De ce trebuie să fie o a doua Venire?

De ce trebuie să fie o a doua Venire?

           

            Că a doua venire a Domnului nostru Isus ocupă o poziţie proeminentă şi importantă în învăţătura apostolilor şi a profeţilor, la fel ca şi în cele ale lui Isus însuşi, este un fapt care cu greu ar fi neobservat de către orice student al Bibliei. Totuşi, din diferite motive, foarte mulţi din cei ce mărturisesc a-l iubi pe El, şi despre care noi avem motive să credem că Îl iubesc, nu sunt atât de mult interesaţi în aceasta. Unii încearcă să-şi imagineze ca având loc deja, aplicând-o la coborârea Spiritului Sfânt în ziua Cinzecimii; alţii la distrugerea Ierusalimului; etc; cu toţii evident  uitând faptul, că în ultima carte a Bibliei, scrisă cu mai mult de şaizeci de ani după ziua Cinzecimii, şi cu douăzeci şi şase de ani după distrugerea Ierusalimului, El care a fost mort şi este viu, vorbeşte despre acest eveniment ca fiind încă în viitor, zicând: “Iată, eu vin curînd, şi răsplata Mea este cu Mine”. Şi Ioan, inspirat, răspunde: “Vino Doamne Isuse”.

            Destul de mulţi se străduie să se consoleze cu gândul că aceasta este o venire spirituală - că atunci când cineva este convertit, aceasta alcătuieşte o parte din venirea lui Hristos, şi că astfel El continuă să vină până toată lumea va fi convertită - atunci, zic ei, El va fi venit pe deplin.

            Ei evident trec cu vederea faptul că lumea nu va fi convertită când El va veni; că Biblia, unica noastră călăuză  în acest subiect, declară că: “În zilele din urmă vor fi vremuri grele, căci oamenii vor fi iubitori mai mult de plăceri decât de Dumnezeu”. Că: “oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii şi se vor amăgi pe ei înşişi”; şi că Isus  a dat o avertizare specială micii Sale turme, spunând: “Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva ziua aceea să vină fără veste asupra voastră, căci ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi cei (care nu iau seama) ce  locuiesc pe toată faţa pământului, şi ei nu vor scăpa”.

            Din nou, putem rămâne asiguraţi că atunci când Isus a zis: “Toate seminţiile pământului se vor boci şi se vor  jeli din pricina Lui când Îl vor vedea venind”, El nu S-a referit la convertirea păcătoşilor - Oare plâng şi se jelesc  seminţiile pământului din pricina convertirii unui păcătos? - Şi dacă aceasta se referă, după cum mulţi admit, la prezenţa personală a lui Hristos pe pământ, aceasta ne învaţă că toţi de pe pământ nu vor iubi apariţia Lui, dar dacă toţi ar fi convertiţi atunci sigur că ar iubi-o.

            Dar “Dacă mă voi duce, mă voi întoarce”, nu se poate referi din nou la o venire spirituală, deoarece, în mod spiritual, El nu S-a dus niciodată, după cum El însuşi a spus: “Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii (veacului)”. Astfel vedem, că Isus a învăţat despre venirea Sa a doua PERSONALĂ. Cuvântul

 

Mileniu

 

Înseamnă o mie, şi este termenul folosit de către Creştini în general ca vorbind despre un timp viitor, când “pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului ca fundul mării de apele care-l acoperă, şi niciunul nu va mai învăţa pe aproapele: “Cunoaşte pe Domnul!”, pentru că toţi Îl vor cunoaşte”. Timp când nu va mai fi blestem; “când pustiul va înflori ca trandafirul” şi “în pustie vor ţâşni izvoare”, când “cortul lui Dumnezeu va fi cu oamenii şi El va locui cu ei”, când Satan va fi restrâns şi dreptatea va domni. “Când popoarele nu vor mai ridica sabia unul împotriva altuia”, “nu vor mai învăţa războiul”, ci “îşi vor făuri din săbiile lor fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare”.

            Aceste ilustraţii şi afirmaţii profetice sunt aşteptate să se întâmple odată de către aproape toţi Creştinii, şi ei îl numesc veacul milenar deoarece, despre el se spune (Apoc. 20:2-6) a fi o mie de ani pentru că Satan este legat şi Hristos împărăţeşte.

            Până aici aproape toţi din Biserică sunt de acord. Ei sunt milenişti, dar sunt: post-milenişti şi pre-milenişti; post -  înseamnă după, pre - până; astfel primii cred că Hristos va veni după mileniu şi ultimii că El va veni înainte de acesta.

            Din moment ce acestea sunt unicele vederi care conţin suficient adevăr pentru a le face vrednice de consideraţia noastră, noi le vom dedica mai mult timp. Toţi cei care cred în a doua venire personală a lui Hristos, ar trebui să fie intreresaţi în a cunoaşte care este învăţătura generală a Bibliei cu privire la acest subiect. Este necesar, totuşi, ca noi să ne apropiem de aceasta, cu o atitudine a unei minţi de copil, dorind de a cunoaşte cum a aranjat Dumnezeu chestiunea, şi dornici de a avea învăţăturile cuvântului Său, şi să fim gata de a lăsa la o parte ideile noastre şi, ca şi copii ai lui Dumnezeu, să acceptăm planul Său. Astfel, să punem întrebarea:

 

De ce vine Hristos?

 

şi să examinăm pe scurt argumentele prezentate de ambii - Post şi Pre - mileniştii, comparându-le cu Cuvântul - şi Planul lui Dumnezeu.

            Primii se aşteaptă că, prin eforturile Bisericii, lumea va fi convertită, şi astfel veacul milenar introdus, la sfârşitul căruia Domnul va veni, dizolvând afacerile pământeşti, răsplătind credincioşii şi condamnând păcătoşii. Că convertirea lumii, legarea lui Satan, lucrarea de a face ca “cunoştinţa de Domnul să umple întreg pământul” şi ca “naţiunile să nu mai înveţe războiul” este o lucrare a Bisericii fără de ISUS, şi în starea ei prezentă muribundă. Când ea va termina această sarcină mare şi grea, Isus va veni să dizolve lumea.

            Ei au multe Scripturi, care luate fără legătură, par a favoriza această vedere. Dar chiar şi acestea, noi credem, că atunci când cuvântul şi planul lui Dumnezeu sunt privite ca întreg, vor fi găsite să favorizeze o altă părere, şi anume că Hristos vine înaintea convertirii lumii; că Biserica este acum încercată, şi că răsplata promisă învingătorilor este, că ei vor avea parte în acea domnie: “Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pa scaunul Meu de domnie” - Apoc. 3:21. “Şi ei au trăit şi au domnit cu Hristos o mie de ani” - Apoc. 20:4.

            Noi ne vom referi la două texte folosite în mod deosebit de către fraţii post-milenişti: “Evanghelia aceasta trebuie mai întâi să fie propovăduită în toată lumea pentru mărturie. Atunci va veni sfârşitul”. Ei afirmă că acest vers se referă la Evanghelie ca convertind lumea înainte de sfârşitul veacului Evanghelic. Noi credincioşii pre-milenişti afirmăm, că acea mărturie la lume nu înseamnă convertirea lumii, dar aşa cum scrie, pentru mărturie sau ca dovadă.

            Această mărturie a fost dată deja. În 1861, raporturile Societăţilor de Biblii au arătat că Evanghelia a fost publicată în orice limbă a lumii; nu că toate miliardele de pe pământ au primit-o. Nu; nici un procent din cei 1200 de milioane n-au auzit de numele lui Isus. Totuşi aceasta a împlinit textul - ea a fost o mărturie fiecărei naţiuni.

