“Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17.

Rugăciunea înregistrată în capitolul 17 al Evangheliei sfântului Ioan a fost oferită în timp ce Domnul nostru era în drum de la Cina de Amintire spre Grădina Ghetsimani. Din rugăciune aflăm că a fost oferită pentru apostoli şi pentru toţi cei care prin Cuvântul Domnului vor deveni ucenicii sau urmaşii Săi.

Cuvântul sfinţit are semnificaţia pus deoparte, făcut sfânt. Această lucrare a sfinţirii are două părţi. Prima este aceea pe care o facem în noi, chiar la început când ne punem deoparte cu dorinţa de a cunoaşte şi a face voia lui Dumnezeu. A doua este partea care vine treptat — învăţăturile şi instrucţiunile care pun înaintea noastră lucruri pe care nu le-am înţeles înainte — anumite principii ale dreptăţii pe care înainte nu le-am recunoscut. Aceasta este o punere deoparte mai adâncă şi este făcută de Dumnezeu, deoarece este făcută prin aranjamentul Tatălui.

Această semnificaţie mai adâncă a sfinţirii este cea arătată în text. Deci, Domnul nostru Se roagă Tatălui să facă această lucrare. Ucenicii lăsaseră totul ca să-L urmeze pe Isus şi erau puşi deoparte în sensul că doreau să ştie şi să facă voia Tatălui. Domnul nostru S-a rugat ca lucrarea învăţăturii divine să poată continua în ei, aşa cum este scris: “Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu”. Învăţătorul a dorit ca ucenicii să vină sub învăţătura divină, providenţială, pe care El a arătat-o că va veni prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Pe timpul acela Cuvântul nu era Biblia aşa cum o avem acum, pentru că Noul Testament încă nu fusese scris. Adevărul prezentat în Noul Testament însă nu este Cuvântul lui Dumnezeu în întregime, nici tot Adevărul, ci numai o parte din el. Domnul nostru nu S-a rugat ca Adevărul în general în legătură cu diferite lucruri să fie partea urmaşilor Săi, ci mai degrabă ei să aibă cunoştinţa planului şi scopurilor divine.

În viaţa unui om ar putea veni mai mult sau mai puţin adevăr care îi va trezi mintea. Ar putea fi adevărul în ceea ce priveşte chimia, sau ar putea fi alte cunoştinţe ştiinţifice. Există adevăr în privinţa geologiei, adevăr în privinţa soarelui etc. Acestea pot să influenţeze mintea şi să ridice oarecum pe un om din starea sa decăzută. Dar acestea nu sunt adevărul la care Se referă Domnul nostru, şi care este mult mai necesar decât cunoştinţa despre greutatea Pământului sau distanţa până la stele.

Toate aceste diferite adevăruri care vin în general în lume, care-i face să gândească şi care în cele din urmă îi îndrumă pe unii spre nevoia lor de un Răscumpărător, sunt pregătitoare. Dar aceştia din urmă nu numai că au o astfel de atragere spre Dumnezeu, ci ei trebuie şi să se pună deoparte. Şi aceste adevăruri generale, care sunt mai mult sau mai puţin clare, pot aduce individul într-o şcoală adevărată. Acestea noi le putem considera un curs pregătitor. Trebuie să fie o astfel de pregătire înainte de a ajunge la cursul adevărat al şcolii lui Cristos.

Prima parte a sfinţirii

Este o sfinţire care are loc înainte de a începe sfinţirea reală. Domnul a spus poporului Israel: “Voi să vă sfinţiţi şi … Eu … vă sfinţesc”. Aceasta ar fi punerea lor deoparte printr-o anumită speranţă. Dar punerea cuiva deoparte de către el însuşi este un lucru şi sfinţirea lui de către Dumnezeu este un alt lucru. În privinţa chemării acestui veac, nimeni nu poate veni la Tatăl decât prin Fiul, şi nimeni nu poate veni la Fiul decât dacă Tatăl l-a atras mai întâi.

