“Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, după cum şi sunteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştile noastre, a fost jertfit. De aceea să luăm parte la sărbătoare nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi de viclenie, ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului.” — 1 Corinteni 5:7, 8

Este recunoscut, în general, de către creştinii din toate denominaţiile că Cina specială pe care Isus a instituit-o tocmai înaintea morţii Sale, îşi are originea în orânduirea Paştilor din vechime, pe care poporul evreu le-a sărbătorit începând de la eliberarea lor din robia egipteană. Paştile a fost şi este încă una dintre cele mai importante sărbători religioase printre israeliţi. Acesta a fost primul punct al Legii, dată lor ca popor tipic.

Ceremonia, aşa cum a fost instituită, este descrisă în capitolul 12 din Exodul. Un miel fără cusur a fost înjunghiat, şi cu sângele lui s-au stropit stâlpii uşii şi pragul de sus al casei, iar familia mânca în casă carnea mielului cu azime şi ierburi amare. În noaptea aceea, a paisprezecea din luna întâi, conform calculului evreiesc al timpului, s-a trecut pe lângă întâii născuţi ai lui Israel sau întâii născuţi au fost cruţaţi de plaga morţii, care s-a abătut asupra întâilor născuţi ai egiptenilor, datorită sângelui stropit şi a mielului mâncat. Din această cauză şi deoarece în ziua următoare Israel a plecat din robia egipteană prin porunca lui Dumnezeu (Exodul 12:14) ei au comemorat aceasta în fiecare an.

Cristos Paştile noastre

Israeliţii au înţeles numai litera acestei ceremonii şi n-au înţeles însemnătatea sa tipică. Noi ne-am afla în aceeaşi ignoranţă dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat cheia semnificaţiei ei prin cuvintele inspirate ale apostolului: “Hristos, Paştile nostru, a fost jertfit.” (1 Corinteni 5:7). Având atenţia îndreptată asupra acestui subiect, aflăm alte texte scripturale care ne arată clar că Isus, Mielul lui Dumnezeu, a fost antitipul mielului de Paşti, şi prin urmare moartea Sa a fost tot atât de esenţială pentru eliberarea Bisericii întâilor născuţi de la moarte, cum a fost moartea mielului tipic pentru întâii născuţi ai lui Israel. Astfel, conduşi de Spirit, ajungem la cuvintele şi acţiunile lui Isus cu ocazia celor din urmă Paşti, pe care le-a mâncat împreună cu ucenicii Săi.

Cina instituită de Domnul, fără îndoială, a fost destinată să înlocuiască comemorarea anuală a trecerii tipice pe lângă cei întâi născuţi ai lui Israel, a căror viaţă a fost salvată prin sângele mielului tipic. Un astfel de eveniment a putut fi sărbătorit, în mod potrivit, numai în ziua aniversării sale de către Domnul şi ucenicii Săi şi de către toţi evreii care l-au sărbătorit. Ei niciodată nu s-au gândit să sărbătorească aceas-ta la vreo altă dată, aşa cum oamenii în afacerile lor naturale rareori sărbătoresc vreo mare tranzacţie într-o altă zi decât aniversarea sa.

Acesta a fost obiceiul Bisericii timpurii, să o sărbătorească aşa cum facem noi, în a paisprezecea zi a lunii întâi, după calculul timpului evreiesc, aşa cum a indicat Domnul; şi deşi a fost o mare cădere de la credinţă şi o cădere departe de la puritatea originală a credinţei care a început chiar în zilele apostolilor, acest obicei s-a păstrat de către unii creştini până în secolul patru când a fost desfiinţat prin forţă de către Conciliul din Nicea, când căderea prezisă de apostoli a dezvoltat, practic, marele sistem al erorii, cunoscut după aceea ca papalitate. În această chestiune cităm următoarele din istoria Bisericii de Mosheim: “Către sfârşitul acestui (al doilea) secol a izbucnit o ceartă violentă între creştinii din Asia Mică şi cei din alte părţi, mai ales cei care au fost din Biserica Romană … Creştinii din Asia au avut obiceiul să sărbăto-rească … Cina instituită de Domnul nostru, care a fost urmată de moartea Răscumpărătorului, în ziua a paisprezecea a lunii întâi evreieşti … Ei au declarat că acest obicei l-au primit din îndrumările apostolilor Filip şi Ioan.”

