“Iată numele celor doisprezece apostoli: Cel dintâi  Simon, zis Petru, şi Andrei, fratele lui; Iacov fiul lui Zebedei, şi Ioan, fratele lui; Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei, vameşul; Iacov, fiul lui Alfeu, şi Levi, zis şi Tadeu; Simon Canaanitul şi Iuda Iscarioteanul, care L-a şi vândut." — Matei 10:2-4

“O, adâncul bogăţiei înţelepciunii şi  cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui!" Aşa scrie apostolul, după ce a examinat relaţiile lui Dumnezeu cu cei favorizaţi, atât dintre israeliţi cât şi dintre neamuri. (Romani 11:33) Pe bună dreptate apostolul recunoaşte că felul de procedură a lui Dumnezeu, de multe ori, este peste putinţa omului de-a înţelege, dar când planurile Sale se descoperă, ele arată o înţelepciune clar văzătoare, care provoacă adorarea noastră. Dumnezeu, de asemenea, a spus prin profetul Său: “Cât sunt de sus cerurile faţă de  pământ, atât sunt de sus  căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre". Şi, poate că nicăieri nu este făcută, mai clar, deosebirea dintre căile lui Dumnezeu şi ale noastre, ca în chemarea celor doisprezece oameni a căror nume ne sunt redate în versetele de mai sus.

Isus era pe punctul de a-şi începe activitatea Sa publică, şi ca pregătire pentru această operă a trimis pe cei doisprezece apostoli ai Săi, aleşi în mod special, cu deplină împuternicire şi instruire cum să procedeze pentru înaintarea lucrării Sale. Ei urmau să fie reprezentanţii Săi, tovarăşii şi conlucrătorii Săi speciali în a duce mai departe vestea Evangheliei, limitându-şi misiunea pentru un timp la “oile pierdute ale casei lui Israel", iar după aceea să se extindă la toate naţiunile. Într-un anumit sens El Şi­-a format din cei doisprezece apostoli cabinetul Său, reprezentanţii Săi executivi, care fără îndoială era ales în această slujbă pentru tot timpul Veacului Evanghelic, fiecare fiind ales individual şi încredinţându-i-se poziţia de către Domnul Însuşi.

“Dumnezeu a ales lucrurile slabe"

Gândirii omeneşti i se pare că alegerea unei autorităţi ce are responsabilităţi în organizaţiile omeneşti, se poate face numai dintre cei cu rang mare, dintre cei învăţăţi şi cu influenţă. S-ar părea că în astfel de funcţii să fie nevoie de oameni înzestraţi cu talente de politicieni, cu putere de a stăpâni masele, sau din acei care au capacitate de organizare care să adune forţele latente într-un efort comun. Acesta ar fi materialul pe care înţelepciunea omenească l-ar vedea potrivit pentru un astfel de cabinet. El Şi-a chemat oameni cu ocupaţii şi din medii care pentru înţelepciunea lumească erau complet nepotriviţi pentru o lucrare publică, atât de mare. Mai mult, se pare că El n-a ales pe cei doisprezece dintre cei mai de  seamă, care s-ar fi putut găsi în această clasă mai joasă. Şi aici Domnul face abstracţie de înţelepciunea omenească. O clasificare nepărtinitoare a celor doisprezece, care în final au fost aleşi, ar duce la a recunoaşte, că poate numai patru sau cinci dintre ei au fost înzestraţi cu unele însuşiri mai însemnate. Foarte puţini dintre ei au ajuns mai târziu la o poziţie mai strălucită.

Dacă facem excepţie cu Petru, Iacov, Ioan şi poate cu Matei, despre ceilalţi ştim foarte puţin, afară de Iuda, a cărui sfârşit atât de tragic, ocupă un loc însemnat în Scripturi. Despre unii dintre ei nu ştim decât aceea, că se găseau printre cei doisprezece apostoli. Judecata înţelepciunii omeneşti ar zice: “Ce grup de oameni slabi şi incapabili pentru a fi însărcinaţi cu o lucrare, care are o atât de mare perspectivă de răspândire şi reuşită"! Dar Dumnezeu a ales pe cei “slabi" şi “nebuni", ca să-i facă de ruşine pe cei tari, şi El Şi-a întocmit planurile în aşa fel şi Şi-a ales uneltele aşa de înţelept, încât nimeni să nu se poată lăuda înaintea Sa. Când toate amănuntele planurilor Sale, de multe ori cu totul neînţelese, vor fi descoperite, atunci în general se va recunoaşte că,

“Planul Său este înţelept, drept şi bun,

Lucrarea Sa minunată este bine făcută".