            Noi înţelegem că scopul mărturiei din prezent este “ca să aleagă un popor care să-i poarte Numele” - Biserica - care la venirea lui Hristos este unită la El, şi îi primeşte numele - Apoc. 3:12.

            Al doilea text este: “Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii tăi supt picioarele tale”. Gândul general extras din această Scriptură este, că în cer Dumnezeu are un tron pe care El şade continuu, şi că atunci când “Hristos stă la dreapta Măririi în locurile prea înalte”, El şade de asemenea pe acelaşi tron. Aceasta este o concepţie greşită. Tronul lui Dumnezeu la care se face referirea nu este un tron de fildeş sau de aur, dar se referă la Puterea şi Autoritatea Sa supremă, pentru că “Cerul este scaunul Meu de domnie şi pământul este aşternutul picioarelor Mele!” şi Pavel spune: “Dumnezeu L-a înălţat (pe Hristos) nespus de mult, şi I-a dat numele care este mai presus de orice nume”. El I-a dat autoritate asupra tuturor, chiar lângă Tatăl. Dacă Hristos şade pe un tron material până ce vrăjmaşii Săi Îi vor fi puşi supt picioare (toţi supuşi), atunci, de sigur, El nu poate veni până ce mileniul nu este deplin inaugurat. Dar dacă acesta înseamnă înălţarea la putere, aceasta nu se va interfera cu venirea Lui şi cu supunerea tuturor lucrurilor Sieşi.

            Pentru a ilustra: noi spunem că Împăratul Wiliam este pe tronul Germaniei, totuşi noi nu ne referim la scaunul regal, şi de fapt el foarte rar îl ocupă. noi avem în vedere că el conduce Germania.

            Mâna dreaptă înseamnă locul de căpetenie, poziţie meritorie şi de putere, şi cuvintele lui Isus către Pilat sunt în conformitate cu acest gând: “De acum încolo veţi vedea pe Fiul Omului stând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului” - Marcu 14:62. El va fi la dreapta puterii când va veni, şi va rămâne la dreapta în timpul veacului milenar.

            Argumente posibile competente sunt de ambele părţi, totuşi ambele vederi nu sunt adevărate. Noi propunem, prin urmare, să aruncăm o privire la

Planul general de Salvare

 

pentru a vedea care vedere este în armonie cu acesta. Făcând astfel, vom afla o relaţie şi o susţinere a primei cât şi a celei de a doua veniri, şi vom cunoaşte unde să le localizăm.

            În primul rând, deci, Are Dumnezeu un Plan? Toţi ar trebui să fie de acord că El are, cu toate că aproape toţi sunt înclinaţi să gândească şi să vorbească despre comportarea Sa ca şi cum El s-a purtat conform legii sorţii, şi S-a condus în întregime de împrejurări. Nu; El care va critica un om pentru zidirea turnului fără ca mai întâi să-şi facă socoteala cheltuielilor, va zidi El oare şi va popula El oare un univers fără să facă socoteala cheltuielilor? Nu, fraţilor; “Cunoscute Îi sunt Domnului toate căile Lui de la început”. Dumnezeu are un plan, un scop, şi noi ştim că “toate planurile Lui se vor împlini”. Dar cum am putea găsi noi acel plan? El ne este revelat în cuvântul Său. “Cercetaţi Scripturile” după cum ne spune Pavel, “Comparaţi Scriptură cu Scriptură” pentrucă:

 

“Dumnezeu Însuşi este tălmăcitorul Său,

Şi El Însuşi Îl va face clar”.

 

            Noi suntem prea mult înclinaţi să întrebăm: Ce spune biserica mea asupra acestei întrebări, în loc de: Ce spun Scripturile? Prea multă teologie studiată, dar Biblia nu de ajuns. Având gândul, prin urmare, că “Scriptura este în stare să ne facă înţelepţi” că “mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor” fie ca noi să examinăm în continuare.

            Noi nu vom discuta întrebarea: De ce răul a fost permis? Noi luăm faptul pe care boala, moartea, lipsa, etc, îl fac atât de clar şi dureros de evident, şi anume - Răul există. Existenţa lui în Scripturi este atribuită diavolului. Răul continuă deoarece puterea lui Satan continuă. El va continua în tot cursul veacului prezent, deoarece, “diavolul este prinţul (domnitorul) lumii (veacului) acesteia”. El îşi va continua conducerea atâta timp cât poate, sau până ce va fi legat. El nu poate fi legat până ce unul mai puternic ca el nu va prelua controlul din mânile sale.

            Dumnezeu, fără îndoială, Îl poate controla; şi despre Isus ni se spune “Toată puterea Mi-a fost dată, în cer şi pe pământ”.

            Dar în timp ce Hristos are toată puterea, el n-a folosit-o din motive înţelepte, permiţând răului să domnească şi să controleze lumea într-o măsură oarecare, şi permiţându-i diavolului să fie “prinţul acestei lumi” sau epoci. Dar vine timpul când “El Îşi va lua puterea Sa cea mare şi va domni” înălţând Biserica Sa, dându-i ei “putere asupra neamurilor” astfel ca în loc de a fi ca acum “supuşi puterilor care sunt”, ea va “conduce naţiunile”. Dar când El Îşi va asuma astfel controlul? Când Biserica Evanghelică, “Corpul Său”, ecclesia, este completă. Răul fiind acum permis pentru “încercarea credinţei voastre”, perfecţionarea sfinţilor. Acest timp este sincronic cu sunarea trâmbiţei a şaptea - Apoc 11:15. Aici taina sau misterul (biserica) lui Dumnezeu este sfârşită, şi “împărăţiile acestei lumi devin împărăţiile Domnului nostru şi a Unsului Său (a bisericii)”. Acum, noi întrebăm: Acest transfer al autorităţii

De la Satan la Hristos

 

este cauzat de convertirea naţiunilor la Hristos prin propovăduirea Evagheliei? Noi răspundem, Nu. La acest timp naţiunle nu sunt convertite (versul 18): “Şi Neamurile se mâniaseră; dar mânia Ta a venit”. Dacă ar fi convertite, ele n-ar fi astfel de duşmănoase, şi nici mânia lui Dumnezeu n-ar veni asupra lor. Din contra, Dumnezeu ne învaţă în multe Scripturi că un mare timp de strâmtorare va veni asupra naţiunilor. “Veniţi şi priviţi lucrările Domnului, pustiirile, pe cari Le-a făcut El pe pământ. El a pus capăt războaielor până la marginea pământului”. Aceasta este calea prin care Dumnezeu ne spune că El va opri războaiele. Propoziţia următoare ne informează că atunci El “va fi înălţat printre neamuri şi pe întreg pământul”. Această pedeapsă a naţiunilor va fi pentru binele lor, şi le este necesară după cum este necesară şi pedeapsa pe care Dumnezeu o aplică acum asupra copiilor Săi, şi ea va avea un bun efect, pentrucă “Când se împlinesc judecăţile Domnului pe pământ, locuitorii lumii vor învăţa dreptatea”. În această nouă dispensaţie cu răul  restrâns - Satan legat - cunoştinţa de Domnul va umple pământul, ca fundul mării de apele care-l acoperă. Convertirea lumii, în loc de a fi cuvenită acum în timp ce “diavolul este prinţul acestei lumi”, va fi după cum spune David: “Când împărăţia este a Domnului, şi El stăpâneşte peste neamuri, (atunci) toate marginile pământului îşi vor aduce aminte şi se vor întoarce la Domnul, şi împărăţiile neamurilor vor veni şi se vor închina înaintea Lui”.

