“În sfârşit, toţi să fiţi cu aceleaşi gânduri (în armonie — de acord), suferind împreună cu alţii, plini de dragoste frăţească, miloşi, smeriţi. Nu întoarceţi rău pentru rău, nici batjocură pentru batjocură; dimpotrivă, binecuvântaţi, căci la aceasta aţi fost chemaţi: să moşteniţi binecuvântarea." 1 Petru 3:8, 9

Armonie nu înseamnă asemănare. Mai degrabă înseamnă unitate cu deosebiri; şi acesta este sensul cuvântului grecesc tradus prin expresia din textul nostru “cu aceleaşi gânduri". Voinţa Domnului cu privire la poporul Său nu are în vedere ca ei să fie exact la fel, nesocotind complet caracteristicile şi particularităţile individuale; dimpotrivă, o armonie cu deosebiri este mai de dorit decât să fie toţi la fel;  ca, de exemplu, ceea ce constituie frumuseţea curcubeului este unirea armonioasă a celor şapte culori. Tot aşa şi în muzică: atingerea clapelor unui pian sau a unei orgi dă armonie, unitate, unire — varietatea notelor dă o melodie care n-ar putea fi obţinută de la nici una din ele, sau de la mai multe de acelaşi fel şi volum. Aceasta este ideea pe care cuvintele apostolului ne-o dă cu privire la poporul lui Dumnezeu; ei sunt de diferite temperamente, dispoziţii şi particularităţi naturale, şi alchimia divină prin care umanul este schimbat în spiritual, mintea veche în minte nouă, nu distruge cu totul şi nu are intenţia să distrugă elementele caracterului şi dispoziţia; ci este intenţionată să ia de la fiecare zgura, imperfecţiunea şi discordanţa, şi astfel să permită tuturor în cele din urmă să se unească şi să se dezvolte într-un tot armonios.

Domnul însă nu aşteaptă ca această stare a completei armonii să fie atinsă de către poporul Său în momentul consacrării sale. Din contră, după cum arată apostolul în textul nostru, ajungerea la această armonie este rezultatul, sfârşitul slăvit — mai degrabă decât începutul lucrării harului în poporul Domnului. El spune: “în sfârşit", şi nu “mai întâi", trebuie să fim toţi cu aceleaşi gânduri — în armonie. Se cer, în general, ani mulţi în şcoala lui Cristos pentru ca ucenicii Lui să crească astfel în har, în cunoştinţă şi în iubire — înainte de a ajunge la starea slăvită arătată în textul de mai sus, chiar “în sfârşit".

Apostolul Pavel dă de înţeles că aşa trebuie să continuăm să creştem în har, în cunoştinţă şi iubire, încât să ajungem la statura de om perfect în Cristos în inimă, în voinţă. “Copilul" în Cristos nu are statura unui “matur", şi are nevoie mai întâi de laptele Cuvântului, iar după aceea de “hrană tare", ca să poată creşte, şi în final să ajungă la ideala stare reprezentată în textul nostru — o stare de armonie cu Domnul şi unul cu altul, care arată că lucrarea harului a progresat bine — că ţinta iubirii desăvârşite a fost bine atinsă în inimă, chiar dacă n-ar fi posibil totuşi să fie exprimată, pe deplin, în fiecare cuvânt şi faptă a vieţii.

Apostolul Pavel descrie această transformare a vieţii, această creştere, spunând: “… să fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre"; dar, deşi se cere numai puţin timp pentru a da această instrucţiune, şi nu se cere mult timp pentru a fi de acord să urmezi instrucţiunea, se cere însă stăruinţă răbdătoare în facerea de bine pentru a te conforma instrucţiunilor — pentru a ajunge pe deplin la stările transformate chiar şi în inimile noastre — aşa încât să vrem ceea ce este bine, oricât de dificil ar fi pentru noi să facem ceea ce este bine. Şi aici se ridică o dificultate: mulţi nu văd limpede care sunt cerinţele şi de aceea trec prin viaţă ca printr-un labirint, în încurcătură, în îndoială, în frică, lipsindu-le liniştea şi pacea şi binecuvântarea care le-ar veni dintr-o înţelegere corectă şi o străduinţă consecventă.