Un studiu atent asupra caracterelor celor doisprezece apostoli sau a acelora dintre ei, despre care nu ştim nimic, va descoperi în alegerea lor o înţelepciune adâncă, care uşor poate fi trecută cu vederea. După cum am văzut, Isus n-a ales oratori, diplomaţi, politicieni etc., ci El a făcut ceva mult mai important. El a ales douăsprezece caractere foarte reprezentative. El a venit în lume ca să mântuiască oameni, oameni de toate categoriile, indiferent de condiţiile sociale şi pentru alegerea acestor doisprezece ucenici, El a avut în vedere două scopuri. El a pregătit vase prin care să poată da o mărturie despre viaţa, moartea şi învierea Sa, şi să demonstreze ce poate El să facă într-o inimă care îi este predată cu totul Lui. De aceea, ceea ce a făcut Isus pentru aceaşti oameni este la fel de important ca şi cunoaşterea lucrării pe care El a făcut-o prin ei.

Studiind aceste caractere şi punând una lângă alta diferitele episoade, putem găsi multă mângâiere pentru inimile noastre, şi se poate întâmpla ca noi să aflăm chiar portretul caracterului nostru, descris atât de clar încât nu vom greşi aplicându-ne mustrările sau încurajările care au fost în mod special intenţionate pentru noi.

“Tu eşti Petru"

Ceea ce este scris despre aceşti oameni, nu ne dă nici un motiv de controversă, căruia dintre ei să le dăm mai mare importanţă. Domnul Însuşi a stabilit aceasta pentru noi, prin poziţia pe care Petru o are în relatările tuturor evangheliştilor. În Matei 10:2 citim: “Iată numele celor doisprezece apostoli: Cel dintâi Simon, zis Petru". Cu o consecvenţă mai mult decât întâmplătoare, Matei, Marcu şi Luca îi dau lui Petru această poziţie. Nici un nume nu ocupă un loc atât de însemnat în enumerarea dată, ca Petru. Toţi trei evangheliştii îl pun pe Petru în locul dintâi şi pe Iuda în cel din urmă. După cum vom vedea mai târziu, Ioan nu aminteşte numele celor doisprezece, şi nici nu foloseşte expresia obişnuită “Petru, Iacov şi Ioan" şi această omisiune se pare că este mai mult decât întâmplătoare.

Petru a fost destinat a fi un conducător, şi evident că această poziţie i-a fost recunoscută mai mult sau mai puţin şi de ceilalţi. În diferite moduri ei au arătat că recunosc acest fapt, prin aceea că l-au privit ca un fel de purtător de cuvânt. Puterea caracterului său, promtitudinea sa pentru activitate şi dispoziţia lui năvalnică trebuie să-l pună în prima linie a activităţii. Din această cauză, faptele şi cuvintele sale sunt consemnate mai mult decât ale oricărui altuia dintre ei. Nici unul dintre ucenici n-a făcut aşa de multe gafe ca el, nici unul n-a îndrăznit să-L contrazică pe Învăţătorul şi nici unul n-a fost mustrat atât de aspru ca el. Într-o clipă-l vezi vrednic de laudă şi aprobare, iar în clipa următoare vrednic de o critică aspră. După temperamentul său, el a fost caracterul cel mai impulsiv, plin de încredere şi de siguranţă în sine — o trăsătură, care din necesitate a trebuit, de mai multe ori, să-i aducă greutăţi până când a fost instruit cum se cuvine. Sub imboldul înfocat al entuziasmului său, a fost gata să lupte şi să moară pentru Isus şi tot aşa a fost gata  să-L şi tăgăduiască, încă prin jurământ, când împrejurările s-au schimbat.

Acesta este Petru, după cum îl cunoaştem la prima privire — un om, în a cărui slăbiciuni mii de oameni şi-au descoperit propriile lor slăbiciuni şi de care se simt legaţi prin o adâncă legătură spirituală. Într-adevăr Petru a fost un om reprezentativ. Şi-a permis totul afară de inimă, şi aceasta a fost calitatea sa salvatoare. El stă înaintea noastră ca o mărturie, pentru a arăta ce poate face Isus cu o inimă devotată Lui. Oricât de urât s-ar vedea giuvaerul, oricât de adânc ar fi acoperit în masa de materii, dacă cel ce-l are pe acesta îngăduie Domnului deplină libertate, ca El să lucreze asupra vieţii sale, aşa cum a lucrat asupra vieţii lui Simon Petru, atunci Domnul este în stare să facă posibil ca acesta să strălucească în toată frumuseţea lui.

