Discursul fratelui Isaac Hoskins, secretar în biroul Institutului Biblic Pastoral din Brooklyn, ţinută la conferinţa fraţilor de la 1-3 noembrie 1929, în Casa Bibliei T. W. cea veche din Pittsburg — Allegeny, Pa, S.U.A.

“Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul zice bisericilor." — Apocalipsa 3:22

Iubiţi prieteni! Este o bucurie deosebită pentru mine, să fiu cu voi, şi consider o onoare rară şi un privilegiu a vorbi la această Convenţie. În trecut, de multe ori, am vorbit fraţilor de la acest anvon, ultima ocazie eu cred că a fost în urmă cam cu douăzeci de ani. Dar în anumite privinţe această ocazie o consider un privilegiu cu mult mai mare decât oricare alta de mai înainte. În seara aceasta încep să vorbesc cu un sentiment de bucurie şi tristeţe; într-adevăr de bucurie pentru că atât de mulţi din poporul Domnului au fost îndemnaţi, de acelaşi Spirit, să se adune acum în locul acesta, care cu mulţi ani înainte a fost sfinţit prin prezenţa Domnului şi prin serviciul admirabil al iubitului nostru frate Russell. Desigur, este un motiv de mulţumire că fraţii adunaţi la această Convenţie fac aşa, fiind conştienţi de privilegiul lor înalt de folosire a libertăţii lor pentru o gândire individuală şi o credinţă personală şi pentru a-L venera pe Dumnezeu în conformitate cu ceea ce le dictează propria lor conştiinţă. Dar, de asemenea, este o întristare iubiţi prieteni că ne adunăm aici şi într-o anumită măsură ne reamintim trecutul; încercările, experienţele cele mai critice care l-au luat pe neaşteptate pe poporul Domnului în ultimii ani şi le-au cauzat multă durere şi cercetarea inimii. Unii au răbdat şi aleargă bine, iar alţii nu. Totuşi, fiindcă ne dăm seama că Tatăl nostru ceresc este încă la cârmă, nu avem motiv să ne tulburăm sau să fim neliniştiţi, ci avem toate motivele pentru linişte, încredere şi pace.

Subiectul pe care încerc să-l dezvolt astăzi ar putea fi intitulat în două feluri: “Dacă Cristos ar veni astăzi în Biserică" sau “Ce zice Bisericilor Spiritul?" Putem fi siguri că dacă Mântuitorul ar apărea astăzi, vizibil, în mijlocul nostru pentru a vorbi Bisericii, El fără îndoială ne-ar explica şi ne-ar transmite hotărârea Spiritului; cu alte cuvinte, noi am auzi ce zice Bisericilor Spiritul.

Prieteni, haideţi cu mine şi să întoarcem arătătorul marelui ceasornic al Veacurilor cu nouăsprezece secole în urmă. Suntem acum, în viziune, luându-ne locul nostru în cea mai sfântă dintre toate ţările de pe pământ. Suntem la Iordan; o persoană însemnată trece pe dinaintea noastră, şi prezentându-Se lui Ioan Botezătorul este botezat, este îngropat în valurile Iordanului. Imediat după aceasta urmează o mărturie minunată a puterii din înălţime; o lumină din cer şi o manifestare în chipul unui porumbel, însoţită de o voce: “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit desfătarea". Acesta nu este altul decât Fiul lui Dumnezeu. El se depărtează de acolo liniştit şi se retrage în singurătate, în pustiu. Mai multe zile şi nopţi petrece în contemplarea lucrurilor cereşti. El locuieşte chiar în prezenţa Tatălui ceresc. El se străduieşte să cunoască voinţa lui Dumnezeu cu privire la marea Sa misiune, pe care a venit s-o îndeplinească. Au fost permise ispite dureroase să-I încerce cel mai adânc gând şi adâncimea supunerii şi credincioşiei Sale.

“Şi Isus, în puterea Duhului, S-a întors în Galileea şi I s-a dus vestea în tot ţinutul din jur. El învăţa pe oameni în sinagogile lor, fiind slăvit de toţi. A venit în Nazaret, unde fusese crescut şi, după obiceiul Său, în ziua sabatului a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească şi I s-a dat cartea prorocului Isaia. Când a deschis cartea, a găsit locul unde era scris: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc captivilor eliberarea şi orbilor căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.” Şi înfăşurând cartea, când a dat-o înapoi îngrijitorului, S-a aşezat jos. Toţi cei care se aflau în sinagogă aveau privirile aţintite spre El. Şi El a început să le spună: “Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta, pe care aţi auzit-o.” Şi toţi mărturiseau pentru El, se mirau de cuvintele de har care ieşeau din gura Lui şi ziceau: “Oare nu este Acesta fiul lui Iosif?” Şi El le-a zis: “Fără îndoială, Îmi veţi spune proverbul acesta: “Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Fă şi aici, în patria Ta, ce am auzit că ai făcut în Capernaum.”"  “Dar”, a spus El, “adevărat vă spun că nici un proroc nu este primit bine în patria sa. Ba încă, adevărat vă spun că în zilele lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi şase luni, încât a venit o foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în Israel; şi totuşi Ilie n-a fost trimis la nici una din ele, ci la o văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel pe timpul prorocului Elisei; şi nici unul din ei n-a fost curăţit, afară de Naaman Sirianul.” Toţi cei din sinagogă, auzind aceste lucruri, s-au umplut de mânie. Şi s-au sculat, L-au scos afară din cetate şi L-au dus până la sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce jos, în prăpastie. Dar El, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo." — Luca 4:14-30.

Aşa este descrierea sacră despre Acela, care a vorbit cum nici un om nu a vorbit, care S-a prezentat pe Sine oamenilor şi care pentru un moment a fost întâmpinat şi primit ca un om vestit şi înţelept. Dar, când El a vestit în mod deschis adevărul şi voinţa Tatălui, ei n-au mai văzut nimic bun în El, nimic de dorit, ci totul de condamnat şi de respins. Relatarea ne spune cum Fiul lui Dumnezeu a intrat în sinagogă, biserica de pe timpul Său, şi ce s-a întâmplat în urma acestui lucru.

În toate analele experienţei umane există o pagină cu o pată care iese în mod accentuat în relief, mai întunecată decât toate celelalte; şi când, în cele din urmă, cartea răului va fi terminată şi istoria păcatului sfârşită, acea pagină va depăşi, totuşi, pe toate celelalte în oroare şi nedreptate. Aceasta nu este alta, decât cea care arată respingerea şi omorârea Mântuitorului lumii.

