Aici este înfăţişat adevăratul caracter al clasei caprelor. Fricoşii şi necredincioşii (care nu se vor încrede în Dumnezeu), urâcioşii, ucigaşii (cei care urăsc pe fraţi), desfrânaţii, vrăjitorii, idolatrii (cei care-şi însuşesc şi folosesc greşit favorurile divine, dându-şi lor sau altor creaturi sau lucruri serviciul şi onoarea care aparţin lui Dumnezeu) şi toţi “mincinoşii" -- “tot cel ce iubeşte şi face minciună" (într-un cuvânt, toţi care nu iubesc adevărul şi nu-l caută, şi nu-l apără şi nu-l susţin cu orice preţ) “partea le va fi în lacul ce arde cu foc şi cu pucioasă (gheena, simbol al nimicirii complete), acesta este moartea cea de a doua". O astfel de tovărăşie ar fi dezgustătoare pentru orice fiinţă cinstită, integră. Aceştia sunt greu de tolerat chiar şi acum, când îi putem compătimi, ştiind că astfel de dispoziţii sunt în mare măsură rezultatul slăbiciunii moştenite a cărnii. Suntem mişcaţi să avem o măsură de compătimire prin aceea că ne amintim cum în propriul nostru caz, adesea, vrând să facem binele, răul ne stă înainte. Dar la sfârşitul judecăţii Milenare, când Domnul, Judecătorul cel drept, va fi dat toate avantajele şi ocaziile de cunoştinţă şi capacitate, această clasă va fi o urâciune şi o scârbă pentru toţi cei care vor fi în armonie cu Regele Slavei. Iar cei drepţi vor fi bucuroşi când, încercarea fiind sfârşită, darul vieţii va fi luat de la cei care se vor fi dovedit nevrednici şi când cei care strică pământul, cu toată lucrarea şi influenţa lor, vor fi nimiciţi.

Diavolul, fiara şi profetul cel mincinos, chinuiţi

Apocalipsa 20:9 vorbeşte despre nimicirea acelor indivizi care se vor uni cu Satan în ultima răzvrătire; iar versetul 15 vorbeşte depre aceeaşi nimicire, dar cu alte cuvinte, folosind simbolul “lacul cel de foc". Ei sunt mistuiţi sau consumaţi în foc. Acesta fiind cazul, chinul din versetul 10 nu se poate referi la aceste fiinţe umane care sunt mistuite, nimicite. Prin urmare, întrebarea se reduce la aceasta: Vor fi Satan, profetul mincinos şi fiara chinuiţi veşnic, şi învaţă acest verset astfel?

Noi răspundem prin cuvintele lui Dumnezeu: “Iehova … pe toţi nelegiuiţii îi nimiceşte". În privinţa lui Satan, cel mai mare vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al omului, Dumnezeu ne informează în mod deosebit că el va fi nimicit, şi nu păstrat în nici un sens sau stare. Evrei 2:14

Sistemele fiară şi profet mincinos, care în decursul Veacului Evanghelic au înşelat şi au dus în rătăcire, vor fi aruncate într-o strâmtorare mare şi mistuitoare la sfârşitul Veacului Evanghelic. Chinul acestor sisteme va fi aionion, adică durabil. El va continua atâta timp cât vor dura ele, până când vor fi nimicite cu totul. La fel va fi mistuit şi sistemul erorii, care se va manifesta deodată la sfârşitul Veacului Milenar şi va duce “caprele" la nimicire (Apocalipsa 20:7-10). Acel sistem înşelător (nespecificat astfel, ci doar este numit Satan, după instigatorul lui), va fi aruncat în acelaşi fel de strâmtorare şi nimicire la sfârşitul Veacului Milenar, în care sunt aruncate şi sistemele fiară şi profet mincinos acum, la sfârşitul Veacului Evanghelic.

Apocalipsa 19:3, vorbind despre unul dintre aceste sisteme, spune: “… fumul ei se suia în secolii secolilor". Aceasta vrea să spună că amintirea (“fumul") nimicirii acestor sisteme de înşelare şi eroare va fi durabilă, lecţia nu va fi uitată niciodată -- după cum fumul, care continuă să se ridice după un foc nimicitor este mărturie că focul şi-a făcut lucrarea. Vezi şi Isaia 34:8-10.

Asupra Apocalipsei 14:9-11 remarcăm în treacăt că toţi vor fi de acord imediat că, dacă în versetul 9 se referă la o închinare literală fiarei şi icoanei ei, atunci puţini oameni din ţările civilizate, sau poate nici unul n-ar fi pasibil de pedeapsa arătată în versetul 11; şi dacă fiara, icoana ei, închinarea, vinul şi paharul sunt simboluri, atunci şi chinurile, fumul, focul şi pucioasa sunt simboluri.

Aruncarea morţii şi a locuinţei morţilor în nimicire completă, în moartea a doua, în timpul Veacului Milenar, face parte din nimicirea completă care va cuprinde orice lucru nepotrivit, dăunător şi nefolositor (Isaia 11:9; Psalmul 101:5-8). Moartea a doua, sentinţa acelei încercări individuale, va fi finală: ea nu va fi nimicită niciodată. Şi toţi cei care iubesc dreptatea să spună, amin; căci a nimici moartea a doua, a înlătura sentinţa acelei încercări drepte şi nepărtinitoare, ar însemna a dezlega iarăşi nu numai pe Satan, ci pe toţi aceia care iubesc şi practică răul şi înşelarea, şi care dezonorează cu instituţiile lor rele pe Domnul -- ar însemna a se opune, a insulta şi a se strădui să-i răstoarne pe aceia care-L iubesc, doresc să-I servească Lui şi se bucură de favoarea Lui. Ne bucurăm că nu există nici un pericol în aceasta, dar că dreptatea divină se uneşte cu înţelepciunea, iubirea şi puterea divină, ca să introducă dreptatea veşnică pe o bază trainică.

Cei reîntorşi în “iad"

“În mormânt (iad în limba engeză -- n. e.) se vor reîntoarce nelegiuiţii, toate popoarele ce uită pe Dumnezeu." -- Psalmul 9:17

Găsim că această declaraţie a Domnului menţionată de psalmist este fără nici o rezervă şi trebuie să o acceptăm ca pe un fapt sigur. Dacă pretenţiile “ortodoxiei" cu privire la iad ar fi adevărate, acesta ar fi într-adevăr un mesaj înfricoşător.

Dar haideţi să înlocuim adevărata semnificaţie a cuvântului şeol, şi textul nostru se va citi: “În starea morţii se vor reîntoarce nelegiuiţii, toate popoarele ce uită pe Dumnezeu". Noi credem aceasta; dar apoi, cine sunt cei nelegiuiţi? Într-un sens toţi oamenii sunt nelegiuiţi, prin aceea că toţi sunt călcători ai legii lui Dumnezeu, dar în sensul cel mai deplin, cei nelegiuiţi sunt cei care, cu deplină cunoştinţă a răutăţii excesive a păcatului şi a remediului pregătit pentru recuperarea lor de sub efectele lui nocive, persistă intenţionat în păcat.