Varietatea este necesară în Biserică

Biserica a avut nevoie de astfel de Petri, şi unii din marii ei conducători au fost oameni de felul acesta. Ei, adeseori au putut să greşească, în timp ce intenţiile lor erau cele mai lăudabile, dar serviciul lor pentru Biserică a fost de o valoare de nepreţuit. Luther a făcut unele greşeli foarte serioase. Adesea a fost foarte intolerant, şi fiind în opoziţie cu conlucrătorul, colegul Erasmus, el a greşit mult în ce priveşte stăpânirea de sine şi în a judeca nepărtinitor. Dar Dumnezeu l-a folosit pe Luther pentru aducerea Reformei. Cercetătorul inimilor a văzut interiorul său şi prin puterea Sa atotstăpânitoare S-a folosit de aurul şi argintul lui Luther, iar la timpul potrivit a înlăturat zgura de pe el.

De câte ori a fost Biserica scăpată din starea ei de stagnare prin spiritul agitat şi impulsiv al unor astfel de Petri! Tendinţa de a ne stabili pe un anumit făgaş şi de a uita marea misiune încredinţată nouă, totdeauna este un pericol pentru noi; şi noi avem bune motive de a mulţumi lui Dumnezeu pentru că ne-a dăruit astfel de Petri înfocaţi, a căror spirit nu va fi liniştit, ci întotdeauna ne va chema la activitate şi ne va ţine treji şi activi. Când un astfel de temperament a fost antrenat, sub îngrijirea plină de iubire a lui Isus, ca un sprijin al Bisericii, pe unul ca acesta să-l privim ca ceva de cel mai mare preţ. Să ne amintim, că adeseori, unde noi nu vedem decât impulsivitate, Isus vede o stâncă un “petros".

Petru a fost un om capabil de o iubire mare şi arzătoare. Sub exteriorul aspru a fost un ataşament profund şi sincer. Putem observa, puţin, ataşamentul lui faţă de Isus, în câteva situaţii înregistrate. Printre aceste întâmplări sunt remarcabile sentimentele căinţei amare, când după ce şi-a negat Învăţătorul a privit în ochii întrebători ai lui Isus “şi ieşind afară a plâns cu amar". Şi din nou, când Isus l-a întrebat de trei ori: “Simon, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?" amintindu-şi cum l-a tăgăduit pe Domnul, s-a tulburat până în adâncul inimii. A fost iubirea unei inimi cu totul devotată, care l-a făcut să răspundă: “Doamne, Tu toate le ştii: ştii că Te iubesc!" Petru şi prin aceasta reprezintă multe suflete preţioase, care sunt stăpânite atât de “vibraţia generozităţii cât şi de cenuşa dispreţului" — care într-o zi fac ce este bun şi frumos, iar în ziua următoare cad în oarecare slăbiciune veche, care-i umileşte până la pulbere. Alegerea lui Petru şi formarea caracterului său într-o fiinţă plină de milă şi de putere dă speranţe şi altora că pot ajunge aceleaşi rezultate.

Iacov, fiul lui Zebedei

Al doilea, în ordine, este Iacov şi ne este dată o cheie a cunoaşterii caracterului său, prin numele pe care Isus i l-a dat lui şi fratelui său Ioan, Boanerges, fiii tunetului. Deci, nu ne mirăm că şi pe el îl aflăm plin de entuziasm arzător. Împreună cu fratele său, el şi-a părăsit cu bucurie ocupaţia pentru a-L urma pe Isus, şi noi putem crede că el a făcut aceasta plin de bucurie şi a acceptat viaţa cea nouă cu devotament. Zelul său arzător l-a îndemnat să ceară foc din cer asupra samaritenilor neprimitori de oaspeţi şi mai târziu a fost urât de evrei, fără îndoială din cauza zelului său mare pentru Cristos. Isus s-a folosit de acest zel şi a dezvoltat în Iacov caracterul dorit. Oricât ar fi de deformat un metal, dacă se pune în foc, el poate fi uşor modelat pentru a deveni un obiect folositor şi frumos;  aşa a fost şi cu Iacov. Dacă el ar fi fost un om care să se retragă de a urma invitaţiei Domnului, “vino după Mine", sau nu ar fi fost supus cu toată inima, niciodată nu ar fi devenit un astfel de caracter. Deci, felul cum anomaliile noastre vor fi îndreptate vreodată, depinde mult de reacţia noastră faţă de puterea lui Isus.

În epistola lui Iacov găsim o referire foarte semnificativă la profetul Ilie care, după cum ne amintim, în timpul său a fost un entuziast înflăcărat. Iacov are mult din acest caracter al lui Ilie, şi epistola sa trădează o mare admiraţie pentru el. Iacov a fost un fiu al tunetului asemenea lui Ilie şi totodată un om de rugăciune ca şi profetul. Isus a combinat aceste elemente într-un mod foarte potrivit, aşa după cum le-a găsit în caracterul apostolului, şi a făcut din el un reprezentant al multora din poporul Său care au reacţionat la puterea Sa. Iacov putea deveni uşor un fanatic sau un cinic, sau chiar un fariseu datorită entuziasmului său, dar Isus a împiedicat degradarea sa spre oricare din acestea.

