“Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, căci Domnul ţi-a făcut bine." — Psalmul 116:7

A fi întotdeauna plin de speranţă şi curajos prin împrejurări apăsătoare, nu este un lucru uşor. Şcoala vieţii adeseori pare foarte aspră, şi noi adeseori ne împotrivim ei, nu numai din cauza asprimii ei, ci pentru că multe din învăţăturile ei nu ni se par necesare. Câteodată viaţa noastră egoistă, de toate zilele, este cea care ne apasă, iar altădată este nereuşita descurajatoare a străduinţelor noastre de a servi Domnului în mod vrednic. Datoriile noastre obişnuite par atât de neînsemnate, încât noi dorim să fim scăpaţi de ele pentru a putea duce o viaţă mai nobilă; dar noi nu ne putem elibera de acestea, fiindcă suntem legaţi de această viaţă însclăvitoare şi nu ne putem ridica deasupra ei. “Această nesfârşită luptă de a trăi în felul acesta, această alergare continuă neplăcută zi de zi, această nesfârşită cumpărare şi vânzare, această oboseală neîncetată în susţinerea căminului, grija în ce priveşte hrana şi îmbrăcămintea zilnică, această monotonie supărătoare a vieţii, unde zi de zi şi de-a lungul anului avem de îndeplinit aceleaşi lucruri neînsemnate, care ne împiedică a ne ridica deasupra lor sau a ne dedica puterile unor lucruri mai măreţe, ne fac să ne punem întrebarea: de ce ne obligă Dumnezeu la o astfel de viaţă? De ce nu ne dă un lucru, prin care să-I putem servi mai bine şi totodată să ne poată mulţumi dorinţa unei vieţi mai nobile"?

Dacă noi am înţelege

Dacă, totuşi, vom pune aceste întrebări în timpul liniştit al meditaţiei şi rugăciunii, vom primi răspunsul Său destul de clar, întocmai după cum a răspuns El lui Israel prin Moise, cu mult timp în urmă. El ne va spune că ceeace noi numim ca lucruri neînsemnate din viaţa noastră zilnică, înseamnă a face două lucruri mari care pentru noi sunt de neapărată trebuinţă. În primul rând, aceste lucruri au ca scop “să ne smerească" şi apoi “să ne încerce, ca să cunoască … dacă o să păzim sau nu poruncile Lui".

Noi nu avem nevoie numai de învăţătura divină, ci pe lângă aceasta mai avem nevoie şi de educaţia divină, pentru a ne face mulţumiţi în cele mai modeste lucruri, în loc să ne plângem că nu avem de îndeplinit lucruri mai importante. Noi dorim să facem lucruri mari. Mândria şi plăcerea noastră proprie sunt încântate când avem servicii multe, care ne sunt cerute. Şi Dumnezeu ne cunoaşte bine, şi de aceea încearcă să ne curăţească de această mândrie, dându-ne servicii care par obişnuite şi simple pentru ca mândria să nu ne poată atrage inima.

Dar disciplina mai are ca scop “să ne încerce" dacă noi vom păzi  poruncile Sale sau nu; dacă noi căutăm, pur şi simplu, să îndeplinim voinţa Sa şi nu o urmărim pe a noastră proprie. Cu greu găsim unul dintr-o mie, care în mod statornic şi umilit este hotărât să facă voia lui Dumnezeu fără alte scopuri ascunse, orice ar fi. Dacă noi toţi am fi făcut aşa, atunci nu ar exista în lume nici o inimă nefericită! În dorinţa noastră pătimaşă pentru un alt fel de viaţă, decât aceea care este  voinţa lui Dumnezeu pentru noi în prezent, noi trăim o viaţă de vise, şi oamenii nu sunt sfinţiţi prin vise, ci prin lupte. Poporul Israel de odinioară, care la auzul vocii lui Dumnezeu, de pe Muntele Sinai cuprins de foc, a avut o viziune minunată a vieţii mai înalte şi mai nobile, în care nu peste mult avea să intre, a fost pătruns de devotament faţă de El şi s-a angajat la deplină ascultare de voinţa Sa în toate lucrurile. Dar cât a durat până când s-au plâns amarnic de oboseala şi jalnica monotonie a rătăcirilor prin pustie, prin care urma să se împlinească viziunea? Unde sunt declaraţiile noastre de a trăi numai după voinţa lui Dumnezeu? Şi unde sunt, de asemenea, angajamentele noastre de ascultare. A avea viziuni luminoase despre lucrurile nobile din care ar putea fi făcută viaţa nu înseamnă a o face aşa. Dar tot timpul când privim la imaginile noastre de vis, Dumnezeu alege o cale mai bună pentru noi, chiar dacă noi nu vedem ce vrea El să facă — pregătindu-ne pentru credincioşie smerită prin aparenta trudă a datoriilor obişnuite într-o ambianţă neprietenoasă: şi El ne arată aceasta imediat ce suntem singuri cu El.