El a fost trimis din curţile cereşti, ca Cel mai distins vizitator ce au văzut ochii omeneşti vreodată; El a venit ca Fiul iubit al lui Dum-nezeu, prietenul omului; El a venit cu o inimă plină de simpatie şi compătimire; El a venit să ajute şi să binecuvânteze; El a venit fără nici un fel de scop egoist ci numai cu dorinţa de a arăta iubirea lui Dumnezeu şi de a ridica omenirea. Din prezenţa lui Dumnezeu a venit acest Fiu preaiubit să îndeplinească această mare misiune. Dar “ei nu L-au recunoscut". El a fost dispreţuit şi respins şi dat la moarte. Privind înapoi, la grozăvia păcatului şi la tragedia răului care umplu istoriile noastre, putem afla o posibilitate pentru a scuza starea păcătoasă a omului în general, dar pentru acea faptă, prin care au înlăturat şi au omorât pe Cristosul măririi care nu a cunoscut păcat şi nu a supărat pe nimeni, nu există scuză. Totuşi iubirea nemărginită a lui Dumnezeu a plănuit că şi aceasta va fi iertată.

Au trecut multe secole de când a intrat Mântuitorul în biserica din Nazaret, până la generaţia noastră, care pretinde evlavie, spunând: “Este o ruşine, ca Fiul lui Dumnezeu să fi fost maltratat şi respins!" Totuşi, se poate ca generaţia prezentă, cei ce pretind a fi aleşii lui Dumnezeu, să pretindă superioritate faţă de biserica evreiască din timpul Domnului nostru? Dacă Mântuitorul s-ar prezenta acum în poporul Său, ar fi mai bine tratat de cum a fost tratat acum nouăsprezece secole în Sinagoga din Nazaret? Caracteristica experienţei omeneşti este următoarea: istoria nu apare contemporanilor ei cum apare la o generaţie de mai târziu. Din această cauză este ceva foarte obişnuit, ca oamenii unei generaţii să privească la cei din trecut, când au fost unele crize, şi să se mire de ceea ce au făcut  oamenii, de ce au ales un asemenea curs neînţelept. Explicaţia este că privind înapoi la faptele omenirii în perioadele timpurii nu avem toate amănuntele, faptele şi împrejurările, şi de aceea nu suntem în stare a judeca lucrurile în mod matur; şi aşa, câteodată ni se pare că noi nu am fi făcut greşelile pe care o generaţie timpurie le-a făcut, dacă noi am fi fost în locul lor. Dar istoria lumii arată că tendinţa naturii umane a fost în toate timpurile experienţei sale cam aceeaşi. De aceea adeseori auzim că istoria se repetă; şi aceasta înseamnă că purtarea omului în diferite generaţii din istoria omenirii sub aceleaşi condiţii s-a repetat din nou şi din nou.

Aceste observaţii, iubiţi prieteni, le facem în această seară şi ne străduim să aplicăm lecţiile trecutului şi să primim un ajutor spiritual şi să putem decide mai bine poziţia noastră faţă de Domnul ca membri ai Bisericii din timpurile de pe urmă. Noi avem încredere că celor aleşi în favoarea şi tovărăşia divină, ca membri în Biserica lui Cristos, în această dispensaţie, le este acordat un loc foarte proeminent în Biblie, în special în Testamentul Nou. Noi toţi suntem de acord că punctul principal în planul lui Dumnezeu, cu privire la acest Veac este pregătirea Bisericii pentru glorificarea ei împreună cu Domnul şi Învăţătorul ei. În tot serviciul Domnului aflăm multe şi minunate dovezi a interesului Său special pentru aceia care aveau să formeze nucleul Bisericii Sale. În rugăciunea Sa, pe care a rostit-o aproape de sfârşitul vieţii pământeşti, a spus Tatălui ceresc că cererile Sale au fost în special pentru aceia, pe care Tatăl i-a dat Lui şi pe care i-a chemat afară din lume. Apoi, după învierea Domnului nostru, când El a fost gata să-şi ia ultimul rămas bun de la ei, la timpul înălţării Sale, i-a asigurat, din nou, pe ucenicii Săi îngrijoraţi de iubirea şi îngrijirea Sa personală, spunându-le: “Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului".

Puţin mai târziu, în istoria Bisericii primare, Învăţătorul a accentuat această făgăduinţă sfântă. În descoperirea dată sfântului Ioan aflăm acest adevăr măreţ într-o descriere vie. Preaiubitul Ioan ne spune că din cauza credincioşiei sale în serviciul Învăţătorului şi al adevărului Său se găsea în exil pe insula Patmos. El spune cum Domnul i-a schimbat situaţia în una de mare onoare şi privilegiu. Cu toate că Apocalipsa a fost dată pentru întreaga Biserică, totuşi noi putem fi siguri că mintea apostolului a fost întărită şi împrospătată. Apostolul ne spune că în ziua Domnului, în întâia zi a săptămânii, s-au întâmplat toate acestea. El a auzit un glas puternic de trâmbiţă înapoia sa; s-a întors să vadă cine şi ce era. Şi când s-a întors a văzut Biserica lui Cristos; el nu spune aceasta tocmai cu aceste cuvinte, dar vorbirea sa fără îndoială tocmai aceasta vrea să arate: “Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur". Noi nu suntem lăsaţi să ghicim sau să teoretizăm în privinţa a ceea ce reprezintă această viziune. Opiniile noastre nu sunt necesare, deoarece avem explicarea Domnului Însuşi la această ilustraţie: “cele şapte sfeşnice sunt şapte biserici".

Aşa dar, tocmai la începutul Apocalipsei avem exprimată sugestia că tema de bază a acestei viziuni a Descoperitorului este Biserica lui Cristos, pentru că acesta a fost cel dintâi lucru pe care apostolul l-a văzut. Dar interesul nostru pentru acest subiect devine cu atât mai captivant, când citim: “… am văzut … în mijlocul sfeşnicelor, pe Cineva care semăna cu Fiul Omului". Descrierea nu poate avea decât o singură semnificaţie — lecţia este aceea, a prezenţei continue a lui Cristos cu Biserica Sa în tot timpul Veacului Evanghelic. Simbolul ar părea să sugereze că cele şapte sfeşnice de aur ar fi şapte candelabre individuale şi deosebite, poate aşezate în formă de cerc, ca Fiul Omului să se poată vedea stând în mijlocul lor. El a fost îmbrăcat într-o haină de preot, fiind gata să exercite serviciul şi slujba preoţească în Biserica Sa. Rămânând în mijlocul sfeşnicelor înseamnă că Cristos stă cu Biserica Sa şi Îşi exercită serviciul Său preoţesc prin aceea că El supraveghează afacerile poporului Său, facând să strălucească lumina adevărului şi se îngrijeşte, în orice fel, de viaţa spirituală şi de interesele Bisericii Sale credincioase.

