi desfăşoare activitatea. Această pildă este în desfăşurare şi la începutul mileniului trei.

Ea îşi va fi încheiat lucrarea atunci când Fecioarele Înţelepte (Turma Mică — Biserica) vor intra toate în glorie.

Dacă Curăţirea Sanctuarului reprezintă încercarea de reformare a învăţăturii catolice arătată în Ieremia 51:9, Mişcarea Fecioarelor reprezintă o reformă mai radicală în sistemul protestant  al creştinismului. Sistem rezultat din mişcarea începută de Luther.

Cele Zece Fecioare reprezintă o clasă de creştini care au o concepţie despre Dumnezeu şi planul Său de mântuire mai curată decât a catolicilor şi chiar şi a protestanţilor în general. De aceea sunt numite “Fecioare” (vezi Apocalipsa 14:4). “Ei nu s-au întinat cu femei.” Aici “femeile” reprezintă diferitele confesiuni religioase, care au doctrine numai parţial fundamentate în Adevărul lui Dumnezeu.

Aceştia sunt credincioşii adevăraţi ai lui Dumnezeu de la sfârşitul perioadei evanghelice. Prin perioadă sau Veac Evanghelic se înţelege în limbajul biblic perioada de timp de la prima prezenţă pe Pământ a Domnului Isus până la a doua Sa prezenţă.

Această prezenţă de-a doua este ilustrată prin expresia din pildă “IATĂ MIRELE.”

Pilda spune în versetul 5 că Fecioarele, toate cele zece, au aşteptat pe
Mire, dar acesta A ÎNT<RZIAT.

De fapt Domnul nu a întârziat, El a venit tocmai la timp.  Domnul a permis această probă, acest test, pentru ca să fie îndepărtaţi toţi aceia care s-au alipit de această mişcare din ---făţărnicie-Daniel 11:34-35

În 1829 aceşti neoprotestanţi, datorită zelului rugăciunilor şi sincerităţii cu care au cercetat profeţia lui Daniel 8:13-14, Domnul le-a descoperit parţial profeţia cu privire la cele 2300 de seri şi dimineţi. Această profeţie cuprindea în a doua parte a ei Mişcarea reformată (prima parte fiind cei 490 de ani sau cele 70 de săptămâni ai lui Israel) şi se sfârşeşte în 1846, an în care s-a fondat organizaţia religioasă reformată cu numele “Alianţa Evanghelică.”

“Fecioarele” nu au făcut şi nu fac nici în prezent parte din această alianţă.

Ei sunt independenţi, nu recunosc în materie de credinţă nici o autoritate pământească decât autoritatea Cuvântului Sfintelor Scripturi.

Clasa aceasta există şi astăzi la începutul mileniului 3, dar nu ne aşteptăm ca membrii care au existat în 1829 şi în 1844 să mai trăiască pe Pământ.

Această mişcare a avut mari bucurii. Ei au simţit din profeţii că Domnul ar putea fi prezent a doua oară şi se aşteptau cam pe la anul 1844 ca Domnul să vină. Nu au fost departe de adevăr, dar totuşi au fost uşor dezamăgiţi pentru că L-au aşteptat pe “MIRE” cu 30 de ani mai devreme, de aceea  numai în gândirea lor,  “Mirele a zăbovit.” El, Domnul Isus, nu a zăbovit, a venit tocmai la timp.

Domnul nu a zăbovit, dar ei sau ele, “Fecioarele”, au aţipit. Mişcarea a încetat. Membrii s-au împrăştiat, dar după 30 de ani, în 1874, dintre cei care au rămas veghetori unii au observat mai clar profeţiile şi au înţeles din acestea    cât şi din Cronologia Biblică, precum şi din aranjamentul jubileelor lui Israel că în 1874 începuse să sune “Trâmbiţa” a Şaptea, începuse a Şaptea Mie de ani, începuse Jubileul Mare al Pământului, timpurile de Restatornicire (Fapte 3:21) şi că Domnul trebuie să fie prezent pentru a începe “Secerişul Evanghelic, iar ca rege de drept să înceapă să domnească-- Apocalipsa 14:15--16---Apocalipsa 11: 15--17.

Aceste fulgere de adevăr care au brăzdat cerul creştinesc, au adus o nouă însufleţire în sânul clasei “Fecioarelor”, chiar dacă membrii primei mişcări adormiseră.

Pilda arată că vor fi “Fecioare Înţelepte”, adică pline de zel (cu ulei şi în vase) şi “Fecioare Neânţelepte” (cu zel mai scăzut). “Ni se sting candelele!”, exclamă acestea. Ele îşi dau seama de  aceasta, dar probabil sunt prea ocupate cu afacerile vieţii pământeşti.

Dintre “Fecioarele Înţelepte”, după ce vor fi încercate şi acestea prin examenul hainei de nuntă (vezi Matei 22:11) va fi completată Biserica lui Cristos. Dintre” Fecioarele Neânţelepte” face  parte Turma Mare, servitoarele Miresei. Psalmii 45:14; Apocalipsa 7:14-15; Ezechiel 44:10-14.

Amândouă aceste clase, cele înţelepte cât şi cele mai puţin înţelepte vor fi după înviere fiinţe spirituale numai că unele vor conduce, iar celelalte vor fi conduse de către primele.

Biserica, al cărui cap este Domnul Isus, este “Seminţia Femeii” care va zdrobi Capul Şarpelui. Genesa 3:15; Galateni 3:16,29; Romani 16:20.

PILDA CU SĂM<NŢA

MARCU 4:26-29

Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânţa pe pământ, fie că doarme noaptea fie că stă treaz ziua; sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie cum. Pământul rodeşte singur: întâi un fir verde, apoi un spic, după aceea grâu deplin în spic şi când este coaptă roada, pune îndată secerea în ea pentru că a venit secerişul.

Pilda aceasta se aplică clasei împărăţiei din timpul prezent al Veacului Evanghelic.

“Omul” care a aruncat “sămânţa” reprezintă pe Isus şi Apostolii care au semănat nu numai pentru ziua lor, ci pentru întreaga clasă de grâu dezvoltată de-a lungul acestei vârste.

“Fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua; sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum”.

Arătând dezvoltarea înceată, graduală, metodică, acoperind întreaga perioadă a acestui Veac Evanghelic.

“Pământul rodeşte singur — întâi un fir verde” — diferitele experienţe înainte cu multe zile de “seceriş”.

“După aceea grâu deplin în spic.”

Arătând încrederea deplină, fără rezerve în Domnul, odihna stăruitoare a sufletului, zelul în serviciul Domnului.

“ ...când este coaptă roada pune îndată secerea în ea...” Adunarea în grânarul ceresc va fi împlinită la întâia înviere.

Acelaşi Domn al “secerişului” Veacului  Iudaic este prezent acum, îndrumând lucrarea “secerişului” Veacului Evanghelic.

PILDA SAMARITEANULUI

(LUCA 10:25-37)

Pilda aceasta descrie o stare de fapt care exista în societatea religioasă a Israelului acelor timpuri.

Răceala şi chiar dispreţul cu care erau trataţi vameşii şi păcătoşii de către clasa preoţească şi de către cărturari (Levitul din pildă). Cărturarii, învăţătorii Legii se alegeau dintre leviţi, de altfel şi preoţii.

Domnul, prin pilda aceasta răspunde unei provocări lansată chiar de către un personaj al pildei, un cărturar, prin urmare un levit.

Domnul nostru deşi cunoştea viclenia interlocutorului său, nu-i reproşează aceasta, ci încearcă cu blândeţe, pe căi puţin ocolite să-i arate acestuia greşeala, lăsându-i posibilitatea de  a se  îndrepta conform cu ceea ce ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu în 2 Timotei 2:25.

Domnul nu răspunde întrebării provocatoare: “Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” prin cuvinte ca acestea: “Să crezi în Mine. Să crezi că eu sunt Fiul lui Dumnezeu care poate da viaţă veşnică,” ci l-a trimis la Lege. Dacă cineva ar putea ţinea Legea nu ar muri niciodată. Acest om dacă era puţin umilit şi-ar fi dat seama că Legea era prea sus pentru un om muritor, dar el ca şi alţii din clasa lui se considerau destul de înalţi în sfinţenie pentru a putea ajunge la Lege. Cu alte cuvinte el pretindea că ţine Legea exact cum cere Dumnezeu.

Acest mod de gândire de a privi de sus pe toţi care nu păreau sfinţi, ba chiar erau păcătoşi văzuţi de toţi, se găseşte şi la unii creştini.

Pilda spune că pe lângă “omul” căzut între “tâlhari”, iar aceşti “tâlhari” sunt păcatele şi degradarea morală răspândite de cel rău, preoţii şi cărturarii au trecut nepăsători.

Omul păcătos şi slab bătut de soartă nu a aflat milă decât la unul care era văzut ca un păcătos, un  călcător de lege, un  Samaritean, un Isus  din Galileea, o provincie rău famată.

Samaritenii erau un popor amestecat care nu respectau riguros legea. Aşa era văzut şi Isus de către această clasă a preoţilor şi a leviţilor.

“ ...nu zicem noi bine că eşti Samaritean şi că ai drac?” Ioan 8:48.

Domnul Isus a avut milă de clasa de jos mai păcătoasă a lui Israel.

