“duhurilor din Închisoare”

“Hristos, de asemenea, a suferit o singură dată pentru păcate, Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu; fiind omorât în trup, dar făcut viu în duh, în care S-a dus şi a predicat duhurilor care sunt în închisoare îpe lângă lucrarea care a făcut-o pentru noiş, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe.” 1 Petru 3:18-20. 

De mult s-a căutat o interpretare satisfăcătoare a acestei scripturi şi doar puţini au găsit o soluţie perfect consecventă şi satisfăcătoare chiar şi pentru ei înşişi. Dar având în vedere adevărul care reiese din capitolul precedent, declaraţiile de mai sus ale apostolului Petru devin clare.

Vom expune mai întâi cele două opinii susţinute în general cu privire la acest pasaj, apoi vom da propria noastră opinie.

Cea mai obişnuită opinie este că, în timp ce Isus era în mormânt, El a plecat într-un turneu misionar pentru a predica păcătoşilor de dinainte de potop, care sufereau chinuri într-un presupus loc numit iad.

Dacă susţinătorii acestei interpretări ar analiza-o, ar găsi că aceasta favorizează ideea unei încercări viitoare a celor de dinainte de potop, idee la care ei se opun cu vehemenţă. Căci dacă Cristos le-a predicat trebuie s-o fi făcut cu un scop. Cu siguranţă n-a făcut-o doar ca să-Şi bată joc de ei. Prin urmare trebuie să fi predicat un mesaj de speranţă — o parte din binecuvântatele Sale “veşti bune care vor fi o mare bucurie”. Şi dacă există un viitor pentru cei de dinainte de potop, de ce n-ar accepta poziţia noastră ca fiind cea corectă — că în Cristos “toate familiile pământului vor fi binecuvântate”?

Aceasta este obiecţia pe care consecvenţa ar prezenta-o împotriva acestei opinii, din punctul de vedere al celor care o susţin. Dar dacă o privim din punct de vedere scriptural şi cu ideea corectă despre moarte şi despre “iad”, trebuie să ne gândim că dacă Isus a fost într-adevăr mort în timpul celor trei zile, aşa cum declară apostolii, atunci El n-a putut să predice; fiindcă “cei morţi nu ştiu nimic” (Eclesiastul 9:5) şi “în Locuinţa Morţilor în care mergi, ne este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune” (Eclesiastul 9:10). Apoi, dacă Isus a fost o excepţie de la regulă şi a putut predica, cei de dinainte de potop n-ar fi putut auzi, fiindcă, evident, în mormânt ei n-au nici înţelepciune, nici cunoştinţă. Aşadar, această opinie se dovedeşte a fi în general atât nesatisfăcătoare cât şi nescripturală.*

A doua opinie — şi cea care ni s-a părut cea mai raţională până când analizarea materialului precedent a aruncat lumină şi asupra acestei scripturi — trimite la ideea unei predicări aşa cum a făcut-o Noe sub îndrumarea spiritului lui Dumnezeu celor de dinainte de potop, care atunci se găseau în marea închisoare, mormântul. Obiecţia la această opinie ţine de faptul că predicarea nu s-a făcut oamenilor, nici duhurilor oamenilor, ci “duhurilor”, fiinţelor spirituale; iar predicarea n-a fost făcută de Noe, nici de spiritul lui Dumnezeu, nici înainte de potop, ci după ce aceştia au fost înlănţuiţi. Iar predicarea, susţinem noi, s-a făcut prin fapte — prin moartea şi învierea Domnului nostru.

De aceea pare foarte clar că duhurile sunt acele fiinţe spirituale care au fost neascultătoare în zilele lui Noe, şi pe care, prin urmare, Dumnezeu le-a închis sau le-a limitat de la o parte din libertăţile şi privilegiile iniţiale; “El păstrează pentru judecata zilei celei mari, în lanţuri veşnice îrestricţiiş, în întuneric, pe acei îngeri care nu şi-au păstrat starea de la început, ci şi-au părăsit locuinţa îsau starea normalăş”. Iuda 6.