Până acum numai puţini -- credincioşii consacraţi -- au ajuns la o cunoştinţă adevărată a lui Dumnezeu. Lumea nu-L cunoaşte şi popoarele nu-L pot uita pe Dumnezeu până când mai întâi sunt aduse la cunoştinţa de El. Consacraţii au fost luminaţi, conduşi de Spirit prin credinţă ca să înţeleagă lucrurile adânci şi ascunse ale lui Dumnezeu, care descoperă slava caracterului lui Dumnezeu, dar care, deşi exprimate în Cuvâtul Său, lumii îi apar ca o nebunie.

După cum am văzut până acum, aceasta nu va fi aşa în veacul viitor, căci atunci “plin va fi pământul de ştiinţa lui Iehova, precum apele acoperă fundul mării" (Isaia 11:9). Multe lucruri, pe care le acceptăm acum prin credinţă, atunci vor fi demonstrate lumii. Când Cel care a răscumpărat pe om din puterea mormântului (Osea 13:14) va începe să-Şi ia înapoi bunurile cumpărate din închisoarea morţii (Isaia 61:1), când cei care dorm vor fi deşteptaţi de razele minunate ale Soarelui Dreptăţii, ei vor înţelege repede adevărul care până atunci li se părea o poveste inutilă, că “(Isus), prin harul lui Dumnezeu să guste moartea pentru toţi".

Am mai văzut apoi, că urcarea treptată pe Calea regală a sfinţeniei, în acel veac, va fi posibilă şi comparativ uşoară pentru toţi, deoarece toate pietrele (pietre de poticnire, erori etc.) vor fi fost înlăturate, şi vor fi făcute cărări drepte pentru picioarele lor. La acel veac se aplică textul acesta. Cei care vor nesocoti împrejurările favorabile din acel veac şi nu se vor supune dreptului Judecător sau Conducător -- Cristos -- vor fi cu adevărat răi. Şi fiecare supus loial al Împărăţiei lui Dumnezeu va aproba judecata dreaptă care va trimite iarăşi pe aceştia în şeol -- starea morţii. Unii ca aceştia vor fi nevrednici de viaţă; şi dacă li s-ar permite să trăiască, viaţa lor ar fi un blestem pentru ei înşisi şi pentru restul omenirii, şi o pată pe lucrarea lui Dumnezeu.

Aceasta va fi moartea a doua, de la care nu va mai fi nici o înviere. După ce au fost răscumpăraţi din mormânt (şeol) prin sacrificiul lui Cristos, dacă mor iarăşi din cauza păcatului lor propriu, atunci “nu mai rămâne sacrificiu pentru păcate" (Evrei 10:26). “Christos … nu mai moare; moartea nu mai are putere asupra Lui" (Romani 6:9, 10). De moartea a doua toţi ar trebui să se teamă şi să se ferească, pentru că ea va fi sfârşitul existenţei pentru toţi cei socotiţi nevrednici de viaţă. Dar în această moarte nu poate fi nici o suferinţă. Ea este stingerea vieţii, ca şi moartea adamică.

Din cauză că prin păcat omenirea a ajuns să fie supusă morţii (şeolului, hadesului), de aceea a venit Isus Cristos să ne elibereze şi să ne mântuiască din moarte (1 Ioan 3:8; Evrei 2:14). Moartea este încetarea existenţei, absenţa vieţii. Nu este nici o deosebire între starea morţii adamice şi a celei de-a doua, dar există speranţă de eliberare din prima, pe când din a doua nu va fi nici o eliberare, nici o întoarcere la viaţă. Prima sentinţă a morţii a trecut asupra tuturor din cauza păcatului lui Adam, pe când a doua moarte poate veni numai prin păcatul individual, voit.

Că aplicarea acestui text este pentru veacul viitor este un lucru evident, deoarece în prezent atât sfinţii cât şi păcătoşii merg în şeol sau hades. Acest verset indică faptul că la timpul când se va aplica, numai cei răi vor merge acolo. Iar popoarele care L-au uitat pe Dumnezeu trebuie să fie neamuri care L-au cunoscut, altfel nu L-ar fi putut uita; şi niciodată până acum popoarele n-au fost aduse la acea cunoştinţă, şi nici nu vor fi până în viitor, când cunoştinţa de Domnul va umple întreg pământul şi nimeni nu va trebui să zică aproapelui său, cunoaşte pe Domnul, pentru că toţi Îl vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare (Isaia 11:9; Ieremia 31:34).

Cuvântul ebraic goi, tradus în acest text “popoare", este folosit în altă parte de către acelaşi scriitor şi redat prin “păgâni", “neevrei" şi “popor". Ideea pare să fie aceea că se referă la toţi cei care nu devin poporul de legământ al lui Dumnezeu, chiar dacă nu sunt în mod făţiş răi. Neamurile (păgânii, toţi care sub acea cunoştinţă deplină nu devin israeliţi adevăraţi), care uită sau neglijează favorurile lui Dumnezeu avute, şi datoriile şi obligaţiile lor faţă de El, vor avea soarta celor “răi" cu voia şi vor fi aruncaţi în moartea a doua.

Ca o dovadă în plus la aceasta, aflăm că cuvântul ebraic shub, care în textul nostru este tradus “se reîntorc", înseamnă se întorc înapoi, ca la un loc unde au mai fost. Cei la care se referă acest text, fie sunt în şeol, fie sunt pasibili să intre acolo, dar fiind răscumpăraţi prin sângele scump al lui Cristos, vor fi scoşi din şeol. Dacă atunci vor fi răi, ei împreună cu toţi cei care uită pe Dumnezeu, vor fi întorşi înapoi în şeol.

Au crezut evreii în chinul veşnic?

Observând că noi învăţăm că doctrina chinului veşnic a fost altoită în doctrinele Bisericii Creştine în timpul apostaziei, a marii căderi de la credinţă care a culminat în papalitate, unii au întrebat dacă nu cumva, potrivit scrierilor lui Josephus, această doctrină a fost ferm susţinută de evrei; şi dacă este aşa, nu este evident că creştinii timpurii, fiind convertiţi în mare parte de la iudaism, au adus această doctrină cu ei, chiar de la începutul creştinismului?