Mai întâi vine atragerea Tatălui prin mintea naturală. Creierul omului este aşa constituit încât există o atragere naturală — o dorinţă de a-L cunoaşte pe Creator. Aceasta o vedem manifestată la păgâni, care niciodată nu L-au cunoscut pe Dumnezeu şi nu au avut niciodată Biblia. Aceşti oameni au o înclinaţie sau o dorinţă naturală de a-L adora pe Dumnezeu. Cei care au această înclinaţie naturală a creierului nu prea mult stricată prin cădere, sunt prin providenţa Domnului nostru conduşi spre adevăr, spre lumină, fără de care nimeni nu poate veni la El. Poate ei Îl găsesc pe Isus printr-o cântare sau printr-un pliant sau printr-o carte.

Dispoziţia de a-L primi pe Dumnezeu este numai primul pas, cum ar fi, ca răspuns la această atragere naturală. Când ajung să intre pe cale, ei află că este îngustă, dificilă, şi că “poarta” este joasă. Desigur, mulţi se întorc înapoi. Dumnezeu nu-i caută pe toţi. El caută o clasă foarte specială; şi ca atare El nu-i caută pe acei care s-ar descuraja din cauza îngustimii căii şi fiindcă poarta este joasă. Aceste condiţii sunt făcute aşa chiar cu scopul ca aceştia să se întoarcă.

Înainte noi am gândit că cei care se întorc din cauza îngustimii căii şi a faptului că poarta este joasă vor merge în chinul veşnic. Acum vedem că Dumnezeu caută o clasă specială ca să facă o lucrare bună — pe cei care caută să facă voia Sa. Oricine nu manifestă o măsură corespunzătoare de zel ar fi probabil lezat dacă s-ar strădui să meargă mai departe. De aceea Domnul spune: “Analizaţi condiţiile, socotiţi preţul, cântăriţi problema înainte de a vă decide să fiţi urmaşii Mei. Atunci, dacă vă decideţi să fiţi ucenicii Mei, veniţi şi urmaţi-Mă”.

După ce cineva a devenit urmaş al Domnului, el ajunge în condiţia clasei reprezentate în textul nostru prin cuvântul ei. În această clasă au fost cei doisprezece apostoli, cei cinci sute de alţi fraţi pe care îi menţionează sfântul Pavel şi toţi cei care de-a lungul Veacului Evanghelic L-au primit pe Domnul nostru în sinceritatea şi credincioşia inimii. La toţi aceştia se aplică rugăciunea: “Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul”.

Ciudat de spus, acesta despre care noi am gândit că este sfârşitul căii, nu este decât începutul ei. Înainte gândeam că acceptarea lui Isus este tot ce e de făcut. Prietenii noştri spuneau: “Ai auzit de Isus; L-ai primit. Aceasta este totul. Acum spune şi altora despre Isus”.

Dar după ce ajungem să ştim despre adevăr, avem nevoie să ştim mai mult. Dacă fiecare dintre noi s-ar gândi şi ar încerca să-şi aducă aminte cât a înţeles la început, şi-ar da seama că a ştiut că era păcătos şi că dacă venea la Isus, Tatăl îl va pune deoparte. La aceasta se referă sfântul Pavel când spune: “Noi suntem lucrarea Lui şi am fost creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune” (Efeseni 2:10). Această punere deoparte o face Tatăl prin adevărul Său, aşa cum am arătat mai înainte.

Adevărul care sfinţeşte

Acest adevăr sfinţitor nu trebuie să fie privit din punctul de vedere al cunoştinţei generale, pentru că acest adevăr nu este pentru lume — nu este destinat pentru ei. Este pentru consacraţi — pentru cei care au devenit copiii lui Dumnezeu. Este felul de adevăr pe care Dumnezeu îl dă familiei Sale. Apostolul Pavel spune că Dumnezeu ne-a chemat potrivit scopului Său, pentru ca la sfârşit să poată arăta bogăţia nespus de mare a îndurării Sale faţă de noi prin Isus Cristos în Împărăţia Sa (Efes. 2:7). Dumnezeu are un scop care va fi arătat pe deplin în veacurile viitoare, în desfăşurarea viitoare a marelui Său plan.