Până aici această interpretare pare să satisfacă toate condiţiile acestui caz. Acum se pune întrebarea: În ce mod a putut Domnul să predice spiritelor cât timp a fost mort? Răspundem că declaraţia nu este aşa. El a predicat prin fapte, aşa cum spunem uneori că “faptele vorbesc mai bine dacât cuvintele”. Predicarea Lui s-a făcut prin suferinţele, prin moartea şi învierea Sa. Astfel, pe măsură ce Isus înainta pas cu pas în lucrarea Sa, calea Sa ţinea o predică bună acelor îngeri care odinioară fuseseră puşi să conducă pe om şi care ei înşişi au căzut în loc să ridice omenirea. Au văzut exemplificată în Isus ascultarea chiar până la moarte şi răsplata ei — învierea la existenţă spirituală de natură divină. Acesta a fost marele text al predicii; şi învăţătura din ea este declarată de către apostol (1 Petru 3:22), şi anume, că Isus este acum mult înălţat şi I s-a dat un nume (titlu) mai presus de orice nume; că “stă la dreapta lui Dumnezeu îpoziţia celei mai înalte favoriş, după ce S-a înălţat la cer şi Şi-a supus îngerii, stăpânirile şi puterile”. Ei L-au cunoscut pe Isus încă înainte de a lăsa gloria stării cereşti ca să devină om. Ei au ştiut obiectivul sacrificiului Său ca om. L-au văzut ascultător până la moarte şi apoi marea înălţare care I s-a dat ca răsplată (Filipeni 2:9). Ei trebuie să-şi fi simţit adânc pierderea suferită prin neascultare, fiind îndepărtaţi de la comuniune cu Dumnezeu, îngrădiţi ca nevrednici de libertatea şi comuniunea iniţială cu cei mai curaţi la minte din omenire, şi propriul lor viitor fiind o taină.

Ne putem doar imagina că durerea şi necazul le-au umplut inimile când au comparat cursul neascultării şi rezultatele lui nefericite, cu viaţa de ascultare a Domnului şi cu marile ei rezultate. Ne putem imagina cel puţin pe unii dintre ei spunând: Dacă doar ne-am fi dat seama înainte, aşa cum ne dăm seama acum, de marea deosebire dintre rezultatele ascultării şi ale neascultării. Dacă doar ar fi posibil să avem o altă încercare: cu cunoştinţa noastră mai mare, cursul nostru ar fi foarte diferit.

Ar trebui să facem o distincţie clară între Satan şi aceşti îngeri. Satan evident a păcătuit împotriva unei lumini mari, aşa încât înţelepciunea infinită nu găseşte că mai poate face ceva pentru el şi nimicirea lui finală este în mod clar prezisă. Evrei 2:14.

Dar oare nu spune Domnul în Matei 25:41 că pedeapsa care le aşteaptă pe aceste fiinţe spirituale decăzute este pedeapsa veşnică? Nu: acest verset nu poate fi folosit ca argument împotriva speranţei unei judecăţi a spiritelor legate sau întemniţate; fiindcă, deşi prin forţa împrejurărilor şi a limitării lor de la orice alt serviciu ei sunt acum îngerii — mesagerii sau servitorii — lui Satan, totuşi este posibil ca ei să nu continue tot aşa, dacă li se va da posibilitatea să se întoarcă la serviciul lui Dumnezeu şi să fie îngerii lui Dumnezeu. Acest pasaj se referă la “iazul de foc” sau la nimicirea (Apocalipsa 20:10)* în care, la sfârşitul Veacului Milenar, vor fi aruncaţi toţi cei care nu vor fi în armonie cu Dumnezeu. Satan va fi unul dintre cei aruncaţi în nimicire veşnică, şi împreună cu el toţi cei care vor comite nedreptate sau vor găsi plăcere în ea — toţi care vor fi socotiţi a fi îngerii sau mesagerii lui, îngeri spirituali sau oameni. Toţi răufăcătorii vor fi îndepărtaţi de la viaţă. De la început planul lui Dumnezeu a fost să-i îndepărteze pe aceştia şi numai pe aceştia. Când se spune că “DOMNUL nimiceşte pe toţi cei răi”, se referă la cei răi cu voia, şi nu la cei doar neştiutori, doar greşit îndrumaţi, orbiţi sau înşelaţi.

Încercarea îngerilor

Acele “duhuri care sunt în închisoare”, “acei îngeri care nu şi-au păstrat starea de la început” şi care au primit o mărturie atât de plină de forţă dar tăcută despre misiunea morţii şi învierii Domnului nostru Isus, vor avea oare vreodată ocazia să profite de acele lecţii? Vor avea oare vreodată ocazia să se căiască de păcatul lor, să părăsească serviciul lui Satan şi să se întoarcă la loialitate faţă de Dumnezeu?

