„Căci dragostea lui Hristos ne constrânge.” — 2 Corinteni 5:14

Cuvântul „constrânge” conţine două gânduri: „a trage împreună” şi „a ţine împreună”. Apostolul a descris activitatea sa proprie în serviciul Domnului şi a spus că, unora cursul său li s-a părut să indice o minte dezechilibrată. El a explicat că nu a fost aşa; că el a avut o minte mai sănătoasă ca oricând înainte. El s-a simţit legat de Cristos, constrâns de iubirea lui Cristos să-L iubească pe El şi pe toţi care au fost ai Săi, având o inimă curată.

De ce ar constrânge această iubire? Pentru că, dacă noi considerăm că toţi sunt morţi, atunci toţi au nevoie de ajutorul Dătătorului de viaţă; şi dacă Cristos a murit pentru toţi şi noi am ajuns acum prin El la viaţă, nu trebuie să mai trăim conform cărnii. Noi trebuie să renunţăm cu totul la carne şi să trăim o viaţă nouă, pe care am primit-o de la Cristos. Sfântul Pavel a voit să zică, eu nu sunt nebun; dar eu sunt atât de strâns legat de Cristos încât am aceeaşi iubire compătimitoare pentru alţii cum a avut El; cum El Şi-a pus viaţa pentru fraţi, tot astfel voiesc să fac şi eu.

Iubirea Domnului nostru s-a manifestat în mod cu totul deosebit faţă de ucenicii Săi şi în primul rând faţă de cei mai zeloşi şi mai activi — Petru, Iacov şi Ioan, care au avut parte de iubirea specială a Domnului. La fel i s-au dat instrucţiuni Bisericii. Nu este nici un sfat care să ne îndemne să ne dăm viaţa pentru lume, ci să ne-o dăm în mod special pentru cei din casa credinţei. Noi înţelegem că beneficiile jertfei lui Cristos sunt în folosul întregii omeniri, pentru fiecare membru din rasa lui Adam.

Presupunând, însă, că Domnul a ştiut tocmai de la început, cine Îl va trăda şi că atotştiinţa divină i-ar cunoaşte pe toţi care ar merge în a doua moarte, nu ne putem gândi că Domnul ar face ceva în favoarea lor. Cu alte cuvinte, binecuvântarea lui Dumnezeu este numai pentru „adevăraţii israeliţi”. Numai acei care vor ajunge în armonie cu El, vor avea măreaţa binecuvântare şi favoarea Domnului. Ei sunt cuprinşi în opera răscumpărării, nu pentru că au ceva în ei înşişi, ci pentru că iubirea Domnului este destul de largă şi destul de adâncă pentru toţi care o vor primi. Totuşi Dumnezeu nu poate să iubească caracterele stricate. Binecuvântările Sale sunt numai pentru aceia care acum sunt fiii Săi, sau care vor fi fiii Săi sub binecuvântările şi privilegiile pe care El le va acorda mai târziu. Datoria noastră este de a-i binecuvânta pe toţi, în măsura posibilităţii noastre.

Lucrul nostru principal — dezvoltarea iubirii

Opera harului pentru Biserică, în timpul acestui Veac Evanghelic, este transformarea caracterelor noastre stricate şi restabilirea lor în asemănarea caracterului divin, în iubire.  Oricine nu reuşeşte să ajungă această transformare, nu reuşeşte să ajungă voinţa lui Dumnezeu cu privire la El şi trebuie, din necesitate, să nu ajungă câştigarea premiului pus înaintea noastră în Evanghelie. La început noi suntem un material foarte slab, din care ne formăm în chipul Fiului iubit al lui Dumnezeu. Noi am fost “copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.” (Efeseni 2:3). Asemănarea lui Dumnezeu pe care o avea părintele nostru Adam, înainte de cădere, s-a pierdut în mare măsură în cei şase mii de ani trecuţi. Deci, în loc să fim în asemănarea iubirii divine, aflăm că am fost „născuţi  în nelegiuire şi în păcat ne-a conceput mama noastră”, în aşa măsură încât în loc ca iubirea să fie principiul natural, conducător în caracterul nostru, ea este în multe cazuri pierdută aproape în întregime; şi ceea ce mai rămâne este contaminat în mare măsură cu rău,  egoism, iubirea de sine şi iubirea carnală — pervertiri care sunt în antagonism direct cu iubirea complet neegoistă, care este esenţa caracterului divin.

„Viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat" — pe Dumnezeu care este iubire (Ioan 17:3). A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă mai mult decât a şti ceva despre Planul şi caracterul Său iubitor; aceasta înseamnă a cunoaşte pe Dumnezeu în sensul unei cunoaşteri personale şi al unei aprecieri inteligente a caracterului Său; şi nimeni nu poate cunoaşte aceasta, decât acela care are Spiritul lui Dumnezeu, spiritul sfinţeniei, spiritul iubirii. Şi acest spirit al sfinţeniei şi al iubirii nu se poate câştiga într-un moment; aceasta înseamnă o creştere şi dezvoltarea sa este lucrul principal (şi ar trebui să fie lucrul principal) al tuturor acelora care nădăjduiesc să-L cunoască pe Dumnezeu în chip desăvârşit, ceea ce va fi răsplătit cu viaţă veşnică.