Răspunsul nostru este, nu; doctrina chinului veşnic a ieşit în mod firesc din doctrina nemuririi omului, care, ca problemă filosofică a fost propagată la început într-o formă complet diferită de forma prezentă,de către Şcoala Platonică a filosofiei greceşti. Aceştia au susţinut în primul rând că fiecare om are în sine o părticică de zeitate, şi că aceasta l-ar împiedica să moară vreodată. Această temelie fiind pusă, a fost uşor să se descrie un loc atât pentru făcătorii de rău cât şi pentru făcătorii de bine. Dar, spre lauda acestor filosofi păgâni, să se noteze că ei n-au reuşit să dezvolte, sau nici chiar să arate acea adâncime a degradării de la bunăvoinţă, raţiune şi milă, necesară pentru a zugrăvi prin cuvânt, condei sau pensulă, astfel de detalii ale ororilor şi suferinţelor cum au fost încorporate curând în doctrina lor, şi din această doctrină să dezvolte o credinţă declarată ca “necesară pentru mântuire" în pretinsa biserică a lui Cristos.

Pentru a înţelege cazul, este necesar să ne amintim că atunci când a fost întemeiată Biserica Creştină, Grecia era în fruntea cunoştinţei şi civilizaţiei. Alexandru cel Mare cu-cerise lumea şi răspândise respectul faţă de Grecia pretutindeni; şi cu toate că din punct de vedere militar Roma i-a luat locul, nu aşa a fost cazul în literatură. Timp de secole, filosofii şi filosofia greacă au condus lumea intelectuală, şi au impregnat şi influenţat totul. Devenise obişnuit ca filosofii şi învăţătorii altor teorii să pretindă că sistemele şi teoriile lor erau aproape la fel cu ale grecilor, şi să se străduiască să îndepărteze deosebirile dintre vechile lor teorii şi părerile populare greceşti. Iar unii căutau să tragă foloase, pretinzând că sistemul lor cuprindea toate punctele bune ale lui Platon împreună cu altele pe care Platon nu le-a văzut.

Din această clasă făceau parte învăţătorii Bisericii Creştine din secolul al doilea, al treilea şi al patrulea. Recunoscând corectitudinea larg acceptată a filosofilor, ei au pretins că aceleaşi aspecte bune ale filosofiei se găseau şi în învăţăturile lui Cristos, şi că El a fost unul din cei mai mari filosofi etc. Astfel a avut loc un amestec de platonism şi creştinism. Aceasta a devenit cu atât mai pronunţat cu cât regii şi împăraţii au început să examineze învăţăturile religioase şi să le favorizeze pe acelea care păreau cel mai mult a inspira teamă poporului şi a-l face mai supus. În timp ce învăţătorii păgâni se aplecau în faţa acestei examinări minuţioase imperiale şi învăţau o pedeapsă veşnică pentru cei care încălcau legile împăraţilor (care conduceau prin numire divină), nu putem presupune altfel decât că persoanele cu un caracter ambiţios din biserica de atunci, care căutau să înlocuiască păgânismul şi să devină puterea religioasă dominantă, vor scoate în evidenţă acele doctrine care în ochii împăraţilor păreau să aibă aceeaşi putere asupra spaimei şi prejudecăţilor poporului. Şi ce putea servi mai mult acestui scop decât doctrina chinului fără sfârşit pentru cei îndărătnici?

Aceleaşi motive, evident, l-au determinat şi pe Josephus când a scris referitor la credinţa evreilor. Lucrările lui ar trebui citite ca apologii ale iudaismului şi ca eforturi de a înălţa acea naţiune în ochii Romei şi ai lumii. Să nu uităm că evreii aveau faima de a fi un popor foarte răzvrătit, foarte ostil ideii de a fi condus chiar şi de către Cezari. Ei sperau, în armonie cu făgăduinţele lui Dumnezeu, să devină naţiunea principală. Între ei au avut loc multe izbucniri de răzvrătire, şi religia lor specială, deosebită de toate celelalte, a fost în parte învinuită că favoriza prea mult spiritul de libertate.

Josephus avea un scop în scrierea celor două opere principale ale sale: “Antichităţile iudaice" şi “Războaiele evreilor". El le-a scris în limba greacă în timp ce trăia la Roma, unde a fost prietenul şi oaspetele împăraţilor romani, Vespasian, Titus şi Domiţian, şi unde era în legătură continuă cu filosofii greci. Aceste cărţi au fost scrise cu scopul de a scoate în evidenţă poporul evreu, curajul, legile, etica lor etc., spre a fi cel mai bine avantajat în faţa filosofilor greci şi a demnitarilor romani. Acest scop este mărturisit printre rânduri în prefaţa sa la “Antichităţi iudaice", unde spune:

“Am întreprins această lucrare gândind că ea le va apărea tuturor grecilor ca vrednică de a fi studiată … Cei care citesc cărţile mele se miră poate că discursul meu despre legi şi fapte istorice conţine multă filosofie. … Totuşi, cei care au un spirit de a cunoaşte motivele tuturor lucrurilor pot găsi aici o teorie filosofică foarte curioasă".

Într-un cuvânt, ca om ager care devenise el însuşi impregnat de spiritul filosofilor greci care predomina atunci, Josephus a scos din Lege şi din Profeţi, din tradiţiile bătrânilor şi din teoriile diferitelor secte ale evreilor, tot ce a putut găsi că era înclinat chiar şi în cea mai mică măsură să arate următoarele:

Mai întâi, că religia evreiască nu era mult în urma filosofiei populare greceşti; dar că din Legea lui Moise fuseseră scoase teorii întrucâtva asemănătoare şi susţinute de unii evrei, cu mult înainte ca filosofii greci să le pună în discuţie.

În al doilea rând, că nu ideile religioase i-au făcut pe evrei ca popor greu de stăpânit, sau popor “răzvrătit", aşa cum toţi iubitorii de libertate erau consideraţi de Cezari. Prin urmare, el încearcă să dovedească, într-un timp când se considera că virtutea constă în principal în supunere, că legea lui Moise “învaţă mai întâi că Dumnezeu este Tatăl şi Domnul tuturor lucrurilor, şi că El dăruieşte viaţă fericită celor ce-L urmează, dar care scufundă în suferinţă inevitabilă pe cei care nu umblă în căile virtuţii". Şi este evident că în sprijinul acestei idei şi pentru astfel de scopuri, Josephus, după ce spune, “printre iudei există trei secte filosofice: prima, fariseii, a doua, saducheii, a treia, esenienii", continuă şi relatează cele trei teorii ale lor, detaliind în mod special orice trăsătură care semăna cu filosofia greacă. Şi fiindcă doctrinele ultimei secte, şi cea mai mică, esenienii, se asemăna cel mai mult cu doctrinele stoicilor şi cu teoriile greceşti mai importante, Josephus dedică aproape de zece ori mai mult spaţiu vederilor lor, decât celor ale saducheilor şi fariseilor luate la un loc. Şi totuşi, esenienii erau o sectă atât de neînsemnată, încât Noul Testament nici nu-i menţionează, şi chiar Josephus admite că erau puţini la număr. Prin urmare, oricare ar fi fost vederile lor, asupra oricărui subiect, nu se poate pretinde că au aprobarea evreilor, când majoritatea evreilor aveau opinii contrare. Însuşi faptul că Domnul şi apostolii nu s-au referit la ei, este bună dovadă că filosofia esenienilor nu reprezenta în nici un caz ideile evreilor. Această sectă mică a crescut probabil mai târziu şi a absorbit din filosofia greacă ideile în privinţa nemuririi şi a chinului veşnic pentru cei nevirtuoşi. Vom mai aminti că Josephus nu s-a născut decât la trei ani după răstignirea Domnului nostru, şi că el şi-a publicat “Războaiele" în anul 75 d. Cr., iar “Antichităţile" în 93 d. Cr. -- într-un timp când el şi alţi evrei, ca şi tot restul lumii, sorbeau cu nerăbdare filosofia greacă şi ştiinţa pe nedrept numită astfel, împotriva căreia Pavel avertizează Biserica. Coloseni 2:8; 1 Timotei 6:20

