“Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar, când suntem judecaţi, suntem disciplinaţi de Domnul, ca să nu fim condamnaţi odată cu lumea.” 1 Corinteni 11:31, 32.

Prin aceste cuvinte apostolul pare să spună că dacă noi ca creştini ne-am critica pe noi înşine, ne-am examina, ne-am corecta, Domnul n-ar găsi necesar să ne ia la mână şi să ne judece sau critice. Dar dacă noi nu ne facem această judecare sau criticare, atunci va fi necesar s-o facă Domnul; căci El ne-a luat în familia Sa, ne-a făcut fii şi suntem în Şcoala Fiului Său, marele nostru Frate-mai-Mare, pentru a fi pregătiţi şi instruiţi. Aceasta este Ziua noastră de Judecată.

Obiectivul acestei disciplinări din partea Domnului nu este să-Şi verse mânia peste noi cauzându-ne durere; ci este aşa cum spune Apostolul, “ca să nu fim condamnaţi odată cu lumea”. Noi ne judecăm atunci când ne criticăm conduita, cuvintele — chiar şi gândurile — şi le verificăm după principiile stabilite în Cuvântul lui Dumnezeu — dreptate, bunătate, milă, iubire. După cum ne previne Învăţătorul nostru, dacă constatăm că am greşit, trebuie să lăsăm darul nostru înaintea altarului — mai întâi trebuie să mergem şi să ne cerem iertare de la cel pe care l-am lezat sau rănit prin vreun cuvânt sau faptă de nedreptate sau asprime. Apoi putem veni şi oferi darul nostru.

O astfel de cale ne va forţa, ne va obliga să facem ceea ce este corect. Nu este destul să spunem: “Ştiu că am greşit; nu trebuia să fac aşa cum am făcut; însă sunt imperfect; nu pot face doar ce este drept în toate”. Această cale n-ar fi în armonie cu spiritul textului nostru. Textul nostru arată că dacă facem greşit, avem o datorie solemnă să îndreptăm, cât putem mai bine. Dacă am avut un gând lipsit de îndurare împotriva altuia nu este necesar să mergem la acea persoană şi să-i spunem, căci am putea înrăutăţi situaţia. Dar trebuie să ne judecăm pe noi înşine în această chestiune şi să ne facem o disciplinare amănunţită. Ar trebui să ne dăm o lecţie bună, una durabilă. Astfel am fi drepţi în inimă, în intenţie, aprobaţi de Domnul.

Calea potrivită faţă de alţii

Noi înţelegem că voia Domnului în ceea ce ne priveşte este să ne examinăm cu atenţie gândurile, cuvintele şi faptele. Dacă aflăm că am lezat pe altul cu limba sau în vreun alt fel, trebuie să mergem la acea persoană, şi la oricare alta căreia i-am spus, şi să corectăm, să cerem scuzele potrivite, pedepsindu-ne pe noi înşine — o pedeapsă pe care să n-o uităm. Dacă pedeapsa cere umilinţă considerabilă, cu atât mai bine. Dacă neglijăm să ne pedepsim, aceasta ar arăta că nu suntem în starea potrivită; şi cel mai bun lucru pe care Domnul l-ar putea face pentru noi ar fi să ne dea o pedeapsă severă. Aceasta s-ar putea să nu vină în aceeaşi zi, săptămână sau lună. Dar putem fi siguri că dacă nu procedăm corect în acea problemă, vom ajunge la punctul unde Domnul să ne ia la mână. Dacă El va face astfel, ne va da unele experienţe grele. Poate cineva ne va face ceva rău sau va spune ceva rău despre noi, şi Domnul poate permite aceasta. Sau poate permite să ajungem într-o situaţie care să ne aducă un anumit fel de pedeapsă.