Morala pildei este aceasta: “ ... să nu te părăsească bunătatea şi credincioşia ... încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta... Nu te socoti singur înţelept, teme-te de Domnul şi abate-te de la rău. Proverbe 3:3-7.

Deşi într-un sens mai larg întreaga omenire este căzută între “tâlhari”, se pare că Domnul s-a referit mai mult la poporul lui Israel. Celelalte popoare nu au avut preoţi şi leviţi, nu au avut o lege ca cea dată lui Israel.

PILDA BOGATULUI CĂRUIA I-A RODIT ŢARINA

(LUCA 12:13-21)

“ ...Ţarina unui bogat rodise mult şi el se gândea în sine şi zicea: ,Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng rodurile. Iată, a zis el ce voi face: îmi voi strica grânarele şi voi zidi altele mai mari. Acolo voi strânge toate roadele şi toate bunătăţile mele şi voi zice sufletului meu: ‘Suflete ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te.’

“Dar Dumnezeu i-a zis: ,Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?’

“Tot aşa este şi cu cel care îşi adună comori pentru el şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu.”

Pilda ilustrează nechibzuinţa tuturor ambiţiilor pământeşti. Nu este spus că bogăţia ar fi câştigat-o pe căi necinstite înşelându-şi partenerii de afaceri.

El nu ar fi trebuit să spună: “Mă voi bucura singur de aceste bunătăţi, ci ar trebui să spună că deoarece acestea sunt daruri ale providenţei, le voi folosi în aşa fel ca să fiu o sursă de binecuvântare pentru alţii care nu au primit aceste daruri.”

În loc să-şi folosească bogăţiile în a face bine, el era zgârcit complăcându-se în acumulări.

Sufletul este personalitatea lui; aceasta se poate deduce şi din expresia: “Odihnete-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!”

În timpul nopţii timpului de strâmtorare el îşi va pierde bogăţiile, va ajunge sărac datorită faptului că în timpul acela oamenii îşi vor arunca idolii de argint şi aur. Isaia 2:20.

Se pare că pilda are legătură cu ceea ce spune Apostolul Iacov în capitolul 5:1-6:

 “ ...Vai de voi bogaţilor ... v-aţi strâns comori în zilele din urmă.”

 Ei vor intra în viaţa viitoare săraci pentru că nu şi-au folosit bunurile pământeşti pentru a se îmbogăţi spiritual. Pilda se aplică creştinilor în timpul de pe urmă, dar este totodată o lecţie pentru toate timpurile. În împărăţia lui Dumnezeu nu vor mai fi unii bogaţi, iar alţii săraci.

 Prin urmare, bogaţii creştini precum şi bogaţii evrei au o mai mare răspundere în faţa lui Dumnezeu decât bogaţii ţărilor păgâne.

 Au răspundere pentru că au Legea lui Dumnezeu atât în Vechiul Testament la care ţin evreii, cât şi în Noul Testament la care zic că ţin creştinii.

PILDA CELOR POFTIŢI LA CINĂ

(LUCA 14:15-24)

Această pildă arată cele trei invitaţii ale Evangheliei.

Prima invitaţie este descrisă în versetele 16-20 şi este făcută direct de către Domnul Isus conducătorilor religioşi din naţiunea evreiască.

A doua invitaţie este  adresată după moartea Domnului tot naţiunii evreieşti de către Apostolii Domnului, dar unei categorii sociale degradate vizibil: săraci, ciungi, orbi şi şchiopi. Handicapul acestor oameni nu era neapărat  unul fizic, ci mai mult de ordin moral. Aceştia erau păcătoşii, vameşii şi prostituatele, adică cei mai degradaţi din popor.

Ospăţul erau binecuvântările chemării cereşti; este numit “cină” pentru că la evrei masa principală a unei zile era cina.

Cărturarii şi fariseii, Doctorii Legii au respins oferta Domnului Isus, gândindu-se că  ar putea  oferi ceva un om din popor? Un om de rând, un impostor după părerea lor, care se da drept Fiul lui Dumnezeu.

Vameşii şi păcătoşii au primit invitaţia: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi.” Matei 11:28.

Ei au recunoscut că sunt trudiţi şi împovăraţi de păcat şi au acceptat Chemarea Evangheliei, dar numai cu ei, numărul de 144 000 care vor forma Biserica lui Dumnezeu nu s-a completat şi atunci avem a treia invitaţie din versetele 22 şi 23 — la drumuri şi la garduri.

Aceştia sunt păgânii, adică neevreii.

Corneliu din Faptele Apostolilor, capitolul 10, este primul păgân căruia i s-a adresat Chemarea.

Cel care a făcut invitaţia (“un om”) este Dumnezeu.

“Robul” care a fost trimis este Isus şi ucenicii Săi. Petru a deschis din nou Chemarea adresată evreilor la Rusaliile din anul 33 d.Cr. şi tot el, în anul 36 d.Cr, la încheierea celor 70 de săptămâni de favoare pentru evrei (vezi Daniel 9:24-27), deschide invitaţia pentru toate popoarele ca să se împlinească ceea ce scrie în Fapte 1:14, “...Dumnezeu şi-a aruncat privirile peste neamuri ca să aleagă din mijlocul lor un popor (Biserica celor 144.000) care Să-I poarte numele.”

Ospăţul acesta al Evangheliei nu trebuie confundat cu un alt ospăţ, cel din Isaia 25:6. Primul este bucuria Chemării cereşti, iar cel de-al doilea este Ospăţul la care va fi chemată toată omenirea ( al tuturor popoarelor). Primul este invitaţia la Împărăţia Spirituală, iar celălalt inviţia la Împărăţia Pământească.

Primilor invitaţi, ai celor din Veacul Evanghelic, li se adresează Domnul zicând, “ ... Nu te teme turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere împărăţia.” (Luca12:32) Aceştia vor moşteni cerul.
Celorlalţi care vor moşteni Pământul, Domnul li se va adresa la sfârşitul domniei  Sale pe Pământ cu cuvintele: “ ...Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.” — Matei 25:34.

PILDA SMOCHINULUI NERODITOR

(LUCA 13:6-9)

“ ...El a spus pilda aceasta: Un om avea un smochin sădit în via sa.

A venit să caute rod în El şi nu a găsit.

Atunci a zis vierului: Iată că sunt trei ani de când vin şi caut rod în smochinul acesta şi nu găsesc.

TAIE-L! La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?

“Doamne,” i-a zis vierul, “mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur şi am să-i pun gunoi la rădăcină; poate că de acum înainte va face roadă. Dacă nu, îl vei tăia”.

Smochinul reprezintă naţiunea evreiască. Această naţiune n-a adus rod în timpul Veacului Evanghelic, dar va aduce  rod în timpul Domniei Milenare a lui Cristos. Romani. 11:28-31; Cântarea Cântărilor 2:13; Fapte 15:16; Ezechiel 37:11,12) etc.

În pildă sunt reprezentaţi cei trei ani şi jumătate ai misiunii Domnului nostru faţă de naţiunea iudaică şi respingerea lor finală.

La ei ca naţiune face Domnul aluzie în Matei 24:32 şi în Luca 21:29 ca una din dovezile întoarcerii Sale în putere şi glorie pentru a-şi aşeza Împărăţia Sa pe Pământ. Revenirea evreilor în pământul promisiunii Avraamice reprezintă înverzirea smochinului uscat din Marcu 11:21. Smochinul din Marcu a fost un pom; uscarea lui la porunca Domnului a fost un avertisment care a fost dat naţiunii.

  Acum SMOCHINUL este verde; există ca popor apărat de graniţe ca şi ceilalţi copaci, celelalte popoare (Luca 21:29), dar aceasta nu înseamnă că aduce rod pentru Dumnezeu. El va aduce roade  după ce se va împlini profeţia din Zaharia 12:10.

                         PILDA CU OAIA RĂTĂCITĂ

(LUCA 15:1-8)

Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Şi Fariseii şi Cărturarii cârteau şi ziceau: “Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.”

Vameşii erau evrei care au devenit întrucâtva înstrăinaţi de legile şi sentimentele patriotice ale naţiunii şi care au acceptat serviciul sub romani ca adunători de taxe.

Păcătoşii erau mai mult sau mai puţin imorali, care nu şi-au făcut nici o îndeletnicire  de a ţine Legea Mozaică, obiceiurile  ritualurilor sacre şi ceremoniile zilelor sfinte.

Fariseii şi cărturarii nu erau călcători de lege de proastă reputaţie. Exista o măsură de adevăr în afirmaţia lor că majoritatea poporului trăia în păcat, neglijând Legea divină şi trăind astfel în felul Neamurilor.

Ei se ţineau departe de  poporul obişnuit  într-o sfinţenie  numai pe  dinafară, cu caracter făţarnic refuzând să recunoască pe alţii ca fraţi şi părtaşi moştenitori ai promisiunilor divine.

Ei nu suportau să vadă că Domnul Isus simpatiza cu poporul de jos, mai degradat .

Dificultatea lor consta în aceea că aveau o părere prea înaltă despre ei.

Aceasta i-a determinat să-L respingă pe Isus, pe care ar fi fost bucuroşi să-L aibă ca pe unul făcând parte din numărul lor, să devină fariseu şi să se conformeze obiceiurilor lor.

Acestea sunt împrejurările în care Domnul a spus Pilda cu oaia rătăcită.