Josephus a acordat atenţie deosebită esenienilor pentru că faptul acesta se potrivea scopului său. El admite că saducheii, al doilea grup ca mărime din poporul evreu, nu credeau în nemurirea omului. Iar despre vederile fariseilor el face o declaraţie oarbă, calculată să inducă în eroare, după cum urmează: “Şi ei cred că sufletele au în ele o vigoare nemuritoare (aceasta ar putea fi înţeleasă că fariseii nu credeau ca saducheii, că moartea pune capăt oricărei existenţe, ci credeau într-o vigoare sau viaţă dincolo de mormânt -- printr-o înviere a morţilor), şi că sub pământ vor fi răsplăţi şi pedepse, după cum au trăit în viaţa prezentă, virtuos sau vicios; şi că cei din urmă vor fi reţinuţi într-o închisoare veşnică (moarte -- nu tortură), dar primii (cei virtuoşi) vor avea putere să reînvie şi să trăiască din nou". Nu este oare clar că Josephus a ajustat şi a întins vederile fariseilor cât i-a permis conştiinţa sa elastică, pentru a arăta armonia lor cu filosofiile greceşti? Pavel, care fusese fariseu, îl contrazice pe Josephus. În timp ce Josephus spune că ei credeau că “numai cei virtuoşi vor învia şi vor trăi din nou" (nu implică aceasta o înviere, şi implică de asemenea că ceilalţi nu vor trăi iarăşi, ci vor rămâne morţi, în marea închisoare -- în mormânt?), Pavel, dimpotrivă, spune: “Având această speranţă în Dumnezeu, care şi înşişi aceştia au, că va să fie învierea morţilor şi a drepţilor şi a nedrepţilor" Fapte. Ap. 24:15.

Nu avem nici o ezitare în privinţa acceptării mărturiei inspirate a apostolului Pavel, nu numai în privinţa a ceea ce credeau evreii, ci şi în privinţa a ceea ce credea el şi Biserica primară; şi repetăm, că teoria chinuirii veşnice a celor răi, bazată pe teoria că sufletul omului nu poate muri, este contrară atât cu învăţăturile Vechiului cât şi ale Noului Testament, şi ea a fost introdusă printre evrei şi printre creştini de către filosofii greci. Mulţumim lui Dumnezeu pentru filosofia mai curată a Scripturilor, care învaţă că plata păcatului este moartea sufletului (a fiinţei) (Ezechiel 18:4, 20); că toate sufletele condamnate prin păcatul lui Adam au fost răscumpărate de sufletul lui Cristos (Isaia 53:10) şi că numai pentru păcatul individual, voit, va muri cineva în moartea a doua -- o pedeapsă veşnică, dar nu un chin veşnic.

Alegeţi viaţa ca să trăiţi

“Eu astăzi îţi pun înaintea ta viaţa şi binele, moartea şi răul." “Eu v-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege dară viaţă ca să trăieşti, tu şi seminţia ta." Deuteronom 30:15, 19.

Trecem acum să analizăm alte declaraţii scripturale în armonie cu cele arătate anterior.

Cuvintele citate aici sunt ale lui Moise către Israel. Pentru a le aprecia trebuie să ne amintim că Israel ca popor, şi toate legămintele, jertfele lor etc., au avut o semnificaţie tipică.

Dumnezeu a ştiut că ei nu puteau obţine viaţă prin ţinerea legii, oricât de mult ar fi ales-o ei, pentru că ei erau slabi, decăzuţi, ca toţi ceilalţi din neamul omenesc, din cauza “aguridei" păcatului pe care o mâncase Adam (Ieremia 31:29). Astfel, după cum declară Pavel, legea dată lui Israel nu putea să le dea viaţă din cauza slăbiciunilor şi degradării naturii lor decăzute. Romani 8:3; Evrei 7:19; 10:1-10

Cu toate acestea, Dumnezeu a prevăzut un beneficiu pentru ei, chiar din încercarea nereuşită de a trăi o viaţă desăvârşită; şi anume, că aceasta îi va dezvolta şi le va arăta necesitatea unei jertfe mai bune (răscumpărarea pe care a dat-o Domnul nostru) şi a unui eliberator mai mare decât Moise. Şi pe lângă aceasta, încercarea lor a furnizat un model, sau o umbră a încercării individuale, asigurată pentru toată omenirea (al cărei tip a fost Israelul) şi garantată prin jertfele pentru păcat mai bune, prefigurate acolo, care să fie îndeplinite de marele Profet, pentru care Moise a fost numai un tip.

Văzând astfel că încercarea pentru viaţă sau moarte pusă înaintea lui Israel nu era decât un tip al încercării individuale a lumii întregi şi a rezultatelor acesteia, viaţa sau moartea (viaţa veşnică sau moartea a doua), ar putea ajuta pe unii să vadă că marea Zi de încercare de o mie de ani, al cărei Judecător a fost numit Domnul nostru Isus Cristos, are cele două rezultate: viaţa şi moartea. Atunci toţi vor fi chemaţi să se hotărască, în acele împrejurări foarte favorabile, pentru dreptate şi viaţă, sau pentru păcat şi moarte, şi va trebui să se facă o alegere. Şi, cu toate că vor fi răsplăţi şi “lovituri" potrivit faptelor din viaţa actuală, precum şi potrivit comportării lor în acea încercare (Ioan 3:19; Matei 10:42; 11:20-24), verdictul de la urmă va fi în armonie cu alegerea exprimată prin comportarea fiecăruia în decursul acelui veac de încercare.