Dacă mai înainte am crezut că Scripturile nu spun nimic referitor la acest subiect, ne-am dat seama că ne-am înşelat; şi când Dumnezeu vorbeşte, putem conchide în mod raţional că are de spus ceva folositor pentru noi. De aceea, să plecăm urechea ca să aflăm orice ar considera Tatăl potrivit să ne comunice.

Iuda (versetul 6) ne informează că pe acei îngeri care au comis desfrânare şi au umblat după trup străin, “tot aşa”, “în acelaşi fel” ca sodomiţii (versetele 7 şi 8), Dumnezeu îi ţine sub restricţie (ca pedeapsă sau sancţiune) “pentru îsau până laş judecata zilei celei mari”. “Ziua cea Mare” este Ziua Milenară, şi omenirea de asemenea aşteaptă această judecată (krisis — proces de judecată). Mărturia apostolului Petru este în armonie (2 Pet. 2:4); şi Sf. Pavel confirmă că aceşti îngeri decăzuţi şi în prezent fiinţe spirituale întemniţate, la fel ca omenirea, vor avea o judecată sub domnia lui Cristos şi a Bisericii, “Împărăţia lui Dumnezeu” înălţată în putere. Vorbind despre faptul că este nepotrivit ca sfinţii să apeleze la tribunale pământeşti pentru reglementarea dificultăţilor dintre ei, el spune: “Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? … Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri?” 1 Corinteni 6:1-4.

Cuvântul grecesc redat aici “judeca” este krino, având aceeaşi rădăcină cu krisis, redat prin “pedeapsă” în Iuda 7, şi înseamnă a guverna, a proba — a împărţi fiecărui individ binecuvântări sau lovituri, potrivit cu ceea ce merită când este adus la deplina lumină a adevărului şi sub toate binecuvântările domniei lui Cristos. Astfel se vede că parte din lucrarea lui Cristos va fi să stăpânească şi să îndrume atât pe oamenii păcătoşi cât şi pe îngerii păcătoşi —”să judece lumea”, pe oamenii decăzuţi, acum sub restricţia morţii, din care au fost răscumpăraţi, şi de asemenea să judece pe îngerii decăzuţi, spiritele, vii dar sub restricţie până la judecata sau încercarea Marii Zile Milenare, când Biserica sub conducerea Domnului ei va judeca şi cazul lor, dându-le viaţă veşnică şi favoare celor care atunci se vor dovedi vrednici de ea, şi nimicire veşnică celor care sub lumină şi ocazie deplină se vor fi dovedit nevrednici.

În afara acestor referiri la subiect, găsim referiri frecvente la o lucrare pe care o va face Cristos pentru a supune atât puterile cereşti sau spirituale cât şi cele umane, după ce va fi aleasă Biserica şi va începe lucrarea de judecare şi binecuvântare. De exemplu, citim (Efeseni 1:10): “ … pentru administrarea plinătăţii timpurilor, spre a uni îsub stăpânirea şi legea lui Dumnezeuş în Hristos toate lucrurile care sunt în ceruri îspiritualeş şi lucrurile care sunt pe pământ îumaneş”. Apoi: “Căci toată plinătatea şi-a găsit plăcerea să locuiască în El, şi prin El să împace toate lucrurile cu Sine, atât lucrurile de pe pământ cât şi lucrurile din ceruri îîncălcătorii pământeşti şi spiritualiş, făcând pace prin sângele crucii Lui”. Coloseni 1:19, 20.

În Efeseni 3:8-10, ni se arată că Dumnezeu a ascuns lungimea şi lăţimea planului Său de mântuire până în Veacul Evanghelic, când apostolii au fost însărcinaţi să spună oamenilor condiţiile în baza cărora puteau deveni părtaşi cu Cristos în executarea planului iubitor al lui Dumnezeu; şi intenţia este ca, în cele din urmă, toate fiinţele pământene şi cereşti sau spirituale să cunoască, prin intermediul Bisericii, bogăţia nemărginită care se află în marele dar al lui Dumnezeu — Fiul Său — şi diferitele metode şi paşi pe care înţelepciunea Sa i-a marcat pentru toate creaturile Sale. Cităm pasajul din traducerea Diaglott:

“Da, mie, cel mai mic dintre toţi sfinţii, mi-a fost dată această favoare — să vestesc printre neamuri veştile bune — bogăţia nemărginită a Celui Uns: să luminez pe toţi în legătură cu îmetoda deş administrarea îsau funcţionareaş acestei taine îplanş care a fost ascunsă de veacuri de către Dumnezeu care a creat toate; pentru ca acum îde acum înainteş să fie făcută cunoscută domniilor şi autorităţilor din locurile cereşti, prin adunare îprin intermediul Bisericiiş, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după un plan al veacurilor, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru”.

