Şi de ce sunt ele acolo

“ÎNGERII CARE NU ŞI-AU PĂSTRAT

STAREA DE LA ÎNCEPUT”

“Fiii lui Dumnezeu au văzut că fiicele oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de soţii pe acelea pe care şi le-au ales … şi ele le-au născut copii; aceştia erau eroii care au fost în vechime, oameni cu renume.” Geneza 6:2, 4.

Scripturile vorbesc despre veacul viitor şi numesc guvernământul spiritual al lui Cristos care va exista atunci “ceruri noi”, iar societatea şi instituţiile umane care vor fi stabilite atunci “un pământ nou”, precum şi despre conducerea spirituală actuală (subordonată lui Satan, “stăpânitorul lumii acesteia”), cu instituţiile pământeşti subordonate acestei conduceri, numindu-le “acest veac rău”, dispensaţia sau epoca de acum.*

Mai mult, suntem informaţi că stăpânirea actuală a răului n-a existat dintotdeauna, ci a fost precedată de o dispensaţie sau o epocă diferită, despre care se spune că este “lumea de atunci”, dinainte de potop, care a avut de asemenea ceruri sau puteri spirituale conducătoare şi un pământ sau o condiţie a oamenilor supusă acelei stăpâniri spirituale.

Cele “trei lumi” menţionate de Petru (2 Petru 3:6, 7, 13) arată aceste trei epoci mari. În fiecare din acestea, planul lui Dumnezeu cu privire la om are un contur distinct şi separat, totuşi fiecare nu este decât o parte a acelui singur plan mare care, atunci când va fi complet, va arăta înţelepciunea, dreptatea, iubirea şi puterea Sa, spre uimirea şi admiraţia tuturor creaturilor Sale.

Deoarece prima “lume” (sau ordine de lucruri) a trecut la potop, rezultă că trebuie să fi fost o ordine diferită de cea actuală, şi prin urmare stăpânitorul lumii rele de acum n-a fost stăpânitorul epocii precedente, oricât de larg şi-a exercitat Satan influenţa atunci.

Câteva Scripturi aruncă lumină asupra procedurilor lui Dumnezeu în timpul acelei prime dispensaţii şi dau o înţelegere mai clară a planului Său în ansamblu. Ideea sugerată de acestea este că “lumea” dintâi (dispensaţia dinainte de potop) a fost sub supravegherea şi administrarea specială a anumitor îngeri sfinţi cărora li s-a permis să facă ce puteau şi ce doreau ca să conducă şi să recupereze specia decăzută care, din cauza păcatului, avea nevoie de o conducere, alta decât a sa proprie.

Faptul că îngerii au fost conducătorii acelei epoci este indicat de toate referirile la acea perioadă; şi în mod raţional se poate trage concluzia din remarca apostolului când pune în contrast dispensaţia actuală cu cea trecută şi cu cea viitoare. El se străduieşte să arate dreptatea şi caracterul durabil al viitoarei conduceri a lumii, spunând: “În adevăr, nu unor îngeri a supus El lumea viitoare”. Nu, ci a pus-o sub controlul Domnului nostru Isus şi a moşternitorilor împreună cu El, şi ca atare nu numai că va fi mai dreaptă decât stăpânirea actuală a lui Satan, ci va avea şi mai mult succes decât stăpânirea anterioară, cea a îngerilor. Evrei 2:2, 5.

În starea lor originară se pare că toţi îngerii au avut capacitatea de a se arăta în forme pământeşti. Astfel Satan i s-a arătat Evei ca şarpe, sau a acţionat printr-un şarpe. Alţi îngeri s-au arătat frecvent ca oameni, îndeplinindu-şi misiunea în acest fel, apărând şi dispărând, după cum cerea lucrarea.

Se pare că atunci au căzut unii dintre îngeri. Există o presupunere generală, deşi noi credem că este nefondată, că asociaţii lui Satan, îngerii decăzuţi, au căzut înainte de crearea omului. Ni se spune că Satan a fost un ucigaş (ucigaş de oameni) de la început (Ioan 8:44). Cu siguranţă nu de la începutul existenţei sale, deoarece fiecare creaţie care iese din mâna lui Dumnezeu este perfectă; nici nu ne putem gândi că se referă la un alt început decât la începutul omului în Eden. Dar, după câte suntem informaţi, atunci el era singur şi nu avea urmaşi sau îngeri.

Ambiţia lui Satan, unul dintre îngerii puternici, de a deveni un stăpânitor, se pare că s-a dezvoltat când a văzut prima pereche umană cu puterile ei de procreare şi marile posibilităţi ale unei stăpâniri întinse prin urmaşii lor. Probabil el s-a gândit că obţinând control asupra acelui om, ar avea stăpânire peste toţi urmaşii lui şi ar avea putere şi influenţă asupra altora — un rival al lui Iehova însuşi; şi în ambiţia lui tot mai mare a spus: “Voi fi ca Cel Prea Înalt”. Isaia 14:14.

