“… “nici prin forţă, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu,” zice Domnul oştirilor!” — Zaharia 4:6

După înălţarea la cer a Răscumpărătorului, vedem un grup mic de credincioşi adunaţi “în camera mare de sus”, în oraşul Ierusalim. Toţi aceştia sunt oameni umiliţi şi simpli. Spiritul rugăciunii le umple inima. Ei doresc serios să păstreze, permanent în minte, tot ce le-a spus Învăţătorul lor, şi ultimele Sale cuvinte au fost: “… rămâneţi în cetate îIerusalimş până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.” (Luca 24:49). De aceea ei au petrecut zece zile în comuniune spirituală; acesta a fost un timp lung de laudă, rugăciune şi mărturisire şi ei au rămas împreună într-o armonie minunată. Apoi zilele de aşteptare s-au sfârşit şi a sosit ziua Cincizecimii. Ei au văzut puterea promisă din cer, care le-a adus o  iluminare admirabilă, pace şi bucurie. Astfel vedem biserica model în toată curăţenia ei originală în ziua Cincizecimii. Noi întrebăm, care a fost secretul farmecului şi al învingerii acestei prime biserici, care a rămas până în ziua de azi, cea mai mare dintre toate bisericile în ce priveşte puterea şi roadele spirituale? Răspunsul dat de cineva la această întrebare este interesant:

“Acesta nu a fost numărul, deoarece ea avea numai o sută douzeci de membri. Ea nu avea strană cu perniţe de culoare stacojie şi vitralii; de fapt nu avea nici un fel de clădire bisericească; această biserică nu avea bani în visterie, nici casier; ea nu avea cor, nici orgă şi nici preot numit sau pastor permanent. Ea nu avea bătrâni, diaconi, îngrijitori, nici şcoală duminicală sau societăţi misionare şi nici un fel de organizaţii oficiale sau neoficiale. Acolo nu exista aproape nimic din ceea ce noi am numi o biserică.

Ce preot ar dori să accepte o numire să slujească o astfel de biserică? Ce avea ea? Ea avea armonie; ea avea o sută douăzeci de persoane care erau unite în acelaşi gând şi într-o dragoste puternică; era doar un canal deschis fără obstacole umane, prin care Spiritul lui Dumnezeu putea curge în mod deplin, şi o astfel de biserică a fost şi va fi întotdeauna udată şi inundată cu puterea din ziua Cincizecimii."

Venirea puterii divine asupra ucenicilor, care aşteptau ziua Cincizecimii şi turnarea peste aceşti credincioşi a unei energii de la Dumnezeu denumită Spiritul sfănt, “puterea de sus”, fără îndoială a făcut distinctă această ceată de ucenici, făcând-o superioară tuturor celorlalte din tot timpul Veacului Evanghelic şi a fost primul act al îngrijirii divine, ca rezultat al morţii şi învierii Domnului Isus Cristos.

A fost cu totul potrivit ca acei care au fost chemaţi pentru un astfel de oficiu înalt şi distins, ca regi şi preoţi ai lui Dumnezeu, pentru a fi instrumentele Sale care să aducă lumii eliberarea, să aibă o astfel de ungere. La fel a fost în timpurile trecute, când Dumnezeu trata cu Israel ca popor al Său sfânt şi special, şi când El îi trata ca Împărăţia Sa, ungând pe regii lor cu uleiul sfânt ca simbol al numirii şi autorizării divine. Tot astfel a fost cazul şi cu acei pe care i-a aşezat în oficiu ca înalţi preoţi. Uleiul sfânt a fost turnat pe capul preoţilor lui Israel, simbolizând astfel numirea lor în slujbă. Regii şi preoţii lui Israel, din trecut, au fost un tip al regalităţii şi al preoţimii, care în timpul acestui Veac sunt în proces de dezvoltare şi care sunt numiţi altfel, “Creaţii Noi” — 1 Petru 2:9.

“Voi veţi primi putere"

În ultima noapte a vieţii Sale pământeşti, Mântuitorul a spus multe lucruri apostolilor, care au făcut o impresie adâncă nu numai asupra lor, ci şi asupra acelora care aveau să citească, mai târziu, relatarea sfântă şi să creadă în El prin cuvântul lor. El a spus apostolilor, deschis, că trebuie să plece de la ei şi că ei acum, nu pot merge cu El. Misiunea Sa pe pământ a fost aproape sfârşită; El a plecat, dar misiunea lor atunci începea. El a vorbit despre casa Tatălui cu multe locuinţe şi că plecarea Lui nu va însemna o despărţire pentru totdeauna, ci că după un timp va veni iarăşi şi-i va lua la Sine; că în timpul absenţei Sale, le va pregăti un loc, ca în cele din urmă să poată fi şi ei acolo unde este El.