Cele o sută de oi reprezintă întreaga familie a lui Dumnezeu, îngeri şi oameni.

Oaia este o creatură ascultătoare care reprezintă întotdeauna pe cineva care doreşte să fie în armonie cu Dumnezeu şi în ţarc.

“Oaia rătăcită” reprezintă pe Adam şi familia sa.

Cele 99 de “oi” lăsate pe “islaz” reprezintă pe sfinţii îngeri.

A presupune că “oaia rătăcită” reprezintă elementul degradat al omenirii, iar cele 99 de “oi” o clasă a sfinţeniei ar fi nepotrivit pentru că: “Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar.” (Romani 3:10) “...noi rătăceam ca nişte oi.” Isaia 53:6.

Domnul nostru nu a negat faptul că vameşii şi păcătoşii  făceau rău şi în unele aspecte erau înstrăinaţi mai tare decât fariseii, ci a dorit ca aceştia din urmă să înţeleagă că nu trebuiau să se simtă indiferenţi faţă de fraţii lor.

Pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce  era pierdut. Luca 19:10.

Mila Sa va urmări “oaia pierdută” până când fiecare membru al rasei lui Adam va fi adus la cunoştinţa adevărului şi la o deplină ocazie de a se întoarce în “ţarcul” lui Dumnezeu.

Va fi necesară întreaga perioadă de  după marele Armaghedon al Veacului Milenial  pentru a aduce  înapoi “oaia” în sensul deplin şi perfect al parabolei.

Încă nu vedem “oaia” recuperată. Vedem că Dumnezeu alege membrii — BUNULUI PĂSTOR, Cristosul, Mesia. Acest Păstor, o corporaţie formată din Isus şi Biserica Sa, pe care o pregăteşte acum să se alăture în această lucrare de căutare a “oii” pierdute în timpul Veacul Milenial.

Mila Domnului este pentru cel care se căieşte.

Orice “oaie” care este găsită de Păstorul şi care apoi preferă caracterul de “lup” nu va mai fi considerată “oaie”, ci va ajunge în clasa care este arătată în Matei 25:41.

“Ei vor merge în focul veşnic...”, având la dreapta Lui focul Legii. (Deuteronumul 33:2), “...fiindcă Dumnezeul nostru este un foc mistuitor.” A mistui înseamnă a distruge, nu înseamnă în nici un înţeles a chinui. Focul este veşnic pentru că însăşi dreptatea dumnezeiească este veşnică. Ea pentru cei păcătoşi cu voia este asemenea focului care mistuie.

“ ...Căci iată Domnul vine într-un foc şi carele Lui sunt ca un vârtej. Îşi preface mânia într-un jeratic şi ameninţările în flăcări de foc.” Isaia 66:15.

PILDA DRAHMEI PIERDUTE

(LUCA 15:8-10)

Se spune  că în vechime evreicele purtau o brăţară cu 10 monede. Aceasta era un dar din partea mirelui pentru tot timpul căsătoriei şi fiecare piesă era foarte apreciată.

Aceste monede aveau marcate pe fiecare parte o anumită imagine.

Pierderea uneia dintre ele însemna ştirbirea întregului.

Toţi fiii lui Dumnezeu, incluzând îngerii şi arhanghelii sunt creaţi în chipul lui Dumnezeu. Unul dintre aceştia a fost pierdut — OMUL —

“Moneda” umană a căzut pe “podeaua murdară” a pângăririlor care au întunecat asemănarea divină de la căderea omului.

“Măturarea casei” precum şi “iluminarea candelei” reprezintă lucrarea lui  Dumnezeu prin Cristosul care va fi împlinită la sfârşitul Veacului Milenial.

O lucrare atentă, grijulie; o ilusţrare  a energiei divine în numele umanităţii pierdute.

“Bucuraţi-vă împreună cu mine!” — reprezentând timpul care vine când toate lucrurile din cer şi de pe Pământ se vor bucura în împlinirea deplină a lucrării Domnului.

Îngerii în cer se bucură să vadă lungimea, lăţimea, înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu după cum este arătată — faţă de creaturile Sale.

PILDA FIULUI RISIPITOR

(LUCA 15:11-32)

Pilda fiului risipitor este pilda care  are o  dublă reprezentare. Ea reprezintă mai întâi două clase  de oameni în poporul evreu: cărturarii şi fariseii ­— fiul mai mare, vameşii şi păcătoşii — fiul mai mic, pe deoparte; iar pe de altă parte reprezintă toată rămăşiţa omenirii în afara celor puţini din Israel care căutau să facă voia Tatălui.

Fiul cel mic  este clasa Lazăr din “Pilda bogatului nemilostiv”. Luca 16:19.

Pilda nu reprezintă pe evrei şi neamuri la modul general, ci după cum s-a spus ea reprezintă pe acei din Israel care căutau să facă voia TATĂLUI. Ea nu reprezintă nici pe Turma Mică şi  nici pe Turma Mare.

Pilda se adresa cu precădere fariseilor, voind să le arate că poziţia lor faţă de vameşi şi păcătoşi era greşită.

Omul din pildă reprezintă pe TATĂL ceresc, iar cei doi fii pe naţiunea evreiască care s-a despărţit.

O clasă care trăia aproape de lege — fariseii — şi o clasă — vameşii şi păcătoşii — care călcau flagrant Legea. Şi unii şi alţii erau imperfecţi; diferenţa consta în faptul că această clasă mai păcătoasă îşi recunoştea păcatul, pe când cealaltă se îndreptăţea în faţa lui Dumnezeu. Luca 18:9-14.

Ţara în care a plecat “fiul cel mic” după ce s-a vândut averea, reprezintă ţara lui Satan şi dintr-un anumit punct de vedere aproape întreaga lume este într-o ţară îndepărtată — ţara duşmanului — sub influenţa orbitoare a dumnezeului acestei lumi.

Când Isus s-a prezentat cu Evanghelia Sa, mulţi dintre vameşi şi păcătoşi s-au întors, ceea ce nu era pe placul fariseilor — clasa “fiului mai mare”. Ei nu s-au bucurat că cei păcătoşi se întorc la Dumnezeu şi-L învinuiau pe Isus că se murdăreşte spiritual, luând contact cu vameşii şi păcătoşii.

Fiind o clasă dispreţuită şi alungată, vameşii şi păcătoşii erau pregătiţi să aprecieze iubirea şi bunătatea Domnului.

Nu era de condamnat faptul că fariseii se străduiau să ţină Legea, dimpotrivă acest lucru era de apreciat; de aceea ei reprezintă clasa “fiului” care  nu şi-a risipit  averea. Ceea ce era de condamnat era lipsa lor de modestie, atitudinea lor dispreţuitoare şi făţărnicia lor, pentru că evlavia lor era mai mult una pe dinafară, iar Domnul le vedea inima spunându-le — “morminte văruite” — .

Pilda spune că tatăl “fiului risipitor” i-a ieşit în întâmpinare alergând, ceea ce-L reprezintă pe Isus, trimisul Tatălui, încurajând pe cei păcătoşi. “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi.”

Sărutarea Tatălui este “pecetea” împăcării noastre, semnul adoptării noastre în familia divină — sigiliul iubirii TATĂLUI; primirea lui a fost de parcă nu am  păcătuit niciodată.

Nu numai că vameşii şi păcătoşii au fost iertaţi, dar datorită căinţei lor le-au fost arătate favorurile speciale ale lui Dumnezeu.

Cât  de bucuroşi suntem că Tatăl nostru ceresc  ne  dă nouă fraţilor, surorilor noastre şi copiilor ocazii de a ne recupera după ce ne-am rătăcit în păcat; ocazii de a profita de lecţiile vieţii şi de experienţa tristă de a fi străini de Dumnezeu.

“Fiul risipitor” a început să se întoarcă cu precădere în a doua jumătate a săptămânii a 70-a (Daniel  9:27) la Rusaliile de după învierea Domnului. Ei sunt săracii, ciungii, orbii, şi şchiopii din pilda celor poftiţi la cină--Luca 14:21.

“Haina” cu care a fost îmbrăcat cel iertat reprezintă haina dreptăţii lui Cristos — îndreptăţirea. Isaia 61:10.

“Haina” tuturor binecuvântărilor este prevăzută prin Cristos ca o acoperire a tuturor imperfecţiunilor naturii căzute, înlocuind zdrenţele murdare ale nedreptăţii noastre.

“Viţelul îngrăşat” — “Ospăţul” cu bucate gustoase  prevăzut pentru păcătoşii lui Israel corespunde cu “Ospăţul” care trebuie deschis în final lumii întregi în Împărăţie. Isaia 25:6-8.

Să mâncăm — Ospăţul şi veselia reprezintă promisiunile binecuvântate ale lui Dumnezeu şi sunt pecetea cununiei într-o altă parabolă a Domnului nostru. Matei 22:2-14.

A înviat — El a fost mort în păcat şi a înviat din această stare (Efeseni 2:1-6) când s-a întors de bunăvoie.

PILDA ISPRAVNICULUI NECREDINCIOS

(LUCA 16:1-13)

Domnul a spus această pildă ca o mustrare a spiritului fariselor care au pus poveri grele peste alţii, dar de la care ei se sustrăgeau deşi pretindeau o ascultare din inimă faţă de lege.

