Capitolul 8

Intrarea triumfală în Ierusalim

R — 2745 / decembrie 1900

Osana! Binecuvântat este Cel care vine!

Matei 21:1-17

“Binecvântat este Cel care vine în numele DOMNULUI!” Matei 21:9.

 După cina descrisă în ultima noastră lecţie, în dimineaţa următoare, prima zi a săptămânii (duminica noastră), Domnul nostru Şi-a început devreme pregătirile pentru intrarea triumfală în Ierusalim ca Împărat. Deşi El ştia bine că “ai Săi” nu-L vor primi, ci, după cum le mărturisise deja ucenicilor Săi, va fi dat la moarte de către conducători, şi a dat de înţeles în seara dinainte că ungerea Mariei era pentru înmormântarea Sa, a fost totuşi necesar, ca parte din planul divin, să Se ofere formal ca Împărat al evreilor şi astfel să împlinească pentru acel popor făgăduinţa lui Dumnezeu că favoarea Sa va fi “întâi peste iudeu”.

Înainte Domnul nostru Se împotrivise dispoziţiei unora din popor de a-L lua cu forţa şi a-L face Împărat, retrăgându-Se din mijlocul lor etc. (Ioan 6:15); dar acum timpul, timpul cuvenit fiind venit, chiar şi ceasul, El Şi-a plănuit în mod deliberat procesiunea triumfală, în loc de a o împiedica, aşa cum făcuse înainte. A trimis pe unii dintre ucenici după mânzul unei măgăriţe, manifestându-Şi puterea supraomenească în aceea că a spus unde şi cum vor fi găsite animalele. A fost folosit un măgar, mai degrabă decât un cal, iar tradiţia ne spune că astfel erau obişnuiţi toţi împăraţii lui Israel să călărească spre încoronare.

Când a sosit animalul, ucenicii şi toată mulţimea părea să intre în spiritul acelui aranjament; fiindcă s-ar părea că un bun număr din cei care veniseră din Ierihon, şi care fuseseră martorii puterii şi învăţăturilor Domnului nostru în drum spre Cetatea Sfântă şi Paşti, au rămas în Betania pentru Sabat, cum a făcut El. Aceştia, împreună cu ucenicii, au constituit o bună ceată, care a început să-L salute pe Isus ca Împărat şi să-I aducă omagii, cum era obiceiul cu notabilităţile pe timpul acela, întinzând pe drum haine ca să calce pe ele, rupând iarbă, flori şi ramuri de palmier şi presărându-le în calea Lui.

Isus, în poziţia de onoare, călărind în frunte, era urmat de această mulţime în drumul spre Ierusalim. Apoi o altă mulţime din cetate, auzind că marele Profet şi Învăţător era în Betania, a venit să-L vadă pe El şi pe Lazăr, iar aceştia, întâlnindu-L pe Domnul şi mulţimea care striga în urma Lui, s-au întors şi au devenit o avangardă, strigând ca şi restul: “Osana, Fiul lui David!”, ceea ce însemna împărat, unul din linia împărătească. Probabil că ei s-au abţinut de a folosi cuvântul “împărat” ca nu cumva să atragă asupra lor acuzaţii de trădare împotriva împăratului Irod şi împotriva Imperiului Roman care-l susţinea la putere.

Era o intrare triumfală în cetatea Marelui Împărat mare sau ciudată, după punctul de vedere din care era privită. Din punctul de vedere al ucenicilor şi al mulţimii, plină de entuziasm mesianic şi de speranţe că mult doritele binecuvântări asupra lui Israel erau aproape de realizare, şi plină de credinţă că acest mare Profet, care avea puterea să învie morţii şi să vindece bolnavii, putea, la timpul Său şi în felul Său, să devină şi să-i facă şi pe ei invincibili împotriva tuturor duşmanilor, şi putea să împlinească cu prisosinţă toate lucrurile glorioase prezise de profeţi — pentru aceştia era o mare ocazie, un triumf adevărat. Căci, în pofida faptului că Isus le spusese înainte de multe ori despre moartea Sa, şi chiar îl mustrase pe Petru pentru că a vorbit contrar, totuşi ucenicii Săi şi alţii păreau să nu fi putut primi cuvintele Sale în sensul lor adevărat, şi să le fi interpretat numai ca parte din “cuvintele Sale tainice”, care fără îndoială mai târziu vor deveni luminoase într-o semnificaţie mare. Acest lucru este atestat de cuvintele lor, chiar după moartea şi învierea Sa: “Noi nădăjduiam că El este Acela care va răscumpăra pe Israel” (Luca 24:21).