Mântuitorul le-a spus, mai departe, că în timpul absenţei Sale, urmaşii Săi nu vor rămâne nemângâiaţi; El nu-i va părăsi şi nu i-a părăsit, nici măcar un moment: “Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, care să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi.” (Ioan 14:16-18).

Şi nu a fost aceasta, oare, acea putere de sus despre care Isus a vorbit după învierea Sa când i-a condus pe ucenicii Săi “până spre Betania" şi cu mâinile ridicate a rostit asupra lor binecuvântarea despărţirii Sale: “Ci voi veţi primi putere, când va veni Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.” (Fapte. 1:8).

Aceste cuvinte ale Mântuitorului, în mod raţional, nu puteau fi înţelese că ar însemna  trimiterea unei persoane separate şi diferite de El şi de Tatăl; mai degrabă, faptul că a spus: “… iată, Eu sunt cu voi în toate zilele”, dau de înţeles că Mângâietorul promis sau Spiritul sfânt  va fi o putere, care provine de la El Însuşi şi de la Tatăl; o energie sfântă, o influenţă care de fapt va fi exercitată de o persoană — puterea sau influenţa lui Dumnezeu exercitată — în şi asupra noilor copii adoptaţi. Această energie puternică, venită de sus, a trebuit să reprezinte o ungere de la Cel Sfânt; ea trebuia să reprezinte ungerea lor sau împuternicirea să intre în marea însărcinare ca martori ai lui Dumnezeu pentru adevărul Evangheliei, pentru toţi aceia care vor avea urechi de auzit. Fără această ungere sfântă ei nu ar fi putut face nimic; ei ar fi fost fără ajutor şi fără putere, dacă această putere luminătoare nu le-ar fi deschis mintea şi nu le-ar fi dat putere şi curaj pentru a îndeplini voinţa divină. De aceea Isus a învăţat pe ucenicii Săi în timp ce era încă cu ei, spunându-le: “Rămâneţi în cetate îIerusalimş, până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus”, pentru că această putere este cu totul indispensabilă. Aceasta este atât de necesară, că fără ea voi veţi fi cu totul incapabili să duceţi ceva la îndeplinire.

Descoperirea admirabilă a Spiritului

Noi trebuie numai să observăm acele schimbări admirabile ce au venit cu binecuvântarea  din ziua Cincizecimii, pentru a fi convinşi că Spiritul sfânt venit peste Biserica timpurie însemna pentru ei tot ce Isus le-a promis. El a fost într-adevăr un mângâietor; acesta sigur le-a adus înţelegere şi iluminare; el desigur le-a dăruit putere, tărie şi curaj şi de fapt a schimbat cu totul punctul lor de vedere, căci cu câteva zile mai înainte, cu ocazia morţii Învăţătorului lor, au fost atât de fricoşi şi tulburaţi în sufletele lor, lipsindu-le credinţa şi înţelegerea. Aşa s-a întâmplat cu apostolii şi cu Biserica timpurie, cum s-a întâmplat cu Isus la botezul Său în Iordan; citim că I s-au deschis cerurile — I s-a dăruit în chip deosebit înţelepciune cerească, cunoştinţă spirituală şi înţelegere. Ei au înţeles adânc însemnătatea multor lucruri pe care Isus le-a spus când era încă cu ei; ei au recunoscut acum, de ce nu a încercat El, când era încă în trup, să stabilească o împărăţie pământească; ei au recunoscut nevoia suferinţelor şi a jertfei Sale şi au înţeles însemnătatea chemării lor la ucenicie, a urma în urmele lui Cristos şi a purta crucea în urma Sa, pentru că Spiritul i-a învăţat că aceasta este calea lui Dumnezeu care îi pregăteşte pentru a ajunge părtaşi cu Răscumpărătorul lor în Împărăţia spirituală viitoare. Într-adevăr, partea Noului Testament care ne arată desfăşurarea evenimentelor care au urmat după ziua Cincizecimii, ne descoperă lucrarea Spiritului şi îndeplinirea promisiunii lui Isus: „… iată, Eu sunt cu voi în toate zilele”. Şi dacă urmărim istoria poporului lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor întunecate, de persecuţie şi suferinţă, care au început din zilele apostolilor, fără îndoială vedem că promisiunea Învăţăto-rului pentru cei credincioşi a continuat să se îndeplinească.