            În timpul copilăriei fragede a familiei umane - de la Adam până la Moise - Dumnezeu Şi-a tratat creaturile sale ca pe nişte copii foarte mici. Atât cât cunoaştem, ei aveau o foarte mică cunoştinţă despre puterea şi caracterul Creatorului său. Ei nu aveau aproape deloc nici o revelaţie, excepţie fiind câteva cazuri când Dumnezeu a favorizat persoane speciale, ca Avraam, Lot, etc, comunicând cu ei prin îngeri, dând lui Avraam şi Evei făgăduinţe speciale, pe care ei le-au putut înţelege doar într-un mod neclar.

            Veacul următor a fost pentru naţiunea lui Israel un timp de instruire, în timpul căruia Dumnezeu I-a învăţat să respecte Făgăduinţele Sale şi Legea. Ei erau încă minori, sub vârstă, totuşi nu trataţi ca copii, ci păstraţi sub Lege, îndrumătorul lor - Gal. 4.

            În timp ce Cuvântul lui Dumnezeu a fost scris şi încredinţat Evreilor pentru a-l păstra şi ţine, restul lumii pare că a fost lăsat în întunericul păgânizmului. Ei se închinau până la pământ la lemn şi piatră, lipsiţi de adevăr după cum sunt şi astăzi.

            În Scriptură perioada de la Adam la potop este numită “lumea (veacul) care a fost”. De la potop la a doua venire a lui Hristos, “lumea (veacul) de acum” şi “lumea rea (veacul) de azi”, şi următoarea este numită “lumea viitoare”.

            “Lumea rea de azi” conţine trei

Veacuri separate

 

            Veacul Patriarhal, durând de la potop până la moartea lui Iacov; Veacul Iudeu, durând de la moartea lui Iacov, până la moartea lui Hristos, când El I-a abandonat, când I-a plâns, zicând: “Iată, vi se lasă casa pustie”; Veacul Evanghelic, durând de la învierea lui Hristos, când El a devenit “întâi născut din cei morţi, şi începutul noii creaţii” până ce întreaga companie a “Bisericii întâilor născuţi” este completă, şi El vine. Timpul sunării trâmbiţei a şaptea, învierea şi răsplătirea profeţilor, sfinţilor - Apoc. 11:16.

            Noi nu ştim câte veacuri pot fi în “lumea viitoare”; dar că cuprinde mai mult decât unul, noi suntem siguri, pentrucă Pavel spune despre “veacurile viitoare” - Efes. 2:7. Primul din ele este unicul care este tratat în Scriptură, Veacul Milenar, în timpul căruia noi trăim şi domnim cu Hristos o mie de ani - Apoc. 20:4.

            Având o schiţă, fie ca noi să privim în mod mai particular la comportările şi zicerile lui Dumnezeu, şi, în primul rând, până când veţi medita, vă va surprinde, fără îndoială, când voi spune, că conform cuvântului Său, Dumnezeu nu şi-a folosit mijloacele pentru salvarea lumii; că, în rezumat, El nu încearcă acum să salveze lumea, şi n-a încercat în timpul veacurilor trecute. Dar cu ce S-a ocupat El? “Să-şi aleagă un popor - Biserica - pentru numele Său”. Nu credeţi că este minunat, aşa după cum aceasta este doar o prezentare într-o formă izbitoare a ceea ce toţi Calviniştii cred, printre care sunt şi Baptiştii, Presbiterianii şi alţii, şi anume, că Dumnezeu acum Îşi alege Biserica Sa afară din lume. Da, şi toţi fraţii noştri care cred în harul liber trebuie să admită, că dacă “toate planurile Sale vor fi împlinite” şi “Cuvântul lui Dumnezeu va îndeplini lucrurile pentru care a fost trimis”, dacă aceste Scripturi sunt adevărate, Dumnezeu nu Şi-a propus convertirea lumii în timpul ultimilor şase mii de ani, dacă ar fi altfel aceasta s-ar fi îndeplinit deja. Şi El până în timpul prezent nici nu Şi-a trimis Cuvântul Său pentru a converti lumea, dacă ar fi altfel cuvântul Său n-ar prospera în ceea pentru ce El L-a trimis. Aceste două vederi au fost un punct contradictoriu în Biserici timp de veacuri şi anume

Alegerea în contrast cu Harul Liber

 

            Noi credem că Scriptura le învaţă pe amândouă, dar că se cere respectarea “Primii Legi a cerului” a ordinii, pentru a împărţi drept cuvântul adevărului în acest subiect.

            În primul rând vom arunca o privire asupra Alegerii. În timpul veacului care a precedat potopul, nu avem nici o relatare a faptului că Dumnezeu a dat omenirii vre-o lege, şi foarte puţină lumină de descoperire. Străluceşte doar o făgăduinţă: “Sămânţa femeii va zdrobi Şarpele”, şi chiar aceasta necesita o viitoare descoperire pentru a fi înţeleasă. Dumnezeu totuşi, a avut câţiva patriarhi sau servitori care aveau luminau masele de oameni, ca şi stâlpii de felinar pe o cale întunecată.

            Veacul Patriarhal a avut o creştere a luminii. Acum este descoperit că această sămânţă nu este doar pentru a zdrobi răul (şarpele), ci şi pentru a “binecuvânta toate familiile pământului”. Biserica lui Dumnezeu este încă reprezentată printr-un om, Noe, Avraam, Isaac.

            Aceşti patriarhi au fost aleşi. “Dumnezeu L-a chemat pe Avraam, şi I-a spus”. Avraam, şi nu rudenia sa a fost aleasă. Părinţii lui erau idolatri. El a avut “mulţi fii şi multe fiice”, însă doar unul este ales. “În Isaac va fi chemată seminţia ta”. Din cei doi fii ai lui Isaac, doar unul a fost ales, “după cum este scris”, spune Pavel - Rom. 9:7-13, “Pe Iacov L-am iubit, dar pe Esau L-am urât (iubit mai puţin)”. Dumnezeu I-a ales mai înainte ca ei să se fi născut, “pentru ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu”. Acum, reţineţi, că eu n-am spus că Dumnezeu a ales pe unul să meargă la cer şi pe altul că să meargă în iad. Nu; departe de aceasta. Aceasta este o concepţie general greşită asupra Alegerii Scripturale, dar când ea este înţeleasă în mod potrivit, ea este o doctrină frumoasă.

            La moartea lui Iacov continuă un alt pas în planul lui Dumnezeu, şi a fost format Israelul tipic sau trupesc. Începând cu acest timp un om nu mai reprezintă pe Dumnezeu în lume; ci o naţiune, toţi fiii lui Iacov şi posteritatea lor. Şi acum avem o naţiune aleasă sau biserică, şi Dumnezeu I-a dat toate binecuvântările Sale speciale acesteia. Alte naţiuni mai mari - Egiptul, Haldeea - au fost trecute cu vederea, lăsate fără lumină şi fără cunoştinţă, în timp ce acestea au fost date Israelului. “Ce folos, atunci, au Evreii?”. Mult, în orice direcţie, în mod principal deoarece lor le-au fost încredinţate profeţiile (legea şi mărturiile) lui Dumnezeu. Aceasta este afirmaţia lui Pavel. Dumnezeu vorbindu-le lor, a spus: “Doar pe voi v-am cunoscut dintre toate familiile pământului”. Doar acest popor a fost recunoscut, şi a continuat să fie până ce a venit Hristos. Da, şi după aceasta.