Fără îndoială că toţi au constatat faptul că aceia care manifestă cel mai adânc interes în planul divin nu întotdeauna sunt cei mai calmi şi mai agreabili oameni din lume: deseori ei sunt aşa de combativi încât se necăjesc continuu atât pe ei, cât şi pe prietenii lor prin neînţelepciunea sau prin dispoziţia lor de ceartă şi controversă. Tocmai calitatea pe care apostolul o menţionează în textul acesta, adică a fi cu aceleaşi gânduri sau a fi în armonie, lipseşte în mod special, din punct de vedere natural, din dispoziţia majorităţii celor care ajung să fie adânc interesaţi de adevărul prezent. Iar unii  au fost înclinaţi să condamne, în grabă, doctrinele şi să spună: acesta nu este Spiritul paşnic al lui Cristos. Unde există Spiritul lui Cristos, acolo trebuie să fie iubire şi armonie. Aşa spune apostolul: “În sfârşit, toţi să fiţi cu aceleaşi gânduri". Şi nu trebuie uitat că acesta este rezultatul final al disciplinării şi instruirii în şcoala lui Cristos; prin ajungerea la această dispoziţie de armonie (în timp ce suntem loiali şi curajoşi pentru adevăr), noi putem măsura sigur creşterea în har, cunoştinţă şi iubire.

Vrem să sugerăm o explicaţie în privinţa faptului că atât de mulţi din poporul Domnului sunt înclinaţi spre combativitate. O dispoziţie gâlcevitoare şi certăreaţă este rezultatul unei combativităţi mari — dirijată rău — exercitată neînţelept. Combativitatea în sine nu este o caracteristică rea. Dimpotrivă, este o calitate — o calitate, de fapt, indispensabilă pentru a ajunge la premiul pus înaintea noastră în Evanghelie. Celor ce le lipseşte combativitatea, le lipseşte fermitatea; le lipseşte capacitatea de a trăi o viaţă dreaptă în împrejurările de acum; sunt ca o barcă pe un râu care n-are nici vâsle, nici timonă, nici elice. Ei nu pot să facă nimic, decât să plutească duşi de curentul apei, pentru că le lipseşte aparatul necesar să-i reziste. În lume sunt mulţi oameni buni, ca bomboanele, cărora le lipseşte fermitatea, le lipseşte caracterul, le lipseşte combativitatea, şi care nu se pot gândi la altceva decât să plutească duşi de curentul popular; şi adesea aceştia sunt luaţi în mod greşit drept “sfinţi" când de fapt ei nu sunt aşa ceva. Ei nu sunt nici măcar felul de material pe care Domnul îl ia ca să facă “sfinţi". Ei sunt nepotriviţi pentru scopul Său sub chemarea prezentă din acest Veac Evanghelic; căci toţi cei chemaţi, acum, ca să fie biserica aleasă sunt chemaţi să fie “biruitori"; chemaţi să fie victorioşi; chemaţi să reziste curentului popular; chemaţi să lupte lupta bună a credinţei şi ascultării; iar cei cărora le lipseşte în totalitate fermitatea, combativitatea, caracterul, nu se pot conforma acestor condiţii şi de aceea nu sunt în alergare.

Aşadar, dacă unii dintre aceia care au înţeles adevărul, şi care au fost prinşi şi atraşi de adevăr la o consacrare Domnului, au simţit ticăloşia dispoziţiilor lor naturale — combati-vitatea, dispoziţia de ceartă şi ciorovăială, şi s-au simţit descurajaţi din cauza aceasta, să mulţumească lui Dumnezeu şi să prindă curaj. Să-şi dea seama că tocmai această dispoziţie este o calificare pentru înrolare şi serviciu sub Căpetenia mântuirii noastre — deşi asemenea slujbă va însemna aducerea acestei dispoziţii contrare în acord cu spiritul iubirii, care, la sfârşit va însemna că dispoziţia de ciorovoială va fi supusă, şi  combativitatea va fi îndreptată pe o bază bună în altă direcţie.