Şi deoarece transformarea minţii sau voinţei noastre nu este însoţită de o transformare sau restaurare fizică, înseamnă că atâta vreme cât ne aflăm în carne vom avea de luptat împotriva slăbiciunilor moştenite şi a dispoziţiilor spre egoism şi păcat ale corpului. Dar această luptă aspră şi continuă nu numai selectează o clasă specială, o clasă de învingători, ci mai ajută şi la dezvoltarea caracterului dorit, mai repede decât vor face metodele mai uşoare ale Veacului Milenar. În consecinţă, în timp ce se va cere aproape o mie de ani pentru ca lumea să ajungă perfectă, desăvârşirea în caracter a sfinţilor poate fi îndeplinită în câţiva ani, sub educaţia specială a disciplinei iscusite şi a cursului special al instrucţiei prevăzute pentru „turma mică”. Dar, fie în câţiva ani sau mai mulţi, şi fie prin mai puţină sau mai multă luptă cu împrejurările potrivnice, transformarea şi lustruirea carac-terului trebuie să se îndeplinească. Această iubire care supune voinţa noastră voinţei lui Dumnezeu, este ţinta  străduinţelor noastre, dacă voim să terminăm cursul nostru cu bucurie şi cu speranţe bune pentru gloria eternă.

Noi trebuie să învăţăm temeinic

lecţia iubirii

Dacă avem iubirea lui Dumnezeu în inimile noastre, ea va îndruma toate afacerile vieţii noastre şi ne va face asemenea lui Dumnezeu în gânduri, cuvinte şi fapte. În şcoala lui Cristos lecţia mare pe care Învăţătorul ne învaţă zi de zi este lecţia iubirii, pe care trebuie s-o învăţăm temeinic dacă voim să ajungem ţinta, „premiul chemării cereşti”.

În şcoala lui Cristos toate învăţăturile Cuvântului divin şi îngrijirile Sale sunt meni-te să transforme inimile noastre şi să ne influen-ţeze comportamentul în armonie cu cerinţele iubirii.  În timp ce roadele şi virtuţile — blândeţea, prietenia, răbdarea, etc. — sunt manifestări ale Spiritului, totuşi Spiritul sfânt trebuie să existe înainte ca aceste manifestari să apară cât de cât; şi în timp ce Spiritul trebuie să fie perfect, manifestările sale pot fi imperfecte. Viţa de vie poate fi frumoasă, dar pentru un timp strugurii vor fi necopţi. Aşa este şi cu roadele Spiritului. Ele sunt manifestările exterioare ale condiţiei interioare a inimii, care poate să ajungă desăvârşirea înainte ca aceste virtuţi să fie perfecte. De fapt, se poate ca aceste virtuţi să nu fie niciodată perfecte de această parte de văl.

În momentul consacrării noastre, înainte de a produce ceva roade ale Spiritului, noi încă nu am ajuns la ţinta iubirii desăvârşite. Noi am fost consacraţi şi am avut spiritul bun în măsura cunoştinţei. Dar noi nu am avut destulă cunoştinţă ca să recunoaştem ce s-ar fi aşteptat de la noi. Pentru aceasta am avut nevoie de o anumită dezvoltare, de anumite instrucţiuni în şcoala lui Cristos. Cunoştinţa despre ceea ce ne va costa ca să-L urmăm pe Cristos ne-a venit treptat. Dacă voinţa a fost susţinută de cunoştinţă, atunci vom ajunge la semnul iubirii desăvârşite în inimă. Manifestările virtuţilor caracterului, pe care această condiţie a inimii le produce, nu pot fi niciodată perfecte în viaţa prezentă, ci numai atunci când vom avea corpuri perfecte. Inima, care va fi ajuns această stare va fi în deplină armonie cu stările care se vor obţine dincolo de văl.

Noi trebuie să ne recunoaştem unii pe alţii în baza bunei mărturisiri pe care o facem unii altora şi în baza dovezilor acestor mărturisiri care sunt evidente. Aşa cum un grădinar trebuie să meargă la via sa şi să studieze ramurile în ce priveşte roadele, tot aşa şi Domnul cunoaşte dacă inima este într-o stare potrivită pentru a aduce roadă. Dintre acei care au mărturisit public că au făcut o consacrare Domnului, toţi a căror vieţi nu contrazic mărturisirea lor şi care umblă nu potrivit cărnii ci potrivit Spiritului, trebuie  să fie cunoscuţi şi recunoscuţi de noi în acelaşi fel în care ei ne vor recunoaşte pe noi. „Îi veţi cunoaşte după roadele lor” — după supunerea lor, care se poate observa pe dinafară, însă nu prin dezvoltarea completă a rodului. Deci, noi ne ştim unul pe altul nu prin deplina dezvoltare a roadelor, ci după gradul nostru de supunere şi străduinţa de a asculta de Domnul.

După ce Iubirea a dat pe Mielul lui Dumnezeu (preţul răscumpărării pentru întreaga omenire, depus de El) şi după atribuirea meritului Său Bisericii, toţi paşii pentru eliberarea noastră din păcat sunt în privinţa dezvoltării noastre în caracterul de iubire, caracterul lui Dumnezeu, singurul care, potrivit standardului divin, ne va face acceptabili înaintea Tatălui şi ne va aduce harul Său de viaţă veşnică. Cât de important este deci, ca noi să fim „învăţaţi de Dumnezeu” şi să dezvoltăm caracterul Său!

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 15. 06. 1922