Lumea va fi sub judecată sau încercare în Veacul viitor. Dacă am fi din lume, judecata noastră specială ar fi atunci în loc să fie acum. Am face urme în caracterul nostru, care ar cere lovituri în Dispensaţia următoare. Dar pe cât de sigur este că aparţinem clasei Bisericii, pe atât de sigur este că trebuie să ne primim judecăţile şi pedepsele în Veacul prezent. Dacă nu ni le aplicăm, ni le va aplica Stăpânul nostru.

Există o altă Scriptură care spune că nu trebuie să “judecăm nimic înainte de vreme” (1 Corinteni 4:5). Aceasta nu se referă la judecarea noastră de sine. Noi nu ne putem judeca pe noi în sensul de a da o sentinţă în cazul nostru; dar trebuie să ne supraveghem cu grijă conduita, cuvintele şi gândurile şi să lucrăm cu noi în privinţa încălcărilor şi ofenselor noastre împotriva altora. Isus a spus: “Îi veţi recunoaşte după roadele lor”. Aceasta înseamnă că noi trebuie să observăm acest rod al vieţii pe care îl vedem atât în cazul nostru cât şi al altora — la fraţii noştri, la vecinii noştri. În mintea noastră trebuie să judecăm şi să dezaprobăm acţiunile şi cuvintele rele. Ar trebui să spunem: Este bine sau este rău? Ar trebui să judecăm astfel de chestiuni tot timpul.

Nu este de competenţa noastră să dăm sentinţă

Vedem în fiecare zi multe lucruri în viaţă care nu-I plac Domnului. Îi auzim pe alţii folosind un limbaj vulgar sau nepotrivit. Vedem fapte de cruzime sau nedreptate. Astfel că putem judeca aceste lucruri în timp ce trecem prin viaţă şi primim lecţii din ele. Aceasta nu înseamnă că trebuie să-i judecăm pe oamenii care fac aceste lucruri şi să hotărâm ce pedeapsă trebuie să primească. Nu suntem nici autorizaţi, nici competenţi să facem aceasta. Noi nu trebuie să judecăm în ceea ce priveşte starea inimii, cu excepţia cazurilor unde Cuvântul lui Dumnezeu spune clar că trebuie să judecăm. Aparenţele sunt foarte adesea înşelătoare şi lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi.

Domnul ne spune că va veni timpul când vom fi numiţi judecători ai lumii, dar acel timp nu este acum şi nu trebuie să anticipăm lucrarea noastră din viitor nici în mintea şi nici în cuvintele noastre. Nici nu trebuie să repetăm altora ceea ce vedem sau auzim, ceea ce ar înjosi pe altul în ochii lor, decât în cazul în care a face astfel ar fi o chestiune de datorie. Dacă ar fi să formulăm judecăţi despre alţii şi să umblăm spunând ce gândim despre unul sau despre altul, am avea dificultăţi şi am face un mare rău. Astfel am veni sub dreapta condamnare a Domnului şi în mod sigur am aduce asupra noastră mustrarea Lui.

Deşi apreciem adevărul cuvintelor Domnului că un pom bun face roade bune, şi deşi putem vedea de multe ori că în conduita unora este ceva greşit, totuşi noi nu suntem în stare să judecăm care ar fi pedeapsa potrivită pentru astfel de conduită. Putem şti că rodul zilnic al vieţii indică starea inimii, dar noi nu trebuie să dăm sentinţă asupra nimănui. Domnul va lua această decizie. În cuvintele Învăţătorului “Îi veţi recunoaşte după roadele lor”, El ne dă ideea că numai în legătură cu cele despre care avem cunoştinţă clară trebuie să luăm o decizie în mintea noastră. Putem şti că rodul unei anumite vieţi dovedeşte că unul ca acesta nu este în armonie cu Dumnezeu. Totuşi, nici atunci nu avem dreptul să dăm o sentinţă în acel caz. Noi nu putem şti ce a putut conduce la acea condiţie nefavorabilă.