Dumnezeu a avut un scop special când a chemat şi a pus deoparte o clasă specială. Adevărul special care face acea lucrare sfinţitoare este adevărul marelui Său plan al veacurilor. El nu-l face pe acesta cunoscut în întregime deodată. Descoperirea planului Său a continuat timp de veacuri. Unele din aceste decoperiri ne-au venit prin profeţi, unele prin Isus şi unele prin apostoli. Aceste descoperiri constituie pregătirile cereşti pentru sfinţire.

Este însă necesar să ştim planul şi de asemenea ceva mai mult decât planul. Trebuie luate în considerare diferite alte lucruri, deşi acest adevăr este canalul sfinţirii: “Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul”. Dacă cineva îngrijeşte un copil, de exemplu, acea persoană trebuie să se gândeacă la hrana lui, la aer curat, la mişcare etc. Aşa este şi cu poporul lui Dumnezeu. Adevărurile se deschid treptat pentru înţelegerea lor. Tatăl nostru ne conduce în diferite experienţe ca să ne antrenăm simţurile. Experienţele noastre şi providenţele ne fac să gândim, să apreciem, să studiem, să întrebăm; şi făcând aşa, ne dezvoltăm prin intermediul acestor experienţe şi providenţe. Suntem făcuţi să ne gândim: ce înseamnă această experienţă şi ce învaţă aceea?

În timp ce Cuvântul lui Dumnezeu este baza pentru toată învăţătura noastră, totuşi nu este singura noastră sursă de cunoştinţe. Sunt diferite lecţii de învăţat prin diferitele experienţe ale vieţii. Copilul care numai ar primi mâncare şi apoi ar sta culcat — numai ar mânca şi ar dormi, fără să aibă vreodată ocazia să facă nişte paşi timizi în jur — nu va şti cum să umble. Aşa este şi cu copilul lui Dumnezeu.

A doua parte a sfinţirii

Vedem că Dumnezeu ne-a chemat cu o chemare nouă. Noi vom avea o natură nouă. Natura noastră nu va fi pământească. |inta şi scopul real al chemării noastre este să ne potrivească şi să ne pregătească pentru a fi noua Sa creaţie, superioară oamenilor şi îngerilor. Vom fi canalele divine ale binecuvântării pentru toate creaturile — îngeri şi oameni — pentru dezvoltarea întregului Univers al lui Dumnezeu, inclusiv a altor lumi, pe măsură ce vor ajunge să aibă locuitori. Ajungând să înţelegem sfera planului lui Dumnezeu, vedem un motiv pentru care Dumnezeu ne dă încercări, experienţe. Domnul nostru Isus urma să fie un Mare Preot milos; de aceea au fost necesare experienţele Sale, suferinţele Sale. Şi dacă a fost necesar ca Domnul nostru Isus, Păstorul turmei, să sufere, cu cât mai mult este necesar să suferim noi pentru desăvârşirea noastră!

Noi trebuie să avem multe încercări, suferinţe, ispite, şi fiind ajutaţi în acestea, trebuie să ştim cum să ajutăm pe alţii. Cei din poporul Domnului care sunt credincioşi acum, devin în mod special dezvoltaţi în asemănarea de caracter cu Învăţătorul. Ei sunt privilegiaţi să devină bătrâni, pentru a putea hrăni pe cei tineri, pentru a putea învăţa turma, pentru ca aceasta să poată creşte în roadele şi harurile Spiritului — blândeţe, răbdare, îndelungă răbdare, dragoste frăţească — iubire. De aceea, calificarea principală a acelora care vor sta ca supraveghetori printre poporul Domnului este ca ei să fie credincioşi, loiali, şi să nu manifeste un spirit de stăpânire, ci un spirit umilit, un spirit de serviciu.