A doua încercare, sentinţa şi rezultatul ei, sunt arătate şi în cuvintele lui Moise citate de Petru (Fapte. Ap. 3:22,23): “Profet va ridica vouă Domnul Dumnezeul vostru dintre fraţii voştri ca pe mine; pe El să-L ascultaţi în toate oricâte vă va zice. Şi va fi că tot sufletul (orice fiinţă) care nu va asculta (nu se va supune) de acel profet (şi astfel să aleagă viaţa) se va stârpi din popor". Prin aceste cuvinte puţine ni se atrage atenţia asupra marii încercări a lumii, încă viitoare. Ni-L arată pe marele Profet sau Învăţător ridicat de Dumnezeu pentru a face o nouă judecată sau încercare rasei condamnate, pe care El a răscumpărat-o din condamnarea venită asupra ei prin părintele ei, Adam. Ne arată, de asemenea, că condiţia de viaţă veşnică va fi supunerea dreaptă şi că la sfârşitul acelei încercări, unii vor fi judecaţi vrednici de această viaţă, iar alţii vrednici de nimicire -- moartea a doua.

Domnul nostru Isus, răscumpărându-i pe toţi prin jertfa Sa desăvârşită şi preţioasă, este Capul acestui mare Profet; iar pe membrii corpului Său, care, împreună cu Isus Cristos, vor fi agenţi în judecarea lumii, Dumnezeu îi alege în decursul Veacului Evanghelic. Toţi împreună vor forma pe marele Profet sau Învăţător promis. “Au nu ştiţi că sfinţii vor să judece lumea?" -- 1 Corinteni 6:2.

Prima încercare a fost numai a omenirii, şi prin urmare pedeapsa sau blestemul ei, prima moarte, a fost numai asupra omului. Dar a doua încercare va fi mult mai cuprinzătoare. Va fi o încercare nu numai a omenirii decăzute şi imperfecte, ci va include orice alt lucru şi principiu şi fiinţă care nu este în armonie cu Iehova. “Căci toată fapta o va aduce Dumnezeu înaintea judecăţii cu toate cele ascunse, fie bune sau rele." Eclesiastul 12:14

“Judecata viitoare" va cuprinde judecarea spre condamnare a tuturor sistemelor false -- civile, sociale şi religioase. Acestea vor fi judecate, condamnate şi izgonite devreme în Ziua Milenară, lumina adevărului făcându-le să ajungă în ruşine, şi de aceea să dispară. Această judecată vine întâi, pentru ca judecata omului să poată începe neîmpiedicată de eroare, prejudecată etc. Ea va cuprinde totodată şi judecarea îngerilor “care au păcătuit" -- a acelor îngeri “care nu şi-au păzit starea lor cea dintâi", de puritate şi ascultare de Dumnezeu. Astfel apostolul scrie despre membrii Corpului marelui Proroc şi marelui Preot, care va fi Judecătorul tuturor: “Au nu ştiţi că (noi, sfinţii) vom să judecăm pe îngeri?" 1 Corinteni 6:3.

Astfel fiind cazul, condamnarea din încercarea Milenară (distrugerea, moartea a doua), va cuprinde o mai mare sferă de păcătoşi decât pedeapsa sau blestemul pentru păcatul lui Adam, care “a trecut la toţi oamenii". Într-un cuvânt, nimicirea de la sfârşitul încercării va fi o nimicire completă a tuturor fiinţelor şi a tuturor lucrurilor care nu vor slăvi pe Dumnezeu şi care nu vor fi spre folosul şi binecuvântarea întregii sale creaţii.

Păcate care se pot ierta şi păcate care nu se pot ierta

În paginile precedente am arătat pe scurt pedeapsa extremă pentru păcatul voit. Pedeapsa lui Adam, care a cuprins toată rasa lui, a fost de felul acesta; şi numai drept rezultat al morţii lui Cristos, ca răscumpărarea noastră, din acea pedeapsă a acelui păcat voit este posibilă vreo iertare a acestui păcat sau a oricăror păcate următoare.

Păcatele care se pot ierta sunt acelea care rezultă din slăbiciunile venite prin acel singur păcat adamic pe care Cristos l-a rezolvat o dată pentru totdeauna. Acestea nu sunt din acelea voite, ci sunt comise din ignoranţă sau prin slăbiciunile cărnii. Dumnezeu garantează iertarea tuturor acestor păcate dacă ne căim, în numele şi meritul sacrificiului lui Cristos.

Păcatele care nu se pot ierta, păcate de neiertat, sunt acelea făcute cu voia. După cum moartea -- stingerea fiinţei -- a fost pedeapsa primului păcat, tot aşa moartea este pedeapsa fiecărui păcat făcut cu voia împotriva deplinei cunoştinţe şi capacităţi de a alege şi a face bine. Aceasta este numită moartea a doua, spre a se deosebi de prima pedeapsă sau pedeapsa adamică, din care omenirea va fi eliberată prin sacrificiul de răscumpărare a lui Cristos.

“Păcatul spre moarte (a doua)", de a cărui iertare apostolul spune că este inutil ca cineva să se roage (1 Ioan 5:16), nu este numai un păcat cu voia, ci un păcat împotriva cunoştinţei clare; un păcat pentru care nu se poate găsi nici o scuză potrivită. Fiindcă este un păcat împotriva cunoştinţei clare, sau a luminării în sfinţenie, este numit “blestem contra Spiritului Sfânt (hulă împotriva Duhului Sfânt, traducerea Cornilescu revizuită -- n. e.)" -- Matei 12:31, 32, pentru care nu este nici o iertare.

Dar sunt şi alte păcate, parţial voite, care sunt, de aceea, în parte de neiertat. În acestea au o parte ispitele dinăuntru şi dinafară (toate acestea fiind în mod direct sau indirect urmările căderii) -- voinţa consimţind sub presiunea ispitei sau din cauza slăbiciunii. Numai Domnul ştie cum să evalueze în mod potrivit răspunderile şi vina noastră în astfel de cazuri. Însă pentru adevăratul copil al lui Dumnezeu există numai o singură cale potrivită de urmat: să se căiască şi să ceară îndurare în numele şi prin meritul lui Cristos, marea jertfă pentru păcat. Domnul va ierta pe un astfel de pocăit, în sensul restabilirii lui în favoarea Sa; dar acesta “se va bate mult" (Luca 12:47, 48) pentru păcat, în măsura în care Dumnezeu va vedea că păcatul a fost făcut cu voia.

Adeseori o persoană conştiincioasă îşi dă seama că a comis păcat şi că a fost o măsură de voinţă în el. Pe bună dreptate el se simte condamnat, vinovat înaintea lui Dumnezeu; dându-şi seama de propria sa vinovăţie, şi uitând izvorul în caz de păcat şi necurăţie, deschis de Dumnezeu pentru neamul slab omenesc, decăzut, acesta cade într-o stare de tristeţe, crezând că a comis păcat de moarte. Aceştia rătăcesc în pustiuri triste, până când află izvorul curăţitor. Aceştia să-şi amintească, totuşi, că însăşi întristarea lor din cauza păcatului şi dorinţa lor de a se întoarce în favoarea divină sunt dovezi că n-au comis păcatul de moarte; deoarece apostolul declară că acei care comit astfel de păcat nu pot fi înnoiţi spre pocăinţă (Evrei 6:4-6). Cei care se căiesc deci, pot fi încrezători că păcatele lor au fost, în parte cel puţin, rezultatele căderii şi ca atare n-au fost de moarte, dar care cer iertare şi lovituri.