Poate că nici o altă parabolă nu a fost atât de folositoare pentru săraci şi nevoiaşi, pentru cei păcătoşi şi slabi care doresc să se întoarcă de pe căile păcatului şi să fie primiţi înapoi în familia lui Dumnezeu. Ei se recunosc în această parabolă şi sunt încurajaţi de reprezentarea ei că TATĂL doreşte să-i primească.

Această parabolă este a patra din serie  care reprezintă lipsa de  înţelepciune a clasei fariselor pretinzând în mod făţarnic în faţa altora că ţineau Legea şi erau ispravnici acceptabili, pe câtă vreme ei erau foarte conştienţi că nu îşi îndeplineau postura lor de ispravnici cum trebuie şi trebuiau deci să fie respinşi.

Parabola le arată comportarea potrivită pe care ei nu au adoptat-o.

Parabola nu spune ce au făcut fariseii, ci ea spune ce ar fi trebuit să facă ei, dar nu au făcut.

Ei ar fi trebuit să fie mai îngăduitori faţă de vameşi şi păcătoşi să nu pună sarcini grele la care ei nu au ajutat nici măcar cu un deget.

Ei trebuiau să se pregătească înainte  de  desfiinţarea Legii, ai cărei “ispravnici” erau, să se pregătească de  a fi scoşi din funcţiile pe care  le  deţineau, pentru că oarecum, serviciul lor se apropia de încheiere, având în vedere că începea o nouă vârstă în planul lui Dumnezeu: Veacul Evanghelic; că şi ei fariseii, preoţii, leviţii şi toţi învăţaţii Legii, chiar dacă ar fi fost credincioşi Legământului Legii, trebuiau să predea aceste funcţii Marelui Preot Isus.

Ei ar fi trebuit să ierte nu toate, ci doar o parte din datoriile poporului. Datorii faţă de lege, bineânţeles. Nu să şteargă toată datoria, ci doar anumite procente între 50%-80%.

Adică ei nu ar fi trebuit să pretindă poporului o ascultare perfectă faţă de Lege, pentru că nici un om imperfect nu poate îndeplini 100% Legea Divină.

Ei ar fi trebuit să vadă în Isus împlinirea Legii şi atunci ei ar fi beneficiat de o trecere în alt serviciu, acel al Evangheliei şi nu ar fi fost necesar ca ei să fie eliminaţi definitiv din serviciul lui Dumnezeu.

Un “ispravnic” înţelept aşa ar fi trebuit să facă, ceea ce conducătorii religioşi ai lui Israel nu au făcut. Ei nu au fost “ispravnicul” înţelept.

În ceea ce priveşte timpul nostru, în creştinătatea nominală există la fel “ispravnici” necredincioşi, care la fel pun sarcini grele peste popor.

Ei învaţă greşit poporul şi ar trebui să renunţe la învăţăturile nescripturale despre iad şi suflet nemuritor.

Preoţii şi predicatorii de astăzi ar trebui să spună poporului: “Dacă noi am spus că trebuia să primeşti pedeapsa chinului veşnic, socotiţi aceasta o eroare şi scrieţi în loc “o plată dreaptă a dreptăţii.”

Dacă noi v-am învăţat că obligaţiile voastre sunt de a ţinea Legea în mod perfect, îmbunătăţiţi această trăsătură a credinţei voastre şi scrieţi în schimb că Dumnezeu va accepta lucrările imperfecte, asigurându-vă că acele lucrări imperfecte sunt tot ceea ce puteţi oferi mai bun.

Dacă cărturarii şi fariseii ar fi urmat comportamentul acestui “ispravnic”, ei s-ar fi făcut prieteni cu vameşii şi păcătoşii.

Aceşti Doctori ai Legii văzând că Dispensaţia Legii se sfârşeşte ar fi trebuit să-şi îndrepte greşelile şi abaterile din trecut.

“Eu vă zic (versetul 9): “Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte.”

Această parte a pildei nu este adresată fariseilor şi Doctorilor Legii, ci ucenicilor; prin urmare pilda ni se adresează şi nouă creştinilor.

Noi trebuie să ne facem prieteni cu cerul. Dumnezeu este prietenul nostru, Domnul Isus, sfinţii glorificaţi şi toţi sfinţii îngeri.

Oriunde putem folosi binecuvântări pământeşti, bani, influenţă sau orice altceva pentru a ne face prieteni să o facem; în general să nu încercăm să ne facem duşmani din oameni.

Cu ajutorul bogăţiilor nedrepte:

Folosiţi orice bogăţie nedreaptă (nu câştigată pe nedrept, ci nedreaptă în sensul că aparţine acestui timp al nedreptăţii, “Lumea rea de astăzi” (Galateni 1:4), în a face cât mai mult bine pentru binecuvântarea altora.

“Pentru ca atunci când veţi muri să vă primească în corturile veşnice.”

La înviere “în ziua aceea” ( 2 Timotei 4:8) vom fi primiţi în corturile veşnice de Domnul şi Îngerii Săi.

Domnul judecă în mod special credinţa noastră şi dorinţele inimii mai degrabă prin lucrurile mai mici, decât prin cele mari.

Numai eternitatea va arăta valoarea unora din aceste lucruri mici, eforturi slabe, date în numele Domnului care ne judecă prin credincioşia în lucrurile mici şi ocaziile mici mai degrabă decât prin marile noastre realizări.

Necredincioşia din timpul prezent în ceea ce priveşte lucrurile de valoare mică ar însemna necredincioşie în lucrurile mari viitoare.

Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Dreptăţii şi păcatului şi în acelaşi timp, iubirii şi egoismului; lui Dumnezeu şi lui Satan.

Dumnezeu intenţionat a pus problema aşa încât noi nu putem fi servitori ai bogăţiei şi servitori ai lui Dumnezeu în acelaşi timp.

Încercarea este: “Dumnezeu pe primul loc.”

Alegerea noastră trebuie să fie permanentă şi socotită cea mai mare dintre privilegii.

PILDA BOGATULUI NEMILOSTIV

(LUCA 16:19-31)

Marea greutate pentru mulţi care citesc această  pildă este că, deşi o privesc ca pe o pildă, totuşi ei o judecă şi o înţeleg ca şi cum ar fi fost o întâmplare literală. A o crede literal înseamnă a ajunge la mai multe absurdităţi. De exemplu: “bogatul” a mers în “iad” numai din cauza că a avut multe bunuri pământeşti şi din întâmplare nu a dat nimic lui Lazăr decât fărâmături. Nici un cuvânt nu se spune despre răutăţile lui sau că a fost un om stricat, “un nelegiuit.” De asemenea, s-ar putea spune că Lazăr a fost binecuvântat nu pentru că a fost un copil sincer al lui Dumnezeu; plin de credinţă şi încredere sau că a fost un om bun şi drept, ci numai pentru că a fost sărac şi bubos.

Dacă acestea trebuie să se înţeleagă literal, atunci înseamnă că până nu suntem săraci şi cu bube usturătoare, pentru noi nu este nici o speranţă să intrăm în fericirea veşnică. Iar dacă în viaţa aceasta purtăm un veştmânt moale sau de mătase şi avem mâncare destulă în fiecare zi, suntem sortiţi “chinului veşnic.” Şi încă ceva. Doritul loc de fericire este “sânul lui Avraam.” Acest “sân” cu toată siguranţa trebuie să fie literal, dacă şi celelalte părţi ale pildei sunt literale şi desigur mai mulţi dintre săracii şi buboşii Pământului vor avea loc în el; Lazăr şi poate încă unul ar prea umplea locul.

Dar de ce să credem absurdităţi? A explica o pildă în mod literal este foarte uşor. Lucrurile amintite într-o pildă nu sunt de mare însemnătate. Aceasta o ştim din pildele explicate de Domnul.

Când a spus “grâu” avea în vedere pe “fiii împărăţiei”; când a spus “neghină” El a arătat pe “fiii celui rău”; prin “secerători” înţelegându-se servii Lui, etc. (Matei 13) Aceleaşi clase au fost arătate în mod simbolic în alte pilde ale Sale. Astfel “grâul” amintit de pildă este una cu “servii credincioşi” şi “fecioarele înţelepte” care sunt amintite în alte pilde. Tot aşa în pilda de faţă, “bogatul” reprezintă o clasă, iar Lazăr o altă clasă.

În această pildă numai săracul poartă un nume, pe când bogatul nu.

Lazăr înseamnă — fără ajutor —

Încercând a explica o pildă ca aceasta, la care Domnul nu ne dă nici o explicaţie, este foarte bine să fim modeşti în ceea ce susţinem.

Deci oferim următoarea explicaţie, fără a forţa pe cineva să primească părerile noastre, decât atât cât raţiunea şi lumina Adevărului îl vor ajuta să le considere în armonie cu Cuvântul şi Planul lui Dumnezeu.

După înţelegerea noastră, Avraam a reprezentat pe Dumnezeu şi “bogatul” a reprezentat pe poporul Israel. În timp ce s-a spus această pildă şi un timp înainte de aceasta, poporul Israel “se îmbrăca măreţ în fiecare zi”, fiind poporul ales şi favorizat de Dumnezeu, după cum spune Apostolul, “Care este deci întâietatea iudeului şi care este folosul tăierii împrejur?”