            În timpul misiunii Sale Hristos le-a predicat lor, şi n-ar permite discipolilor săi să facă altfel, spunând când I-a trimes: “Să nu mergeţi la nici o cetate de-a Nemurilor, şi nici într-o cetate a Samaritenilor”. De ce, Doamne? “Eu nu sunt trimes decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Tot timpul Său a fost devotat lor până la moarte, şi doar aici a fost prima Sa lucrare pentru lume, şi

Cel Mai Mare Dar al lui Dumnezeu

 

nu doar numai pentru Israel, ci pentru toţi, pentrucă: “Isus Hristos, prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru toţi”. Şi acum, de asemenea, în Veacul Evanghelic, se realizează un oarecare fel de selecţie. Unele părţi ale lumii sunt mai favorizate cu Evanghelia (care este liberă pentru toţi care aud) decât alţii. Comparaţi-vă pe voi, cu privelegiile voastre şi cunoştinţa, cu păgânii care încă n-au auzit chemarea. Când această companie chemată afară, (chemată de a fi “fiii lui Dumnezeu”, “moştenitorii lui Dumnezeu, comoştenitori cu Isus Hristos Domnul nostru”) este completă, atunci planul lui Dumnezeu pentru salvarea omenirii  abia începe. Doar atunci Sămânţa “va zdrobi capul Şarpelui” şi “va binecuvânta toate familiile pământului”. Pentrucă sămânţa nu este numai Hristos, capul singur, dar Biserica, care este corpul Său, după cum ne informează Pavel în Gal. 3:29: “Care sămânţă este Hristos, şi dacă sânteţi ai lui Hristos, sânteţi “sămânţa lui Avraam”, moştenitori prin făgăduinţă”. Aceiaşi companie trebuie să zdrobească şarpele - Rom. 16:20. Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana, sub picioarele voastre.

 

Veacul Evanghelic

 

            Veacul Evanghelic pregăteşte fecioara curată (biserica) pentru venirea Mirelui. Când este gata, Mirele vine, şi cele ce vor fi gata vor fi unite. Al doilea Adam şi a doua Evă devin unul, şi astfel este începutul unei noi creaţii, şi atunci începe glorioasa lucrare de ridicare a omenirii în general. Râul cu apa viaţii curge, şi lucrarea Bisericii începe. În dispensaţia următoare, noile ceruri şi noul pământ. Ea nu mai este o fecioară logodită, ci Mireasă. ATUNCI “Spiritul şi Mireasa zic: “Vino”, şi cine va dori să vină şi să bea apa vieţii fără plată”.

            După cum Adam, începutul rasei pământeşti, era compus din om şi tovarăşa luată din coasta lui, după cum este scris: “Dumnezeu I-a creat parte bărbătească şi parte femeiască, şi Le-a dat numele ADAM (om)” - Gen. 5:2, astfel “al doilea Adam” depsre care Pavel spune că primul i-a “fost o ilustraţie”, sau tip, are o tovarăşă luată din  coasta Lui, şi când ea este pe deplin formată şi perfecţionată, Mirele vine şi ei merg în căsătorie; ei devin una, “noua creaţie a lui Dumnezeu” (citiţi Efes. 5:25, 30, 32), făcând “în El însuşi din doi (Iudei şi Neamuri)

 

“Un Singur Om Nou””

 

- Efes. 2:15. Noi am găsit că acest om nou este sămânţa care “va zdrobi capul şarpelui”. “Sămânţa lui Avraam”, “în care vor fi binecuvântate toate familiile pământului”. Am mai aflat că Veacul Evanghelic până acum de la ultima misiune a Bisericii, a fost doar o şcoală dureroasă pentru a o face în stare pe ea, la fel cum a fost şi cu capul ei, să fie atinsă cu simţirea slăbiciunilor pământeşti, ca ei să poată simpatiza cu omenirea, şi în timpul veacului milenar s-o ajute, când “cunoştinţa Domnului va umplea întreg pământul”, împrăştiind întunecimea păcatului şi a ignoranţei, cauzând “să înceteze războaiele pe întregul pământ”. Acestea sunt “timpurile restabilirii”, despre care Pavel spune că sunt cuvenite când vine Hristos - Fapte. 3:17-19. Pentru care “întreaga creaţie suspină şi geme în durerile naşterii până acum, aşteptând manifestarea fiilor lui Dumnezeu” - Rom. 8:22, 19. Aceşti fii nu se manifestă acum. În turma lui Hristos sunt mulţi “lupi în piei de oi”. Printre grâu este multă neghină; dar când în “seceriş (sfârşitul veacului)” ele sunt separate, atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor - se vor manifesta - şi atunci acest “Soare al Dreptăţii va răsări, cu vindecare în aripile Sale” pentru creaţia gemândă (omenirea).

            Dar să lăsăm această minunată şi plăcută imagine a zilei care vine, despre care, putem spune, împreună cu poetul:

“Aleargă, de-a lungul veacurilor de glorie,

Aleargă fericitul timp când Hristos apare”.

 

şi întorcându-ne să privim la întunecata imagine. V-aţi întrebat voi oare vre-o dată, în timp ce vă bucuraţi în ocaziile glorioase, oferite omenirii în timpul veacului milenar: Ce este cu cei care au murit înainte ca planul lui Dumnezeu să-şi atingă deplinătatea? De la creare (şase mii de ani) pe pământ au trăit aproape 143 miliarde de fiinţe umane. Dintre aceştia, după cea mai largă estimare care poate fi făcută raţional, mai puţin de un miliard au fost Sfinţii lui Dumnezeu - Biserica - Mireasa. Cum este cu cei 142 de miliarde care au murit fără Hristos? Care este condiţia lor?

            Ateismul răspunde: Ei sunt morţi pe vecie. Nu este nimic pentru ei de azi înainte. Ei nu vor mai trăi din nou.

            Calvinismul răspunde: Ei n-au fost aleşi să fie salvaţi. Dumnezeu I-a preorânduit şi predestinat să fie pierduţi - să meargă în iad - şi ei sunt acolo acum, zvârcolindu-se în chin, unde vor rămânea pentru totdeauna fără speranţă.                        Arminianismul răspunde: Noi credem că Dumnezeu Îi scuză din cauza ignoranţei, şi dacă ei au făcut cel mai bine cum au putut, ei vor fi sigur ca parte din “Biserica Întâilor-Născuţi” după cum este şi Pavel însuşi.

            Marea majoritate a Creştinilor din toate denominaţiile acceptă această ultimă vedere, din simţământul că orice altă vedere va fi de neâmpăcat cu dreptatea, din partea lui Dumnezeu.

            Dar noi întrebăm, ce ne învaţă Scripturile despre acest punct? Că ignoranţa este baza salvării? Nu; unica condiţie cunoscută în Scripturi este CREDINŢA. “Prin har sunteţi mântuiţi, prin CREDINŢĂ”. Îndreptăţirea prin credinţă este stânca-temelie a întregului sistem al Creştinătăţii. Când în ziua Cincizecimii, Petru a fost întrebat: “Ce trebuie să facem, ca să fim salvaţi?”, el a răspuns: “Credeţi în Domnul Isus Hristos şi fiţi botezaţi, şi veţi fi salvaţi”.

            Din nou el zice, în Fapte. 4:12 - “Nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim salvaţi”.