Iacov a învăţat prin exemplul şi influenţa lui Isus, că atunci când adevărul este însoţit de  entuziasm te apără împotriva intoleranţei, deoarece adevărul dă naştere la milă. El a mai învăţat că atunci când umilinţa stăpâneşte entuziasmul nostru, aceasta te apără de mândrie, deoarece numai cei blânzi şi umiliţi sunt reprezentanţii adevărului. Apoi el a mai învăţat că cea mai importantă şi mai sigură apărare împotriva  înşelăciunii se bazează pe combinaţia entuziasmului cu rugăciunea. În felul acesta îl cunoaştem pe Iacov ca un stâlp în Biserică, un caracter entuziast şi zelos, şi nu un fanatic, un cinic sau cu o dispoziţie de fariseu. Cu toate că la chemarea Sa era încă imatur, ca şi ceilalţi, dar lăsându-se influenţat de Isus el a devenit personificarea stabilităţii caracterului care se poate câştiga din primirea acelei înţelepciuni, pe care Dumnezeu o dă voios tuturor celor ce o cer de la El.

Ioan, apostolul iubirii

Ioan ocupă o poziţie unică printre cei doisprezece, care toţi au fost iubiţi de Isus. Numai despre Ioan vorbeşte Scriptura ca de “ucenicul pe care-l iubea Isus". Prin aceasta ni se dă o mică idee despre caracterul lui Ioan. Şi el a avut un caracter cu totul aparte, şi de aceea contactul cu Isus a avut asupra sa o cu totul altă influenţă decât asupra celorlalţi. Biserica s-a obişnuit să-l numească “apostolul iubirii", dar Ioan a preferat să rămână în amintirea noastră ca “ucenicul pe care-l iubea Isus", fără îndoială cu acelaşi scop, ca noi să putem înţelege mai bine în ce fel l-a influenţat pe el iubirea lui Isus, ce a făcut această iubire din metalul nefinisat pe care Învăţătorul l-a găsit cu câţiva ani înainte pe ţărmul mării Galileei.

Tradiţia îl descrie pe Ioan ca având trăsături blânde, delicate şi cu părul auriu, lung până peste umeri, fără îndoială pentru că s-a crezut că acestea s-ar potrivi mai mult cu iubirea adânc evlavioasă manifestată de Ioan. Noi însă punem la îndoială, în mod serios, acest chip tradiţional al acestui fiu al tunetului. Pescarii în mod obişnuit nu aveau asemenea înfăţişare; viaţa lor a fost totdeauna în pericol şi de aceea s-a cerut putere musculară şi îndârjire. În afară de aceasta Evangheliile ne arată că Ioan, incontestabil, a putut fi şi neîngăduitor şi împreună cu fratele său Iacov cu bucurie ar fi nimicit pe samariteni. El a avut un caracter ambiţios care l-ar fi diferenţiat de pretenţiile celorlalţi, în legătură cu un loc la dreapta sau la stânga Domnului. Este clar că el nu s-a născut un sfânt şi nici Isus nu l-a considerat ca atare, dar prin legătura cu Isus a fost făcut un sfânt.

 În primul rând el este ca un reprezentant al unei părţi din poporul lui Dumnezeu înclinaţi spre contemplare, şi Evanghelia sa descopere cum a fost el influenţat uitându-se totdeauna la Isus. “(Şi noi am privit slava Lui, slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui)". (Ioan 1:14) Chiar şi o simplă privire asupra scrierilor lui Ioan ne arată că mintea sa a fost întotdeauna îndreptată asupra perfecţiunii caracterului şi a purtării lui Isus, şi aceasta a fost ceea ce a făcut din el “apostolul iubirii" şi “ucenicul pe care-l iubea Isus".

Ioan a fost atras de marile principii ale naşterii din nou şi ale dreptului fiesc. Ceilalţi evanghelişti ne descriu faptele văzute pe dinafară ale lui Isus, dar Ioan ne dă înţelesul lor intern şi etern. Printre descoperirile sale pe care le putem nota sunt: “Cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el". “Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu". “Şi oricine iubeşte a fost născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu". “Noi Il iubim pentru că El ne-a iubit întâi". “În aceasta este iubirea, nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire de păcatele noastre". “Oricine nu practică dreptatea nu este de la Dumnezeu". “Cine are pe Fiul are viaţa". Şi o mulţime de pasaje similare găsim în scrierile sale.