Îndeplinirea tuturor acestor simboluri uimitoare se află în slujba şi opera Spiritului sfânt de la Rusalii până în prezent şi până la terminarea Veacului Evanghelic. În ceasurile din urmă ale vieţii Sale pământeşti, Isus a prezis care a fost scopul Veacului: El le-a explicat  ucenicilor Săi, că plecarea Sa nu înseamnă că ei vor fi părăsiţi, ci că El le va trimite un Mângâietor, Spiritul, să-i conducă în tot adevărul şi să le spună lucrurile ce au să vină, şi să rămână cu ei până la sfârşitul Veacului.

Cum, Însuşi marele Cap al Bisericii, Domnul nostru Isus a trebuit să primească ungerea din cer înainte de a fi pregătit pentru misiunea Sa (după cum citim: “Isus, în puterea Duhului, S-a întors în Galileea"), tot aşa şi membrii credincioşi ai corpului Său trebuie să se împărtăşească de aceeaşi ungere de sus; şi prin puterea Spiritului s-a înfiinţat Biserica şi şi-a început misiunea pământească.

Aflăm, deci, că în Biserica primară, cea dintâi şi cea mai însemnată grijă a fost ce voia să spună Spiritul; de ce spirit eşti; ai primit tu Spiritul sfânt şi ce zice bisericilor Spiritul.  În Biserica primară nu au existat încercări în ce priveşte armonia sau subordonarea faţă de conducătorul sau învăţătorul care s-a pus singur conducător, sau faţă de un grup de conducători, sau faţă de orice fel de organizaţii, întocmiri sau sistem omenesc. Învăţăceii lui Cristos au fost învăţaţi clar că ei au numai un Cap, un Stăpân, un Învăţător, şi acesta a fost Însuşi Mântuitorul. Ei au fost învăţaţi că trebuie să fie în legătură personală cu El şi supuşi voinţei Sale; iar încercarea în acele zile era, dacă cineva a crezut sau nu în Cristos, predându-se pe deplin, urmându-I cu ajutorul Spiritului sfânt.

Într-un loc unde a călătorit apostolul Pavel s-a pus întrebarea, dacă s-a primit Spiritul sfânt sau nu. Răspunsul a fost: “Nici n-am auzit că există Duh Sfânt". Observaţi bine, iubiţi prieteni, că aceştia cărora li s-a pus întrebarea n-au fost păgâni idolatri, nici evrei necredincioşi. Aceştia au fost creştini mărturisiţi, şi ei au primit într-o anumită măsură învăţături de la aceia care se dădeau pe sine ca învăţători ai religiei şi a învăţăturilor lui Cristos. Şi totuşi, aceşti credincioşi declaraţi au trebuit să depună această tristă mărturie, că ei n-au ştiut nimic despre un Spirit sfânt. Noi ne temem, că în tot timpul Veacului Evanghelic au existat astfel de creştini, şi mulţi în timpul nostru ar trebui să recunoască, dacă ei ar mărturisi faptele în mod sincer, că niciodată n-au experienţat puterea şi viaţa Spiritului sfânt, cu toate că ei sunt creştini mărturisiţi şi susţin că sunt învăţaţi de aceia care voiesc să fie învăţători. Şi fără acea putere sfântă nu există o adevărată viaţă spirituală ori legătură cu Cristos.

La începutul cărţii Apocalipsa sunt şapte mesaje adresate către şapte biserici. Aici, iar este vorba de imaginea unei Biserici, ca un întreg, împărţită în cele şapte epoci sau faze istorice diferite ale ei. Desigur, au fost şapte biserici locale numite după numele localităţilor lor în timpul apostolilor, dar ele trebuiau să prefigureze sau să reprezinte Biserica întreagă cu experienţele ei numeroase de la începutul şi până la sfârşitul Veacului. Aceste şapte epistole, trimise celor şapte biserici trebuiau, în mod evident, să descrie starea, tendinţa generală şi condiţia poporului mărturisit a lui Dumnezeu în tot timpul Veacului Evanghelic. În unele din aceste mesaje, Mântuitorul laudă şi aprobă lucrările urmaşilor Săi; în altele le dezaprobă şi mustră ceea ce vede rău, lumesc şi practicile rele. Mesajele, de la un capăt la altul, întotdeauna au o nuanţă de atenţionare îndemnând la credinţă şi ascultare şi spunând cuvinte de compătimire şi îmbărbătare — “… ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni". Semnificativ, într-adevăr este faptul că fiecare din aceste şapte mesaje se termină cu îndemnul solemn: “Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul  zice bisericilor", ca şi cum ar vrea să ne spună, că cea mai însemnată şi mai folositoare grijă este de-a auzi şi a fi atent la vocea Spiritului, indiferent care ar fi costul, indiferent ce voce omenească sau orice combinaţie a vocilor omeneşti pot încerca să ne abată de la aceasta.

Iubiţi prieteni, să fie bine înţeles şi primit marele adevăr, marele fapt, că deoarece Biserica a fost instituită şi a pornit pe calea sa la începutul Veacului prin Spiritul sfânt, a fost intenţionat în mod evident ca acesta să fie singurul intermediar, singurul canal şi sursă a puterii şi conducerii ei până la sfârşitul peregrinajului pământesc. Dacă Biserica şi-a început existenţa ei prin puterea Spiritului, este sigur că ea îşi va sfârşi lucrarea şi călătoria pământească prin puterea aceluiaşi Spirit! Mai mult, oare nu vom lua în considerare că fiecare nereuşită şi fiecare înfrângere în Biserica mărturisită a lui Cristos, este datorită nereuşitei din partea credincioşilor mărturisiţi de a da atenţie vocii Spiritului şi a umbla în ascultare de aceasta? Noi nu putem, de fapt, rezolva toate greutăţile şi să găsim soluţii la toate problemele în Biserica de astăzi în ce priveşte serviciul şi opera Spiritului lui Dumnezeu? Întocmai cum în Biserica de pe timpul apostolilor, fraţii erau însoţiţi de o reuşită în spiritualitatea caracterului şi în lucrul şi serviciul lor, oriunde şi oricând au  ascultat vocea Spiritului, tot aşa Biserica din ultimul timp va avea succese şi victorii, în serviciul şi slujba sa în măsura în care Spiritul lui Cristos este primit şi i se dă ascultare. În afară de aceasta, întocmai cum într-o epocă sau alta din istoria Bisericii s-a descoperit starea lumească, lucrurile cărnii şi decăderea generală din cauză că vocea Spiritului n-a fost auzită şi nu i s-a dat ascultare, tot aşa vom constata greşelile şi decăderea în mijlocul nostru, dacă vom neglija să auzim şi să dăm ascultare la ceea ce zice bisericilor Spiritul.