Isus le dezvăluie ucenicilor adevărul

 Isus a cunoscut însemnătatea Paştilor, dar ucenicii săi n-au cunoscut acest lucru. El a fost singur; nimeni n-a putut să compătimească cu El, nimeni nu L-a putut încuraja. Chiar dacă le-ar fi explicat ucenicilor, ei tot nu L-ar fi putut înţelege sau să-I aprecieze explicaţiile, deoarece ei nu erau încă concepuţi de Spirit. Ei nici nu puteau să fie concepuţi de Spirit, până când nu au fost răscumpăraţi din păcatul adamic — înainte de a fi cruţaţi sau consideraţi liberi de păcat datorită Mielului înjunghiat, al cărui sânge vărsat i-a răscumpărat din puterea Nimicitorului — Moartea.

Astfel, mergând singur pe calea îngustă, pe care nimeni nu a mers înainte şi pe care El este Înainte-mergătorul şi Conducătorul nostru, a fost o mirare că inima Sa a fost uneori tulburată nespus de tare, chiar până la moarte? Când a venit ceasul, ei s-au aşezat să mănânce Paştile, şi Isus a zis ucenicilor Săi: “Am dorit mult să mănânc Paştile acestea cu voi înainte de a suferi; căci vă spun  că de acum încolo nu le voi mai mânca până ce nu se vor împlini în împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 22:15, 16). Fără îndoială, El a dorit ca ei să înţeleagă cum puţin mai târziu, chiar în acea zi, aceasta va începe să se împlinească prin înjunghierea Mielului adevărat.

Un motiv, pentru care El a dorit, în mod special, să mănânce Paştile cu ei, a fost probabil acela, că El plănuise să le facă cunoscut adevărul despre semnificaţia acestora, cel puţin atât cât puteau să înţeleagă, deoarece “pe când mâncau, Isus a luat o pâine şi a binecuvântat, a frânt-o, şi le-a dat, zicând: “Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.”” (Marcu 14:22). ““Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea!” Tot astfel le-a dat şi paharul după cină zicând: “Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu, care se varsă pentru voi.”” (Luca 22:19, 20). Noi nu ne putem îndoi că scopul Învăţătorului a fost să atragă atenţia ucenicilor de la mielul tipic asupra Sa, asupra Antitipului şi să le arate că nu ar mai fi potrivit a respecta o regulă a Legii pe care El era aproape să o îndeplinească. Şi pâinea şi vinul trebuiau să fie pentru ei, după aceea, elementele care să le amintească despre El, care va lua locul mielului tipic. Astfel înţelese, există o forţă în cuvintele: “… să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea!” — nu mai înjunghiaţi un miel literal în amintirea unei eliberări tipice, ci în schimb folosiţi în locul acestuia pâine şi vin, care reprezintă trupul şi viaţa Mea, temelia adevăratei eliberări, a “trecerii pe lângă” adevărate. Prin urmare, atâţia câţi Mă primesc şi primesc Cuvintele Mele de acum încolo “să facă lucrul acesta în amintirea Mea”.

Toţi oamenii

doresc Pâinea vieţii veşnice

Se pare a fi loc pentru mici diferenţe de păreri în ce priveşte semnificaţia simbolurilor: evident pâinea şi vinul simbolizează trupul şi sângele Domnului. Domnul nostru ca om a fost pâinea vie (literal pâinea vieţii), care s-a coborât din cer să dea lumii viaţă. Ilustraţia este perfectă: omenirea moare din lipsă de viaţă şi are nevoie de o hrană aşa de plină de calităţi încât să producă viaţă, să poată opri degradarea morţii şi să ducă la restabilirea perfecţiunii originare pierdută de Adam. Oamenii au căutat peste tot panacee,  elixire, mijloace de refacere a vieţii — în hrana animală şi vegetală, în minerale şi în chimicale, dar totul a fost în zadar. Niciodată nu s-a putut afla o astfel de pâine a vieţii. Dar după ce oamenii au căutat mai mult de patru mii de ani în zadar, a venit Pâinea adevărată a Vieţii, din cer, pe care dacă un om o mănâncă (din care dacă se împărtăşeşte sau şi-o însuşeşte în folosul său, aşa după cum are privilegiul), va trăi veşnic. Aceasta înseamnă că dacă prin credinţă în mijloacele pregătite de Dumnezeu pentru răscumpărarea sa, el acceptă favoarea vieţii, el o poate avea pe baza acelor condiţii, şi numai pe baza lor. Aceasta numeşte Domnul nostru, în mod simbolic, mâncarea trupului Său.