            Pavel cugetă că omul trebuie să audă Evanghelia înainte ca el să creadă: “Cum ar putea ei crede în Acela, despre care n-au auzit?”. Acest - plan Dumnezeiesc - că omul va fi salvat din cauza credinţei, Pavel spune că a fost pentru Evrei o piatră de poticnire, (deoarece ei aşteptau salvarea ca răsplată a ţinerii legii) şi pentru Greci (înţelepciunea lumească) nebunie. Dar, totuşi, a fost “plăcerea lui Dumnezeu ca prin nebunia propovăduirii (în ochii oamenilor) Să-i salveze pe

Cei Care Cred”

 

            Eu vreau să vă apropii în mod Scriptural de gândul, că toţi cei care n-au auzit nu pot crede, şi din cauza că nu cred, nu pot face parte din Mireasa lui Hristos. Dar, veţi obiecta, Pavel, în primele două capitole de la Romani, ne învaţă: “aceştia ne având lege îşi sunt lege sie însăşi”, şi că această lege pe care o furnizează conştiinţa lor, este suficientă pentru a-i justifica. Eu vă voi răspunde, nu, l-aţi înţeles pe Pavel diferit de ceea ce el avea în vedere. Argumentul lui Pavel peste tot este că: “toată lumea este vinovată înaintea lui Dumnezeu”. “Dacă n-aş fi cunoscut legea, n-aş fi cunoscut păcatul. Deoarece prin Lege poţi cunoaşte păcatul”. Legea dată Iudeului i-a dezvăluit slăbiciunea, şi a fost intenţionată să-i arate că el era incapabil să se îndreptăţească înaintea lui Dumnezeu. “Pentrucă prin faptele legii nimeni nu poate fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu”.  Pavel ne spune că după cum legea astfel a condamnat pe Evreu, la fel este şi cu Neamurile. Deşi ignoranţi în ceea ce priveşte legea, ele au avut destulă lumină pentru ca conştinţa să-i condamnde. “Pentruca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu” - Rom. 3:19, pentru ca viaţa veşnică să poată fi văzută ca fiind “darul lui Dumnezeu, prin Isus Hristos Domnul nostru”, pentru fiecare care crede.

            Bine, voi răspundeţi în locul Bibliei în mod diferit: Eu cred şi insist că Dumnezeu nu va osândi lumea pentru ignoranţă. Acum, să vedem. Practici ceea ce declari? De ce susţii trimiterea misionarilor la Neamuri, cu preţul a mii de vieţi valoroase şi milioanelor de bani? Dacă ei toţi vor fi salvaţi - sau chiar jumătate din ei - prin ignoranţă, tu le faci o sigură daună trimiţând un predicator să le spună despre Hristos, pentru că noi ştim că doar aproape unul dintr-o mie crede când misionarii merg la ei. Dacă ideea ta este corectă ar fi mai bine ca nici un misionar să nu fi fost trimis vre-odată. În trecut aproape toţi fiind salvaţi; acum, din cauza cunoştinţei, aproape toţi fiind pierduţi. În acelaşi mod noi am putea raţiona că dacă Dumnezeu ne-ar fi lăsat pe toţi în ignoranţă, noi toţi am fi salvaţi. Atunci în loc ca Evanghelia să fie o veste bună, ea ar fi mai potrivit numită vestea rea.

            Nu, fraţii mei; voi credeţi că “nu este alt nume dat oamenilor prin care trebuie să fim salvaţi”. Acţiunile voastre vorbesc mai tare, şi vorbesc bine.

            Acum, să presupunem că ne uităm la aceste lucruri exact aşa cum Dumnezeu ni Le spune, şi să lăsăm clarificarea caracterului Său Lui Însuşi.

 

Ce S-a Întâmplat cu cei 142 de miliarde?

 

            În primul rând noi răspundem, că puteţi fi siguri că ei nu se află acum în chinurile iadului; deoarece Scripturile  nu numai că învaţă că deplina şi completa răsplată nu va fi dată Bisericii până la venirea lui Hristos, “când El va răsplăti fiecărui om”, dar şi că cei nedrepţi trebuie să-şi primească răsplata de asemenea atunci. Oricare ar fi condiţia lor prezentă, aceasta nu poate fi deplina lor răsplată, pentru că Petru a spus: “Dumnezeu ştie cum să păstreze pe cei nedrepţi până în ziua de judecată pentru a fi pedepsiţi”, şi El va face astfel. Dar gândul despre atât de multe din aceleaşi creaturi ca şi noi din orice timp ca fiind pierdute, fără de a avea cunoştinţa care este necesară pentru salvare, pare teribil, cu adevărat, pentru toţi care au o licărire de dragoste sau de îndurare. Apoi, la fel, sunt multe Scripturi care par greu a fi armonizate cu toate acestea. Să vedem în lumina procedeelor Sale cum ar trebui să înţelegem noi declaraţia: “Dumnezeu este Iubire”, sau “Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât El a dat pe unicul Său fiu conceput, pentru ca oricine va crede în El să nu piară”.

            O, Doamne, pentru sărmana şi slaba umanitate, pare că dacă Tu ai iubit lumea atât de mult, atunci ai făcut şi pregătirea, ca nu numai cei care cred să fie salvaţi, dar şi ca toţi să poată auzi.

            Din nou citim: “Aceasta este adevărata lumină care luminează pe fiecare om venind în lume”. Doamne, toată raţiunea noastră pare să spună, nu chiar. Noi nu putem vedea cum Isus a luminat mai mult decât puţini din miliardele de pe pământ. Yonder Hottentot nu prezintă nici o dovadă de a fi luminat, nici Sodomiţii şi nici alte miliarde.

            Încă odată citim: “Isus Hristos, prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru toţi”. Cum, Doamne, noi întrebăm? Dacă El a gustat moartea pentru cei 143 de miliarde, şi din alte cauze aceasta devine eficace doar pentru un miliard, nu este oare moartea Lui comparativ un eşec?

            Din nou: “Iată vă aduc o veste bună de mare bucurie, care va fi pentru tot poporul”. Sigur că pînă acum, doar numai pentru mica turmă a fost aceasta o veste bună, şi nu pentru tot poporul.

            Altul este: “Este doar un Dumnezeu, şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Isus Hristos, care S-a dat pe Sine însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi”. O răscumpărare, atunci de ce nu toţi au beneficiu din moartea lui Hristos?

            O, cât de întunecoase, cât de inconsistente apar aceste declaraţii când ne aducem aminte că Biserica Evanghelică este o “turmă mică”. O, cât de mult am vrea noi ca să-i facă plăcere lui Dumnezeu să ne deschidă ochii ca să putem înţelege Scipturile, pentru că noi simţim în mod sigur că oricum am înţelege noi, toate acestea ar trebui să fie clare, toate ar trebui declarate într-un ton de tunet: “Dumnezeu este Iubire”. O, de am avea cheia! O vreţi şi voi? - Sunteţi siguri? Acesta este ultimul text citat de noi: “Care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi, fapt care trebuie mărturisit la vremea cuvenită”. Timpul cuvenit. A, acum vedem. Dumnezeu are un timp cuvenit pentru orice. El ar putea mărturisi acest lucru acestor 142 de miliarde în timpul vieţii lor. În acest caz atunci ar fi timpul lor cuvenit; din moment ce aceasta nu a fost aşa, timpul lor cuvenit trebuie să fie în viitor. Noi ştim că acum este timpul nostru cuvenit, deoarece aceasta ne este mărturisit nouă acum. Hristos a fost răscumpărare pentru tine înainte ca să te naşti, dar nu a fost timpul cuvenit pentru tine să auzi aceasta până mulţi ani după aceea. La fel este şi cu Hottentot; Hristos a fost răscumpărarea lui în acelaşi timp când a fost şi pentru voi; el nu a auzit încă, şi încă n-ar putea auzi în această viaţă; dar la timpul potrivit a lui Dumnezeu el va auzi.