Se neglijează „aşteptarea în Ierusalim"

Cât de evident este că orice eşec a fost în Biserică, orice aşa-zisă înfrângere, orice lipsă de statornicie, orice cădere de la credinţă a creştinilor mărturisiţi în timpul celor nouăsprezece secole trecute, toate au fost datorită neglijenţei de a veni sub ungerea de sus.  Orice încurcătură, îndoială sau ignoranţă a existat printre poporul recunoscut al lui  Dumnezeu, orice controversă, luptă şi sectarism au fost, ele au fost din cauza neglijenţei multora de a se aduce pe ei înşişi într-o atitudine a relaţiei cu Cristos ca să poată fi îndeplinită în ei promisiunea de a fi umpluţi de Spiritul Său promis. Cu alte cuvinte, cei mai mulţi au greşit în ce priveşte „aşteptarea în Ierusalim” în rugăciune serioasă şi cereri şi să aştepte până când să fie îmbrăcaţi cu putere de sus.

Lucrul cel mai important pentru toţi aceia care s-au consacrat şi s-au predat lui Cristos — a adevăraţilor ucenici, este lucrarea  Spiritului sfânt în inima fiecăruia. Priviţi schimbarea în cei care au aşteptat “în camera mare de sus” în ziua Cincizecimii! Toată perspectiva lor de viitor a fost schimbată; ei au recunoscut necesitatea sfinţirii intelectului, a curăţirii şi renaşterii lor prin Spirit; transfor-marea lor în conformitate cu caracterul lui Cristos prin spirit şi pregătirea lor finală pentru a fi părtaşi cu Învăţătorul lor la prima înviere.

Această învăţătură importantă despre misiunea şi lucrarea Spiritului în Biserică, se poate vedea clar în Tabernacolul din pustiu şi după aceea în Templul lui Solomon. Sfeşnicele de aur aşezate aici după îndrumarea Domnului, nu au fost şapte, ci unul cu  şapte braţe reprezentând întreaga Biserică — Biserica completă în decursul acestui Veac al  Evangheliei. În Apocalipsa, de asemenea, este adus în atenţia noastră acelaşi sfeşnic, dar părţile sale sunt despărţite; unirea, legătura între ele este făcută de către Răscumpărătorul nostru, Marele Preot anititipic. Sfeşnicul reprezintă pe poporul Domnului mărturisit în decursul acestui Veac Evanghelic. Uleiul reprezintă Spiritul sfânt şi lumina reprezintă iluminarea acelui Spirit. Astfel Biserica face să strălucească lumina vieţii, lumina care luminează în întuneric şi care după îndru-marea Domnului trebuie să lumineze înaintea oamenilor pentru ca ei să poată vedea faptele bune şi să onoreze pe Tatăl care este în ceruri.

Lumina, mărturia Spiritului

Cu privire la sfeşnicele de aur, care au fost o parte din mobilierul din Tabernacolul din pustiu, citim: „Şi Domnul a vorbit lui Moise spunând: “Vorbeşte-i lui Aaron şi spune-i: “Când vei aşeza candelele în sfeşnic, cele şapte candele vor trebui să lumineze în partea dinainte a sfeşnicului”“.” (Numeri 8:1, 2). Observaţiile aduse, de cineva, în legătură cu aceasta par vrednice de atenţie: „Cele “şapte candele” reprezintă lumina Spiritului de mărturie. Ele au fost legate de piciorul sfeşnicului care-L reprezintă pe Cristos, care în persoana şi lucrarea Sa este temelia lucrării Spiritului în Biserică. Toate depind de Cristos. Fiecare rază de lumină în Biserică, în credinciosul individual sau în Israel, provin   din Cristos. … Dar aceasta nu este tot ce învăţăm din acest simbol. Cele şapte candele vor trebui să lumineze tocmai înaintea sfeşnicului. Punând această ilustraţie în limbajul Noului Testament, trebuie să cităm cuvintele Domnului nostru când ne spune: “Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre drepte şi să preamărească pe Tatăl  vostru care este în ceruri.” (Matei 5:16). Oriunde luceşte lumina adevărată a Spiritului, acesta întotdeauna va da o mărturie  clară despre Cristos. Acesta va îndrepta atenţia, nu asupra sa însuşi, ci asupra Domnului; şi aceasta este calea pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. “Cele şapte candele vor trebui să lumineze în partea dinainte a sfeşnicului”.