“Nici eu însumi nu mă judec”

În ceea ce priveşte judecarea în cazul nostru, nimeni n-ar fi în stare să ne cunoască inima mai bine decât noi. Dar sfântul Pavel ne arată că ar trebui să folosim o anumită măsură de indulgenţă în judecarea chiar şi a noastră proprie. El spune: “Ba încă, nici eu însumi nu mă mai judec … Cel care mă judecă este Domnul”. Aceasta nu este o contrazicere a cuvintelor textului nostru, ci gândul lui pare să fie că atunci când ajungem să ne dăm seama cât de înalt este standardul lui Dumnezeu, putem fi înclinaţi să ne judecăm prea sever, fără să ţinem cont că am fost născuţi în nelegiuire. Am putea mai bine să gândim cam în felul următor: Îmi dau seama că iarăşi n-am reuşit astăzi să trăiesc pe deplin la nivelul pe care l-am sperat. Mă simt condamnat din cauza aceasta în faţa barei de justiţie a judecăţii mele. Dar sper că Domnul va putea face ceva îngăduinţă pentru mine în această chestiune. Am încredere că va găsi motive de scuză pe care eu nu le pot vedea. Nu sunt sigur câtă îngăduinţă ar trebui; eu nu pot să mă judec cu exactitate.

Ar trebui atunci să mergem la Tatăl nostru în rugăciune serioasă, spunându-I că ne pare rău că n-am reuşit să-I slăvim numele mai bine. Ar trebui să cerem meritele sângelui scumpului nostru Răscumpărător, promiţându-I Domnului că ne vom strădui să facem mai bine, dacă este posibil, cu ajutorul harului Său.

Există unii copii ai Domnului care posedă numai o mică măsură de apreciere de sine şi care de aceea sunt înclinaţi să fie prea severi în a se judeca pe ei înşişi, şi se fac răspunzători de fiecare imperfecţiune în modul cel mai strict. Aceştia ar trebui să încerce să se judece în mod drept. Toată judecata ar trebui să fie dreaptă, chiar şi atunci când noi înşine suntem vinovaţi. Dreptatea este temelia tronului Domnului. Niciodată să nu pierdem din vedere faptul că avem acoperirea hainei dreptăţii Mântuitorului nostru şi Scaunul Îndurării, la care trebuie să mergem în fiecare zi pentru curăţire de fiecare întinăciune. Dar este nu numai potrivit, ci de fapt şi o datorie să ne examinăm zilnic şi să căutăm să ne ţinem corpul în supunere faţă de mintea noastră nouă. Făcând astfel, şi cerând astfel zi de zi, noapte de noapte aplicarea meritului Răscumpărătorului nostru ca să ne acopere greşelile din neştiinţă, vom fi ţinuţi în iubirea şi aprobarea Tatălui şi nu vom avea nevoie de atâta corectare de la Domnul.

Acest bilanţ zilnic al nostru, observarea câştigurilor şi pierderilor noastre ca Noi Creaturi în Cristos, şi cum şi unde ni s-au întâmplat acestea în lupta noastră continuă cu toţi duşmanii noştri spirituali dinăuntru sau dinafară, se va dovedi în mod sigur folositor fiecărui copil al lui Dumnezeu care se analizează astfel pe sine în frică de Domnul, doritor numai să placă Tatălui său din cer, să devină tot ceea ce Dumnezeu doreşte în privinţa lui — un sfânt cu adevărat.

R — 5519 / august 1914

C. M. 245

1 Du-mă la izvorul, de-unde

Curge-a vieţii apă,

La Golgota unde trece,

Setea mea sufletească.

             Corul

Du-mă la izvorul,

La apa lui curată,

Sângele lui Isus

Alb ca neaua mă spală.

2 Du-mă la izvorul, unde

Cade jos tot păcatul;

Şi de orice legătură

Se mântuie sufletul.

3 Du-mă la izvorul, unde

Şi eu mă voi curăţi;

În valul acestei ape,

De tot mă voi înnoi.