            Dar oare moartea nu sfârşeşte încercarea? întreabă cineva. Nu este nici o Scriptură care să spună astfel, noi răspundem; şi toate Scripturile de mai sus şi multe altele ar fi fără sens sau mai rău

 

Dacă Moartea sfârşeşte totul

 

pentru masele ignorante ale omenirii. Unica Scriptură citată vre-o dată pentru a dovedi această vedere în general  susţinută, este: “După cum copacul a căzut, astfel el va rămânea”. Dacă aceasta ar avea vre-o legătură cu omul şi viitorul său, aceasta ar indica că în oricare condiţie s-ar afla omul în cunoştinţă sau ignoranţă, când el intră în moarte, el rămâne la fel până când este ridicat din nou.

            Dar poate această cunoştinţă vre-odată să ajungă la aceste miliarde în mormintele lor în timp ce ei sunt morţi? Nu; Dumnezeu a prevăzut pentru aceasta învierea tuturor. Pentrucă: “după cum toţi mor în Adam, chiar tot aşa toţi vor fi făcuţi vii în Hristos”. După cum moartea a venit prin primul Adam, la fel viaţa vine prin al doilea Adam. Tot ce a pierdut omenirea în primul, trebuie să fie restituit în al doilea. De aici, veacul care urmează a doua venire a lui Hristos este numit “timpurile de restabilire”.

            Viaţa este unul din lucrurile pierdute, şi trebuie să fie unul din lucrurile restituite. Urmăriţi-mă! Eu nu am spus că le este dată viaţa veşnică (sau nemuritoare). Nu; Adam nu a avut niciodată viaţa veşnică (sau nemuritoare), ca s-o piardă; dacă el ar fi avut-o, el n-ar fi muri. El a avut o viaţă naturală, a pierdut viaţa naturală, şi această viaţă naturală este ceea pe care al doilea Adam trebuie s-o restaureze. Acesta este un anumit fel de salvare pe care Hritsos a împlinit-o pentru toţi; dar salvarea veşnică (sau nemuritoare), pe care o primesc credincioşii, este cu totul diferită. Aceasta ne face în stare să folosim un alt text, care este puţin folosit cu excepţia Universaliştilor, şi deşi nu suntem Universalişti, totuşi noi susţinem dreptul de a folosi toată Scriptura. Ea spune: “Noi credem în Dumnezeul cel viu, care este Salvatorul tuturor oamenilor, şi în special a celor ce cred”. Toţi oamenii sunt salvaţi sau eliberaţi din pierzarea adusă asupra lor prin Adam, prin restituirea lor înapoi a tuturor lucrurilor pierdute, incluzând viaţa naturală. El este de asemenea “în special Salvator al celor ce cred”. Pentrucă credincioşii care constituie acum corpul lui Hristos sunt bucuroşii primitori ai “Darului lui Dumnezeu, viaţa veşnică”. În timp ce cei din lume sunt înviaţi în corpuri naturale, cei din Biserică sunt înviaţi corpuri spirituale, “nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu”.

            Acum noi vedem că “mărturia la timpul cuvenit” explică toate aceste texte grele. La timpul cuvenit aceasta va fi “o veste de mare bucurie pentru tot poporul”. La timpul cuvenit când “Lumina adevărată va lumina pe orice om venind în lume” şi în nici un alt mod nu pot fi folosite aceste scripturi fără a denatura. Noi le luăm înţelesul doar aşa cum ele spun. Pavel duce la bun sfârşit linia de argumentare cu accentuare în Rom. 8:18, 19. El cugetă că după cum toţi oamenii au fost condamnaţi la moarte şi o suferă din cauza călcării lui Adam, la fel dreptatea lui Hristos îi îndreptăţeşte pe toţi la viaţă din nou. Toţi au pierdut viaţa, nu din voia sau alegerea proprie, în primul Adam; toţi primesc viaţă din mâinile celui de-al doilea Adam, la fel fără voinţa şi alegerea lor.

            Când vor fi astfel aduşi la viaţă, şi iubirea lui Dumnezeu le va mărturisi, încercarea lor,

 

Prima Lor Şansă

 

va începe, pentrucă noi nu predicăm o a doua şansă pentru nimeni.

            Dar Petru ne spune că despre “restituire au vorbit toţi sfinţii profeţi”. Ei toţi au învăţat-o. Ezechiel ne spune despre valea oaselor uscate: “Aceasta este toată casa lui Israel” şi Dumnezeu le spune: “Eu vă voi întoarce din mormintele voastre, şi vă voi aduce în ţara voastră”. Aceasta este în acord cu Sf. Pavel în Rom. 11:25, 26. “Orbire în parte i s-a întâmplat Israelului până plinătatea Neamurilor (Biserica Evanghelică, compania aleasă “luată dintre neamuri”) va veni, şi astfel tot Israelul va fi salvat”, sau adus înapoi  din condiţia de lepădare. Pentrucă “Dumnezeu n-a lepădat poporul Său pe care l-a cunoscut dinainte”. Ei au fost lepădaţi din favoarea Lui în timp ce se alegea mireasa lui Hristos, dar se vor întoarce la favoare când acea lucrare va fi îndeplinită - ver. 28-33. Profeţiile sunt pline cu declaraţii cum Dumnezeu îi va “sădi din nou, şi ei nu vor mai fi smulşi”. Acestea nu se referă la întoarcerea din fostele captivităţi din Babilon, Siria, etc., pentrucă Domnul a zis: “În ziua aceea nu se va mai zice printre voi: “părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii”, dar orice om va muri pentru păcate le sale”. Aceasta nu are loc acum. Voi nu muriţi pentru păcatul vostru, dar pentru cel al lui Adam - “După cum toţi mor în Adam”. El a mâncat agurida, şi strămoşii noştri au continuat s-o mănânce, aducând mai multă slăbiciune şi mizerie asupra noastră. Ziua în care “orice om va muri pentru păcatul său” este această zi Milenară sau ziua Restabilirii. Dar când vor fi restauraţi la aceeaşi condiţii ca şi Adam, nu vor fi ei oare expuşi la păcat şi nu vor cădea ei din nou cum a căzut şi el? Nu; ei vor fi expuşi la păcat, dar nu atât de dispuşi; ei vor fi fost învăţat în timpul vieţii lor lecţia pe care Dumnezeu a destinat-o ca s-o înveţe toţi, şi anume “păcătoşenia excesivă a păcatului”. Ei vor fi pregătiţi să aprecieze binele şi să evite răul, şi Biserica Evanghelică glorificată vor fi “regi (domnitori) şi preoţi (învăţători)” a acelui nou veac, pentrucă “Nu îngerilor a supus El lumea (veacul) viitoare”. Atunci prin “al doilea Adam” şi tovarăşa Lui ei vor putea fi concepuţi în asemănarea lor spirituală.

            Dar suntem noi oare siguri că Dumnezeu a intenţionat aceste binecuvântări pentru toţi în afară de “poporul pe care El l-a cunoscut?” (Evreii)? Da. El a menţionat la fel şi alte naţiuni pe nume, şi vorbeşte despre restabilirea lor. Să vă dau o ilustraţie care va fi convingătoare:

 

Sodomiţii.

 

            Este sigur că dacă vom găsi menţionată restabilirea lor veţi fi satisfăcuţi. Dar de ce ei n-ar avea o posibilitate să obţină viaţă veşnică la fel ca şi voi sau ca şi evreii? Ei nu erau nelegiuiţi în sensul exact, deoarece ei nu aveau lege sau multă cunoştinţă. Cu adevărat, ei nu erau neprihăniţi, dar nici voi nu eraţi neprihăniţi când Dumnezeu v-a oferit posibilitatea. Însăşi cuvintele lui Isus ne vor spune că Sodomiţii nu sunt atât de vinoveţi în ochii Săi ca Evreii, care aveau mai multă cunoştinţă: “Jale de tine Capernaume, căci dacă ar fi făcute în Sodoma minunile care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas până în ziua de astăzi”. Astfel însuşi cuvintele lui Isus ne învaţă că ei nu şi-au avut posibilitatea lor deplină. “Amintiţi-vă” Hristos a spus despre Sodomiţi, că “Dumnezeu a plouat cu foc şi i-a distrus pe toţi”. Astfel, dacă se vorbeşte despre restaurarea lor, aceasta implică învierea lor.