Dar, în timp ce primim tot curajul posibil din gândul că Domnul vrea, caută şi cheamă o clasă luptătoare de “biruitori", care n-ar putea fi biruitori decât dacă ar avea ceva de biruit, şi care n-ar putea birui dacă n-ar avea ceva din dispoziţia de a birui sau dispoziţia combativă, să ne preocupăm de noi imediat, dându-ne seama că buna calitate a combativităţii a fost în fiecare caz rău îndreptată, şi că din momentul în care ne înrolăm ca soldaţi ai Crucii lui Cristos, combativitatea noastră trebuie să fie îndreptată în direcţii noi. Trebuie să învăţăm, înainte de toate, că ea nu trebuie să fie exercitată faţă de Domnul, să ne împotrivim voinţei Sale, ci din contră, să facem o deplină predare a cugetelor, a cuvintelor şi faptelor noastre Domnului. Să ne amintim că această combativitate nu trebuie să fie întrebuinţată faţă de fraţi; căci a lupta împotriva fraţilor înseamnă a lupta împotriva lui Dumnezeu, împotriva adevărului, împotriva membrilor brigadei noastre. În loc să luptăm împotriva fraţilor, trebuie să-i iubim şi să luptăm pentru ei, tot aşa cum trebuie să luptăm pentru Domnul şi pentru adevăr. Să ne amintim, de asemenea, că nu trebuie să ne exercităm combativitatea împotriva prietenilor noştri, a vecinilor noştri, sau a lumii în general. Nu; toţi aceştia au destul cu ce să se lupte fără a mai avea şi împotrivirea noastră. Din contră, ei au nevoie de simpatia noastră, au nevoie de ajutorul nostru, de încurajarea noastră, au nevoie de orice le-am putea da spre ridicarea lor.

Luptând lupta bună a credinţei —

1 Timotei 6:12

Cum, deci, şi împotriva cui trebuie să ne exercităm combativitatea, pentru ca aceasta să fie bine îndreptată pentru plăcerea Dom-nului şi în serviciul cauzei Sale? Răspundem că această combativitate a noastră trebuie să fie îndreptată împotriva păcatului şi că prima ei exercitare trebuie să înceapă cu noi: bătălia cu eul este cea mai mare bătălie, şi la aceasta avem Cuvântul Domnului că “cine este stăpân pe sine îmintea, voinţa saş preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate”, fiindcă în acea măsură el a învăţat să exercite combativitatea unui caracter adevărat în direcţia bună, în stăpânire de sine. După ce am avut o experienţă considerabilă în bătălia cu păcatul şi cu ego-ismul din noi, în scoaterea bârnei din ochii noştri, în supunerea mâniei, răutăţii, urii şi conflictului din inimile şi carnea noastră — numai atunci şi prin această bătălie şi experienţă severă vom fi pregătiţi să-i ajutăm pe fraţi şi să ajutăm pe semenii noştri în greutăţile lor — să-i ajutăm să învingă asalturile şi slăbiciunile.

Oricine începe prin a lupta cu păcatele altora înainte de a duce o campanie puternică împo-triva slăbiciunilor şi erorilor sale, face o greşeală. El are nevoie de smerenie şi compătimire ca să ajute pe alţii să-şi ducă luptele, şi acestea nu le poate câştiga fără ca mai întâi să lupte cu sine şi să înveţe să aprecieze cât de tare este vrăjmaşul cu care are de luptat şi cât de adânc sunt înrădăcinate păcatul şi egoismul în toate căile cărnii sale. Are chiar nevoie să fie înfrânt în unele din luptele sale cu sine însuşi pentru a avea o apreciere clară a incapacităţii sale de a birui, şi pentru a-l forţa să meargă la tronul harului ceresc ca să obţină milă şi să găsească har spre ajutor. El are nevoie de aceasta fiindcă, aşa cum spune apostolul, când suntem slabi, atunci suntem tari; şi când suntem tari în încrederea noastră în noi înşine, atunci suntem slabi şi expuşi la eşecuri în luptă şi să fim învinşi de inamic — Păcatul. Evr. 4:16; 2 Cor. 12:10.