Sfinţirea este o lucrare treptată, care durează tot timpul vieţii creştinului. Nu este un punct la care ajunge numai la moarte, ci pe care trebuie să-l atingă curând după consacrare. Consacrarea deschide uşa şi îi dă poziţia, îi dă relaţia, îi dă susţinerea şi încurajarea promisiunilor divine, şi îl pune pe cale, prin urmare, ca să cultive diferitele roade ale Spiritului şi în cele din urmă să ajungă la comoştenire cu Domnul nostru în gloria cerească. Dar pentru a menţine această poziţie în corpul lui Cristos, se cere să fie produse roade, dovezi ale iubirii şi devotamentului.

Încercările vor veni apoi după gradul credincioşiei în serviciu, şi să se vadă cât de multe atacuri va îndura — la cât de tare vânt al doctrinei false se poate împotrivi, câte asalturi ale cărnii şi ale diavolului poate suporta, fără să se dezechilibreze şi să fie depărat de la adevăr.

Scripturile ne spun că Domnul ştie din ce suntem întocmiţi, că El, cu fiecare ispită, va pregăti o cale de scăpare. Toţi vom fi încercaţi. Dacă focul devine aşa de fierbinte încât dacă am merge mai departe ne-ar distruge, Domnul îl va împiedica. Treptat vom deveni mai puternici. Atunci El ne poate da chiar încercări mai mari. Aşa că “DOMNUL Dumnezeul vostru vă pune la încercare ca să ştie dacă iubiţi pe DOMNUL Dumnezeul vostru, din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru”.

Încercări potrivite cu puterea

Un metalurgist îşi încearcă metalul — îl probează. Îl încearcă pentru a separa zgura de el. După ce a separat o parte din aliaj, el pune alt fondant, ca să îndepărteze altă zgură, apoi alt fondant etc. Tot aşa şi Domnul îndepărtează zgura noastră. El nu îndepărtează toată zgura cărnii noastre; pentru că noua creaţie este în proces de desăvârşire. Pe măsură ce zgura din mintea noastră devine aparentă, noi, ca creaţii noi, vom coopera din ce în ce mai mult cu Dumnezeu în eliminarea ei.

Astfel poporul Domnului trebuie să fie tot mai sfinţiţi prin adevăr. Cuvântul sfinţit exprimă ideea de a face evlavios, sfânt. Fiecare zi a vieţii noastre trebuie să ne facă tot mai sfinţi — mai potriviţi pentru serviciul lui Dumnezeu în viitor.

Nu este în mod necesar adevărat că unul care are cele mai grele experienţe are cea mai multă zgură. Domnul nostru Isus a avut mai multe încercări decât oricare din urmaşii Săi, şi El a fost perfect. Aşa cum sugerează apostolul Pavel, aceste încercări lucrează pentru noi “mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă”. Şi strălucirea viitorului nostru va depinde de dezvoltarea inimii şi a caracterului dobândită acum. Domnul nostru Isus va avea poziţia cea mai înaltă datorită celei mai mari credincioşii sub încercări. Unii dintre fraţii Domnului vor avea poziţii înalte pentru că s-au dovedit credincioşi sub încercări mari. Aceste încercări sunt ca să ne potrivească pentru acea poziţie înaltă, atât în viaţa actuală cât şi în viaţa viitoare.

“Da, în cuptorul lui Dumnezeu sunt copiii Săi încercaţi;

De trei ori fericiţi, cei care îndură până la sfârşit!

Dar, cine poate răbda încercarea de foc?

Cine iese din creuzet aşa de curat,

Încât Cel ai cărui ochi ca flacăra de foc privesc prin tot

Să-i poată vedea chipul în suflet perfect?

Nu cu o licărire vagă numai,

Ca în acea oglindă faţa Topitorului;

Ci sigilat cu pecetea cerului, acolo se vor vedea

Trăsăturile lui Emanuel, pline de adevăr şi de har

Şi în jurul acelui sigil al dragostei acest motto va fi:

@Nu pentru un moment, ci pentru eternitate#”

R — 5319 / octombrie 1913