Din punctul de vedere al lui Irod, al lui Pilat, al preoţilor celor mai de seamă şi al cărturarilor, această procesiune triumfală era numai o paradă a unui conducător fanatic şi a adepţilor lui ignoranţi şi fanatici. Evident ei n-au văzut în ea mai mult de-atât. Împăratul Irod şi Pilat, evident nu se temeau că acest Nazarinean dispreţuit şi tovarăşii Săi vor fi vreodată în stare să organizeze şi să echipeze o armată care să aibă vreo forţă împotriva ordinii de lucruri pe care o conduceau ei. Conducătorii religioşi se temeau numai că fanatismul se putea răspândi în vreun fel şi aduce asupra lor mânia şi opresiunea puterilor laice, care puteau fi folosite ca scuză pentru amestec mai departe în libertăţile evreilor. Foarte evident, nici unul dintre aceşti conducători de seamă nu credeau în Isus ca Mesia trimis de Dumnezeu pentru împlinirea făgăduinţelor graţioase ale Scripturilor lor. Pentru aceasta au mărturisit apostolii zicând: “Ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri”; “căci dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei”. Fapte 3:17; 1 Cor. 2:8.

Procesiunea aceea a fost văzută din încă un punct de vedere de către Domnul nostru Însuşi şi de către mulţimea nevăzută a îngerilor, spiritele slujitoare, trimise să slujească celor care vor fi moştenitorii mântuirii. Aceştia s-au alăturat la entuziasmul mulţimii, dar dintr-un punct de vedere total diferit — înţelegând acest triumf numai ca o parte a planului divin şi numai ca un preludiu al unui triumf mai mare din partea Domnului nostru, prin completarea sacrificiului de Sine şi obţinerea în acest fel a “toată autoritatea în cer şi pe pământ”; şi de asemenea ca o preumbrire a gloriei Sale viitoare şi a intrării Sale triumfale în Împărăţie la întoarcerea Sa dintr-o ţară depărtată (cerul) înarmat cu o plinătate de putere şi autoritate, ca să doboare păcatul şi să aducă toate lucrurile în supunere lui Dumnezeu; şi să ridice din groapa oribilă a păcatului, a bolii şi morţii pe toţi care vor dori să se întoarcă la deplină armonie cu Tatăl şi cu legile imperiului Său. Noi avem privilegiul, prin harul lui Dumnezeu, să ne bucurăm de acest punct de vedere, cel mai glorios, al acelui marş triumfal; şi putem foarte bine spune în cuvintele Domnului nostru: “Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud”.

Relatarea lui Luca a acestui subiect ne informează că anumiţi farisei care erau cu mulţimea la început, deşi n-au putut obiecta la nimic din ceea ce a spus sau a făcut Domnul nostru, s-au plâns că El a permis ucenicilor Săi şi altora din mulţime să-L salute ca Împărat, strigând: Osana! (Mântuire, Binecuvântare, Laudă) Apoi Isus, cunoscând profeţia legată de acest subiect (Zah. 9:9), nu numai că a refuzat să mustre pe ucenici şi să le împiedice aclamaţiile, ci i-a informat pe farisei că deoarece Dumnezeu, prin profet, spusese: “Strigă, fiica Ierusalimului”, trebuia să se strige; şi că dacă poporul nu s-ar fi ridicat la acel entuziasm ca să strige astfel, înseşi pietrele ar fi strigat, aşa că profeţia nu rămânea neîmplinită.