Toţi cei care au avut vreo experienţă în această chestiune şi care au învăţat cum şi unde să-şi îndrepte energiile combative, află că există o sferă deplină pentru exercitarea fiecărei părticele de combativitate pe care o posedă. (1) În el însuşi, în mod continuu; aşa cum a spus apostolul: “… mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fie eu însumi dezaprobat.” (1 Cor. 9:27). O, câtă energie şi câtă stăruinţă în a lupta lupta bună a credinţei, şi câtă loialitate faţă de Domnul este necesară în cucerirea eului —”orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.” (2 Cor. 10:5). Mult loc este aici pentru combativitate; mult loc pentru toată cearta şi lupta pe care le vrem — ceartă cu păcatul şi cu voinţa proprie, luptă cu voinţa cărnii şi împotrivire la ea la fiecare pas — omorârea ei, uciderea plăcerilor şi dorinţelor ei. Nu este de mirare că apostolul vorbeşte despre aceste experienţe actuale ca despre o luptă; nu este de mirare că ne spune că trebuie să fim pregătiţi să suferim asprimea, ca buni ostaşi ai Domnului Isus Cristos.

(2) Imediat ce victoria asupra eului este câştigată şi imediat ce mintea cea nouă pune o garnizoană în fiecare parte a corpului cucerit, pentru a-l păzi de răzvrătire, pentru a-l ţine în supunere Regelui regilor şi Domnului domnilor — imediat toate energiile rămase, care pot fi cruţate de la stăpânirea de sine, vor găsi largă ocazie de folosire în lupta pentru Domnul, lupta pentru fraţi, lupta pentru adevăr, lupta împotriva erorii, lupta împotriva uneltirilor diavolului, “căci nu suntem în neştiinţă despre planurile lui”, cum spune apostolul.

(3) Pe măsură ce ochii înţelegerii ni se deschid tot mai larg, observăm marele conflict care este în progres pe întregul pământ, între dreptate şi păcat, între Domnul nostru şi dumnezeul acestei lumi şi reprezentanţii săi orbiţi, care în ignoranţa lor gândesc că fac un serviciu lui Dumnezeu, şi adesea se constată că luptă împotriva adevă-rului şi împotriva ostaşilor adevăraţi ai Crucii, împotriva fraţilor lor, aşa cum a fost cazul lui Pavel. Ne amintim cum el, ca Saul din Tars, persecuta Biserica, folosindu-şi greşit combativitatea. Ne amintim cum i s-a adresat Domnul pe drum: “Saul, Saul, pentru ce Mă prigoneşti?" — De ce lupţi împotriva lui Dum-nezeu, împotrivindu-te adevărului şi cauzei Sale? În cazul lui Pavel observăm că imediat ce ochii înţelegerii sale s-au deschis, el a devenit un soldat foarte viteaz al Crucii, care n-a ezitat să-şi dea viaţa în serviciul Domnului şi al fraţilor, cărora odată din ignoranţă li se împotrivise.

Aceeaşi combativitate care a făcut din Pavel un persecutor violent, după aceea a făcut din el cel mai viteaz dintre apostoli pentru apărarea adevărului. La fel a fost şi cu ceilalţi apostoli. Cei care aveau, din punct de vedere natural, cea mai mare combativitate, când acea combativitate a fost dirijată în direcţii bune, au devenit prin ea cei mai puternici şi mai viteji pentru adevăr. Petru, de exemplu, plin de combativitate şi la început serios împiedicat de ea, gata pentru apărarea Domnului să taie urechea servitorului marelui preot, a fost apoi foarte viteaz în întrebuinţarea talentelor sale spre lauda Domnului. Iacov şi Ioan, alţi doi favorizaţi în mod special şi recunoscuţi de Domnul, şi în mod special folosiţi în serviciul adevărului, au avut o dispoziţie combativă, în aşa măsură încât au fost cunoscuţi ca “fiii tunetului"; şi aceştia doi au fost cei care s-au înfuriat pe samariteni când au refuzat să-L primească pe Domnul în cetatea lor, şi au fost atât de plini de iubire şi zel pentru Învăţătorul, încât L-au întrebat: “Doamne, vrei să spunem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie"? Ei au avut combativitate, au avut curaj, au avut zel; dar încă nu învăţaseră cum să le folosească, şi astfel a sugerat Învăţătorul spunând: “Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi. Căci Fiul Omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască". În final, când au fost unşi cu Spiritul sfânt, la Rusalii, şi au învăţat treptat de ce spirit erau (de ce Sprit era Domnul, şi de ce spirit trebuia să fie ei ca ucenici ai Săi), au înţeles mai bine cum trebuia să-şi întrebuinţeze combativitatea şi zelul. Şi, de aceea, îi găsim ostaşi loiali ai crucii, nee-vitând pericolul, îndurând greutăţi ca buni ostaşi ai Domnului Isus, chiar până la moarte.