Oricum, sunt mari. Mai întâi că lor le-au fost încredinţate cuvintele (Legea şi profeţiile) lui Dumnezeu (Romani 3:1, 2); “Care au înfierea, mărirea, aşezămintele şi darea legii, slujba dumnezeiească şi făgăduinţele, care au părinţi şi din care este după trup Cristosul.” Romani 9:4.

Acest popor într-adevăr a fost bogat deoarece “binecuvântarea lui Dumnezeu îmbogăţeşte.” Proverbele 10:22.

Făgăduinţele făcute lui Avraam şi David au investit, au “îmbrăcat” pe acest popor cu regalitate, după cum e  reprezentat în “veştmântul de purpură al bogatului”. Jertfele tipice ale Legii îl făceau în mod tipic o naţiune sfântă (dreaptă), după cum e reprezentat prin “haina de  in subţire a bogatului” care era un simbol al îndreptăţirii, socotită lor pe baza acestor jertfe simbolice. Apocalipsa 19:8.

Lazăr — fără ajutor — reprezenta pe cei exilaţi, alungaţi din favoarea divină avută sub Lege, care, bolnavi de păcat, flămânzeau şi însetau după dreptate. Deşi între  aceştia erau mulţi “vameşi şi păcătoşi” din Israel, totuşi, cei mai mulţi erau păgâni din toate naţiunile.

În timpul când s-a spus  această parabolă, aceştia erau cu totul îndepărtaţi de la orice favoare şi binecuvântare de care se bucura Israel. Ei şedeau la poarta “bogatului” fără ca cineva să-i bage în seamă.

Nici o făgăduinţă din care” bogatul” a avut atât de multe, nu era pe seama lor, fiindcă ei nu erau curăţaţi nici măcar simbolic; dar bolnavi moraliceşte, pângăriţi şi păcătoşi, ei erau în situaţia “câinilor”. În zilele acelea câinii erau socotiţi cele mai ordinare creaturi, iar iudeii curăţaţi în mod tipic, îi socoteau pe cei dinafară “păgâni şi câini” şi niciodată nu ar fi mâncat şi nu s-ar fi căsătorit cu ei sau să ţină vreun fel de legătură. Ioan 4:9.

Chipul în care aceştia au mâncat din “fărâmăturile” favorii divine care cădeau de la masa îmbelşugată a israeliţilor, a “bogatului”, ne este arătat prin cuvintele Domnului către femeia sirofeniciană. Întorcându-se către femeia păgână i-a zis: “Nu se cuvine  a lua pâinea “copiilor” (a israeliţilor) şi a o arunca câinilor (păgânilor).”

Iar ea a răspuns: “Aşa este Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor (Matei 15:26-27).” Isus i-a vindecat  fiica, dându-i astfel fărâmitura dorită a favorii divine.

A sosit însă timpul când ei, ca naţiune, au refuzat şi  L-au crucificat pe Fiul lui Dumnezeu; când dreptatea lor tipică a încetat, când promisiunile regatului au încetat de a mai fi  ale lor şi când Împărăţia s-a luat de la ei (Matei 21:43), pentru a se da “neamului care face roadele ei.” (2 Petru 1:4-11), “NEAMULUI SF<NT” (1Petru 2:7-9), a unui “popor  râvnitor de fapte bune.” Tit 2:14.

“A MURIT BOGATUL” — (POPORUL LUI ISRAEL) de la toate aceste avantaje şi binecuvântări speciale, fiind aruncat din favoarea divină, în tulburări şi suferinţe.

Timp de optsprezece secole acest popor s-a aflat în suferinţe amare, în flăcările urii printre naţiunile Pământului, persecutat şi alungat.

“A MURIT ŞI LAZĂR”: Adică situaţia de  până acum a smeritului păgân şi a măreţului israelit a luat o întorsătură. Mulţi dintre cei dintâi au fost duşi de îngeri (servitori, apostoli, etc) în sânul lui Avraam.

Avraam este arătat  ca părintele credincioşilor (Romani 4:11,16) şi primeşte pe toţi copiii credinţei, care astfel sunt făcuţi moştenitori la toate făgăduinţele făcute lui AVRAAM, căci “nu cei care sunt fii după corp, nu aceştia sunt copii ai lui Dumnezeu, ci fiii din făgăduinţă sunt socotiţi drept urmaşi. Romani 9:8.

Aceştia sunt sămânţa sau copiii lui Avraam (Genesa 21:12; Galateni. 4:28), “care sămânţă este Hristos” (reprezentat prin Isaac), “ iar dacă voi (credincioşilor) sunteţi ai lui Hristos, sunteţi dar sămânţa (copiii) lui AVRAAM, moştenitori potrivit făgăduinţei.” Galateni. 3:16, 29.

Da, încetarea ordinii care a existat până aici cu Israel, a fost bine  ilustrată prin această figură, prin moarte, adică descompunerea naţiunii israelite şi retragerea binecuvântărilor divine, de care poporul Israel s-a bucurat atâta timp. Astfel Israel, la acest timp, a fost alungat şi de atunci nu i s-a mai arătat nici “O FAVOARE”, pe  când sărmanul “LAZĂR,” păgânii care mai înainte erau “înstrăinaţi” de întocmirea cetăţenească a lui Israel şi străini de Legămintele Făgăduinţei (date până atunci numai lui Israel), neavând nădejde şi fără Dumnezeu în lume, “au fost” făcuţi acum aproape prin sângele lui Cristos, împăcaţi cu Dumnezeu, duşi în sânul de favoare al lui Avraam. Efeseni 2:12, 13.

Pe lângă simbolurile morţii care arată îngroprarea sau descompunerea lui Israel, adică alungarea lor printre toate naţiunile Pământului, Domnul a mai adus o ilustraţie: “În IAD (hades, mormânt) ridicându-şi ochii, fiind el în chinuri, vede de departe pe Avraam, etc.”

Cei morţi nu-şi pot ridica ochii nicăieri şi de aceea nu pot vedea aproape sau departe, sau să stea de vorbă cu cineva; deoarece ni se spune lămurit că “nu este nici lucru, nici minte, nici ştiinţă, nici înţelepciune în mormânt, unde te duci” (Eclesiastul 9:10); şi că acei care merg acolo se “pogoară în locul tăcerii.” Psalmii 115:17.

Ceea ce Domnul a voit să arate  prin aceasta au fost suferinţele sau chinurile ce  aveau să vină asupra lui Israel ca naţiune, după îngroparea sau alungarea lor printre toate popoarele Pământului, de unde vor striga în zadar să fie eliberaţi sau ajutaţi de păgânii, care mai înainte erau dispreţuiţi de dânşii. Deuteronomul 28:15-68.

Istoria dovedeşte clar împlinirea acestei pilde profetice. Timp de optsprezece secole  israeliţii, au fost nu numai disperaţi în situaţia lor de naţiune alungată din favoarea lui Dumnezeu, în pierderea templului şi a altor lucruri folosite la îndeplinirea jertfelor conform Legii, dar au fost şi persecutaţi fără milă, după cum se spune în pildă: “Trimite pe LAZĂR să-şi moaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba”; dar nu s-a putut pentru că marea prăpastie care-i desparte, opreşte ajutorul cerut. Cu toate acestea Dumnezeu recunoaşte încă  Legământul Său, vorbindu-le  ca la “copiii Legământului”. (versetul 25) Aceste chinuri în “flăcările” urii aprinse între toate neamurile şi toate popoarele împotriva lor, au fost pedepsele cuvenite din cauza ruperii Legământului lor, care au venit tot atât de sigure  ca şi binecuvântările promise prin ascultare. Leveticul capitolul 26; Zaharia 9:11.

Marea “prăpastie statornicită” reprezintă marea deosebire care există între creştinii adevăraţi şi iudei.

Cei dintâi se bucură de harul liber: bucurie, mângâiere şi pace, ca şi copii adevăraţi ai lui Dumnezeu, pe când cei din urmă ţin încă la Lege, care îi condamnă şi-i chinuie. Prejudecata, mândria naţională şi eroarea din partea lui Israel, formează mărimea acestei prăpastii care îi împiedică pe iudei să treacă într-o stare de adevăraţi fii ai lui Dumnezeu, primind pe Cristos şi Evanghelia harului Său.

Marea prăpastie care îi împiedică şi pe creştinii adevăraţi să treacă la iudei, este cunoştinţa lor că prin faptele Legii, care este un jug (Fapte 15:10), nimeni nu poate fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu (Romani 3:20, 27, 28; Galateni 3:16-17); şi dacă cineva ţine Legea (primeşte obligaţiile ei spre a le împlini şi astfel a se recomanda lui Dumnezeu prin împlinirea acestor obligaţii), aceluia Cristos nu-i foloseşte la nimic. (Galateni 5:2-4) Prin urmare, noi care suntem din clasa “Lazăr”, nu putem amesteca Evanghelia cu Legea, deoarece acestea nu se pot amesteca, ci sau viaţă prin credinţă în Cristos sau o înlăturare a lui Cristos şi viaţă prin ţinerea Legii, dacă o putem ţine. (Galateni 3:12; Iacov 2:10)

Deci acelora care încă mai ţin la Lege şi resping jertfa pentru păcat dată de Domnul nostru, nu le putem da nici un ajutor. Aceştia nebăgând de seamă schimbarea vârstelor, spun că a tăgădui Legea ca factor al mântuirii, înseamnă a tăgădui toată istoria trecută a neamului lor, cât şi toate purtările speciale ale lui Dumnezeu cu “părinţii” lor (promisiunile şi binecuvântările care  din cauza mândriei şi a egoismului, ei nu le-au putut cunoaşte şi aprecia); şi din pricina aceasta, ei nu pot trece prăpastia pentru a ajunge în sânul de favoare al lui AVRAAM, în repausul şi pacea adevărată, care este partea fericită a tuturor copiilor de  credinţă. Ioan 8:39; Romani 4:16; Galateni 3:29.