Mielul nostru a fost înjunghiat pentru noi — în favoarea noastră, pentru că El a fost pâinea din care toţi trebuie să mănânce pentru a avea viaţă, şi pentru că noi nu L-am putut mânca pe El înainte ca El să se dea pe Sine, se pune întrebarea:  Ce a dat El şi ce mâncăm noi? Răspunsul este: trupul Său şi aceasta înseamnă că El S-a dat pe Sine în timpul când a fost o fiinţă omenească. Deci orice a posedat, în ce priveşte drepturile umane şi privilegiile sub Legea lui Dumnezeu, El a renunţat la ele pentru noi, familia umană, care nu are drepturi sau privilegii deoarece le-a pierdut toate în Adam reprezentantul său, şi astfel poate primi înapoi toate aceste privilegii, drepturi şi libertăţi. Toţi urmaşii lui Adam erau în el când a păcătuit şi şi-a pierdut viaţa şi toate drepturile şi privilegiile de fiu, şi aşa noi toţi suntem părtaşi în acea pierdere. Aşa, drepturile depline şi îndestulătoare, corespun-zătoare aparţin acum noului om, Omului Isus Cristos, care ca fiinţă prfectă şi necondamnată a schimbat drepturile Sale de viaţă mai înaltă cu drepturile inferioare ale omului, care au fost pierdute în Adam. Şi când S-a dat pe Sine şi tot ce a avut în favoarea neamului omenesc condamnat, înţelegem că această predare a trupului Său pentru viaţa lumii înseamnă restituirea vieţii, libertăţii şi privilegiilor pierdute la oamenii muritori. Şi mâncarea trupului Său, în consecinţă, ar însemna însuşirea de către cel ce mănâncă a tuturor drepturilor, libertăţilor şi viaţa pe care omul perfect, fără păcat, Isus Cristos le-a posedat — nici mai mult, nici mai puţin.

Această însuşire, pentru noi înşine, a beneficiului morţii lui Cristos prin credinţă, această hrănire spirituală cu Cristos, nu numai ca o teorie în minte, ci prin participarea inimii, este de cea mai mare însemnătate pentru toţi cei care doresc să intre şi să păstreze o legătură potrivită cu Dumnezeu şi cu preaiubitul Său Fiu. Mâncarea nu este numai o singură acţiune la începutul unei experienţe creştine, şi s-a uitat; aceasta este o acţiune care trebuie sărbătorită cu zel şi urmată toată viaţa pentru ca cineva să fie în mod potrivit hrănit spiritual, ca să poată în mod potrivit să îndeplinească acele obligaţii care sunt legate de legământul de tovărăşie cu Cristos. Cineva scriind despre acest subiect a spus foarte frumos despre

“Azimile curăţiei şi ale adevărului”

“Noi suntem nu numai sub adăpostul etern al sângelui Mielului, ci noi ne hrănim prin credinţă, din persoana Mielului. Mulţi dintre noi nu reuşesc în aceasta. Noi suntem înclinaţi să ne mulţumim cu aceea, că suntem mântuiţi prin ceea ce Cristos a făcut pentru noi, fără a cultiva o comuniune sfântă cu El. Inima Sa iubitoare niciodată nu s-a putut mulţumi cu aşa ceva. El ne-a adus aproape de Sine ca să ne putem bucura cu El, să ne putem hrăni în continuare cu El şi să fim încântaţi de El.

Dar cum trebuia să se mănânce acest miel? “Cu azimi şi cu verdeţuri amare”. De-a lungul Scripturilor aluatul este folosit permanent ca simbol al păcatului. Nici în Vechiul şi nici în Noul Testament  acesta nu este folosit niciodată să arate vreun lucru curat, sfânt sau bun. Astfel, în  “sărbătoarea Azimilor” este simbolul acelei despărţiri efective de păcat, care are ca rezultat spălarea propriu-zisă a fiinţei de păcatele noastre prin sângele Mielului şi împărtăşirea propriu-zisă cu suferinţele Lui. Nimic altceva, numai exact azimile se potrivesc cu un miel fript. O singură părticică din ceea ce a fost tipul evident al păcatului ar fi distrus însemnătatea întregii ceremonii. Cum am putea noi aduce ceva păcătos în comuniunea noastră cu un Cristos suferind? Aceasta este imposibil. Toţi aceia, care prin puterea Spiritului sfânt înţeleg însemnătatea crucii, desigur că prin aceeaşi putere vor curăţi din mijlocul lor tot aluatul. “… căci Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit. De aceea să luăm parte la sărbătoare nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi de viclenie, ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului.” (1 Corinteni 5:7, 8). Sărbătoarea amintită în textul acesta este aceea care în viaţa şi conduita Bisericii corespunde cu sărbătoarea Azimilor. Această sărbătoare, din urmă, a durat “şapte zile”; şi atât Biserica întreagă cât şi fiecare credincios individual este chemat să umble în timpul celor şapte zile sau în toată durata cursului lor aici jos, în sfinţenie; şi aceasta, de altfel, este rezultatul direct al faptului că ei sunt spălaţi în sângele lui Isus Cristos şi se împărtăşesc de suferinţele Sale.