Această combativitate naturală consacra-tă lui Dumnezeu şi îndrumată corect prin Spirit, a fost cea care l-a condus pe Petru şi pe unul dintre ceilalţi apostoli, când au fost ameninţaţi, şi li s-a pretins cu asprime de către Sanhedrin să nu mai predice în numele lui Isus, să se împotrivească curajos acestei restricţii ilegale asupra libertăţii şi drepturilor lor ca evrei sub Lege, şi să fie supuşi vocii chemării cereşti şi să declare: “Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu; căci noi nu putem să nu vorbim despre cele ce am văzut şi am auzit." (Fapte. 4:19, 20). Domnul a ştiut pe cine a ales ca apostoli ai Săi, şi vedem clar că nişte oameni slabi, şovăielnici şi fără vigoare nu ar fi servit cauzei Sale, aşa cum au servit aceia pe care i-a ales Isus. Şi nu este decât înţelept să tragem concluzia că Domnul în acelaşi fel, de-a lungul Veacului acesta, caută şi alege caractere puternice, pe aceia care au curajul să facă ce este bine; care au curajul să suporte încruntarea lumii şi ofensele şi batjocurile şi persecuţia ei din pricina credincioşiei faţă de Domnul şi faţă de fraţi. Aceasta este biruinţă — şi în oricare măsură îşi dă seama cineva că este deficitar în aceste calităţi, să cultive această combativitate în această direcţie potrivită — să combată slăbiciunea, să combată păcatul, să combată aservirea la acele lucruri care sunt contrare Domnului şi Cuvântului Său.

Credinţa şi vestirea

sunt de asemenea esenţiale

Dar numai combativitatea nu ar fi suficientă. Este nevoie de o măsură proporţională de cre-dinţă, pentru a folosi combativitatea corect. Prin urmare, auzim Cuvântul Domnului: “… şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră". Credinţa în Domnul trebuie să fie puterea care va mişca pe poporul Său şi-l va umple de energie. Nu credinţa în crezuri, nici credinţa în oameni, nici credinţa în noi înşine, ci credinţa în Domnul şi în făgăduinţele Sale nes-pus de mari şi scumpe. După cum roţile unui vapor cu aburi reprezintă combativitatea lui, cu care se luptă împotriva apei şi a presiunii ei, şi astfel poate merge contra curentului, tot aşa puterea aburului, prin motor, reprezintă credinţa care trebuie să fie în spatele combati-vităţii, să mişte combativitatea — să ne facă să suportăm greutăţile, să ne îndrume ca să luptăm lupta bună şi să sperăm să ajungem la răsplăţi.

La fel, combustibilul şi cazanul care produce aburul reprezintă Cuvântul şi providenţele lui Dumnezeu, care produc în noi temeiul, puterea credinţei care ne stimulează să rezistăm curentului. Făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale Cuvântului divin ne-au fost date ca bază a credinţei — ca un combustibil care produce în noi puterea să voim şi să facem buna plăcere a lui Dumnezeu. (Filipeni 2:13) Şi, prin urmare, aceste făgăduinţe îndurătoare nu trebuie să fie neglijate; trebuie să fie conti-nuu folosite şi trebuie să continue în noi ca să ne dea energie. Şi energia trebuie să fie aplicată şi trebuie să înaintăm proporţional împotriva mersului lumii acesteia, dacă vrem să ajungem la stările glorioase la care am fost chemaţi.