Ar părea, aşadar, că planul generos al lui Dumnezeu şi înţelepciunea Lui felurită cuprind ceva de interes pentru îngeri, şi de un interes special pentru cei limitaţi sau restrânşi şi care aşteaptă o încercare în judecata marii Zile Milenare. Aceştia văd pe sfinţi şi caută să privească în lucrurile descoperite lor de Spirit şi de Cuvânt; dar în nici un alt fel nu pot afla despre viitorul lor sau ce pregătiri au fost făcute pentru ei în bogăţia nemărginită şi în înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, fiindcă, aşa cum s-a afirmat aici, aceasta trebuie să fie “făcută cunoscută” “prin Biserică”.

Aceşti îngeri condamnaţi au învăţat mult începând de la primele cuvinte şi prima predică; nu numai lecţia ascultării şi înălţării Domnului nostru (1 Petru 3:18-20; 1 Timotei 3:16), dar şi a urmaşilor Lui; fiindcă citim că “am ajuns o privelişte pentru lume, pentru îngeri şi pentru oameni” (1 Cor. 4:9). Priveliştea şi învăţătura sunt atât pentru oameni cât şi pentru îngeri, deoarece atât îngerii cât şi oamenii vor fi curând judecaţi de Biserică şi binecuvântaţi de ea, dacă vor fi găsiţi ascultători şi vrednici de viaţă. Când se va da mărturia, la timpul potrivit, toate lucrurile din cer (starea spirituală) şi de pe pământ (cea umană), se vor închina în faţa Unsului lui Iehova şi-L vor mărturisi ca Domnul şi Stăpânitorul lor; şi cei care vor refuza să se supună autorităţii Sale drepte vor fi îndepărtaţi de la viaţă — nimiciţi ca fiind nevrednici de viaţă. Isaia 45:23; Romani 14:11; Fapte 3:23.

Îngerii care au păcătuit în zilele lui Noe au avut de atunci încoace o experienţă amară: fără îndoială moartea ar fi fost de preferat în multe privinţe. Îndepărtaţi de la legătura cu îngerii buni şi având tovărăşie numai unul cu altul şi cu Satan, fără Dumnezeu şi fără speranţă, trebuie să fi avut o experienţă cumplită cu efectele triste ale păcatului, în vreme ce observarea faptului că omenirea moare din cauza păcatului, îi putea face să presupună că moartea va fi în cele din urmă şi plata lor. Că aceasta era temerea spiritelor necurate este dovedit de protestul unuia dintre ei pe care Domnul l-a scos afară: “Ai venit să ne pierzi?” (Marcu 1:24; Luca 4:34; Matei 8:29). Dar aceasta nu dovedeşte că presupunerile lor erau corecte, după cum nu dovedeşte nici că este corectă credinţa milioanelor de creştini pretinşi, că nouă zecimi din omenire vor fi chinuiţi veşnic. Faptul este că Satan, care a învăţat pe oameni să hulească astfel caracterul lui Dumnezeu prin denaturarea planului divin, a fost învăţătorul şi mai-marele acestor spirite respinse; şi în mod evident el a prezentat acestor spirite întemniţate în lumină falsă planul lui Iehova, aşa cum l-a prezentat şi omului. El este tatăl minciunilor.

Nu putem uita nici purtarea plină de respect a îngerilor decăzuţi faţă de Domnul şi faţă de apostolii Săi şi de mesajul pe care l-au dat; într-adevăr cu mult mai respectuoasă decât a celei mai stricte secte evreieşti. În timp ce aceştia din urmă îşi băteau joc de El spunând: “Nu este Acesta Isus, fiul lui Iosif?” (Ioan 6:42), spiritele decăzute au exclamat: “Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 3:11). În timp ce primii ziceau: “Are demon şi este nebun”, cei din urmă ziceau: “Te ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu”. Marcu 1:24.