Aceasta este pregătirea minunată a lui Dumnezeu prin Cristos, pentru acceptarea oricărui suflet care, părăsind păcatul şi iubirea de el, caută dreptatea şi viaţa prin Acela care este Calea, Adevărul şi Viaţa. Astfel toţi, fie ei mai tari sau mai slabi prin natură, au ocazie egală de a câştiga viaţa veşnică, precum şi de a câştiga marele premiu al moştenirii împreună cu Cristos.

Răsplata viitoare

În timp ce Scripturile învaţă că Veacul prezent, Evanghelic este ziua de judecată sau timpul de încercare al Bisericii, şi că ziua de judecată sau timpul de încercare al lumii va fi Veacul Milenar, este totuşi raţional să întrebăm, în ce măsură vor fi făcuţi răspunzători în Veacul Milenar cei care nu fac parte din Biserica consacrată, pentru faptele lor rele, de cruzime, necinste şi imoralitate din prezent? Şi în ce măsură vor fi răsplătiţi cei din aceeaşi clasă pentru strădaniile lor de a trăi o viaţă morală şi binevoitoare?

Acestea sunt întrebări importante, mai ales pentru lume; şi bine ar fi dacă oamenii şi-ar putea da seama de importanţa lor şi să tragă foloase din aceasta. Acestea sunt importante şi pentru Biserică, datorită interesului pe care-l avem în privinţa lumii şi datorită dorinţei noastre de a înţelege şi a învăţa pe alţii în mod corect planurile Tatălui nostru.

Am învăţat că jertfa lui Cristos garantează pentru toţi oamenii, oricât de josnici, o trezire din moarte şi privilegiul de a ajunge apoi la perfecţiune, şi dacă vor vrea, de a trăi veşnic. “Va să fie învierea morţilor, şi a drepţilor şi a nedrepţilor." (Fapte. Ap. 24:15) Scopul aducerii lor din nou în existenţă va fi ca să le dea o ocazie favorabilă de a-şi câştiga viaţa veşnică, în baza condiţiilor cerute de Dumnezeu -- ascultare de voinţa Sa dreaptă. Nu avem nici o sugestie în Scripturi că, atunci când vor fi treziţi, starea morală a oamenilor va fi fost schimbată, dar avem multe, atât raţionale cât şi scripturale, care arată că ei vor veni din moarte aşa cum au mers în ea, slabi şi degradaţi. Deoarece “nu este nici lucru, nici minte, nici ştiinţă, nici înţelepciune în mormânt" (Eclesiastul 9:10), ei nu vor fi învăţat nimic acolo; şi deoarece când au murit au fost păcătoşi şi nevrednici de viaţă şi de favoare divină, ei vor fi tot nevrednici; şi deoarece pentru faptele din viaţa prezentă n-au primit nici răsplăţi depline, nici pedepse depline, este evident că e necesar tocmai un astfel de timp de trezire în Mileniu cum a făgăduit Dumnezeu -- pentru a răsplăti, a pedepsi şi a da întregii omeniri ocazia vieţii veşnice asigurate prin marea jertfă de răscumpărare a lui Cristos.

Deşi, strict vorbind, lumea nu este acum în încercare, adică, timpul prezent nu este timpul încercării ei depline şi complete, totuşi oamenii nu sunt acum, şi nici n-au fost vreodată, cu totul fără lumină şi fără capacitate, pentru folosirea cărora sunt răspunzători. În cele mai întunecate zile ale istoriei lumii şi în cea mai adâncă degradare a vieţii sălbatice, a existat întotdeauna cel puţin o măsură de lumină a conştiinţei care a indicat mai mult sau mai puţin direct spre dreptate şi virtute. Că faptele din această viaţă au mult de-a face cu viitorul, Pavel a învăţat foarte clar când, fiind înaintea lui Felix, el aducea argumente despre dreptate şi înfrânare, în vederea judecăţii viitoare, încât Felix s-a cutremurat. Fapte. Ap. 24:25

La prima venire a Domnului nostru le-a venit oamenilor o mai mare măsură de lumină şi în acea măsură le-a crescut responsabilitatea, după cum a spus El: “Şi aceasta este condamnarea (judecata, traducerea Cornilescu revizuită -- n. e.), că lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât lumina că faptele lor rele erau" (Ioan 3:19). Pentru acele fapte rele comise împotriva luminii avute, fie că era lumina conştiinţei sau a revelaţiei, oamenii vor trebui să dea socoteală, şi în ziua judecăţii lor vor primi o recompensă sau o răsplătire dreaptă. Şi la fel, în măsura efortului lor de a trăi drept, ei vor primi răsplata cuvenită în ziua încercării lor. Matei 10:42

Dacă oamenii s-ar gândi la ceea ce chiar şi raţiunea discerne, că vine un timp de socoteală, de judecată, că Dumnezeu nu va permite ca răul să triumfe veşnic, şi că în-tr-un fel sau altul El va pedepsi pe răufăcători, aceasta fără îndoială i-ar scuti de multe întristări şi pedepse în veacul viitor. Profetul a spus: “Vai de cei ce-şi ascund adânc planurile lor de Iehova şi faptele cărora sunt de întuneric şi zic: “cine oare ne va vedea şi cine oare ne va lua seamă?”" (Isaia 29:15). Iată, “în tot locul sunt ochii lui Iehova văzând pe cei răi şi pe cei buni" (Proverbe 15:3); şi “toată fapta o va aduce Dumnezeu înaintea judecăţii, cu toate cele ascunse, fie bune sau rele" (Ecles. 12:14). El “va aduce la lumină cele ascunse ale întunericului şi va face cunoscute sfaturile inimilor" 1 Corinteni 4:5.

Veacul domniei lui Cristos va fi un timp de judecată dreaptă; şi cu toate că va fi o epocă de aur pentru toţi, va fi totuşi un timp de disciplinare severă, de încercări şi pedepse pentru mulţi. Că judecata va fi corectă şi nepărtinitoare şi cu o cuvenită consideraţie pentru împrejurările şi ocaziile fiecărui individ, este de asemenea un lucru sigur -- prin caracterul Judecătorului (Cristosul -- Ioan 5:22; 1 Corinteni 6:2), prin cunoştinţa Lui perfectă, prin dreptatea şi bunătatea Lui neclintite, prin puterea Sa divină şi prin marea Sa iubire, aşa cum este arătată prin jertfa Sa pentru răscumpărarea omului de la moarte, pentru ca ei să se poată bucura de privilegiul acestei încercări individuale favorabile.