Să ne gândim la toate acestea profund, ele să fie obiectul gândirii noastre, pentru ca aşa să ne retragem de la orice ar fi în legătură cu, sau ar duce la înălţarea omului — a eului — a faptelor, cuvintelor şi gândirii noastre. Să căutam tot mai mult, cu seriozitate cărarea liniştită, umbroasă, umilă, unde Spiritul blândului şi umilului Isus ne va conduce întotdeauna să umblăm şi să servim. Într-un cuvânt, aşa să rămânem în Cristos şi aşa să primim de la El zi de zi şi clipă de clipă uleiul curat, pentru ca lumina noastră să poată străluci în mod automat spre lauda Sa, prin care avem toate şi fără de care nu putem face absolut nimic.”

Când sfântul Pavel s-a rugat pentru ca Biserica timpurie să poată creşte şi să se dezvolte în cunoştinţa spirituală, să poată înţelege lungimea, lăţimea, adâncimea şi înălţimea înţelepciunii cereşti, desigur el a exprimat dorinţa adâncă a inimii sale, ca Biserica să se poată bucura de deplina moştenire care este a sa, pe bună dreptate, ca rezultat al acceptării invitaţiei binevoitoare de a trăi şi umbla cu Cristos în această lume; ca să poată fi socotită demnă să fie împreună moştenitoare cu El şi ca Mireasa Sa în stare cerească. Şi, într-adevăr, ce mare este grija pe care o are pentru construcţia, întărirea şi supravegherea Bisericii Sale pe calea cea dreaptă, în timpul peregrinajului ei pământesc!

Pentru cine este Cristos astfel prezent?

 „Cu totul pregătit pentru orice lucrare bună” este felul în care apostolul exprimă ideea grijii şi prevederii divine faţă de poporul lui Dumnezeu; şi acesta este numai un alt mod de a arăta puterea prezenţei lui Cristos cu urmaşii Săi, de-a lungul veacului. Ce gând plin de binecuvântare şi mângâiere! Cristos prin Spiritul Său locuieşte împreună cu aceia care i-au fost daţi de către Tatăl. Cristos care are cea mai desăvârşită înţelegere afectuoasă pentru noi şi cea mai adâncă simpatie şi iubire, care este îmbrăcat cu toată puterea în cer şi pe pământ pentru a face cu mult “mai mult" pentru noi “decât cerem sau gândim". Dar cui îi este promisă conducerea Spiritului în felul acesta? Cu cine rămâne Cristos într-o astfel de comuniune continuă, pe drumul vieţii? Nu cu acela care este zdrobit şi cu căinţă din inimă, care “trăieşte pentru Domnul”, care îşi dă seama de prezenţa constantă a Tatălui şi a Fiului? S-ar putea ca un creştin, care trăieşte într-o astfel de comuniune, ca aceasta, să nu guste bucuria în Domnul? Nu, dacă el primeşte făgăduinţa cu credinţă şi o păstrează, atunci îndeplinirea bucuriei în Domnul va urma sigur; şi cu cât credinţa sa se sprijină mai mult pe făgăduinţă, cu atât mai mult va observa îndeplinirea ei, iar bucuria sa va fi peste măsură de mare, pentru că în prezenţa Domnului este plinătatea bucuriei, în orice situaţii şi împrejurări ar trăi cineva.

Dintr-o astfel de experienţă binecuvântată şi cu siguranţa credinţei, care este dată în mijlocul tuturor ostenelilor, sfântul Pavel a exclamat: „Cine va ridica vreo acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu? … Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necaz, sau strâmtorare, sau prigonire, sau foamete, sau lipsă de îmbrăcăminte, sau primejdie, sau sabie? … Totuşi, în toate acestea, noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngeri, nici stăpâniri, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nici o altă creatură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru”. Cel mai evident s-au îndeplinit promisiunile Domnului în viaţa marelui apostol în prezenţa constantă a Tatălui şi a Fiului în toate împrejurările. Şi aşa va fi cu toţi acei care se încred puternic în Domnul. Care suflet nu poate să se bucure chiar şi în mijlocul tulburărilor şi a necazurilor în cunoştinţa binecuvântată a promisiunii Învăţătorului: “Eu sunt cu voi în toate zilele” prin prezenţa constantă a Spiritului sfânt şi cu credinţa care se bazează pe făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale lui Dumnezeu? Iubiţilor, să nu fim mulţumiţi să trăim mai jos decât privilegiile noastre … Să apreciem favoarea lui Dumnezeu aşa încât să o căutăm din toată inima, amintindu-ne îndemnul: „Căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide”.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01. 05. 1934