Iubiţi fraţi, ce zice Spiritul, credincioşilor din timpul acesta de pe urmă? Sau dacă Cristos ar umbla astăzi în mijlocul nostru, în mod literal şi vizibil, ce ar spune El, ce ar însemna aceasta pentru noi? Acestea desigur sunt cugetări şi întrebări asupra cărora trebuie să se îndrepte toată atenţia noastră în modul cel mai serios. Sfinţirea şi pregătirea noastră pentru comoştenirea cu Cristos în Împărăţia Sa sunt lucruri pe care noi toţi le căutăm; şi nici un gând nu este mai purificator sau mai sfinţitor în influenţa sa decât acela, că ne imaginăm sau ne vedem tocmai în prezenţa Aceluia, “care are ochii ca para focului" şi care este în stare să citească chiar gândurile şi intenţiile inimilor noastre.

Cam cu treizeci şi cinci de ani în urmă, un domn cu numele Howard, deputat în Congresul Statelor Unite, a scris o carte foarte interesantă, cu titlul: “Dacă Cristos ar veni în Congres", care a avut un mare tiraj. Scriitorul a vrut să demaşte, în lumina creştinismului, stările rele şi corupţia ce ameninţa atunci corpurile legiuitoare. Desăvârşirea şi sfinţenia Mântuitorului au fost puse în contrast cu nelegiuirea oamenilor, cu scopul ca omul să primească o lecţie folositoare.

Tot în acel timp, un alt domn, cu numele Stead, a scris o carte despre al doilea oraş ca mărime din ţara noastră (S. U. A.; n. e.), cu titlul: “Dacă Cristos ar veni în Chicago". Acest autor, evident a avut aceeaşi intenţie ca şi celălalt. El s-a străduit să dea un semnal de avertizare cu privire la nelegiuirea uimitoare care a ameninţat aşa de mulţi oameni din acest mare oraş. El, de asemenea, a arătat viaţa lui Cristos în cele mai strălucitoare culori, ca să accentueze şi să amplifice ororile răului şi ale crimei, şi astfel să imprime o mare lecţie necesară în minţile oamenilor.

Deşi se pare ciudat, cam cu treizeci şi cinci de ani în urmă, un oarecare om a lui Dumnezeu a trecut prin oraşul Boston. El a lăsat în urma sa un raport foarte frumos despre adevărata evlavie şi viaţa creştinească; şi serviciul său religios a exercitat o mare influenţă asupra multor oameni creştini. În, “Memoriile" acestui om a lui Dumnezeu există un capitol intitulat, “Când Cristos a venit la Biserică", în care se povesteşte cum în anii de la începutul serviciului său a avut o experienţă care i-a influenţat restul vieţii. Se povesteşte că într-o sâmbătă seara, tocmai după ce şi-a pregătit discursul pentru ziua următoare, fiind obosit a adormit. El a avut un vis în care s-a văzut pe el în ziua următoare, duminica, stând în anvonul bisericii sale, pregătindu-şi toate lucrurile pentru serviciu. Tocmai după deschiderea serviciului, când toate locurile erau ocupate şi el era gata să înceapă discursul, pe uşa din spate a intrat un om cu o înfăţişare foarte curioasă şi uimitoare. El a venit încet printre scaune, ca şi cum ar căuta un loc unde să şadă, şi în sfârşit un om se scoală pentru a-i oferi locul străinului. Apoi, când serviciul a început, vorbitorul a văzut că ochii străinului sunt aţintiţi asupra sa şi aşa au rămas în tot timpul serviciului. Înfăţişarea acestui străin a fost descrisă ca a unuia cu mult interes şi având o mare responsabilitate. Preotul s-a hotărât, în timpul discursului său, să meargă la străin la sfârşitul serviciului. Când serviciul divin a fost terminat, preotul a mers să se întâlnească cu străinul, dar când a ajuns la locul unde şedea, a observat că el deja plecase. Domnul care şezuse lângă străin era acolo, şi preotul apropiindu-se de el l-a întrebat cu mare nerăbdare: “Ai putea să-mi spui, cine a fost străinul care a şezut lângă dumneata în această dimineaţă"? Ca şi cum aceasta ar fi fost de la sine înţeles, el a răspuns: “De ce, dumneata nu cunoşti pe omul acesta? Acesta a fost Isus din Nazaret". Cu o dezamăgire profundă el a zis: “Iubite domn, pentru ce l-ai lăsat să plece, fără să mă fi recomandat Lui? Eu am dorit foarte mult să vorbesc cu El". Dar celălalt i-a răspuns, cu acelaşi ton rece şi nepăsător: “O, nu te supăra pentru aceasta El a fost astăzi aici, şi fără îndoială, El va veni din nou".

Apoi preotul povesteşte cum, în visul său a ajuns într-o iritare de nedescris. În sufletul său s-au născut o mulţime de întrebări arzătoare referitoare la el însuşi, aşa că şi-a zis: “Oare ce s-a gândit Mântuitorul despre biserica noastră, despre arcadele gotice, despre ferestrele ei scumpe, colorate, despre orga splendidă şi puternică? Eu mă întreb, ce impresie i-o fi făcut muzica şi aranjamentul serviciului divin?" Folosind felul de a se exprima al preotului, “Noi vorbim despre o împrejurare importantă. Aceasta, deşi în somn, a fost recunoscută aşa de cel ce a visat-o — o durată de o viaţă, aproape o eternitate a unor preocupări adunate într-un singur moment solemn. Cineva, care un ceas întreg, mi-ar fi putut spune tot ce am dorit să ştiu: unul care mi-ar fi putut arăta toate lipsurile în serviciul meu, care mi-a putut descoperi interesele personale căruia, poate, eu Îi sunt cel mai străin, care ar corecta erorile în serviciul nostru de adorare, faţă de care prin obişnuinţa îndelungată şi prin slujba acceptată, noi poate am devenit insensibili. În timp ce eu am predicat o jumătate de oră, Cel (El) care a fost aici şi a ascultat mi-ar fi putut spune toate acestea şi o mulţime altele — şi ochii mei au fost împiedicaţi încât nu L-am cunoscut şi acum El a plecat".