În timp ce trebuie să ne amintim (ca să nu fim descurajaţi), că ajungerea la stăpânirea spiritului nostru, a minţii noastre, şi aducerea acestora în deplină armonie cu Domnul şi cât este posibil în armonie cu toţi din poporul Domnului care sunt în armonie cu El este “în sfârşit", totuşi noi să nu oprim străduinţa noastră de a ajunge la acea finală şi mare dezvoltare la care ne îndeamnă apostolul în textul nostru. Noi trebuie să avem aceasta continuu înaintea noastră ca standard, ca ideal, ca ţintă, şi cu toate că putem eşua tot mereu, dacă suntem corect antrenaţi în această chestiune vom ieşi mai tari după fiecare eşec; deoarece fiecare eşec ne va arăta mai clar, decât am înţeles înainte, punctele slabe ale caracterului nostru care rezultă în mod natural din cădere. Şi dacă vom observa cu grijă fiecare punct slab şi ne vom păzi cu grijă în privinţa lor pentru viitor, în final, prin harul lui Dumnezeu şi sub îndrumarea marelui nostru Învăţător, prin Cuvântul şi exemplul Său, precum şi prin conducerile Sale providenţiale, vom ajunge la acea stare de supunere, de armonie, care se va potrivi expresiei din text. Şi pentru aceştia, privind în urmă, chiar eşecurile care ulterior au recunoscut că i-au condus la o mai mare tărie împotriva vicleniilor Adversarului şi a slăbiciunilor corpului, pot fi văzute că au fost supravegheate de Domnul pentru binecuvân-tarea lor, potrivit promisiunii Sale că toate lucrurile vor lucra împreună spre binele celor care-L iubesc pe El.

Când noi în sfârşit, în măsură tot mai mare, ajungem la armonie — la subjugarea dispoziţiei noastre naturale spre dispută, punând treptat aceste tendinţe combative în acord cu Domnul şi cu Cuvântul şi Spiritul Său şi în acord cu cei care sunt ai Lui, confraţii noştri, soldaţi în această bătălie pentru dreptate, starea noastră va fi cea pe care o descrie apostolul aici; şi anu-me, vom avea compasiune unul pentru altul. Vom aştepta să vedem şi vom vedea pe “fraţi" străduindu-se să se stăpânească pe ei înşişi şi vom fi compătimitori, miloşi; aşa că dacă ei vor greşi din cauza slăbiciunilor cărnii, noi vom fi fericiţi să-i restabilim pe aceştia în spiritul blândeţii, amintindu-ne şi de noi, ca nu cumva să fim şi noi ispitiţi (Galateni 6:1). Îi vom iubi, aşa cum fraţii ar trebui să iubească — din inimă, fără rezerve — astfel de iubire şi astfel de simpatie, astfel de compasiune care ne-ar conduce să facem tot ce ne stă în putere pentru a-i ajuta — în special în ceea ce priveşte ajutorul spiritual, în învingerea păcatului şi în creşterea în har, cunoştinţă şi iubire — dar, cu toate acestea, şi în lucrurile naturale după cum avem ocazie, cum ar fi posibil pentru noi.

Această compasiune şi iubire frăţească printre fraţii spirituali, chiar şi în privinţa lucrurilor naturale, desigur nu poate fi mai pu-ţin decât ar fi printre fraţii naturali. Într-adevăr, deoarece legătura spirituală este mai mare, mai nobilă, mai importantă dintre cele două, fără a scădea ceva din iubirea şi afecţiunea şi obliga-ţiile faţă de fraţii după trup, ar sugera că legătura spirituală ne-ar atrage încă mai puternic, aşa încât am face pentru un frate în Cristos, din punct de vedere natural, tot ce am face pentru un frate pământesc — şi încă mai mult. Apostolul pune acest standard zicând: “… să facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei".