Este adevărat că în decursul Veacului Evanghelic unii dintre israeliţi au trecut probabil la credinţa creştină adevărată, dar aceştia au fost aşa de puţini, încât nici nu se ţine seama de ei în această pildă unde Israel e reprezentat ca un întreg. La început, Bogatul reprezenta pe iudeii credincioşi şi nu pe cei alungaţi din Israel; tot aşa acum, el reprezintă tot pe aceeaşi clasă şi deci nu pe cei care au renunţat la Lege şi au primit  condiţiile de mântuire prin credinţă şi nici pe aceia care au devenit infideli (cu totul necredincioşi).

Stăruinţa “bogatului” pentru trimiterea lui Lazăr la ceilalţi “cinci fraţi” ai săi, o explicăm în  felul următor: Până la timpul Domnului, când El a rostit această pildă poporul din Iudeea a fost de mai multe ori numit “Israel”, “oile pierdute ale lui Israel,” “cetăţile lui Israel” etc., deoarece toate seminţiile erau reprezentate prin poporul din Iudeea, deşi majoritatea poporului erau numai din cele două, Iuda şi Beniamin, fiindcă masele celorlalte zece seminţii nu s-au întors din captivitatea Babilonului, sub permisiunea generală dată de Cir, regele Persiei. (Genesa 47:2) Dacă acest popor (cele două seminţii din Iudeea) a fost reprezentat printr-unul, “Bogatul,” atunci este potrivit a numi pe cele zece seminţii împrăştiate în toată lumea, ca pe ceilalţi “cinci fraţi,” fără îndoială, aceasta s-a făcut pentru a arăta că orice favoare specială de la Dumnezeu, a încetat pentru cele zece seminţii, ca şi pentru cele două. Este clar, deci, că aceasta se referă la Israel, deoarece alte neamuri nu au “PE MOISE ŞI PE PROFEŢI” ca instructori, decât numai Israel. (versetul 29). Cele zece seminţii au nesocotit atât de mult pe Moise şi pe profeţii lor, încât nu s-au mai întors în Pământul Făgăduinţei, ci au dorit să trăiască printre păgâni şi idolatri; şi, deci, orice  încercare de a comunica cu ei despre lucrurile spirituale ar fi în zadar; chiar şi când aceasta ar face-o unul care a murit cu Cristos şi a înviat cu El în mod figurativ, unul din păgânii care L-au primit. Efeseni 2:5; Romani 6:4.

Deşi pilda nu arată, totuşi, alte  Scripturi arată că această “prăpastie” trebuie să existe  numai în decursul Veacului Evanghelic şi că la sfârşitul ei, “Bogatul,” primindu-şi pedeapsa pentru păcatele sale, va ieşi din aceste “flăcări” şi chinuri peste podul milei şi al făgăduinţelor lui Dumnezeu făcute acestei naţiuni. Într-adevăr ei se vor înapoia în favoarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu, în împărăţia lui Mesia sub Noul Legământ, care se va încheia cu ei şi cu toată omenirea în decursul Mileniului. Ieremia 31:31-34; Evrei 8:8-12.

Cu toate că multe veacuri israeliţii au fost persecutaţi fără milă de păgâni mahomedani şi de creştinii nominali, totuşi acum încep a se ridica treptat la libertate şi influenţă politică, şi ca naţiune la începutul Mileniului vor ocupa o poziţie mai înaltă între celelalte naţiuni. Vălul necunoştinţei lor mai există încă, dar va fi ridicat în mod treptat pe măsura creşterii luminii din zorile Zilei Milenare; şi nu trebuie să ne mirăm dacă se va produce o mare trezire între israeliţi şi dacă mulţi îl vor recunoaşte pe Cristos.

Astfel ei vor părăsi starea “HADES”-lui (moartea naţională) cu chinurile lui şi vor fi cei dintâi dintre naţiuni întorşi, pentru a fi binecuvântaţi de către seminţia spirituală a lui AVRAAM, care este Cristos, Cap şi Corp. Pretenţiile lor de rasă şi mândria lor naţională încep încet să dispară şi mulţi smeriţi şi săraci cu spiritul încep a primi pe ACELA pe care părinţii lor L-au străpuns, din cauza cărora au trebuit să sufere ei atâta timp. Şi în curând vor întreba: “Nu este acesta Cristos”?  Şi privindu-L astfel şi crezând în El, Domnul va revărsa asupra lor spiritul favorii şi al rugăciunii. Zaharia 12:10.

De aceea, “Vorbiţi la inima Ierusalimului şi strigaţi către dânsul, că timpul robiei lui (timpul de pedeapsă) s-a împlinit.” Isaia 40:1-2.

Pe scurt, această parabolă pare să înveţe exact ceea ce Apostolul Pavel explică la Romani 11:19-32.

Din cauza necredinţei, ramurile naturale au fost rupte, iar ramurile de măslin sălbatic au fost altoite în butucul făgăduinţei lui Avraam. Pilda arată pe Israel în suferinţe mari, dar nu mai aminteşte nimic despre restatornicirea lui în favoarea din urmă, deoarece se subânţelege; în această parabolă nu era potrivit să se amintească aceasta. Totuşi, Apostolul ne asigură că după ce  întreg numărul Neamurilor va fi intrat (va fi ales numărul care să completeze Biserica sau Mireasa lui Cristos), “tot Israelul va fi mântuit;” “şi prin mila noastră (a Bisericii) să fie şi dânşii (israeliţii) mântuiţi”.

El ne spune că acesta este Legământul lui Dumnezeu cu Israelul trupesc, care a pierdut promisiunile mai înalte, spirituale; totuşi, ei sunt moştenitorii promisiunilor pământeşti, redevenind aleşi printre naţiuni.

Drept dovadă la aceasta cităm următoarele profeţii:

“Veni-va din Sion (Biserica glorificată) Mântuitorul, înlătura-va necucernicia de la Iacov (Israelul pământesc).

“Negreşit după Evanghelie (chemarea cerească) sunt urâţi (înlăturaţi) de Dumnezeu pentru voi, dar după alegere sunt iubiţi pentru părinţii lor.” “Căci Dumnezeu închise împreună pe toţi spre neascultare, pentru ca pe toţi să-i miluiască. O, adâncime a bogăţiei, a înţelepciunii şi a cunoştinţei lui Dumnezeu.” Romani 11:26:33.

PILDA JUDECĂTORULUI NEDREPT

(LUCA 18:1-6)

Pilda aceasta îndeamnă la stăruinţă în rugăciune. Chiar dacă Domnul vede de bine să nu dea un răspuns imediat rugăciunii noastre, putem fi siguri că aceasta nu este din lipsă de interes pentru binele nostru.

Dacă un judecător nedrept este mişcat din cauza insistenţei pentru a face dreptate, cu cât mai mult un judecător drept.

Să se roage necurmat — adică gândul de a rămânea în prezenţa Tatălui şi a Fiului este că grija şi interesul lor vor fi în mod constant cu noi şi că în orice moment putem să garantăm atenţia specială fiecăruia sau amândurora.

După ce ne-am asigurat că rugăciunile noastre sunt în conformitate cu promisiunile — (acele lucruri care stau atât de aproape de inimile noastre) — devin rugăciunile noastre continue.

Trebuie să facem o diferenţă clară între aceasta şi repetarea zadarnică a păgânilor pe care Domnul o condamnă — numai rugăciuni formale — care sunt condamnabile în ochii Domnului.

Nu că ar trebui să nu se ridice niciodată de pe genunchi sau că ar trebui să nu facă altceva niciodată decât să se roage, ci faptul că ei trebuie să continue în rugăciunile lor şi să nu progreseze slabi sau descurajaţi.

Noi ne rugăm neâncetat “Vie Împărăţia Ta” nu repetând cuvintele în fiecare moment, ci continuând gândirea şi aşteptarea ei; şi lucrând în interesele împărăţiei.

Rugăciunile noastre nu vor aduce împărăţia lui Dumnezeu nici cu un singur minut mai devreme decât a plănuit El, dar noi ne rugăm în acest mod, asigurându-L pe Domnul că aşteptăm Împărăţia şi că o aşteptăm în armonie cu promisiunea Sa sigură.

Întârzierea răspunsului la unele din rugăciunile  noastre poate fi din cauză că încă nu este timpul cuvenit; sau poate că El vrea să dezvolte  în noi credinţă şi îndelungă răbdare.

Trebuie să ne rugăm pentru putere şi înţelepciune în a învinge carnea şi a dezvolta roadele şi harurile Spiritului Sfânt.

Rugăciunea este absolut indispensabilă pentru creşterea şi existenţa spirituală. Acum ca şi atunci creştinii încrezuţi în ei înşişi şi creştinii umiliţi asemenea vameşului încearcă să se apropie de Dumnezeu în rugăciune. Unii sunt siguri pe ei şi se încred în realizările lor, iar alţii nu îndrăznesc să ridice capul, ci în umilinţă îşi recunosc imperfecţiunile.