Multe ocazii pentru descurajare

Există, de asemenea, o altă descurajare de care nimic nu ne poate elibera atât de uşor şi pe deplin, ca o convorbire tainică cu Dumnezeu — descurajarea care nu provine din egoismul vieţii noastre, ci din dezamăgirea datorită ineficacităţii şi lipsei succesului în lucrarea ce o facem pentru adevărul lui Dumnezeu, în lume. Descurajarea creşte adesea până la disperare, şi noi strigăm: “O de-aş avea aripi ca un porumbel, atunci aş zbura şi m-aş odihni!" (trad. K. J. ; n. t). Acesta a fost strigătul inimii unui om cu totul descurajat, dar nu al unui om lumesc, nici al unui om apăsat de grijile acestei vieţi datorită durerilor acumulate, ci mai degrabă al unui om obosit de lupta zadarnică contra puteri-lor împotrivitoare ale răului, al unui om care a luptat contra păcatului din jurul său şi a criticat nedreptatea, dar care a văzut încă, în orice loc, străduinţele sale zadarnice şi în disperarea sa a fost aproape să înceteze lupta, strigând cu amar: “Eu am întrebuinţat puterea mea în zadar. Poate Dumnezeu să aştepte ca lucrarea Sa pentru mine să fie numai o durere şi înfrângere? Nu are El nimic să-mi dea mai bun decât aceasta?"

Există în lume, în zilele noastre, o mulţime de astfel de inimi, inimi creştine, serioase, zeloase pentru Dumnezeu, dar care totuşi sunt tulburate de sentimentul că toate eforturile lor sunt în zadar; ele nu sunt obosite lumeşte şi nici de păcatele lumii şi nici de necazurile lumii, de grijurile vieţii, ci sunt obosite de luptă; privind asupra greutăţilor din toate părţile, ele se gândesc la neputinţa lor de a opri valurile puternice a celui rău şi privesc la lupta lor îndelungată care le stă încă înainte, până când curajul lor slăbeşte şi dau înapoi de la posibilitatea unei lupte deprimante, în cele din urmă chiar nefolositoare. Nu asprimea luptei, ci lungimea ei, adesea determină inima să divulge acest lucru. Lupta aceasta care pare fără sfârşit, neputinţa de a putea vedea înainte învingerea din urmă îi face pe atât de mulţi, care sunt adevăraţii soldaţi ai Regelui să strige: “O de-aş avea aripi ca un porumbel atunci aş zbura şi m-aş odihni!" (trad. K. J. ; n. t).

Să privim la Cel ce a răbdat

Să nu cultivăm această dispoziţie descurajatoare în meditaţiile minţii, ci să ne retragem în locul secret al comuniunii cu Dumnezeu şi repede se schimbă împrejurările care sunt cauza descurajării. Ce are El de spus despre aceasta? Care este răspunsul Său pentru peregrinul obosit? Este potrivit a medita la Cristos. Cine a avut o luptă atât de grozavă ca El, sau mai multe experienţe de descurajare decât El? Cine a susţinut lupta până în clipa de pe urmă, ca El? Înainte de a veni pe pământ a fost scris despre El: “nu va slăbi, nici nu Se va lăsa, până va aşeza dreptatea pe pământ;" (Isaia 42:4), şi El a îndeplinit profeţia! El a aşteptat 1900 de ani victoria Sa, şi încă mai aşteaptă, dar El aşteaptă fără nici o descurajare şi neînfricat, “ca vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor". Speranţa negreşită şi puternică a lui Isus Cristos ne poate face de ruşine în descurajarea noastră, în timp ce noi Îl urmăm ca “împreună lucrători ai lui Dumnezeu" în Împărăţia Sa. Singurul răspuns la toată descurajarea noastră este Cristos. Dacă El ar fi vorbit cum vorbim noi adeseori, dacă El ar fi simţit cum simţim noi adesea, dacă El Şi-ar fi încrucişat mâinile obosite când a văzut cât de neînsemnat a fost rezultatul lucrării Sale şi ar fi încetat lupta, ce ar fi fost atunci? Ce a spus El în rezumat despre viaţa Sa când a fost aproape de sfârşitul Său? “Eu Te-am preamărit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac." (Ioan 17:4). Aceasta a fost totul, şi aceasta a fost destul. Poate cineva dintre noi să dorească a fi în stare să spună mai mult? Noi strigăm: “O de-aş avea aripi ca să zbor, aş zbura şi m-aş odihni!" Dacă Cristos ar fi spus aşa, ce s-ar fi ales de răscumpărarea noastră? Aripile ne aşteaptă, cum L-au aşteptat pe El ­— numai atunci când, asemenea Lui, ne îndeplinim lucrarea încredinţată, şi dacă am luptat o luptă bună până la sfârşit. Acum ne trebuie armura; aripile le vom afla la timpul cuvenit, dacă răbdăm până la sfârşit.