Aceasta, desigur, nu înseamnă că trebuie să fim neglijenţi faţă de cei din casa noastră şi faţă de responsabilităţile speciale în privinţa lor; ci înseamnă că pe lângă aceştia, fraţii spirituali trebuie să aibă primul loc în inimile noastre, în simpatiile şi în iubirea noastră, şi în toate câte ar implica aceasta, în privinţa împărtăşirii cu ei a lucrurilor bune de care ne bucurăm, atât spirituale cât şi naturale, în funcţie de nevoile lor. Cei care au ajuns această stare de armonie a inimii cu Domnul şi cu planul Său îndurător vor fi avut o asemenea experienţă în ajungerea la această poziţie, care îi va face miloşi cu alţii — compătimitori în greutăţile şi încercările altora; şi îi va face “amabili" (1 Petru 3:8 — traducerea K. J.; n. t.), politicoşi, “arătând blândeţe faţă de toţi".

Într-un cuvânt, potrivit standardului scriptural, Biserica aleasă a lui Cristos trebuie să fie cea mai cizelată, cea mai rafinată, cea mai politicoasă, cea mai generoasă şi cea mai amabilă dintre toţi oamenii din lume; toate acestea în gradul cel mai înalt; nu numai ca formă exterioară şi ca aparenţă de amabilitate şi blândeţe etc., aşa de răspândită în lume; ci o blândeţe şi o amibilitate izvorâte din inimă, izvorâte din preţuirea Spiritului Domnului şi a spiritului adevărului, a spiritului iubirii şi de asemenea, a spiritului dreptăţii. Este o problemă mare ca noi să învăţăm să fim pe deplin drepţi, şi în toate afacerile noastre să facem altora ceea ce am dori ca alţii să ne facă nouă — să le acordăm aceleaşi libertăţi pe care noi înşine am dori să le primim. Într-adevăr, mare şi minunată este legea lui Dumnezeu, iar acei care sunt învăţaţi de Domnul şi educaţi în armonie cu această voinţă divină, trebuie, într-adevăr să fie un popor deosebit şi zelos spre lucruri bune.

Oamenii combativi sunt gata întotdeauna (cât timp sunt în trup) să se răzbune; dar cei care au învăţat, de la Domnul, lecţia stăpânirii de sine şi care au dezvoltat smerenia, amabilitatea frăţească şi mila, vor fi pregătiţi să îndeplinească cerinţele textului nostru — să nu întoarcă rău pentru rău sau insultă pentru insultă. Şi privind la Domnul ca model, ei vor vedea cum a făcut El, că atunci “Când era insultat, nu răspundea cu insulte”. Nu fiindcă vrăjmaşii Lui au găsit în El ceva ce putea fi potrivit şi just insultat şi vorbit de rău — nu fiindcă vrăjmaşii Săi au fost atât de aproape de perfecţiune încât El nu a putut găsi nimic la ei de insultat şi de vorbit de rău; ci fiindcă a fost atât de plin de supunere la voinţa divină, încât a putut să ia asupra Sa batjocurile şi ocările poporului, şi să le poarte cu umilinţă şi răbdare, şi să-Şi aducă aminte că tocmai pentru aceasta a fost chemat, să îndure cu răbdare, să înveţe lecţiile, să Se dovedească credincios şi să-Şi dezvolte şi demonstreze adevăratul caracter, şi să simtă şi să-Şi manifeste mila pentru popor, în orbirea şi ignoranţa lor, şi iubirea Sa faţă de ei.