Cine erau fariseii? Fariseii erau oameni temători de Dumnezeu, oameni morali în multe privinţe, oameni buni, dar foarte conştienţi de toate faptele lor drepte; fariseul respecta superficial regulile divine.

Există o clasă asemănătoare în creştinătatea de azi, care pe dinafară sunt morali, foarte exacţi şi scrupuloşi şi totuşi neplăcând lui Dumnezeu. Ei sunt mândri de dreptatea lor.

Astăzi unii se încred că sunt membri ai Bisericii, se încred în binefacerile şi moralitatea lor generală pentru salvare, ignorând faptul că şi ei sunt păcătoşi. Atitudinea de fariseu este o atitudine lipsită de dragoste, care dispreţuieşte pe altul şi se laudă pe sine, o mulţumire de sine şi o condiţie mulţumită a inimii şi minţii, foarte condamnabilă faţă de Domnul, o condiţie a inimii nepregătită de a fi binecuvântată cu mila divină.

Acesta a fost secretul orbirii lui Israel faţă de Evanghelie. Conducătorii religioşi s-au bazat într-o măsură atât de mare pe interpretările lor, încât nu L-au putut considera pe Umilul Nazarinean şi pe urmaşii Săi neânvăţaţi, mai mult decât pe nişte impostori.

Ei aveau o formă de dreptate, o ascultare pe dinafară de Dumnezeu şi legile Sale, pietate şi sfinţire aparentă.

Cine erau vameşii?

În primul rând erau ceea ce sunt şi astăzi — oameni de la vamă.

Pe vremea aceea această categorie de oameni erau marginalizaţi de către restul naţiunii. Pe vremea Domnului, când era ocupaţia romană peste Israel, aceştia, vameşii, erau în serviciul romanilor, un motiv în plus de a fi dispreţuiţi de către cei care ţineau riguros cerinţele Legii Mozaice din cauza urii pe care o aveau pentru păgânii ocupanţi.

Mai mult decât atât, vameşii au cedat uneori ispitei de a lua mită de la negustori, ceea ce îi făcea să se îmbogăţească pe nedrept.

În al doilea rând vameşii reprezintă o categorie socială certată cu Legea Mozaică, dar care îşi recunoşteau oarecum starea lor de păcătoşi şi nu aveau motive să se laude înaintea lui Dumnezeu.

Domnul, prin această pildă, descrie secretul inimii, atât al clasei fariseilor cât şi al clasei reprezentată prin vameş în relaţia lor cu Dumnezeu.

Greşeala fariseului consta în aceea că el credea că nu poate fi comparat cu un păcătos ordinar. El se credea mai sfânt decât fratele lui mai mic, vameşul.

“Fariseul” este fratele mai mare din “Pilda fiului risipitor”. Luca 15:11.

“Vameş” — un om umilit.

“Fariseu” — un om căruia îi lipseşte umilinţa.

Fariseul spunea că el nu este ca ceilalţi oameni de rău; aceasta este o îmbătare  care vine din  asimilarea spiritului lumii, care duce la acea laudă de care unui om, cu simţurile cumpătate, i-ar fi ruşine.

Sub influenţa învăţăturilor false mulţi creştini pretinşi se lasă în voia speranţelor false, gândindu-se că ei sunt poporul Domnului, fără să se consacreze pentru a fi urmaşii Lui.

Primul lucru pe care trebuie să-l înveţe toţi creştinii este că din punctul de vedere al lui Dumnezeu, toţi sunt păcătoşi, toţi sunt imperfecţi. Isaia 64:6.

Fariseul se laudă că el dădea zeciuială.

A da a zecea parte nu reprezintă nimic vrednic de laudă, când se aminteşte că Domnul este dătătorul mărinimos al tuturor bunurilor.

El se laudă că posteşte. Dacă am posti, dacă ne-am înfometa până la moarte, acest lucru nu ar fi vrednic de laudă. Nici un lucru nu poate fi de valoare dacă nu se bazează pe recunoaşterea cuvenită a imperfecţiunilor noastre şi acceptarea potrivită a justificării divine.

Refuzarea hranei nu este cea mai apreciată în ochii lui Dumnezeu. Există alte dorinţe ale cărnii pe care trebuie să ne străduim să le controlăm, să le slăbim, să le înfometăm, pentru ca în mod corespunzător să creştem, să fim hrăniţi spiritual şi să devenim puternici.

PILDA VIERILOR

(MATEI 21:33-46) R4678

Această parabolă reprezintă pe Dumnezeu ca “stăpânul marii podgorii”, în toate aspectele bine instituită şi aprovizionată pentru scopul Său. Această vie reprezintă naţiunea evreiască şi promisiunile divine făcute acestui popor. Legea şi toate aranjamentele Legământului Legii pentru dezvoltarea lor. Stăpânul a dat această vie în chirie vierilor, a căror datorie era să aibă grijă de vie şi de rod şi să-I dea stăpânului rezultatele, cu excepţia unei părţi pe care o puteau păstra pentru ei. Aceşti vieri erau religioşii proeminenţi despre care Isus a spus, “Cărturarii şi fariseii şed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe care vi le spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le.” Matei 23:2-3.i

După cum se cuvenea, stăpânul a cerut dobândă din proprietatea Sa şi a trimis servitori pentru a primi partea Sa din rod. Dar vierii, în loc să-i dea stăpânului ce i se cuvenea, i-au maltratat, bătându-i, ucigându-i cu pietre. Aceşti “servitori” au fost profeţii din vechime trimişi la Israel.

Ei trebuia să primească cel mai bun tratament şi o abundenţă de roade ale blândeţii, amabilităţii, răbdării, etc., dar în schimb ei au fost trataţi ca impostori de către conducătorii lui Israel. Unii dintre ei au fost omorâţi cu pietre, alţii bătuţi, unii ucişi, alţii tăiaţi în două cu ferăstrăul. Alţii au călătorit îmbrăcaţi în piei de capră sau piei de oaie şi au locuit în peşterile şi crăpăturile pământului, pentru  că nu au fost  apreciaţi. Ei nu au fost trataţi ca reprezentanţi ai Stăpânului viei.

În final Stăpânul a trimis pe fiul Său, spunând, “Ei vor respecta pe Fiul Meu.” Dar aceşti vieri, religioşii zilei Domnului nostru, s-au sfătuit să-L ucidă şi să pună stăpânire pe via Lui.

Ei au avut impresia că vor putea domni peste moştenirea lui Dumnezeu şi că oricine i-ar condamna, le-ar arăta ipocrizia sau ar încerca să elibereze poporul din subordonarea lor, oricine ar fi, chiar moştenitorul ei, erau liberi să-l omoare. Ei L-au răstignit.

Via a fost luată de la ei şi dată altora, adică lui Isus, Apostolilor şi altor învăţători ai Bisericii Evanghelice, iar peste naţiunea evreiască au venit mari necazuri, începând cu anul 70 d.Cr.

“Piatra” lepădată de evrei a fost şi este Isus.

Evreii nu au reuşit să-L accepte pe Cristos ca fiind “piatra lor fundamentală” şi prin urmare au fost respinşi de a fi casa specială a lui Dumnezeu.

“Piatra din vârf”, Isus Cristos, “piatra de căpătâi” a “zidirii” lui Dumnezeu, un model pentru întreg, o “piatră de poticnire” şi o “stâncă de atac”.

Deşi respinsă de ei, aceasta nu va împiedica înălţarea ei la vremea potrivită a lui Dumnezeu ca “piatră conducătoare în templul glorios spiritual.”

Expresia “piatra din capul unghiului” se referă la o construcţie în formă de piramidă. Numai la acest fel de construcţie există o “piatră din vârf”, ale cărei linii conducătoare dau contur perfect întregii construcţii.

A se împiedica de această “piatră” sau a cădea peste ea, după cum spune Isaia 8:14, implică o accidentare vindecabilă; dar peste cine va cădea “piatra” sugerează un accident mortal — MOARTEA A DOUA.

“Casa evreiască” şi “casa creştină” sunt cele două “case” ale lui Israel. Ele s-au accidentat, dar nu mortal de această “piatră”.

Aceasta este “piatra” din Daniel 2:34.

“Cele două case ale lui Israel” nu reprezintă cele două monarhii ale lui Israel — împărăţia lui Iuda cu capitala la Ierusalim şi împărăţia lui Israel (cele zece seminţii) cu capitala la Samaria, pentru simplul motiv că pe vremea Domnului cele zece seminţii nu s-au întors din robia babilonică; ele nu au avut cum să se poticnească în Domnul Isus pentru că nu erau în ţară.

PILDA TALANŢILOR

PILDA TALANŢILOR (MATEI 25:14-30)

PILDA POLILOR (LUCA 19:11-28)

SAU PILDA MINELOR

Pilda polilor nu este aceeaşi cu “Pilda talanţilor”, cu toate că au unele particularităţi comune.

Partea lor comună este  că amândouă se ocupă de timpul cât Domnul Isus lipseşte de pe Pământ, de la prima la a doua Sa prezenţă. Timpul acesta îl vom numi perioada sau Veacul Evanghelic  ceea ce se observă în amândouă pildele. Cu ce scop va veni Domnul a doua oară?

Cu scopul de a-Şi stabili Împărăţia.