Israel nu a înlăturat aluatul pentru a fi salvat, ci pentru că a fost salvat; şi dacă ar fi neglijat înlăturarea acestui aluat, acest lucru nu ar fi dus la înlăturarea garanţiei salvării lor prin sânge, ci doar simplu la tovărăşia lor cu adunarea. “Timp de şapte zile să nu se găsească aluat în casele voastre; căci oricine va mânca ceea ce este dospit, sufletul acela va fi nimicit din adunarea lui Israel, fie străin, fie născut în ţară.” (versetul 19) Nimicirea unui israelit din adunare corespunde întocmai cu întreruperea părtăşiei unui creştin, dacă el se complace în ceva ce este contrar sfinţeniei pre-zenţei divine. Dumnezeu nu poate tolera păcatul.

Un singur gând necurat va întrerupe comuniunea sufletului cu Dumnezeu, şi câtă vreme necurăţenia cauzată printr-un astfel de gând nu este îndepărtată prin mărturisirea bazată pe apărarea lui Cristos, este cu neputinţă a restatornici comuniunea cu Dumnezeu (vezi 1 Ioan 1:5-10). Un adevărat creştin se bucură de această întocmire. El întotdeauna poate “da mulţumiri în amintirea sfinţeniei lui Dumnezeu”. El nu ar micşora standardul, dacă ar putea, nici cât grosimea unui singur fir de păr. Pentru el este o bucurie deosebită să umble cu cineva care nu continuă, nici un moment, cu o formă sau o măsură de aluat.”

Comuniunea

cu corpul şi sângele lui Cristos

Invitaţia făcută ucenicilor lui Isus, să bea din paharul cu rodul viţei, pe lângă faptul că reprezintă jertfa vieţii Sale pentru ei, a reprezentat mai mult, adică Învăţătorul le-a oferit privilegiul de a se face părtaşi la moartea Sa de sacrificiu. Inspiratul apostol Pavel îndreaptă atenţia noastră într-un mod impresionant asupra unui adevăr mai adânc, legat de ceremonia Cinei Domnului. “Pâinea, pe care o frângem, nu este ea o părtăşie a trupului lui Hristos îturma mică, Biserica, al cărei Cap este Domnul nostruş?" “Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el o părtăşie a sângelui lui Hristos îîntreaga clasă care este unsă cu Spiritul sfântş? “Pentru că noi, care suntem mulţi îmembriş suntem, o singură pâine, un singur trup, căci toţi luăm parte la acea singură pâine.” 1 Corinteni 10:16, 17.

Pentru cei consacraţi, deci, cele spuse de apostol nu pot să aibă decât o singură semnificaţie: simbolurile pâinii şi al vinului nu trebuie să le aducă aminte numai de jertfa Domnului, ci şi de legământul lor cu El, ca să ia parte la sacrificiu cu El, dacă sunt în stare să îndeplinească condiţiile şi să fie socotiţi vrednici a se face părtaşi la natura divină, şi a fi cu Domnul şi Răscumpărătorul lor ca împreună-moştenitorii şi conlucrătorii Săi la binecuvântarea tuturor oamenilor.

Isus a zis: “… acesta este sângele Meu, al legământului celui nou”. Asociind gândul sângelui cu Noul Legământ, a vrut în mod evident să transmită ideea că sângele Său vărsat era mijlocul prin care Noul Legământ se pregătea să fie inaugurat; cu alte cuvinte acesta a fost pentru sigilarea Noului Legământ — acel aranjament prin care Dumnezeu va fi în relaţii cu neamul omenesc şi Îşi va arăta îndurarea faţă de el în timpul Împărăţiei mijlocitoare a lui Cristos  (Ieremia 31:31-33). Şi prin faptul că Învăţătorul le-a oferit urmaşilor Săi paharul, El le-a oferit privilegiul să devină identificaţi cu El sau consideraţi cu El în marea jertfă şi în vărsarea sângelui, care se va întrebuinţa la sigilarea  Noului Legământ, când ziua de jertfă şi a vărsării sângelui va fi trecută.