Deci, Ioan reprezintă un element foarte important şi salvator în Biserică. Perspicacitatea sa profundă în faptele adevărate şi vii de ucenicie s-au găsit într-un mare număr din poporul Domnului, pentru ca aceştia să contrabalanseze susţinerea purtării creştineşti mai mult pe dinafară. Evlavia şi devotamentul său neobişnuit, faţă de persoana lui Isus, s-au găsit în viaţa altora care au avut o dorinţă specială de a face din spiritul lui Isus o putere magnetică de legătură şi serviciu. Nu vrem să spunem acest lucru într-un mod dogmatic, dar ni se pare, că Biserica niciodată n-a avut un procent mai mare de astfel de caractere cum a fost a lui Ioan, ca şi cum l-au avut cei doisprezece pe el. Astfel de caractere sunt de o mare valoare pentru noi astăzi. De aceea să-i preţuim din plin.

Ioan ne mai încurajează să nădăjduim la o deplină învingere asupra slăbiciunilor noastre. La început s-a arătat egoist şi ambiţios după primul loc în Împărăţie; şi de asemenea gata de a nimici imediat pe duşmani, dar Isus l-a schimbat cu totul. Iubirea i-a nimicit spiritul de răzbunare, şi citind scrierile sale nicăieri nu aflăm menţionându-şi numele. El nu aminteşte niciodată întâmplările în care “Petru, Iacov şi Ioan" ies în evidenţă. El nu mai arată ambiţie după poziţia cea mai înaltă, după cum s-a văzut la început, ci devine personificarea iubirii şi negării de sine, pe care a văzut-o în Isus. Prin rezultatul reuşit cu Ioan, Domnul ne învaţă cum putem deveni astfel de ucenici pe care El îi iubeşte.

Matei, vameşul

Dacă citim relatările apostolilor, nicăieri nu vom găsi expresia “Petru, Iacov şi Ioan, pescarii" sau afirmaţii asemănătoare cu privire la ceilalţi ucenici, şi acest lucru este vrednic de observat, deoarece Matei în scrierea sa întrebuinţează expresia “Matei, vameşul". Aceasta scoate în evidenţă un caracter nobil al acestui ucenic. Evident, el a dorit să se ştie ce a făcut pentru el relaţia cu Isus. Convertirea sa s-a datorat simpatiei şi iubirii lui Isus, deoarece din cauză că slujba sa de vameş era dispreţuită, el aparţinea celor dispreţuiţi de societate. Chiar şi Isus a socotit această ocupaţie  printre cele ce sunt mai respingătoare, folosind de mai multe ori expresia: “vameşii şi păcătoşii". Suntem îndreptăţiţi să credem, că ceea ce l-a atras pe Matei la Isus a fost slujba plină de compătimire a Domnului. Pentru el Isus a fost ceva cu totul deosebit, faţă de ce a fost El pentru un fariseu sau pentru un evreu obişnuit. Hotărârea lui imediată, cu care a lăsat toate şi a urmat pe Isus, ne dă de înţeles că el a aşteptat să-şi dovedească simpatia şi încrederea în caracterul Său adevărat. Fără îndoială avea o inimă mult mai bună decât o demonstra meseria lui şi sufletul său nu era liniştit. El s-a îmbogăţit în slujba de vameş, dar a fost gata să părăsească totul pentru a urma pe Unul care nu avea unde să-şi plece capul. Ceea ce a părăsit el a însemnat mai mult decât a însemnat pentru mulţi alţii. Când a venit dezamăgirea alţii au putut să zică: “Mă duc să prind peşte", dar Matei şi-a părăsit postul pentru totdeauna. El nu a mai putut să se întoarcă la ceea ce odată a părăsit.

Nimeni n-a cunoscut valoarea lui Matei în afară de Isus, de aceea el ocupă, un loc foarte însemnat printre apostoli. Evanghelia sa este cea mai completă, descrierea serviciului Domnului nostru este cea mai detaliată şi una din cele mai puternice şi autentice mărturii ce-o avem despre viaţa şi lucrarea lui Isus. El ne descrie predica lui Isus de pe munte mai complet decât ceilalţi evanghelişti, şi tot prin el avem redată marea invitaţie: “Veniţi la mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă da odihnă".