Aşa trebuie să fie şi cu noi pe măsură ce creştem în asemănarea caracterului Domnului nostru. Şi noi vom fi mai puţin înclinaţi să ocă-râm pe cei care ne ocărăsc şi să insultăm pe cei care ne insultă. Şi noi vom fi gata să suferim pierderea tuturor lucrurilor, şi s-o facem cu bucurie, da, chiar să ne bucurăm în încercările şi dificultăţile de acum, ştiind, după cum declară apostolul, că acestea lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă. Observăm aici armonia între declaraţia lui Pavel şi aceea a Domnului nostru în legătură cu aceasta: “… binecuvântaţi pe cei care vă prigonesc; binecuvântaţi şi nu blestemaţi.” (Filipeni 3:8; 2 Cor. 4:17; Mat. 5:44; Rom. 12:14). Astfel apostolul spune că trebuie, mai degrabă, să dăm binecuvântări. Dacă n-am ajuns încă la acest standard înalt care este la sfârşitul alergării, ţinta iubirii desăvârşite, unde să iubim pe vrăjmaşii noştri şi să fim gata, dispuşi, doritori să-i binecuvântăm, să-i ajutăm, să dorim ridi-carea lor din întuneric şi degradare, să dorim şi să facem tot ce putem în armonie cu planul divin, să nu fim descurajaţi; ci să continuăm cu stăru-inţă, pentru a ajunge cât se poate de repede la acest punct, care este ţinta caracterului desăvârşit. Căci, aşa cum zice apostolul, “la aceas-ta aţi fost chemaţi: să moşteniţi binecuvântarea”. 

Fericita moştenire

pentru care suntem pregătiţi

Am fost chemaţi să fim membri în preoţia împărătească, subordonaţi lui Isus, marele Preot împărătesc al mărturisirii noastre. Suntem învăţaţi de Scripturi că această preoţie împărătească are să fie instrumentul lui Dumnezeu în decursul Veacului Milenar pentru a aduce binecuvântare neamului omenesc, şi “la aceasta am fost chemaţi", ca să putem fi potriviţi pentru această preoţie. Apostolul ne spune că în pregătirea Domnului nostru Isus şi în încercarea Sa în privinţa potrivirii Sale pentru poziţia de Mare Preot a fost necesar ca El să fie ispitit, încercat şi făcut să sufere, ca să poată fi un preot milos şi credincios, atunci când va veni timpul să-Şi exercite autoritatea şi puterea funcţiei Sale. La fel este necesar ca toţi care vor fi din preoţia împărătească să aibă acum acele experienţe care să dezvolte şi în ei aceste principii ale adevărului, ale dreptăţii — experienţe care să-i facă să iubească dreptatea şi să urască nelegiuirea — acele experienţe în lupta cu ei înşişi şi în dobândirea stăpânirii (cel puţin în privinţa minţii, a voinţei), care să-i facă victorioşi şi să dezvolte în ei aceste haruri ale Spiritului menţionate de apostol, amabilitate frăţească, milă, compătimire. Toate aceste calităţi vor fi cerute în lucrarea cu lumea în timpul Veacului Milenar. Ei vor fi preoţi miloşi şi credincioşi, pentru că vor şti cum să simpatizeze cu biata lume în starea ei decăzută, şi cum să ţină seama de aceasta în diferitele lor eforturi pentru a redobândi standardul perfecţiunii care va fi stabilit atunci prin procesul de restabilire.

Vom fi atunci Regi şi Preoţi. Ca Regi, vom fi înzestraţi cu putere să stăpânim lumea. Aceasta va fi încă o întrebuinţare potrivită a combativităţii; dar noi nu suntem potriviţi şi pregătiţi să stăpânim lumea în timpul prezent; de aceea Domnul îndrumă poporul Său să aştepte, să dorească şi să se roage să vină Împărăţia Sa şi să se facă voia Sa —  să fie întăriţi cu putere şi autoritate cerească. Aceşti regi şi preoţi, “cei aleşi", vor fi pe deplin calificaţi pentru a-şi exercita puterea cu moderaţie, deoarece vor avea atunci corpuri noi, în deplin acord cu mintea nouă — mintea nouă care este acum în dezvoltare, disci-plinare şi aducere la standardul iubirii perfecte, care este plină de milă, compasiune, iubire frăţească şi armonie. Cât de necesar este, iubiţi fraţi, să învăţăm aceste lecţii, dacă dorim să fim pregătiţi pentru a fi folosiţi în slăvitul serviciu al Împărăţiei, care atât de curând are să fie stabilită.

Turnul de Veghere din 15. 09. 1901 î2877ş