Diferitele împrejurări şi ocazii ale oamenilor din acest veac şi din veacurile trecute arată că o judecată dreaptă va recunoaşte deosebiri în gradul responsabilităţii individuale, care va necesita, de asemenea, deosebiri în procedurile viitoare ale Domnului cu ei. Şi această deducţie raţională o găsim clar confirmată de Scripturi. Judecătorul a luat şi ia şi acum cunoştinţă amănunţită de faptele şi cuvintele oamenilor (Proverbe 5:21), deşi ei au fost complet în neştiinţă de acest lucru; şi El declară că “pentru tot cuvântul deşert (desfrânat* -- dezmăţat, traducerea Cornilescu revizuită n. e. --, jignitor sau răutăcios), care vor vorbi oamenii, vor da seamă de dânsul în ziua judecăţii" (Matei 12:36); şi “cel ce va adăpa pe unul dintre aceşti mici, numai cu un pahar de apă rece în nume de discipol, adevăr zic vouă, nu-şi va pierde plata sa" (Matei 10:42). Contextul arată, că cuvintele “dezmăţate" la care S-a referit Isus sunt cuvinte de împotrivire voită şi răutăcioasă spuse împotriva luminii evidente (Matei 12:24, 31, 32). El a arătat, de asemenea, că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Tir, Sidon şi Sodoma decât pentru Capernaum, Betsaida şi Horazin, care n-au valorificat mai mari avantaje de lumină şi de ocazii. Matei 11:20-24

* 2 Petru 2:2

Putem vedea în însăşi natura lucrurilor că pedepsele din veacul acela vor fi proporţionale cu vina din trecut. Fiecare păcat îngăduit şi fiecare înclinaţie rea cultivată împietreşte inima şi face mai anevoioasă întoarcerea la curăţenie şi virtute. Prin urmare, păcatele îngăduite cu voia acum, vor cere pedeapsă şi disciplinare în veacul viitor; şi cu cât sufletul este mai adânc pătruns de păcatul voit, cu atât mai aspre vor fi măsurile cerute pentru a-l corecta. După cum un părinte înţelept ar pedepsi pe un copil încăpăţânat, tot aşa Cristos va pedepsi pe cei răi spre binele lor.

Pedepsele Lui vor fi date întotdeauna în dreptate, temperate de milă şi uşurate prin aprobarea şi răsplata Sa pentru cei care vor fi bine “deprinşi" prin ele. Şi numai când pedepsele, instrucţiunile şi încurajările vor da greş, numai când iubirea şi mila vor fi făcut tot ce ar putea aproba înţelepciunea (adică tot ce s-ar putea cere), numai atunci individul va primi pedeapsa finală cerută de cazul său -- moartea a doua.

Nimeni din lume nu va primi acea pedeapsă, fără să fi avut mai întâi toate ocaziile binecuvântate ale veacului viitor. Şi în timp ce acest lucru este adevărat în legătură cu lumea, acelaşi principiu se aplică acum şi la copiii consacraţi ai lui Dumnezeu, în această zi de judecată (încercare) a noastră. Noi primim acum favorurile lui Dumnezeu (prin credinţă), pe când lumea le va primi în veacul viitor, adică va primi instrucţiuni, ajutor, încurajare, disciplinare şi pedeapsă. “… căci care fiu este, pe care părintele nu-l ceartă (corectează, pedepseşte)? Iar de sunteţi fără certare, căreia toţi sunt părtaşi, atunci sunteţi bastarzi, iar nu fii". De aceea, când primim pedeapsă aspră, trebuie s-o acceptăm ca de la un Tată iubitor pentru corectarea noastră, neuitând “mângâierea care vă vorbeşte ca unor fii: “fiul meu, nu dispreţui certarea (disciplina) Domnului, nici nu pierde curajul mustrat fiind de El. Căci pe care-l iubeşte Domnul îl ceartă şi bate pe tot fiul pe care-l primeşte”". Evrei 12:4-13

Cât de drepte şi nepărtinitoare sunt căile lui Dumnezeu! Citiţi cu atenţie regulile veacului viitor -- Ieremia 31:29-34 şi Ezechiel 18:20-32. Ele ne dovedesc, fără nici un dubiu, sinceritatea şi realitatea tuturor declaraţiilor Sale de iubire faţă de oameni: “Viu sunt zice Iehova, Domnul, nu mă plac în moartea celui nelegiut, ci să se întoarcă cel nelegiuit de la calea sa şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele! Căci de ce să muriţi, casă a lui Israel?" Ezechiel 33:11.

Toţi cei care în această viaţă se căiesc de păcat, şi, aşa cum sugerează cuvântul căinţă, încep şi continuă lucrarea de reformare după cea mai bună capacitate a lor, îşi vor forma un caracter care le va fi de folos în veacul viitor; când vor fi treziţi în veacul învierii, în acea măsură vor fi mai înaintaţi către perfecţiune, şi progresul lor va fi mai rapid şi mai uşor, pe când la ceilalţi va fi mai încet, mai obositor şi mai greu. Acest lucru este sugerat în cuvintele Domnului nostru: “… vine ora în care toţi cei din morminte vor auzi vocea Lui (Cristos) şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii (cei a căror încercare este trecută şi care au fost judecaţi vrednici de viaţă vor învia desăvârşiţi -- credincioşii din veacurile trecute la viaţă umană desăvârşită, biruitorii Veacului acesta Evanghelic la viaţă perfectă ca fiinţe divine), iar cei ce au făcut cele rele spre învierea condamnării (judecăţii, traducerea Cornilescu revizuită -- n. e.)" -- Ioan 5:28, 29. Aceştia vor fi treziţi pentru judecată -- pentru a urma un curs de disciplinare şi corecţie -- ca mijloc necesar pentru desăvârşirea lor sau, în caz contrar, pentru condamnarea lor la moartea a doua.

Omul care prin fraudă şi nedreptate a acumulat şi a adunat în această viaţă mare bogăţie, care s-a risipit în vânt odată cu întoarcerea lui în ţărână, se va trezi fără îndoială ca să-şi plângă pierderea şi să-şi jelească sărăcia şi neputinţa totală de a repeta procedeele ilegale pentru acumularea bogăţiei sub noua ordine a lucrurilor. Pentru mulţi, a birui pornirile spre zgârcenie, egoism, mândrie, ambiţie şi trândăvie, nutrite şi răsfăţate ani de zile în viaţa de acum, va fi o pedeapsă aspră şi o experienţă amară. Ocazional vedem şi acum câte o ilustraţie a acestui fel de pedeapsă, când un om foarte bogat pierde totul deodată, şi spiritul îngâmfat al său şi al familiei sale trebuie să cadă.