Matei a devenit pentru noi şi un model reprezentativ. El reprezintă, foarte bine, o clasă de care Domnul are nevoie specială. Împrejurările în care se afla Matei când a fost chemat, şi marea simpatie manifestată de Isus prin faptul că l-a ridicat din degradare şi nelinişte, i-au schimbat şi i-au întărit viaţa. Unul dintre cele mai remarcabile episoade, redate de Matei, este relatarea despre ospăţul făcut după convertirea sa. Oaspeţii invitaţi la acest ospăţ, arată ce fel de caracter avea Matei. El a chemat la ospăţ un mare număr de vameşi şi nu numai, dar şi pe Isus. (Luca 5:29) Cum a fost el de nerăbdător să adune aceşti oameni! Cu siguranţă inima lui ardea de dorinţa de a aduce şi pe alţii în legătură cu Isus, care de asemenea aveau nevoie de această iubire. Ce speranţe trebuie să fi fost în inima sa aşteptând să vadă roadele zelului său misionar! Şi este bine să observăm că Matei n-a fost dezamăgit de Isus. Isus nu a refuzat să se amestece cu aceşti nevoiaşi. Prin această purtare a Sa El a fost dispreţuit în ochii altora, dar El nu a venit “să cheme la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi". Matei a reprezentat spiritul vioi misionar, acel spirit care întotdeauna este gata a vesti. Acea invitaţie, a acelui mare număr de oaspeţi, a fost o muzică pentru sufletul său, deoarece el a venit la Isus întocmai după cum a fost: “ostenit, împovorat şi trist" şi la Domnul a găsit un loc de odihnă, care într-adevăr l-a făcut fericit.

 În felul acesta Matei a extins influenţa şi serviciul Domnului. El a adus pe cei înfometaţi şi apăsaţi la Isus şi pe Isus la ei. Ce am făcut noi pentru extinderea acestui serviciu a lui Isus? Ne-am preocupat noi, în mod deosebit, pentru nevoile celui întristat şi descurajat şi am fost noi zeloşi în eforturile noastre pentru a extinde la ei misiunea marelui Medic? Putem să-L rugăm pe Domnul secerişului să ne trimită mai multe din aceste caractere, mai mulţi din aceia care au auzit şi au fost mişcaţi de cuvintele Sale pline de milă “veniţi la Mine!". Noi suntem recunoscători pentru fiecare cuvânt scris de Matei, şi nu ne putem lipsi de nici unul, dar dacă printr-o calamitate toate s-ar pierde şi ar rămâne numai acea iubitoare chemare şi invitaţie plină de milă, noi totuşi ar trebui să fim pentru totdeauna recunoscători că prin mila lui Dumnezeu Levi, vameşul, a fost chemat să fie asociatul şi apostolul Domnului nostru Isus Cristos. Ca şi ceilalţi el este un exemplu a ceea ce influenţa lui Isus va îndeplini într-un suflet recunoscător, predat cu totul iubirii Sale.

Andrei, fratele lui Simon Petru

Ce însemnătate zace în această declaraţie (că Andrei este fratele lui Simon Petru; n. e.). Noi niciodată nu am fi presupus, că între Petru şi Andrei ar putea exista un grad de rudenie atât de apropiat. Petru a fost plin de încredere; Andrei a fost lent şi practic; unul impulsiv, celălalt prudent, unul un conducător înnăscut, celălalt niciodată în stare să se ridice mai sus decât un simplu discipol. Acest ucenic reprezintă simţul practic. El niciodată nu se va ridica la un nivel înalt, el niciodată nu va atinge un succes strălucit, dar totuşi va îndeplini un scop foarte folositor în serviciul Bisericii. Simţul său practic s-a arătat cu două ocazii: când Isus i-a întrebat pe ucenici dacă au provizii pentru a sătura mulţimea, numai Andrei a putut face o propunere: “Este aici un băieţel care are cinci pâini de orz şi doi peşti". Iar Isus a acceptat propunerea lui Andrei. Şi din nou, când Filip a întâlnit nişte greci care-l căutau pe Isus şi nu ştia ce se poate face, a discutat cu Andrei, şi imediat oamenii au fost conduşi la Isus. Andrei a fost, de asemenea, un om umilit. Cu toate că el a fost cel dintâi chemat de Domnul, totuşi când Petru, Iacov şi Ioan au devenit ucenici şi au ajuns mai proeminenţi, el a rămas mulţumit. El este mulţumit să fie cunoscut numai ca “Andrei, fratele lui Simon Petru". Dar Isus nu a făcut nici o greşală chemându-l pe Andrei, deoarece El avea nevoie de oameni practici. Unii ca aceştia reprezintă un echilibru foarte necesar în toate perioadele Bisericii.