Care va fi primul lucru cu care se va ocupa la întoarcere? Primul lucru este de a verifica pe servitorii Săi cărora le-a încredinţat anumite bunuri de valoare.

În cazul pildei din Luca, Domnul a încredinţat fiecărui servitor un pol sau o mină. Deci, în această pildă, toţi servitorii au primit câte un dar în proporţie egală.

Acest dar pe care l-au primit servitorii este îndreptarea prin credinţa în sângele lui Isus. Fiecare a primit acest dar. Romani 5:1.

Cealaltă pildă vine cu o completare şi ne spune că pe lângă îndreptare, care este comună tuturor, El a mai împărţit şi talanţi, dar nu în mod egal, ci unora mai mult, iar altora mai puţin.

Ce sunt “talanţii”?

În primul rând un talant era o monedă cu care se făcea comerţ, un ban oarecare; un talant era pe vremea aceea de 60 de ori mai mare decât un pol.

În pildă “talantul” reprezintă capacitatea diferită a servitorilor Domnului. Unii au daruri şi capacităţi mai mari, alţii mai mici.

Pilda recunoaşte faptul că nu toţi au aceeaşi capacitate şi că de la cei cu capacitate mare se cer mai multe roade, dar acceptă şi rezultatele celor care au mai puţină capacitate.

Spre deosebire de “mină” care reprezintă justificarea prin sângele lui Isus, “talanţii” pot fi talente naturale  cu care ne-am născut sau le-am dobândit prin educaţie.

Moise a fost întrebat de Domnul, “Ce ai în mână?” (Exodul 4:2) Deci talentul lui Moise era în mâna lui şi cu acela a lucrat.

Şi talentele noastre sunt în mâna noastră. Ele sunt daruri cu care ne-a înzestrat Dumnezeu de la natură. Domnul nu va cere să lucrăm cu puteri supranaturale, ci cu însuşirile noastre naturale. Acestea pot fi: inteligenţă, generozitate, influenţă oratorică, capacitatea de a învăţa pe alţii sau bunuri materiale pe care le folosim în serviciul Regelui nostru, pentru a lucra în via Domnului.

Munca Apostolilor a fost susţinută de fraţii primitori de oaspeţi, care le-au pregătit mâncare şi un pat să se odihnească; iar aceştia chiar dacă au avut numai un “talant” l-au pus în negoţ şi nu l-au îngropat ca cel din pildă.

Deşi “Pilda cu talanţii” ne învaţă că oricât de puţină capacitate am avea, Domnul o primeşte aşa puţină cum este şi chiar dacă va aduce puţine rezultate, oricum este mai mult decât dacă nu ar aduce nimic.

Domnul va răsplăti orice efort al nostru, dar dacă nu facem nimic vom rămânea totuşi servitori, dar servitori leneşi şi plata va fi pe măsură.

Plata pentru servitorul leneş nu va fi moartea sau focul veşnic.

În pilda cu polii (minele) situaţia este asemănătoare prin faptul că este vorba tot de perioada evanghelică şi tot de un dar al Domnului, dar nu de talanţi, ci de poli sau mină. “Talanţii” reprezintă talentele noastre, dar “mina” este îndreptarea prin credinţă, îndreptare care vine în urma sacrificiului lui Isus. Domnul ne dă acest dar în momentul când am încheiat un Legământ de Jertfă. Noi ne obligăm atunci că vom jertfi acel dar, viaţa pierdută prin Adam şi recâştigată prin Cristos, vom jertfi-o asemenea Domnului pentru a câştiga o viaţă pe un plan mai înalt decât viaţa pe pământ, o viaţă pe plan spiritual.

Pilda vrea să ne înveţe că unii care au încheiat legământ cu Dumnezeu s-au consacrat Lui ca jertfitori, în realitate jertfind cu zgârcenie sau chiar nejertfind, fără să lucreze mânaţi de iubire, ci de frică. Ei de frica morţii sunt toată viaţa supuşi robiei. Frica de moarte nu-i lasă să jertfească. Ei nu sunt împotrivitori lui Dumnezeu, ci se tem de Dumnezeu, apreciază meritul sacrificiului lui Isus (“Mina” sau “Polul”), dar nu lucrează cu acest dar, nu jertfesc fiindu-le frică de moarte.

Ei tot vor muri, dar asemenea “ţapului trimis în pustiu”, nu vor muri ca “ţapul de jertfă”.

Aceştia formează clasa “Fecioarelor Neânţelepte”, ei sunt o clasă pe deplin consacrată care spune: “M-am străduit să-mi păstrez îndreptăţirea (am învelit “polul” şi “mina” în ştergar), dar nu m-am sacrificat pe mine. Aceştia formează clasa “robului” rău. Este numit aşa nu pentru că a comis vreo crimă sau vreo tâlhărie, ci pentru că asumându-şi o obligaţie prin care a fost încredinţat cu anumite bunuri ale stăpânului care nu au fost date altora, şi-a neglijat Legământul.

“Luaţi mina de la el” — Aceasta nu înseamnă că sunt pierduţi în cel mai rău sens al cuvântului. El sau ei vor pierde într-adevăr marele premiu de a face parte din clasa Bisericii, dar pentru că ei rămân totuşi servitori şi iubesc dreptatea, vor fi salvaţi dar ca prin foc; adică prin strâmtorări. Pierderea lor va fi una serioasă. Ei nu au reuşit să intre în binecuvântările servitorilor credincioşi. Această nereuşită va fi destulă pedeapsă pentru ei.

“Şi da-ţi-o celui care  are zece mine” — Dacă cine va neglijează să folosească toate ocaziile şi privilegiile lui, ele vor fi date altuia.

Aceasta este clasa Turmei Mari, o clasă nu numai justificată, ci şi sfinţită. Consacraţi pe deplin Domnului şi transformaţi în “vase” ale Spiritului Sfânt ca şi ceilalţi membrii ai Corpului. Reprezintă o clasă însemnată care a intrat în Legământ cu Domnul, dar a neglijat să se sacrifice.

Pilda cu mina mai aminteşte în versetul 14 că cetăţenii îl urau pe acest “om de neam mare”, care a încredinţat “minele” servitorilor Săi. Aceşti cetăţeni nu sunt servitorii lui Isus — “Omul de neam mare” — .

Pilda ne spune că în timpul absenţei “Omului de neam mare”, împotrivitorii guvernării Sale sunt în majoritate şi stăpânesc.

Pilda ne mai spune că la a doua Sa prezenţă Domnul nu se va ocupa de lume (“Duşmanii Săi”), până nu va termina lucrarea cu servitorii Săi. Versetul 27.

Duşmanii Domnului nu sunt numai evreii care  L-au răstignit, ci includem şi pe acei care având cunoştinţă despre Cristos şi Împărăţia Sa care vine, sunt atât de certaţi cu dreptatea, încât nu doresc Împărăţia Milenară promisă.

Pilda arată patru clase:

1. SERVITORII REGELUI

2. ACEIA CĂRORA LI S-AU DAT ÎN MOD SPECIAL MINELE PENTRU A LE FOLOSI ÎN SERVICIUL SĂU.

3. CETĂŢENII

4. CLASA ACESTORA DIN URMĂ CARE S-AU OPUS REGELUI ŞI LEGILOR SALE.

După ce Împărăţia va fi stabilită, unora dintre cetăţeni, care au înţeles greşit  caracterul Regelui, li se vor deschide  ochii înţelegerii. Mulţi dintre ei în loc să-I mai fie duşmani, vor deveni prietenii şi susţinătorii Lui loiali.

“Tăiaţi-i” — Peste aceştia va veni mânia, un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele. Daniel 12:1.

Pedepsind şi corectând pe toţi cei care simpatizează cu principiile greşite şi care sunt duşmanii Lui şi pe care în final îi va distruge dacă perseverează în această atitudine greşită.

Acei care sunt în opoziţie cu Împărăţia lui Dumnezeu şi cu sceptrul Său de dreptate, cu imparţialitatea şi cu dreptatea, sunt adunaţi pentru tăiere.

Nu un carnagiu literal, nu un măcel, ci un mare triumf al Cuvântului Domnului peste toţi în timpul Domniei Milenare.

El va pricinui cel mai mare bine duşmanilor Săi, aducând asupra lor pedepse pentru cursul lor greşit. — Ruşine, publicitate, dispreţ.

Aceste lucruri vor fi necesare pentru a trezi în ei o evaluare a adevăratei lor condiţii şi să le arate privilegiile de care pot avea parte. Domnul loveşte pentru a vindeca şi când cuvântul Lui taie în inimă (Apocalipsa 19:21) rezultatul este nu de a distruge imediat duşmanul, ci numai dacă acesta nu se supune. Dacă duşmanii Domnului nu se vor supune astfel, nu va mai rămânea pentru ei decât distrugerea finală — Moartea a Doua.

Aici este ilustrată indignarea dreaptă a Domnului împotriva răufăcătorilor; dar lăsând speranţa iertării pentru cei care se vor căi şi vor deveni supuşi, loiali Regelui.

Sabia Domnului, Cuvântul Adevărului, va dezvălui izvoarele inimii lor şi fie va tăia duşmănia lor (“ÎI TĂIA LA INIMĂ” — Fapte 7:54) şi îi va face prieteni, fie îi va distruge cu desăvârşire în Moartea a Doua.