Ni se spune (Daniel 12:2) că unii se vor scula spre ocară şi ruşine care va ţine tot veacul. Şi cine se poate îndoi că atunci, când fiecare lucru ascuns va fi adus la judecată (Eclesiastul 12:14) şi când latura întunecată a multor caractere, care astăzi sunt larg aprobate printre oameni, va fi descoperită, multe feţe vor roşi şi se vor ascunde de ruşine? Când omului care fură i se va cere să dea înapoi posesorului de drept proprietatea furată, plus o dobândă de douăzeci la sută, iar omului care înşală, acuză pe nedrept sau nedreptăţeşte în alt mod pe apropoapele său, i se va cere să-şi recunoască nelegiuirile şi pe cât va fi posibil să repare pagubele, sub pericolul pierderii veşnice a vieţii, nu va fi aceasta răsplătire dreaptă? Remarcaţi declaraţia clară despre aceasta în procedurile tipice ale lui Dumnezeu cu Israelul, pe care l-a făcut să reprezinte lumea. 1 Corinteni 10:11; Leviticul 6:1-7. Vedeţi, de asemenea, “Umbrele Tabernacolului", pag. 89.

Fiindu-ne astfel îngăduit să privim în planul perfect al lui Dumnezeu, cu câtă forţă ni se aminteşte de cuvântul Său prin profetul Isaia: “… voi pune judecata în linie şi dreptatea în cumpănă" (Isaia 28:17). Vedem, de asemenea, influenţa sănătoasă a acestei disciplinări. Părinţii, când îşi disciplinează copiii, îşi dau seama de necesitatea imperativă ca pedepsele să fie proporţionale cu greşelile; la fel este şi în guvernarea lui Dumnezeu: pedepsele mari pentru greşelile mari nu sunt mai mari decât este necesar pentru a stabili dreptatea şi a efectua reforme morale mari.

Văzând că Domnul, astfel va îndrepta echitabil toate afacerile umane la timpul Său cuvenit, noi putem să îndurăm greutatea din prezent şi să ne împotrivim răului cu bine, chiar cu preţul avantajelor prezente. De aceea, “nu răsplătiţi nimănui rău pentru rău". “Să fie în voi acelaşi cuget care era şi în Christos Isus." Romani 12:17-19; Filipeni 2:5

Ordinea prezentă a lucrurilor nu va continua pentru totdeauna. Judecătorul cel drept al întregului pământ spune: “Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti, zice Domnul"; iar apostolul Petru adaugă: “Ştie Domnul a scăpa de ispită pe cei pioşi, iar pe cei nedrepţi ai păzi la ziua judecăţii spre a se pedepsi (şi să păstreze pe cei nedrepţi ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii, traducerea Cornilescu revizuită -- n. e.)" -- 2 Petru 2:9. Şi, după cum am văzut, acele pedepse vor fi adaptate naturii păcatelor şi vor avea în vedere acel scop binevoitor -- stabilirea permanentă în dreptate a omului.

Alte Scripturi care confirmă această vedere a răsplăţilor şi pedepselor viitoare sunt: 2 Samuel 3:39; Matei 16:27; 1 Petru 3:12; Psalmul 19:11; 91:8; Proverbele 11:18; Isaia 40:10; 49:4; Matei 5:12; 10:41, 42; Luca 6:35; Apocalipsa 22:12; Romani 14:11, 12.

Să predomine cinstea şi Adevărul

După ce am demonstrat că nici Biblia, nici raţiunea nu oferă nici cel mai mic sprijin doctrinei că chinul veşnic este pedeapsa pentru păcat, vom observa faptul că diferitele crezuri, confesiuni, cărţi de cântări şi tratate teologice ale diferitelor biserici sunt singurul ei sprijin; şi că sub creşterea luminii din zilele noastre şi prin emanciparea raţiunii care rezultă din aceasta, credinţa în această doctrină oribilă, diavolească a veacurilor întunecate dispare repede. Dar vai! Aceasta nu este pentru că creştinii în general sunt zeloşi după adevărul Cuvântului lui Dumnezeu şi după caracterul Său, şi sunt doritori să distrugă idolii dezgustători ai crezurilor. O, nu! Ei se închină încă în faţa falsităţii lor pe care o admit; se angajează încă să le apere şi cheltuie timp şi bani pentru a le sprijini, deşi în inimă se ruşinează de ele şi în particular le neagă.

Influenţa generală a tuturor acestora este să facă pe aceia din lume care sunt cinstiţi în inimă să dispreţuiască creştinismul şi Biblia; şi să facă ipocriţi şi semi-necredincioşi din creştinii nominali. Fiindcă biserica nominală este lipită de această hulă veche, şi pe nedrept îşi prezintă propria sa eroare ca fiind învăţătura Bibliei, Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia deşi încă respectată formal este practic respinsă. Astfel Biblia, marea ancoră a adevărului şi a libertăţii, este îndepărtată de la, şi de către aceia, care dacă n-ar fi înşelaţi în privinţa învăţăturilor ei, ar fi susţinuţi şi binecuvântaţi prin ea.

Efectul general, nu prea îndepărtat, va fi mai întâi o necredinţă pe faţă, iar apoi anarhia. Pentru mare, foarte mare parte din aceasta sunt responsabili creştinii căldicei, atât cei de la amvoane cât şi din strane, care cunosc sau ar trebui să cunoască mai bine. Mulţi din aceştia sunt dispuşi să compromită adevărul, să calomnieze caracterul lui Dumnezeu şi să se contrazică şi să se înşele pe ei înşişi de dragul păcii, al comodităţii sau al avantajului pământesc actual. Şi orice slujitor al bisericii, care, prin rostirea vreunui cuvânt în sprijinul unui adevăr nepopular îşi riscă salariul şi reputaţia de a fi “stabilit" în mlaştina erorii, este considerat un om curajos, chiar dacă în mod nedemn el s-ar reţine de la semnarea protestelor sale publicate.

Dacă creştinii declaraţi ar fi cinstiţi cu ei înşişi şi sinceri faţă de Dumnezeu, ar învăţa repede că “temerea lui de Mine este ca un ordin învăţat de la oameni" (Isaia 29:13). Dacă toţi ar hotărî să-L lase pe Dumnezeu să fie adevărat, chiar dacă toţi oamenii s-ar dovedi mincinoşi (Romani 3:4), şi ar arăta că toate crezurile umane sunt imperfecte şi înşelătoare, s-ar face în scurtă vreme o mare lucrare de zdrobire a crezurilor. Atunci Biblia ar fi studiată şi apreciată ca niciodată înainte; iar mărturia ei că plata păcatului este moartea (stingerea), ar fi recunoscută ca o “dreaptă răsplătire".