            Să privim la profeţia lui Ezechiel de la 16:48 până la sfârşit. Citiţi-o foarte atent. Dumnezeu vorbeşte aici despre Israel şi o compară cu vecina, Samaria, şi la fel cu Sodomiţii, despre care spune: “I-am înlăturat, după cum am văzut de bine”. De ce Dumnezeu a văzut de bine să înlăture aceste persoane fără a le da o şansă de viaţă veşnică prin cunoaşterea “singurului nume”? Deoarece nu a fost timpul lor cuvenit. Ei vor veni la cunoaşterea adevărului când vor fi întorşi. Mai întâi El Îi va salva din lanţurile morţii, şi apoi le va da cunoştinţa, după cum este scris. “Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să fie salvaţi, şi să ajungă la cunoştinţa adevărului”. Când vor fi aduşi la o înţelegere, atunci, şi nu până atunci, vor fi ei în încercare pentru viaţă veşnică. Cu acest gând, şi cu nici unul altul putem noi înţelege, procedurile Dumnezeului Iubirii cu acei Amaleciţi şi alte naţiuni, pe care El nu numai că a permis dar a şi poruncit Israelului să le ucidă. “Ucide pe Amaleciţi cu totul - să nu laşi nici bărbat, nici femeie, nici copil”. “Să nu-ţi fie milă nici de cei mici”. Cum mă durea adesea inima, şi pe voi la fel, pe măsură ce căutam să potrivim această aparentă uşurinţă din partea lui Dumnezeu faţă de învăţăturile noii dispensaţii: “Dumnezeu este Iubire”, “Iubiţi-vă vrăjmaşii”, etc. Acum noi putem vedea că întregul veac Iudeu a fost un tip al mai înaltului veac Evanghelic; victoriile şi cuceririle Israeliţilor numai ilustrau bătăliile Creştinilor cu păcatul, etc. Aceşti Amaleciţi şi Sodomiţi şi alţii au fost folosiţi să ilustreze, sau să fie “exemple”, “pentru învăţătura noastră”, şi aceşti oameni ar putea tot atât de bine muri sau de boală sau de vre-o pedeapsă, şi faptul că ei când vor fi în încercare, “la timpul cuvenit” vor putea învăţa binele şi vor fi în stare să deosebească şi să aleagă viaţa, puţin a contat pentru ei, pentru că ei învăţau numai să facă răul.

            Dar să citim profeţia mai departe. După ce compară Israelul cu Sodoma şi Samaria, şi o pronunţă ca fiind mai rea, versetul 53 spune: “Când voi aduce înapoi pe prozonierii (în moarte, toţi sunt captivi şi Hristos vine să elibereze prizonierii şi să deschidă uşile închisorii mormântului) ai Sodomei, şi ai Samariei, atunci Eu voi aduce înapoi pe prizonierii tăi în mijlocul lor”. (Aceştia vor fi înviaţi împreună). În versetul 55 aceasta este numită:

 

“Întoarcerea la Starea lor Dintâi”

 

- restabilirea. Dar cineva care nu-şi poate imagina că Dumnezeu poate fi în mod real atât de bun şi drept, sugerează că Dumnezeu vorbeşte în mod ironic Evreilor, şi Le vorbeşte că El va întoarce atât de repede pe Sodomiţi ca şi pe ei, dar ne având nici o intenţie nici în ceea ce priveşte pe unii, nici în ceea ce priveşte pe alţii. Să vedem. Citim versetele 60-62. Totuşi: “Îmi voi aduce aminte de legământul Meu făcut cu tine; Şi Îl voi confirma cu tine”. “Da”, spune Pavel, “acesta este legământul lui Dumnezeu cu ei - ei sunt iubiţi din pricina părinţilor lor. Pentrucă lui Dumnezeu nu-i pare rău de darurile şi de chemarea făcută” - Rom. 11:27-29. Al 63-lea verset încheie argumentul, arătând că promisa restabilire nu este bazată pe meritele Evreilor, Samaritenilor sau Sodomiţilor. “Ca să-ţi aduci aminte din trecut şi să roşeşti şi să nu mai deschizi gura de ruşine, când îţi voi ierta tot ce ai făcut, zice Domnul Dumnezeu”. Când Dumnezeu Îşi subscrie numele său la o declaraţie în acest fel, eu trebuie s-o cred. “Zice Domnul Dumnezeu”. Şi nu este nici o îndoială că dacă ei vor fi ruşinaţi când “în veacurile viitoare El Îşi va arăta nemărginita bogăţie a harului său” (Efes. 2:7) şi mulţi alţi copii ai lui Dumnezeu vor fi ruşinaţi şi de asemenea miraţi când ei vor vedea cum “Dumnezeu atât de mult a IUBIT LUMEA”. Ei vor fi gata să exclame împreună cu fratele Pavel: “O! adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neânţelese sunt căile Lui!”.

            Dar unii vor întreba, cum vine aceasta că acest fapt nu a fost văzut de mult timp în urmă? Noi răspundem, Dumnezeu dă lumină şi cunoştinţă poporului Său atât cât este potrivit. Lumea a fost lăsată aproape cu totul în ignoranţă de planul lui Dumnezeu până în timpul veacului Evanghelic, când a venit Hristos, aducând LA LUMINĂ viaţa şi nemurirea prin Evanghelie. Evreii până în acel timp presupuneau că toate promisiunile lui Dumnezeu erau adresate numai lor şi erau numai pentru ei, dar la timpul potrivit Dumnezeu a arătat favoare şi Neamurilor. Creştinii au presupus în mod general că binecuvântările lui Dumnezeu sunt numai pentru Biserică, dar noi începem să vedem că Dumnezeu este mai bun decât toate temerile noastre, şi deşi El ne-a dat “făgăduinţele nespus de mari şi scumpe”, El a făcut unele făgăduinţe şi omenirii de asemenea.

            “Calea celor drepţi este ca lumina strălucitoare care luminează tot mai mult, până în ziua perfectă” şi faptul că ea acum luminează atât de strălucitor, şi că noi suntem în stare să vedem mai mult din frumuseţea şi armonia cuvântului lui Dumnezeu, este o puternică dovadă prezumtivă că noi suntem în zorii acelei zile glorioase, când “noi vom şti la fel cum şi noi am fost cunoscuţi”.

            Dar noi am promis să armonizăm acele doctrine ale Bisericii în general presupuse a fi opuse, şi anume CALVINISMUL, sau Alegerea, şi ARMINIANISMUL, sau Harul Liber. Probabil că deja vedeţi cum ele se armonizează una pe cealaltă prin simpla recunoaştere a ordinii veacurilor şi prin aplicarea fiecărui text la locul şi la timpul căruia îi aparţine. Permiteţi-mi atunci să vă arăt

 

Inconsistenţa atât a Calvinismului cât şi a Arminianismului

 

când le considerăm separate una de cealaltă. Făcând aceasta eu nu doresc să oglindesc pe cei ce ţin aceste doctrine. Eu doar vă voi trage atenţia la trăsăturile pe care cei mai fierbinţi susţinători ale lor trebuie să le recunoască ca fiind punctele lor slabe.