Alte întrebări i-au venit preotului în vis; el a întrebat, oare ce a gândit Isus despre corul său pregătit în mod special, dintre a cărui membri unii nici nu pretind a fi creştini şi care sunt plătiţi pentru cântat. Apoi au mai fost în biserică unii care prosperau în ce priveşte bunurile acestei lumi şi care au plătit mari preţuri pentru scaunele lor în biserică, în timp ce Mântuitorul când a intrat n-a găsit loc rezervat pentru unul ca El.

Preotul s-a trezit, evident, din visul său cu o concepţie nouă şi mai fericită despre viaţa şi serviciul său. Noi hotărâri au fost puse în lucrare, care au condus la schimbări importante în felul său de a-I servi lui Cristos. El a desfiinţat corul său şi a făcut astfel de schimbări, care după cugetul său să corespundă mai bine cu concepţia şi voinţa Învăţătorului ceresc.

Iubiţi prieteni, mie mi se pare că noi toţi putem trage învăţături folositoare din povestirea acestui preot şi din visul său. Şi noi, la fel, adeseori ne găsim pierduţi în rutina şi mersul obişnuit al procedurilor noastre şi se pare că aşa de uşor uităm adevărul serios şi faptul că noi, dacă suntem adevăraţi ucenici ai lui Cristos, trăim şi servim în chiar prezenţa Sa. Noi trebuie să ne cercetăm credinţa şi judecata şi să ne punem pe noi înşine chiar în prezenţa lui Dumnezeu şi să-I permitem să ne examineze vieţile, să privească în adâncul inimilor noastre, pentru a vedea dacă acolo este vreun lucru care nu este curat sau un lucru necinstit sau practici incorecte în viaţa noastră, pentru ca într-adevăr să putem umbla cu Domnul în haine albe.

Din nou întreb, cum ar fi primit Isus Cristos de către noi în această sală, în această seară? Presupuneţi că eu am ştiut de undeva, sigur, că El ar umbla vizibil în prezenţa noastră, aici, şi că în timpul vorbirii m-aş întoarce către uşa prin care intră şi aş zice: “Prieteni, acum vine Isus. Chiar acum intră pe uşă". Fiecare s-ar întoarce spre uşă cu cel mai emoţionant interes; şi în timp ce voi v-aţi întreba, dacă El şi-ar ocupa locul pe acest podium, eu desigur aş părăsi catedra şi toţi am insista ca Învăţătorul să ne vorbească, şi cât de minunat ar fi aceasta! Dar iubiţi prieteni, să presupunem că lucrul s-ar întâmpla altfel, şi că Isus din Nazaret ar intra în această sală, în această seară în mod necunoscut şi noi nu am şti cine este El, ce s-ar întâmpla atunci? De fapt, aţi merita voi şi eu vreo cinste pentru că Îl primim pe Mântuitorul aici, în această seară, dacă am ştiut că este El?

Presupuneţi că astăzi Isus ar urca pe treptele Catedralei Catolice şi că preotul şi oamenii şi-au dat seama că este chiar Isus Cristos; nu L-ar primi ei oare cu braţele deschise şi i-ar da cel mai onorabil scaun în mijlocul lor? Şi ar merita ei oare o onoare deosebită pentru un astfel de tratament, faţă de Învăţătorul, dacă au ştiut înainte că acesta a fost El? Dar imaginaţi-vă că Isus ar intra în catedrală ca necunoscut, fără ca preotul sau oamenii să ştie sau să aibă vreo idee că este El; şi imaginaţi-vă pe Isus mergând înaintea oamenilor în acea catedrală şi să înceapă să prezinte marile adevăruri şi imediat să arate corupţia societăţii catolice. Cât timp credeţi că ar rămâne Mântuitorul la acea catedrală? Nu mult timp după aceea, L-ar lua funcţionarii, sau cei cu autoritate să-L dea afară din mijlocul lor, în stradă.

Dar să ne amintim iubiţi fraţi, că prietenii noştri catolici nu sunt singurii oameni care l-ar înţelege greşit şi l-ar maltrata pe Fiul lui Dumnezeu, dacă El ar umbla printre ei deghizat. Ar primi într-adevăr acelaşi tratament, de la toate grupările protestante mari, pe care l-ar primi de la Biserica Catolică. Fiecare din ei ar saluta fericiţi prezenţa Sa, dacă un înger i-ar anunţa şi le-ar dovedi că de fapt este într-adevăr Isus. Dar dacă El S-ar prezenta între ei deghizat şi le-ar spune mesajul Său, rezultatul ar fi complet diferit.

Acum vom aduce această lecţie puţin mai aproape de noi. În cei cincizeci de ani trecuţi s-a adunat o mare grupă de urmaşi ai “adevărului prezent" (2 Petru 1:12 — Diaglott; n. e.) din toate colţurile creştinătăţii. Aceşti oameni, ajungând la o cunoştinţă a Planului Veacurilor şi primind o lumină mai clară decât alţii au avut mare avantaj în orice fel. Din nou întrebăm: dacă Domnul nostru Isus ar veni într-o mare grupă de prieteni ai adevărului în chip necunoscut şi ar sta înaintea lor şi ar începe să le explice Scripturile, aşa cum le-a explicat celor din oraşul Nazaret, cu mult timp în urmă, ar fi El oare primit şi recunoscut, sau ce s-ar întâmpla? Eu mă tem, dragi prieteni, că la această întrebare numai un singur răspuns se poate da: faptele, după cum le cunoaştem noi astăzi, vorbesc mai bine decât vorbele; şi eu sunt sigur, că Isus Cristos deghizat fiind, n-ar rezista mai mult astăzi, într-o mare adunare a aşa numiţilor fraţi în adevăr, decât dacă ar vizita Catedrala catolică. El ar primi acelaşi tratament.