Natanael, un adevărat israelit

Despre Natanael s-a scris puţin. Numele lui întreg s-ar părea să fie Natanael Bartolomeu. Dar acel puţin, care s-a scris cuprinde multă informaţie. Isus, care a putut să citească inimile, ni-l prezintă un caracter minunat — “cu adevărat un israelit". El a fost un cercetător sincer, dar sceptic. A fost singurul care a ezitat când a fost chemat — “Poate ieşi ceva bun din Nazaret?" — Dar el a fost sincer şi serios. Fără îndoială, de multe ori s-a putut afla sub smochin căutând îndrumare, dar el a fost plin de prejudecăţi care i-au întunecat înţelegerea. El reprezintă spiritul ezitant, care se roagă serios pentru lumină în afacerile vieţii, dar căruia îi este frică să se lanseze într-o încercare practică, pentru a cerceta voinţa Domnului. “Noi am putea considera smochinul un loc, care ne ascunde dinaintea lui Cristos pe care noi îl căutăm, şi care ne face să-l căutăm în altă parte". Dar sunt necesare şi astfel de caractere serioase. În ciuda particularităţilor sale, în ochii lui Isus Natanael este un caracter care va fi o sare conservatoare în unele societăţi ale poporului Său. Sinceritatea, evlavia, integritatea, prudenţa şi dispoziţia plină de rugăciune a unuia ca acesta va exercita o influenţă foarte puternică în a împiedica concluziile nesăbuite şi pripite şi prin întrebări simple va dirija mintea la o judecată trează. Astfel de caractere nu sunt înfumurate, nici schimbătoare ci totdeauna doritoare “a veni să vadă" şi a da ascultare atentă la un sfat bun.

Toma, necredinciosul

Ceea ce ni se spune despre Toma se mărgineşte, de obicei, la atitudinea sa îndoielnică în ce priveşte învierea lui Isus, dar alte întâmplări ne arată că el avea unele însuşiri de caracter foarte bune, care sunt vrednice de imitat. De exemplu, când cuvintele lui Isus despre moartea lui Lazar, se păreau a arăta un pericol iminent, Toma a tras concluzia că înaintea lui Isus stă cel mai critic moment, şi de aceea a zis: “Hai să mergem şi noi să murim cu El". El n-a avut o “inimă rea a necredinţei", ci o iubire statornică şi sinceră.

Cu altă ocazie, când Isus le-a vorbit despre plecarea Sa dintre ei, Toma a fost acela care l-a întrebat: “Doamne … nu ştim unde Te duci; cum putem să ştim calea?" Desigur el a vrut să zică: Doamne, şi noi am merge acolo, dacă am cunoaşte calea. Aceasta a fost iubirea care mergând pe bâjbâite, fără ajutorul credinţei, a încercat să înţeleagă tristeţea aceea care el simţea că îi întunecă privirea. Şi când “prăbuşirea" a venit şi Isus de fapt a fost mort şi ei au fost părăsiţi, atunci credinţa sa a fost zguduită în mod îngrijorător. Atunci s-a dus la o parte, după cum fac mulţi pe care el îi reprezintă, şi s-a pus pe gânduri. El n-a fost prezent când Isus, la scurt timp după înviere, s-a arătat unor ucenici. Mărturia lor nu l-a convins, şi nimic nu-l putea convinge decât rănile din palmele şi coasta Aceluia, pe care el îl credea pierdut.

Întocmai aşa sunt şi cei pe care-i reprezintă Toma între fraţii de astăzi. În experienţele lor amare ei sunt predispuşi să cultive obiceiul meditaţiei singuratice pentru dezamăgirile vieţii, întreţinându-şi mâhnirea şi sunt plini de îndoială în ce priveşte sinceritatea altora. Aceia, care au citit “Mila din abundenţă" a lui Bunyas, află acolo o vie descriere a spiritului lui Toma. Partea mai întunecată a lucrurilor are o influenţă deosebită asupra minţii unora ca aceştia, şi viaţa lor este o luptă continuă între speranţă şi frică. Dar, pentru ca astfel de suflete luptătoare să fie încurajate, Isus a inclus şi pe Toma necredinciosul printre ucenicii Săi.

Şi noi ne bucurăm că Toma a insistat să vadă urma rănilor lui Isus. Tocmai acestea sunt dovezile reale pe care noi, de asemenea,  dorim să le vedem, şi chiar în baza acestor semne strigăm şi noi: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!" Tocmai lucrurile care l-au răzvrătit pe Toma, trei zile înainte şi i-au adus cea mai adâncă deprimare, au devenit acum cea mai pipăibilă şi mai durabilă cauză a unei credinţe statornice. În multe privinţe Toma reprezintă pentru noi un caracter de la care putem învăţa lecţii preţioase.