Examinarea de sine

“Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi”, zice apostolul; fiecare să observe că, împărtă-şindu-se de aceste simboluri, el le recunoaşte ca preţul răscumpărării pentru viaţa şi privilegiile sale; şi mai mult, că el prin această împărtăşire se angajează să ia parte la suferinţele lui Cristos şi să se mistuie în serviciul altora; altfel această acţiune a comemorării va fi mai degrabă condamnare în viaţa sa zilnică pentru conştiinţa sa proprie — “o judecată împotriva lui”. Datorită lipsei de apreciere potrivită a acestei amintiri, care simbolizează nu numai îndreptăţirea noastră ci şi consacrarea noastră ca parte în suferinţele şi moartea lui Cristos, apostolul zice: “Din cauza aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi nu puţini adorm.” (1 Corinteni 11:30). Adevărul acestei remarci este evident; o lipsă de apreciere şi o pierdere din vedere a adevărurilor reprezentate în această Cină sunt cauza pentru care mulţi în Biserică sunt slabi, bolnavi şi mulţi dorm. Nimic nu poate să trezească şi să întărească pe sfinţi atât de mult, ca o apreciere totală a operei de ispăşire a Domnului nostru şi a împărtăşirii lor la suferinţele şi jertfa Sa spre binele omenirii.  “Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâine  şi să bea din pahar.”

Păstrând obiceiul nostru din trecut, am recomandat sărbătorirea Cinei Pascale în seara lui 13 Martie, corespunzând cu începutul lui 14 Nisan, conform calendarului evreiesc. Cât priveşte problema deciderii Paştilor, dacă diferiţi fraţi cu influenţă printre prieteni, încearcă să schimbe părerea în aceasta şi să fixeze 14 Nisan separat de calculul calendarului evreiesc, rezultatul va fi frecvent o varietate de opinii şi pot fi obţinute puncte de vedere diferite. Şi dacă fiecare insistă ca opinia sa să fie acceptată ca cea corectă, aceasta ar însemna probabil ca trei sau patru date să fie alese şi sărbătorite de către diferiţi fraţi peste tot în ţară, fiecare putând să prezinte puternic, din punctul său de vedere particular, tehnica pe care el îşi întemeiază concluziile.

Calcularea datei — Este dorită unitatea sărbătoririi

O lipsă a gândirii unanime în ce priveşte timpul sărbătorii Cinei, desigur împiedică  unitatea, simpatia şi armonia acestei ocazii pentru Biserică, ca un întreg şi răpeşte Bisericii cea mai mare binecuvântare, care se poate avea printr-o unitate şi unanimitate a gândului şi sărbătoririi acestei binecuvântate comemorări. În legătură cu cele de mai sus ne amintim că fratele Russell, în anii săi mai timpurii, încercând să stabilească personal data Paştilor a întâmpinat greutăţile amintite mai sus şi a recunoscut că adeseori a trebuit să aleagă între două sau mai multe date. De aceea în anii săi de mai târziu, a ajuns să învingă toată greutatea prin aceea, că El n-a mai încercat să hotărască, personal, data Paştilor, ci să accepte fără dubiu data Paştilor hotărâtă de autorităţile evreieşti şi publicată în calendarul evreiesc în fiecare an. Noi credem că hotărârea sa a fost înţeleaptă deoarece, după cum a explicat el, ziua exactă nu are o însemnătate atât de mare, ca pentru aceasta fraţii să se despartă, unii să aleagă o seară, iar alţii alta. Acceptând data Paştilor din calen-darul evreiesc, problema a fost stabilită pentru toţi şi s-a ajuns la o deplină armonie şi unitate în sărbătorirea acestei scumpe şi binecuvântate sărbători. Din această cauză, în anii din urmă am recomandat fraţilor, ca noi, de asemenea, să ne alegem calculul evreilor de dragul armo-niei generale şi al gândului unanim şi pentru ca binecuvântarea să poată fi pentru toţi mai mare, întrucât toţi fraţii iau Cina în aceeaşi seară şi îşi amintesc de alţi fraţi, în mod individual, şi de adunările de fraţi care se împărtăşesc de aceste simboluri în această seară.

Aşa dar, fraţilor, uniţi încă o dată să comemo-răm acest eveniment, evenimentul cel mai important şi sacru, să ne străduim să înţelegem mai profund, dacă este posibil, iubirea lui Cristos pentru noi şi pentru toţi; aceasta, sigur ne va întări să suferim din ce în ce mai mult greutăţile ca urmaşi ai Săi şi ca buni ostaşi ai crucii. Să privim la Cel care a îndurat o astfel de împotrivire de la cei păcătoşi, ca să nu obosim şi să nu slăbim în spiritul nostru sub necazurile uşoare permise acum pentru încercarea şi disciplinarea noastră şi care, dacă le suportăm cu credincioşie vor lucra, pentru fiecare, o greutate veşnică de slavă.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 15. 03. 1931