Izbutind să contamineze curentul la izvorul lui, Satan a câştigat o mare influenţă asupra speciei; dar puterea sa asupra lor a fost limitată din cauza competiţiei marii mulţimi a îngerilor care, în calitatea lor de păzitori, au învăţat şi au condus omenirea o vreme în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Dar corupţia omului a fost contagioasă şi în cele din urmă unii dintre aceşti conducători îngereşti au căzut victime flagelului păcatului şi şi-au părăsit propria lor locuinţă, sau stare ca fiinţe spirituale, nu şi-au păstrat starea de la început sau originară. Au folosit greşit puterile pe care le-au avut, acelea de a-şi lua formă umană, şi au dobândit o minte dezaprobată şi imorală copiind pe omul degenerat, începând o rasă nouă de oameni în lume, după cum afirmă textul nostru. Geneza 6:2-4.

îAceastă scriptură este aplicată de către unii la două clase de oameni. Ei presupun că o clasă, mai dreaptă decât cealaltă, sunt numiţi aici “fiii lui Dumnezeu”. Dar astfel de interpretare nu ţine, deoarece nu este păcat ca un om să ia în căsătorie pe fiica altui om. În Scripturi căsătoria printre oameni nu este niciodată condamnată ca fiind păcătoasă. Dimpotrivă, a fost rânduită de Dumnezeu şi a avut întotdeauna aprobarea Lui (Geneza 2:24; Evrei 13:4). Domnul nostru Şi-a dovedit aprobarea prin prezenţa Sa la nunta din Cana (Ioan 2:1-11). Nici înmulţirea speciei umane, în condiţii potrivite, nu este condamnată ca fiind păcătoasă. Dumnezeu a poruncit ca Pământul să fie umplut cu o specie de fiinţe provenite dintr-o pereche şi pentru ca ulterior răscumpărarea speciei să poată fi asigurată prin ascultarea şi jertfa unuia — Cristos (Geneza 1:28; Romani 5:19). Totuşi, sunt unii dintre cei cărora Domnul le-a acordat o cunoştinţă din adevărul Său care hotărăsc dinainte să nu se căsătorească, după cum ei îşi neagă multe alte drepturi şi privilegii pe care le au “pentru Împărăţia cerurilor” (Matei 19:12), dacă ei consideră că prin aceasta pot aduce Domnului o slujire mai eficientă.

Mai mult, dacă aceasta ar fi doar o unire a două clase din aceeaşi specie, de ce urmaşii lor ar fi numiţi în mod special “oameni cu renume”? Dacă astăzi se căsătoresc cei drepţi cu cei răi, sunt prin aceasta copiii lor uriaşi sau mai puternici sau mai renumiţi? Desigur că nu!ş

După o degenerare de câteva sute de ani, omenirea a pierdut mult din vigoarea şi perfecţiunea originară a minţii şi a trupului; dar cu îngerii lucrurile au stat altfel: puterile lor au rămas perfecte şi neştirbite. Prin urmare, este clar că copiii lor au avut parte de vitalitatea taţilor şi s-au asemănat mai mult cu primul om decât cei din jurul lor, printre care ei erau uriaşi, atât în puterea mentală cât şi în cea fizică.

Pe acei îngeri care nu şi-au păstrat starea iniţială ci au căutat nivelul oamenilor păcătoşi, părăsindu-şi propria lor locuinţă sau stare spirituală, Dumnezeu i­-a pus în lanţuri veşnice. Aceasta înseamnă că Dumnezeu le-a restrâns sau le-a limitat puterile, luându-le puterea sau privilegiul de a se arăta în formă pământească, umană sau altfel. Aşadar, deşi ştim că s-au arătat astfel înainte de potop, nu este menţionat nici un caz în care ei au putut să se elibereze de atunci încoace din această restricţie sau lanţ. Dimpotrivă, îngerii care nu şi-au părăsit starea de la început nu sunt astfel legaţi şi s-au arătat frecvent ca oameni, ca o flacără de foc, ca un stâlp de nor etc., aşa cum este consemnat atât în Scripturile Vechiului cât şi ale Noului Testament.