Luminile şi umbrele, înălţimile şi adâncimile vieţii creştineşti

Şi totuşi, chiar până atunci fericirea “aripilor" nu ne lipseşte tot timpul; noi nu presupunem aripi cu care să scăpăm de toate greutăţile, ci aripi cu care ne ridicăm deasupra lor. “… dar cei care se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu sunt extenuaţi." (Isaia 40:31) Această făgăduinţă nu este pentru un viitor îndepărtat. Ea este o făgăduinţă pentru timpul prezent, şi fiecare parte se va îndeplini la un timp sau altul pentru cei cu inimile în aşteptare. Vor fi zile în care ne vom ridica atât de sus deasupra lumii, încât ne vom putea simţi ca şi cum am fi eliberaţi pentru totdeauna de necazurile şi ispitele ei, zile în care nu numai că vom depăşi necazurile vieţii, dar vom zbura deasupra lor şi ne vom simţi ca şi când ele nu există. Uneori, Dumnezeu vrea să avem momente de acestea, dar ele nu sunt experienţele obişnuite, nici măcar pentru cei mai buni oameni. Experienţa obişnuită este una mai umilă şi totuşi la fel de mângâietoare — îndeplinirea altei părţi a făgăduinţei: “aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu sunt extenuaţi". Această experienţă, care nu este atât de îmbucurătoare ca cea de a zbura în înaltul cerului, dar foarte folositoare şi poate mai puţin primejdioasă, va fi experienţa umilă dată celor care ştiu că nu au putere în ei înşişi şi aşteaptă de la Dumnezeu puterea să-i întărească.

Şi ordinea acestor trei făgăduinţe ar trebui să fie bine observată, deoarece ea adeseori se îndeplineşte cu noi tocmai în acea ordine şi nu în alta. Poate părea ciudat ca realizarea cea mai înaltă să fie pusă mai întâi, iar cea mai joasă la urmă; dar această ordine este cea adevărată. Zilele minunate ale fiecărui creştin vin în general într-o etapă timpurie. În timpul minunat al “dragostei dintâi", în prima sa experienţă a bogăţiilor harului divin, în zilele convertirii sale el se ridică adesea, uimitor de sus, deasupra lumii. Într-adevăr, el nu se simte  niciodată atât de deplin eliberat din robia ei, niciodată nu se ridică la astfel de înălţime atât a bucuriei cât şi a renunţării; sentimentele sale înflăcărate par a-l duce până la porţile cerului.

Dar în scurtă vreme el trebuie să coboare din extazul său, pentru că Dumnezeu îl cheamă la luptă şi la serviciu, aici jos, şi atunci învaţă a fi recunoscător, dacă poate “să alerge cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte".

Când suntem numai cu Dumnezeu

Iar mai târziu, el este încă şi mai umilit. O mai mare experienţă cu lumea şi cu sine însuşi, îi arătă că “alergarea" constantă este un lucru pe care, la fel nu-l poate îndeplini. El este recunoscător atunci, dacă poate totuşi “umbla" cu Dumnezeu, rezemându-se pe braţul Său etern, până când ajunge în valea întunecată la sfârşitul peregrinajului şi află acolo că nu mai există nici un zbor deasupra ei şi nici o alergare pe ea. El este fericit sprijinindu-se pe Domnul pentru a fi scăpat de cădere şi singur va spune: “Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău". (Psalmul 23:4) Dar în timp ce merge sprijinindu-se pe Dumnezeu, constată că puterea lui Dumnezeu îi dă victoria atât de deplină, ca şi când ar fi fost în stare să-şi ia zborul. Diferitele dezamăgiri ale vieţii ne vor apăsa cumplit, atâta timp cât noi suntem singuri cu noi înşine şi vom medita asupra lor; dar aceste dezamăgiri vor dispărea îndată ce vom fi numai cu Dumnezeu; pentru că atunci le privim prin prisma Sa, le cântărim cu balanţa Sa, le măsurăm cu mijloacele Sale de măsurare; şi dacă le reprivim în lumina Sa, atunci vom avea o mare speranţă, un mare curaj şi o pace abundentă.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01. 06. 1929