            În primul rând - Calvinismul spune că Dumnezeu este Atotştiutor: El a ştiut sfârşitul de la început, şi că “după cum toate scopurile sale trebuie să se împlinească”, El n-ar fi putut avea intenţia să salveze pe nimeni altcineva decât pe puţini - Biserica adevărată, mica turmă. Pe aceştia El i-a ales şi I-a predestinat să fie salvaţi pe vecie; toţi ceilalţi erau în mod egal predestinaţi şi aleşi să meargă în iad, pentru că “cunoscute Îi sunt Domnului toate lucrările Lui de la întemeierea lumii”.

            Această îşi are propriile ei trăsături bune. Ea arată în mod potrivit Atotştiinţa lui Dumnezeu. Acesta ar fi idealul noastru al MARELUI Dumnezeu, şi nu ar fi dacă acele trei calităţi esenţiale ale măreţiei, şi anume MILA, IUBIREA şi DREPTATEA, ar lipsi, pentrucă nici una din aceste nu-şi găseşte loc în aducerea în lume a 142 de miliarde de creaturi osândite înainte de a fi născute şi luate în râs de declaraţiile solemne ale iubirii. Nu, nu. “Dumnezeu este iubire”, “Dumnezeu este drept”, “Dumnezeu este îndurător”.

            În al doilea rând - Arminisnismul spune: Da, “Dumnezeu este iubire” şi în aducerea umanităţii în lume El n-a intenţionat nici o lezare, ci numai bine. Dar Satan a avut succes în ispitirea lui Adam; astfel “păcatul a intrat în lume şi moartea prin păcat” şi de atunci încoace, Dumnezeu a făcut tot ce a putut pentru a salva omul de adversarul său, chiar până de a-şi da pe Fiul Său, şi deşi acum, după şase mii de ani, evanghelia a ajuns doar la un mic număr din acele creaturi, totuşi, noi sperăm şi avem încredere că în timpul a mai bine de şase mii de ani, prin energia şi dărnicia Bisericii, Dumnezeu a vindecat răul introdus de către Satan, pentru ca toţi să poată cel puţin să ştie despre iubirea Sa, şi cunoştinţa despre Dumnezeu să fie la fel de extinsă ca cunoştinţa răului.

            Trăsătura lăudabilă a acestei vederi este că ea acceptă declaraţia că “Dumnezeu este iubire”. Dar, în timp ce El este plin de intenţii de iubire şi bunăvoinţă pentru creaturile Sale, El nu are capacitate şi precunoştinţă adecvată pentru realizarea acestor intenţii.

            În timp ce Dumnezeu era ocupat aranjând şi plănuind pentru binele copiilor săi noi creaţi, Satan s-a furişat, şi printr-o lovitură a răsturnat toate planurile lui Dumnezeu, şi într-o clipă a adus păcatul şi răul printre oameni la o aşa măsură că chiar folosindu-şi toată puterea Sa, Dumnezeu trebuie să cheltuie 12 mii de ani pentru a reinstala dreptatea la un aşa nivel încât omul va avea o posibilitate de a alege Binele la fel de uşor ca şi Răul, şi cei 142 de miliarde din cei şase mii de ani trecuţi, ca şi mulţi alţii din viitor, sunt pierduţi pentru veşnicie, în ciuda iubirii lui Dumnezeu pentru ei, deoarece Satan s-a amestecat în planurile Lui după cum Dumnezeu n-a putut să prevadă. Astfel Satan, în ciuda lui Dumnezeu, duce o mie în iad la unul pe care Dumnezeu Îl ia în glorie. Această vedere ar trebui să înalţe ideile omului despre Satan, şi să-L subaprecieze în estimarea lor pe Cel care: “A vorbit şi s-a făcut; a poruncit şi a luat fiinţă”.

            Dar cât de împrospătător este pentru noi să ne întoarcem de la aceste fragmente de adevăr, ca fiind considerate separat, şi să

Vedem Cât de Armonioase

 

şi frumoase sunt ele când sunt unite. Cum, în timpul veacurilor prezente şi trecute Dumnezeu îşi alege sau adună, Biserica Evanghelică, prin propovăduirea cuvântului Său. Cum în mod înţelept a permis El răul să vină în lume, cu scopul ca el să poată dezvolta biserica Sa, care astfel “făcută perfectă prin suferinţă”, să poată fi pregătită pentru lucrarea ei glorioasă din viitor; şi cum masele omenirii, deşi nefiind acum în încercare, sunt totuşi în proces de căpătare a cunoştinţei şi experienţei prin contactul cu păcatul pe care El a prevăzut că le va fi spre bine; şi mai mult ca atât, cum El foloseşte ocazia, în legătură cu aceasta, planul Său, pentru a arăta marea Sa iubire, astfel aranjând ca moartea lui Hristos să fie necesară pentru recuperarea noastră din păcat, şi atunci dându-I ocazia în mod liber “să fie jertfa de ispăşitre pentru păcatele noastre, şi nu numai pentru ale noastre, dar şi pentru ale întregei lumi”, şi când în dispensaţia următoare  - “Cerul nou şi pământul nou” (Apoc. 21:1-9-10 şi 22:17) - când “Spiritul şi Mireasa zic: “Vino”, şi oricine va dori să vie şi să bea apa vie fără plată”, El ne va arăta “Harul Său Liber” în măsura cea mai deplină.

            Nu este aceasta învăţătura cuvântului lui Dumnezeu? Oamenii niciodată nu s-ar fi gândit la un astfel de plan de salvare glorios. Cu adevărat Dumnezeu a zis: “Căile Mele nu sunt căile voastre, nici gândurile Mele nu sunt gândurile voastre”. De azi înainte când ne adresăm Lui: “Tatăl nostru”, fie ca nouă să ni se imprime în mintea noastră că iubirea  şi îndurarea Lui sunt cu mult mai mari decât compasiunea părinţilor noştri pământeşti, şi în timp ce studiem cuvântul Său tot mai mult şi mai mult, şi căutăm să “creştem în harul şi cunoştinţa şi iubirea lui Dumnezeu”, fie ca noi întotdeauna să ne aducem aminte că

 

“Oarba necredinţă sigur va cădea rău,

Şi exploră lucrarea Sa-n zadar.

Dumnezeu este Însuşi interpretorul Său,

Şi El o va face aceasta clar”.

 

Văzând cât de mult din marele plan al lui Dumnezeu aşteaptă venirea lui Hristos pentru îndeplinirea sa, şi, credem noi, aflând de ce Hristos vine, putem oare să ne abţinem să nu iubim arătarea Lui? În numărul următor sperăm să examinăm împreună cu voi ce ne învaţă Biblia despre faptul - Cum Vine Hristos.

 

====================

 

El o Aşează pe Ea pe Tronul Său

 

“Rezemată de Iubitul ei” - Cântatrea Cântărilor 8:5.

 

 Rezemată de iubitul ei;

Pentru că astfel Mireasa apare,

Pustia fiind în urma ei,

Cu toate suspinele şi teama mare.

 

Pe El în speranţă ea l-a aşteptat,

Şi lacrimi de iubire a vărsat,

Chiar în umberele întunecate,

Veghea pe când altele dormeau toate.

 

Ea ştia că va fi credincios,

Şi în cuvântul Său ea a citit,

Că El va veni curând,

Ea a crezurt ce El a spus.

 

Deseori promisiunile sale scumpe,

Ea le spunea celor din jur,

Pentru unii fiind veşti bune,

Pentru alţii sunet gol.

 

Acum, ca Împărat al Măririi,

El o pretinde ca a Lui;

Cu mâna Lui cea odată străpunsă,

El o aşează pe Tronul Lui.

 

M. R. J. Princeton, N. J.

 

====================