Deşi distanţa de la Ierusalim la Betfaghe, unde a încălecat Domnul pe măgar, este foarte scurtă, totuşi cetatea era ascunsă vederii de Muntele Măslinilor, şi când Domnul a ajuns pe vârful Muntelui Măslinilor şi cetatea Ierusalimului a apărut la vedere, atunci El a oprit procesiunea şi a plâns pentru cetate zicând: “Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care sunt pentru pacea ta! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi … pentru că n-ai cunoscut timpul cercetării tale” (Luca 19:41-44). Din aceste cuvinte este evident că Domnul nostru n-a considerat, în nici un sens al cuvântului, că mulţimea care era cu El reprezintă cetatea sau naţiunea; căci deşi aceştia care erau cu El strigau tocmai cuvintele “Binecuvântat este Cel care vine în numele DOMNULUI!”, cuvintele Domnului nostru arată că urma să vină un timp când conducătorii lui Israel, cei de frunte care reprezentau poporul, Îl vor recunoaşte cu bucurie ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, la a doua venire a Sa; dar între timp, neputinţa lor de a recunoaşte timpul cercetării lor a însemnat pentru ei o mare pierdere a privilegiului; a însemnat pentru ei că trebuia să le fie lăsată casa pustie, abandonată de Domnul în timpul acestui Veac Evanghelic, timp în care El va aduna dintre Neamuri un număr suficient pentru a completa numărul celor aleşi, împreună cu cei credincioşi din Israel, rămăşiţa care L-au primit sau Îl vor primi. Vezi Matei 23:39.

Obiectivul acestui marş a fost Cetatea Sfântă, capitala, Cetatea Marelui Împărat. Dar Domnul nostru n-a mers la palatul lui Irod să-i ceară recunoaşterea; ci, ca reprezentant al lui Iehova, ca Mesia, trimis de Dumnezeu să fie Mântuitorul lui Israel şi al lumii, El a mers în mod potrivit la casa sau palatul Tatălui — la Templu.

Scena din Templu trebuie să fi fost foarte deosebită. Fără îndoială era aglomerat de pelerini din toate părţile lumii civilizate, care au venit în acest timp al anului cu sutele de mii să se închine Domnului şi să ţină Paştele, potrivit Legii. Poate că mulţi dintre ei auziseră ceva despre Isus din Nazaret, “puternic în fapte şi cuvinte”. Mulţi dintre ei fuseseră vindecaţi de El, sau aveau prieteni care fuseseră binecuvântaţi astfel; şi ne putem bine imagina agitaţia creată de mulţimea care venea cu Isus şi striga: “Osana în cele preaînalte” etc. Fariseii, cărturarii şi preoţii cei mai de seamă, care erau obişnuiţi să domine poporul în chestiuni religioase, şi în special în Templu, deşi plini de mânie împotriva lui Isus, s-au recunoscut fără putere în a-I face rău în aceste împrejurări, căci El nu făcea nimic contrar Legii în nici un sens al cuvântului, şi aceasta era evident pentru toţi. Dimpotrivă, ca şi cum voia să arate că El făcea numai ce avea puterea să facă, Domnul nostru a început s-o exercite aşa cum s-ar potrivi unui Împărat spiritual — mustrând pe cei care pângăreau Templul sfânt şi incinta acestuia, scoţând afară pe cei care vindeau porumbei pentru jertfe şi pe schimbătorii de bani care culegeau o recoltă profitabilă din necesităţile închinătorilor care veneau de la distanţă, ai căror bani, nefiind evreieşti, nu puteau fi acceptaţi la Templu, şi care de aceea trebuiau schimbaţi, în pierdere — profitul schimbătorilor de bani. Nu trebuie să înţelegem că Domnul nostru încălca legile potrivite ale ţării sau ale Templului — El a fost supus Legii în toate sensurile. Dimpotrivă, El a fost cu totul autorizat, ca orice evreu, sub îndrumările Legii, să folosească oricâtă forţă era necesară pentru a menţine sfinţenia Templului.

Orbii şi şchiopii au venit la Domnul nostru în Templu şi au fost eliberaţi de infirmităţile lor, iar apoi a învăţat poporul — continuând vindecarea şi învăţarea câteva zile, întorcându-Se seara în Betania, iar în dimineaţa următoare întorcându-Se la Templu, dar fără vreo altă demonstraţie ca Împărat, căci acea singură demonstraţie servise scopului intenţionat. Dăduse oficialităţilor cetăţii şi naţiunii ocazia de a-L accepta formal ca Împărat, dar spiritul lor contrar s-a arătat prin faptul că au venit la El în timp ce copiii din curtea Templului strigau “Osana!”, cerând să oprească strigătele; dar Domnul nostru le-a răspuns citând din Scripturi, că aceasta era în armonie cu Scripturile, că aceasta era în armonie cu planul divin: “Tu ai scos laude din gura pruncilor şi din gura celor ce sug”. Înţelepţii în felul lumii n-au apreciat aceasta şi au fost orbiţi de interes egoist; dar copilaşii, şi în special cei care în simplitatea şi smerenia inimii au devenit ca şi copilaşii, au fost instrumentele pe care le-a folosit Domnul în strigarea laudelor Lui.