Trebuie să vă reamintesc acele cuvinte sugestive ale Învăţătorului Însuşi: “… ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut". Judecând lucrurile din acest punct de vedere divin, cât de adesea a fost Isus în cele nouăsprezece secole trecute, respins de către aceia care I-au purtat numele! Şi în mijlocul acestor scene emoţionante a acestor ani din urmă, de câte ori s-a întâmplat că Isus din Nazaret a fost respins şi dat afară din mijlocul fraţilor, care mărturisesc că înţeleg planul lui Dumnezeu şi care susţin că sunt chiar uneltele alese pentru răspândirea adevărului! Într-adevăr, istoria se repetă în zilele noastre!

Din nou, dragi prieteni, luăm această lecţie mai aproape de noi, pentru noi înşine, şi ne întrebăm: Ce s-ar întâmpla dacă Isus ar veni în această seară la noi, şi să nu fie cunoscut ca Fiul lui Dumnezeu; să presupunem că Şi-ar deschide gura şi ar începe să ne dezvăluie adevărul înaintea noastră în multe puncte; şi în decursul cuvântării Sale ne-ar arăta falsitatea unor teorii favorite, tradiţii şi idei pe care le-am primit şi le-am iubit; şi să presupunem că El, în mod deschis, ar mustra unele lucruri în legătură cu comportamentul sau obiceiurile noastre, marea întrebare este: acest mesaj l-am accepta şi am acţiona conform acestor recomandări? Cu alte cuvinte, avem noi acea măsură a Spiritului lui Dumnezeu, acea putere sfântă de judecată, avem noi destulă blândeţe, umilinţă, iubire de aproapele şi iubire de Dumnezeu, pentru a-I permite lui Isus Cristos să se uite în inimile noastre şi să ne spună tot ce nu este drept şi ce nu este plăcut în ochii Săi, şi apoi să ne supunem plini de recunoştinţă voinţei Sale? Las aceste sugestii şi întrebări fiecăruia şi pentru toţi din această sală, în această seară, să vă gândiţi asupra lor şi să vă răspundeţi cum gândeşte fiecare cel mai bine.

Dar ne-am oprit vreodată să ne gândim în mod serios, cum ar privi Mântuitorul lucrurile şi ce ne-ar spune, dacă El S-ar prezenta în aceste timpuri, în mod vizibil, în mijlocul nostru? Unii au zis: O, cum aş dori eu, ca Învăţătorul să ne viziteze, cum Şi-a vizitat cu mult timp în urmă ucenicii Săi! Cum L-aş putea întreba despre multe lucruri care m-au neliniştit! Eu sunt convins că dacă Învăţătorul ar fi fost în realitate în mijlocul nostru, aceste probleme care ne necăjesc şi care se publică, care au tulburat pe studenţii Bibliei, în cei câţiva ani de pe urmă, s-ar fi rezolvat repede. Dar iubiţi fraţi, există oare astăzi vreo întrebare, vreo problemă sau vreo situaţie dificilă în faţa noastră, la care Învăţătorul nu a răspuns deja prin multele Sale ziceri când a fost aici, cu mult timp în urmă? Şi prin Spiritul din mesajele apostolilor nu a tratat toate problemele care au apărut printre studenţii Bibliei şi care ne pun în nedumerire?

Dar, totuşi, poate cineva ar zice: dacă El ar fi aici, mi-ar plăcea să-L întreb la cine a dat în grijă astăzi Biserica Sa şi pe cine a pus peste poporul Său, pentru a avea controlul asupra lui şi să-l conducă cu putere şi autoritate? Ce răspuns ar da oare Isus la această întrebare? Eu cred, dragi prieteni, că noi avem deja răspunsul Său, şi răspunsul Său ar fi exact acelaşi cu adevărul pe care l-a prezentat când a fost aici. El, desigur ar răspunde următoarele: “iubiţii Mei ucenici, Eu niciodată nu Mi-am părăsit poziţia pe care Tatăl Mi-a dat-o la începutul Veacului. Aşa cum v-am spus atunci, unul este Învăţătorul vostru, Cristos, iar voi toţi sunteţi fraţi, tot aşa vă spun şi acum că numai Eu singur am responsabilitatea asupra Bisericii Mele, şi Eu niciodată nu am încredinţat această autoritate niciunui om sau niciunei societăţi ale oamenilor ca să domnească asupra Bisericii, sau să se amestece în libertatea individuală a fiecărui membru". Nu acesta a fost felul în care Isus ne-a prezentat poziţia Sa cu privire la ordinea în Biserică, atunci când a instituit-o, în urmă cu nouăsprezece secole?

Un altul, poate ar mai întreba: Învăţătorule, spune-ne, ce fel de mişcare sau lucrare mare ai autorizat pe poporul Tău să facă astăzi pe pământ? Ce fel de vestire mare trebuie făcută îndeplinind voinţa Ta? Din nou putem fi siguri că Domnul ne-ar răspunde în armonie cu ceea ce a stabilit ca misiune a Bisericii când a fost insituită, şi răspunsul Său ar fi: “Eu nu am autorizat nici o mişcare sau lucrare mare să fie îndeplinită în timpul acestei dispensaţii, deoarece Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Vă aduc aminte, că Eu la începutul Veacului v-am spus, că poporul Meu va fi mic la număr şi va fi o turmă mică, şi aceştia vor fi împrăştiaţi ici şi colo peste tot pe pământ; şi Eu niciodată n-am împuternicit pe ucenicii Mei să organizeze o lucrare mare şi extraordinară, în timpul peregrinajului lor pământesc. Nu aceasta a fost oare esenţa învăţăturii lui Cristos şi a apostolilor Săi cu privire la ce a fost autorizată şi ce s-a aşteptat de la Biserica credincioasă de-a lungul secolelor, până la glorificarea ei?