Devenind depravaţi în gusturile lor şi fiind lăsaţi în voia minţii lor dezaprobate, şi fiind opriţi de la orice tovărăşie cu Dumnezeu şi cu lucrările şi planul Său, aceşti îngeri decăzuţi nu mai au nici o plăcere în lucrurile de pe planul spiritual, ci râvnesc la asociere cu omenirea depravată şi la participare cu oamenii în păcat. Cât de înţeleaptă şi bună a fost atotputernica mână care le-a restrâns puterea şi influenţa asupra oamenilor, prin aceea că i-a oprit de la legături personale! Acum ei pot de fapt intra şi pot acţiona prin oricine le doreşte tovărăşia ca medii spiritiste, dar nu pot face mai mult. Până acolo poţi merge, le spune Atotputernicul, dar nu mai departe. Aceasta este explicaţia în legătură cu spiritismul.

Domnul nostru şi ucenicii Săi au întâlnit în misiunea lor pe unii din această clasă posedată de diavoli. Din unul dintre aceştia El a scos o legiune de diavoli  (Marcu 5:1-15). Doritori să fie asociaţi în vreun fel cu omul, dar neputându-şi lua formă umană din cauza restricţiei, când au găsit un om dispus să aibă astfel de tovărăşie, o legiune s-a înghesuit în el, făcându-l astfel maniac. Chiar şi atunci când şi-au dat seama că Domnul avea să-l elibereze pe om din posesia lor, în disperare ei au cerut ca favoare să li se permită să locuiască şi să folosească corpurile unei turme de porci aflate în apropiere. Dar porcii au înnebunit şi s-au aruncat turbaţi în mare.

Iuda (6, 7) dă dovezi concludente asupra acestui subiect şi arată în mod clar natura păcatului pentru care îngerii căzuţi au fost condamnaţi şi restrânşi, când, după ce menţionează despre îngerii care au păcătuit, spune: “Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi celelalte cetăţi din jurul lor, care se dăduseră ca şi ele cu totul desfrânării şi umblau după trup străin”. Că Dumnezeu interzice orice amestec sau combinare a naturilor şi vrea ca fiecare să-şi păstreze starea originară sau primară este arătat clar de acest pasaj şi de Leviticul 18:23; 20:15, 16. Iar faptul că rasa noastră aşa cum este astăzi, venind prin Noe, este tulpină pur adamică şi nu conţine nici un amestec, este arătat de expresia: “Iată care sunt urmaşii lui Noe. Noe era un om drept şi integru printre cei din timpul lui” — adică, nu era contaminat în felul descris mai sus. Geneza 6:9.

Privind înapoi deci, vedem prima epocă sub controlul îngerilor, incapacitatea lor de a ridica omul din starea sa decăzută şi influenţa corupătoare pe care degradarea umană continuă o avea asupra unora dintre îngeri. Aceştia au fost cu totul incapabili să îndeplinească marea lucrare de ridicare a omului. Fără îndoială ei erau doritori s-o facă, fiindcă au cântat şi au strigat de bucurie la crearea lui. Dumnezeu i-a lăsat să încerce, şi aceasta a fost parte din educarea, încercarea şi disciplinarea lor, dar au eşuat. Unii au intrat în rândurile răului, în timp ce restul n-au avut putere să pună capăt cursului groaznic al păcatului. Mai târziu îi găsim pe îngerii cei buni încă tot interesaţi, doritori să privească în planul pe care de atunci Dumnezeu îl duce la împlinire prin Cristos, şi fiind gata întotdeauna să facă ce le cere El în servciul nostru (1 Petru 1:12). Astfel li s-a dovedit atât îngerilor cât şi oamenilor incapacitatea puterii îngereşti de a mântui pe oameni.

La începutul “acestui veac rău”, în pofida străduinţei lui Noe de a sluji lui Dumnezeu şi de a-şi învăţa urmaşii să-i urmeze exemplul, precum şi a manifestării judecăţii lui Dumnezeu la potop, tendinţa a fost mereu în jos şi curând răutatea Sodomei i-a adus acesteia nimicirea. Omenirea era aplecată spre o cale rea şi Dumnezeu i-a permis s-o urmeze. Apoi slujirea îngerilor pentru copiii lui Dumnezeu a fost retrasă, cu excepţia a puţini dintre ei; şi acum, în loc să ne trimită mesageri cereşti ca să ne spună voia Sa, ne-a dat Cuvântul Său “pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”. 2 Timotei 3:16, 17.

De la căderea omului, planul lui Dumnezeu s-a desfăşurat treptat şi în linişte, şi la timpul potrivit va aduce roadă îmbelşugată spre viaţă veşnică; şi în cele din urmă va dovedi tuturor creaturilor Sale că planul lui Dumnezeu este singurul care poate să îndeplinească marea lucrare. El alege şi probează mai întâi “turma mică”, Preoţimea Împărătească, şi apoi se extinde ca să ridice şi să restabilească pe toţi ceilalţi doritori să accepte viaţa veşnică în baza condiţiilor lui Dumnezeu.

“Adevărul vă va face liberi.”