Multe din pildele şi învăţăturile deosebite ale Domnului nostru au fost rostite în acele zile în Templu, între intrarea Sa triumfală şi prezentarea în ziua a zecea a lunii Nisan, şi răstignirea Sa în ziua a paisprezecea, ca Mielul de Paşti. (Vezi Exodul 12:3, 6.) Aceste pilde etc. sunt consemnate în Matei, capitolele 23-25, în Marcu, capitolele 11-13, şi în Ioan, capitolele 12-16. Printre alte lucruri El a declarat că favoarea lui Dumnezeu a fost luată, acolo şi atunci, de la Israelul trupesc, zicând: “Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am dorit să strâng pe copiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată, vi se lasă casa pustie!” Mat. 23:37-39.

Gândindu-ne la cele mai bune lecţii pe care le putem scoate din aceste incidente, sugerăm să nu fie uitat aspectul lor tipic — ca toţi să-şi amintească faptul că evenimentele de la sfârşitul slujirii Domnului nostru, şi tot ce aparţine de respingerea şi dezmembrarea casei trupeşti a lui Israel, este tipic şi ilustrativ pentru lucrurile care trebuie aşteptate să se întâmple în prezent, la sfârşitul acestui Veac Evanghelic

— cu respingerea şi dezmembrarea Israelului nominal de astăzi, “Babilonul”. După cum s-a arătat deja în Vol. 2, pag. 235, timpul care corespunde oferirii Domnului nostru la Israelul trupesc şi respingerea Lui a fost 1878. Atunci a fost respins Israelul spiritual nominal, după cum înainte fusese respins primul sau casa trupească; dar în ambele cazuri toţi israeliţii adevăraţi L-au primit şi au primit în mod corespunzător binecuvântări din mâna Sa.

Înţelegem că de la această dată (1878) Domnul nostru este în Templul Său spiritual, Biserica adevărată, învăţând într-un mod special pe toţi aceia care au ureche de auzit, deschizând ochii orbiţi şi ajutând pe acei care sunt şchiopi spiritual să umble în căile Sale. De atunci, tuturor celor care aparţin clasei Templu de închinători adevăraţi li se permite să audă lucrurile minunate ale Cuvântului divin; şi de asemenea în acest timp Domnul scoate afară pe toţi cei care fac o marfă din Adevăr şi care nu sunt închinători adevăraţi

— schimbătorii de bani şi vânzătorii de porumbei etc.; şi din acest timp, din gura noastră de prunci şi de sugari, este vestit Adevărul atât de adesea spre ofensa cărturarilor şi fariseilor de astăzi.

Curând ultimii membri ai Corpului lui Cristos, picioarele, fiind deja unşi pentru înmormântare cu mireasma dulce a adevărului, îşi vor completa sacrificiul, întâia înviere va fi completă şi toţi membrii Corpului lui Cristos vor fi glorificaţi împreună cu El — şi atunci, suferinţele lui Cristos fiind sfârşite, va urma grabnic gloria. Dar între timp, înainte ca gloria să fie descoperită, va veni un timp mare de strâmtorare, un timp simbolic de foc (necaz) şi fum (confuzie) peste lume, şi în special peste “Babilonul” respins şi peste toţi cei care nu scapă din el înainte de a veni marea strâmtorare, întocmai cum răzbunarea înfocată asemănătoare a venit peste Israelul după trup şi peste toţi care nu scăpaseră din el. Luca 3:16, 17; Mat. 13:38-43.

***

C. M. 10 Îngeri-naintea lui Isus, Cu toţii vă închinaţi. Şi de Rege al regilor Pe El să-L încoronaţi.

Voi sămânţa lui Israel Prin har răscumpăraţi, Preamăriţi-L şi-al lumii Domn Pe El să-L încoronaţi.

Neamuri şi limbi de pe pământ Şi toţi câţi sunteţi fraţi, Lăudaţi-L şi-al lumii Domn Pe El să-L încoronaţi.

Voi, care nu-i uitaţi iubirea, De El sunteţi legaţi. Sfinţi, preamăriţi-L şi-al lumii Domn să Îl încoronaţi.