Mai este o întrebare pe care unora le-ar plăcea să o pună. Ei I-ar spune Învăţătorului, Domnului: nu ne spui precis, cine este şi unde se găseşte poporul Tău, astăzi pe pământ? Noi am dori să ştim clar, care sunt ucenicii Tăi adevăraţi ca să ne putem număra printre ei şi astfel să ne bucurăm de tovărăşia  adevăraţilor sfinţi. Din nou, credem că Domnul ar răspunde: “Urmaşii Mei sunt aceia care fac voia Tatălui Meu din cer; ei sunt aceia care au Spiritul Meu, acei care s-au consacrat şi s-au predat voinţei Mele; ei sunt aceia, care s-au tăgăduit pe ei înşişi, şi şi-au luat crucea şi-Mi urmează; de fapt, oricine va face voia Tatălui Meu, acela-Mi este frate, soră şi mamă". Şi, dragi fraţi, acest răspuns al Învăţătorului nu ne-ar fi mulţumitor? Nu iubim noi pe toţi aceia, care iubesc pe Domnul Isus Cristos şi au Spiritul Său? Nu suntem de acord cu sfântul Pavel, că toţi care sunt conduşi de Spiritul lui Dumnezeu, aceştia sunt fiii lui Dumnezeu? Şi nu suntem noi de acord, de asemenea, cu acelaşi apostol când spune că, dacă cineva nu are Spiritul lui Cristos nu este al Lui? Toate problemele şi nedumeririle noastre, astăzi, iubiţi prieteni, pot fi rezolvate dacă noi le punem înaintea Domnului şi ne informăm ce a zis Spiritul Bisericii cu mult timp în urmă.

Noi toţi ne dăm seama, că în anii din urmă poporul Domnului a fost într-un timp de aspre încercări, şi că adesea am avut ocazia să întrebăm: “Cine va putea să stea în picioare?" Unii au întrebat: de unde au venit aceste încercări aspre şi care este cauza acestei situaţii atât de dureroase, care a venit de când a plecat preaiubitul frate Russell dintre noi? Iubiţi prieteni, aceste încercări critice şi aceste condiţii nefericite nu au venit peste noapte. Întocmai după cum la creşterea unui arbore, timpul şi fenomenele naturii îşi fac lucrul lor, tot aşa şi în dezvoltarea împrejurărilor dureroase în care ne aflăm acum, a fost nevoie de mai mulţi ani. Să nu ne fie frică să privim faptele în faţă. În rezumat, în decursul celor şase luni, după moartea fratelui Russell, s-a pus temelia la toate aceste stări rele. Fiecare principiu de cinste, de dreptate şi de adevăr a fost călcat în picioare, şi în locul acestora s-a instalat starea completă de decădere. Dragi prieteni, noi toţi am avut de învăţat lecţiile în legătură cu ceea ce s-a întâmplat în cei treisprezece ani din urmă. Şi eu mă mir că acum pot să vorbesc în mod deschis ceea ce am în minte, fără să fiu rău înţeles de către voi. Eu cred că pot să spun aceste gânduri în mod deschis, fără a fi interpretate greşit. În anul 1917 pe când aceste stări se dezvoltau şi faptele nelegiuirii prindeau rădăcini, eu am fost unul care nu putea crede că marea organizaţie a poporului adevărat din toată lumea va privi şi va permite ca aceste stări să se dezvolte în aşa măsură; eu nu am putut crede că prietenii din această ţară, obişnuiţi prin serviciul fratelui Russell să gândească la principiile de dreptate, adevăr şi onestitate vor permite ca aceste decăderi atotînvingătoare, să înlocuiască lucrurile sfinte, cu care noi am fost obişnuiţi când fratele Russell era cu noi.

Dar vai, am avut de învăţat unele lecţii importante, lecţii de răbdare, de stăpânire de sine şi de supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu. Atunci nu a fost timpul lui Dumnezeu pentru ca toţi fraţii să-şi dea seama de răul pe care-l făcea acea lucrare. Într-adevăr, inima mea se bucură în această seară, văzând cum Domnul a lucrat cu poporul Său în diferite părţi ale lumii, în aceşti ani permiţând ca aceste stări de întristare profundă să servească, ca încercări şi să se arate care sunt într-adevăr ai Săi. Şi datorită acestor încercări, cât de mult am simţit lipsa să ne întoarcem şi să revedem marile lecţii date nouă în Biblie, cum ar fi cea a iubirii iertătoare a lui Iosif faţă de fraţii săi; cea a toleranţei exercitată de David faţă de Saul; cea a credincioşiei lui Daniel în mijlocul persecuţiilor; şi în sfârşit cea mai însemnată, minunatul exemplu de răbdare şi iubire lăsat nouă de Isus Cristos, care a suportat  batjocurile păcătoşilor împotriva Sa şi când a fost insultat n-a răspuns cu insulte.

În timpurile moderne, Biserica lui Cristos a văzut exemplul unui mare om a lui Dumnezeu; noi toţi suntem siguri, că el şi-a îndeplinit în mod conştiincios datoria unui adevărat pastor. Nu de mult m-a întrebat cineva, cum am putea noi arăta, cel mai bine, recunoştinţa şi aprecierea noastră faţă de munca inspiratoare, de o viaţă întreagă, a fratelui Russell. Eu am răspuns: frate, eu nu pot face mai bine, decât să răspund acestei întrebări în conformitate cu sugestia sfântului Pavel. Ne amintim cum el a îndemnat pe fraţii din timpul său, că trebuie să-i stimeze foarte mult, pentru lucrarea lor, pe cei care au lucrat pentru Domnul în favoarea lor şi au făcut un serviciu iubitor şi credincios. Cu siguranţă, acesta este felul în care noi trebuie să-L considerăm pe preaiubitul nostru frate, care a servit Biserica; de fapt, calea şi metoda cea mai potrivită de a dovedi sinceritatea şi adânca apreciere faţă de fratele Russell este să trăim felul de viaţă şi să înfăptuim lucrurile pe care el ni le-a recomandat ca fiind dovezi ale adevăratului creştin. Dând atenţie sfaturilor fratelui Russell şi dând rezultate în vieţile noastre acele principii ale adevărului şi dreptăţii, pe care el le-a susţinut,  noi sigur îl vom onora cel mai mult pe fratele Russell.

Pe mine nu mă priveşte, dragi prieteni, cât de mult poate călători un om prin ţară străduindu-se să arate ici şi colo prin Biblie pe fratele Russell; dacă acel om prin exemplul şi conduita sa arată un intolerant, îngust şi spirit anticreştin, dacă neglijează să arate iubirea lui Cristos, toate laudele pompoase pentru fratele Russell şi încercările să-l arate pe el în Biblie, nu valorează nimic. El nu urmează drumul care să-i onoreze într-adevăr memoria preaiubitului nostru frate.

Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit fraţilor, eu nu sunt mai prejos decât alţii când este vorba să respect şi să stimez mult pe fratele Russell. Eu am avut marea onoare să trăiesc cu fratele Russell, cei din urmă zece ani ai vieţii sale; zilnic l-am văzut mergând şi venind. Eu am avut privilegiul în decursul unui şir de ani să mă întâlnesc cu el ca membru al Comitetului Director; eu am avut convorbiri personale cu el şi am încredere deplină, dragi prieteni, în caracterul şi atitudinea fratelui Russell, tocmai aşa cum a fost. El nu a dorit ca cineva să-i dea vreo măsură sau grad de onoare care I-a aparţinut Domnului.

Cu câţiva ani înainte de moartea sa, fratele Russell a observat tendinţa din partea multora  a arăta un fel de onoare omenească şi dispoziţia de a-l vedea pe el, mai degrabă, decât pe Domnul. Preaiubitul nostru frate a încercat să corecteze această atitudine incorectă şi a citat exemplul mesagerului care i-a dat Apocalipsa sfântului Ioan. Voi vă veţi aminti, că aproape de sfârşitul viziunilor, apostolul pare să simtă că îngerul a fost Domnul Însuşi, şi atât a fost de plin cu spiritul de respect, încât ne spune că a căzut la picioarele îngerului care-i arăta aceste lucruri; şi ca răspuns, mesagerul ceresc l-a împiedicat pe apostol să facă aceasta. El a refuzat să primească omagiul, zicând: eu sunt numai un servitor ca şi tine; eu nu sunt Domnul tău; eu sunt numai un confrate slujitor, dintre toţi cei care au mers înainte şi au anunţat mesajul divin; lui Dumnezeu să te închini. Şi aşa iubitul nostru frate Russell întotdeauna a căutat să descurajeze spiritul de venerare al oamenilor spunând prietenilor că pe el să-l privească numai ca pe un deget arătător în providenţa Domnului, străduindu-se să arate poporului lui Dumnezeu calea adevărată şi marile adevăruri, prin care ei pot să-şi cunoască datoriile lor de creştini.

Nu de mult, cineva mi-a zis: ce crezi, cine ocupă locul fratelui Russell în Biserică, de când a plecat el dintre noi? Răspunsul meu a fost: nimeni nu ocupă locul fratelui Russell. Fratele Russell nu are un succesor, nici Biserica nu are nevoie de cineva care să-i fie succesor. Aşadar, noi nu avem motiv să aşteptăm ca un oarecare om sau grupă de oameni să ia locul fratelui Russell. Dar s-a pus o altă întrebare: cine va termina opera fratelui Russell? La aceasta am răspuns, că fratele Russell nu a lăsat nimic neterminat, şi de aceea nu este nevoie ca cineva să termine vreun lucru pentru el. Eu sunt sigur, prieteni, că nici unul dintre noi nu va crede că fratele nostru a părăsit aceste scene pământeşti, fără să-şi termine misiunea şi munca sa. Eu cred că iubitul nostru frate şi-a îndeplinit, cu siguranţă,  lucrarea sa ca ceilalţi mari servi ai Bisericii în decursul Veacului Evanghelic, înainte de a înceta viaţa lor pământească. Dar cel ce întreba, a insistat: n-a lăsat fratele Russell ceva lucrare în Biserică, care trebuie să fie îndeplinită? Mai mult decât sigur, am răspuns eu, dar orice lucrare a lăsat, aceasta n-a fost lucrarea sa deoarece sigur el a îndeplinit tot ce Dumnezeu i-a dat să facă. Voi şi eu, iubiţi prieteni, care mai suntem încă rămaşi aici, în această casă a peregrinajului nostru, avem să ne îndeplinim lucrarea noastră înainte de-a ne termina cursul nostru; şi ne aducem aminte, că misiunea  noastră este aceeaşi care a fost a Bisericii în trecut, adică pregătirea ei de a fi Mireasă şi moştenitoare împreună cu Cristos. Şi nu este nici o autoritate asupra noastră decât aceea a lui Cristos şi a Spiritului sfânt; fiecare suntem îndemnaţi să ne facem sigură chemarea şi alegerea. Noi ne străduim să ne ajutăm şi să ne mângâiem unul pe altul, în orice fel posibil, nu-i aşa? Noi ne străduim să ne slujim unul pe altul în nevoile spirituale. La îndeplinirea acestei misiuni sfinte recunoaştem nevoia unei mari măsuri de Spirit sfânt, şi zilnic trebuie să ascultăm ce ne zice Spiritul pentru ca vieţile noastre să poată fi supuse planului cereasc.

Deplin conştienţi de nevoia de-a fi umpluţi cu Spiritul de sus, ne putem pe bună dreptate întreba, care este metoda Domnului de creştere a acestei puteri sfinte? Noi putem fi siguri, că nu stă în puterea unui om sau a unei grupe de oameni de a da această binecuvântare, nici Biserica însăşi nu poate transmite această putere altora. Dacă noi am convoca o adunare administrativă a Bisericii şi am lua o hotărâre în înţelesul ca toţi să aibă o mai mare măsură a Spiritului sfânt, astfel de procedeu ne-ar aduce, într-adevăr o mai mare măsură a acelei puteri? Răspunsul trebuie să fie nu, deoarece nu aceasta este calea Domnului de a împărţi cuiva Spiritul Său. Nu aceasta a fost metoda prin care s-a dăruit Spiritul sfânt Bisericii, la începutul Veacului; nici nu puteţi, voi sau eu, sau oricâţi din Biserică azi, să prescrie anumite legi prin care să se dăruiască Spiritul sfânt sau iubirea lui Cristos în Biserică sau unui individ. Acel, cel mai ales dintre toate darurile şi binecuvântările, trebuie să vină pe calea stabilită divin; înainte de toate dăruind lui Dumnezeu o inimă predată şi aşteptându-L pe El în spiritul resemnării, al implorării şi al rugăciunii. Să nu uităm cum este scris despre cei ce înainte de Rusalii au aşteptat pe Domnul. Citim în ceea ce priveşte ucenicii care aşteptau, că “toţi … stăruiau cu un gând în rugăciune". Din nou trebuie să susţinem că pregătirea pentru primirea Spiritului sfânt este o afacere personală; este un lucru între fiecare credincios şi Însuşi Domnul. Aceasta este responsabilitatea fiecăruia dintre noi, care este chemat să umble în urmele lui Cristos şi să asculte ce zice Spiritul Bisericii, pentru a putea fi conduşi şi întăriţi în Cristos şi la sfârşit să primim un loc printre toţi cei ce sunt sfinţiţi.