Filip

“Isus … a găsit pe Filip." Numai cu privire la el s-au folosit aceste cuvinte. El i-a văzut pe ceilalţi, pe Petru şi pe Ioan la lucrul lor, pe Natanael sub smochin, pe Andrei cum î-L urma, dar El (Isus) îl găseşte pe Filip. Evangheliile nu ne spun mult despre el; dar, evident el a fost un om credincios, înainte de a-L afla Isus. Mai mult, se pare că el a fost un spirit adânc cercetător, înainte de chemarea sa, deoarece această însuşire a minţii sale s-a arătat în întrebarea serioasă: “Arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns". El reprezintă o clasă care, fără îndoială, este atrasă la Isus, dar care nu poate să intre pe deplin în viaţa spirituală, pe care o deschide Isus. De repetate ori îi auzim mărturisindu-şi neputinţa de a înţelege lucrurile din punct de vedere spiritual. Anumite lucruri le sunt neclare. Multe lucruri care altora le produc bucurie, lor le sunt ascunse, şi de aceea strigă: “Arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns", deşi Tatăl a fost pe deplin descoperit în Învăţătorul lor iubit. Sunt unii, care pot să pătrundă adânc în lucrurile nevăzute şi să păstreze legătura cu Cel nevăzut în orele lor de meditaţii, dar marea majoritate a creştinilor nu-şi pot imagina şi nu se pot concentra asupra acestor lucruri, şi îi face să simtă că se fac vinovaţi de o neglijenţă gravă. Iar Filip este un spirit asemănător acestora, dorind să se bucure de descoperirea deplină a Tatălui, şi în setea sufletească, care sigur le va fi stâmpărată în cele din urmă, doresc să cunoască aşa cum sunt şi ei cunoscuţi. Rugăciunea sa este chiar rugăciunea pe care Isus a propus-o pe pământ, şi trebuie să fie rugăciunea fiecărei inimi până când credinţa va fi schimbată în lucruri văzute.

Filip nu a fost deloc dăruit cu un spirit de iniţiativă. El n-a putut face nici o propunere, cum să fie săturată marea mulţime. De asemenea, n-a ştiut ce să facă nici cu grecii, care doreau să-l vadă pe Isus. Şi totuşi a fost ales special, ca unul dintre cei doisprezece. De aceea, utilitatea sa, sigur trebuie să fi fost datorită altor calităţi pe care le-a avut. Filip a fost într-o anumită măsură asemănător lui Andrei. El a fost un om al faptelor. Teoriile au avut puţină valoare pentru el. El a vrut să vadă un lucru îndeplinit şi atunci a fost mulţumit. Daţi-i o dovadă clară şi atunci va face el paşi singuri. Isus S-a îngrijit ca în poporul Său să fie Filipi destui în tot timpul, pentru ca Biserica Sa să fie apărată de dezechilibru şi de orice tentativă nechibzuită. Noi suntem mult recunoscători celor care uneori ne-au oprit în zelul nostru exagerat, prin întrebările lor serioase despre fapte şi motive. De multe ori mintea înceată a vreunui Filip a fost aşa de folositoare în Biserică, ca şi cum a fost mintea gata pentru acţiune a unui “fiu al tunetului".

El nu are nevoie

de o maşinărie greoaie

Acesta a fost cabinetul ministerial ales de Isus în mod special, căruia I-a încredinţat o atât de mare răspundere. Desigur, mai târziu El a ales şi pe Pavel, şi dacă acesta în multe privinţe a fost mai presus decât ceilalţi, totuşi el a fost un om cu “aceleaşi slăbiciuni" ca şi ei şi a avut nevoie de influenţa modelatoare a lui Isus. Din fiecare punct de vedere omenesc, ei au reprezentat, în mod sigur, un minister foarte slab şi ineficient. Dar ce mărturie au lăsat aceşti doisprezece oameni în lume! Ce succes indiscutabil a avut serviciul lor şi cât de deplin s-a îndeplinit scopul lui Dumnezeu prin ei! Într-adevăr, noi învăţăm că, căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre, că El a ales pe cei simpli ca să nimicească înţelepciunea înţelepţilor acestei lumi! Marea învăţătură, pe care o tragem, este că tocmai prin amestecul acestor caractere alese de Dumnezeu El echilibrează şi ocroteşte totul. Trebuie să învăţăm a trage foloase din toate aceste diferite temperamente şi să căutăm să ne antrenăm toţi în serviciul Învăţătorului. El nu are nevoie de o maşinărie greoaie, ci de inimi pline de iubire şi devotament. El nu are nevoie să stabilească o nouă ordine socială în timpul acesta, ci El caută o Biserică neîmpiedicată de ceea ce omul adaugă, care este supusă cu totul învăţăturilor evanghelice şi puterii spirituale care curge de la Cristos singur.

Desigur că noi trebuie să ne reînnoim  încrederea şi curajul văzând la aceşti oameni, aşa de mult asemănători nouă, influenţa lui Isus asupra vieţii lor, cât şi eficacitatea lucrării Domnului prin ei. Noi putem să evităm nenorocirea, să ne întărim poziţia şi să păşim înainte cu asigurarea că iubitul nostru Cap este cu totul în stare să-Şi ducă la îndeplinire lucrarea Sa, în noi şi prin noi, dacă rămânem pe locul în care El ne poate forma conform voinţei Sale.