“Legiunea” care înnebunise pe gadareni s-a închinat în faţa lui Cristos, recunoscându-L ca “Fiul Dumnezeului Celui Prea Înalt”. Marcu 5:6, 7.

În timp ce au respectat pe cei adevăraţi, s-au opus celor falşi, spunând unora care pretindeau că-i scot afară: “Pe Isus Îl cunosc şi pe Pavel îl ştiu; dar voi, cine sunteţi?” Fapte 19:15.

Atât evreii cât şi neamurile, când trimişii lui Dumnezeu au venit la ei cu veştile bune ale mântuirii, i-au bătut şi i-au ucis cu pietre, dar unii dintre aceşti îngeri decăzuţi au părut doritori să răspândească veştile de bucurie. Unul l-a urmat pe apostolul Pavel şi pe Sila, spunând: “Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt şi ei vă vestesc îvouă, oamenilor, şi îngerilorş calea mântuirii”. Fapte 16:17.

Baza speranţei

pentru îngerii decăzuţi

Dar acum se ridică o întrebare importantă. Scripturile ne arată că speranţa oamenilor se centrează în faptul că s-a dat un preţ de răscumpărare pentru păcatul lui Adam; dar care este baza speranţei pentru aceşti îngeri decăzuţi? Pe ce bază li se poate acorda o încercare cu speranţa vieţii veşnice? A murit Domnul Isus pentru ei?

Nu aşa ni se spune. Jertfa de răscumpărare a fost umană, o jertfă pentru om. “Căci negreşit”, spune Pavel, “nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam” etc. (Evrei 2:16). Mai mult, îngerii nu s-au aflat sub condamnarea morţii şi ca atare nu şi-au pierdut viaţa în nici o măsură şi n-au nevoie de răscumpărare din moarte. Din cauză că sentinţa morţii a trecut asupra oamenilor a fost necesară răscumpărarea pentru ca să ne putem recâştiga viaţa. Acei îngeri care nu şi-au păstrat starea de la început n-au fost condamnaţi la moarte, ci să fie restrânşi şi limitaţi până la ziua judecăţii, când Dumnezeu va judeca cu dreptate pe oameni şi pe îngeri prin Omul pe care L-a rânduit (Fapte 17:31). De aceea ei îşi suportă pedeapsa lor, la fel cum omul îşi suportă pedeapsa lui, deşi pedepsele sunt de natură foarte diferită — potrivit “înţelepciunii nespus de felurite a lui Dumnezeu”.

Şi totuşi îngerii decăzuţi au avut un mare interes faţă de jertfa Domnului nostru; fiindcă, deşi ei n-au fost răscumpăraţi, cumpăraţi cu sângele preţios, aşa cum a fost omul, şi nici n-au avut nevoie să fie, nefiind sub condamnarea morţii, totuşi speranţa lor se centra în puterea cu care El a fost răsplătit prin înălţarea la natura divină, drept urmare a ascultării Sale chiar până la moarte. El este acum Domn şi judecător atât al celor vii cât şi al celor morţi — cei morţi şi cei aflaţi pe calea morţii, şi îngerii vii, necondamnaţi niciodată la moarte. Romani 14:9.

Repetăm, dacă privim corect problema, că aceşti îngeri au fost ispitiţi şi seduşi în mare măsură de răul din oameni, care devenise foarte mare (Geneza 6:5), putem vedea cum împăcarea realizată pentru om prin sângele crucii se putea aplica şi putea anula atât vina directă, cât şi cea indirectă, dacă rezulta din neascultarea unui singur om. Aşa că acum suntem asiguraţi prin cuvintele apostolului: I-a plăcut Tatălui ca “prin El să împace toate lucrurile îcare nu sunt în armonieş cu Sine, atât lucrurile de pe pământ îumaneş cât şi lucrurile din ceruri îîngereştiş, făcând pace îispăşire — satisfacţieş prin sângele crucii Lui”. Coloseni 1:20.

Acestea sunt scrise “ca să puteţi înţelege pe deplin împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă”, şi crezând să vă puteţi bucura cu o bucurie de negrăit. “O, adâncul bogăţiei şi înţelepciunii lui Dumnezeu!” Efeseni 3:18; Romani 11:33.

* * * * *