(Faptul că Spiritul a făcut învăţători împotriva faptului că omul a făcut învăţători)

“Pe cine mă respinge şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine să-l judece: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va judeca în ziua de pe urmă." “Nimeni să nu vă răpească premiul, făcându-şi voia lui însuşi, în smerenie falsă şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă prin gândurile firii păcătoase, neţinându-se strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi strâns unit, prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea lui Dumnezeu." ­— Ioan 12:48; Coloseni 2:18, 19

Orice progres adevărat în lucrurile sfinte şi orice creştere în viaţa spirituală trebuie să fie întemeiate pe o recunoaştere potrivită a autorităţii lui Cristos şi a Cuvântului lui Dumnezeu în Biserică. Probabil ar fi potrivit să spunem, că slăbiciunea spirituală şi lipsa progresului în viaţa creştină, sunt mai condamnabile decât orice altceva în eşecul creştinilor de a se ţine cum se cuvine “strâns de Cap" şi a înflăcăra Cuvântul lui Dumnezeu în Biserică. Prevenirea apostolului este împotriva atitudinii rele, care în toate timpurile a pus în pericol, mai mult sau mai puţin, viaţa spirituală a Corpului lui Christos, atât în adunările mari cât şi în cele mici. Prevenirea este împotriva pericolului de a privi prea mult la noi sau la alţi oameni în Biserică şi a nu privi suficient spre Domnul, care este într-adevăr Capul Bisericii care este Corpul Său. Unii membri arătaţi ca atribuindu-şi funcţiile şi prerogativele  poziţiei Capului şi ignorând faptul că unul este capul Bisericii, tocmai Cristos, sunt dispuşi, ca urmare a lipsei lor de respect faţă de Cristos, să gândească prea mult despre ei înşişi, şi să-şi imagineze că toată greutatea şi importanţa cauzei Domnului le revine lor; astfel ei îşi asumă prea multă conducere şi responsabilitate.

Două clase dojenite

Apostolul spune mai departe, atenţionând solemn pe alţii mai puţin proeminenţi în Biserică, împotriva recunoaşterii şi sprijinirii unei astfel de poziţii greşite şi nescripturale asigurându-i că bunăvoinţa lor este exagerată, dăunătoare lor înşişi şi intereselor cărora  doresc să le servească; că îngerii care sunt mesagerii, reprezentanţii Bisericii (Apoc. 1:20; 2:1), nu trebuie să fie obiecte de închinare, deşi în măsura credincioşiei şi a devotamentului lor faţă de Domnul, ei trebuie să fie stimaţi mult. Prevenirea acestor membri este că printr-o astfel de umilire s-ar nesocoti cu totul pe ei înşişi şi ar pune toată greutatea şi responsabilitatea şi influenţa asupra acestor îngeri sau bătrâni, ceea ce ar fi greşit şi ar fi o încălcare a voinţei Domnului, şi ar înseamna necredincioşie faţă de Cristos şi lipsă de o adevărată apreciere a aranjamentelor Sale.

Două clase, care iau o poziţie opusă extremă, sunt mustrate astfel şi apostolul continuă să explice că, dificultatea la amândouă grupurile este o lipsă de apreciere potrivită  a Capului — Cristos, singurul şi adevăratul Cap al Bisericii. Fie că sunt “umflaţi de mândrie", ca  servitori ai Domnului, uzurpând locul Domnului nostru în Biserică şi ignorând Cuvântul şi regulile Sale, fie supunându-se la astfel de lucruri şi respectând pe acei care uzurpă poziţia Domnului în Corpul Său — în fiecare caz dificultatea este aceeaşi — o lipsă de apreciere adevărată a Cuvântului lui Dumnezeu şi lipsa de a recunoaşte pe adevăratul Cap şi adevărata autoritate.

 Primejdii în zilele de pe urmă

În 2 Timotei 3:1, apostolul ne asigură, că în zilele de pe urmă vor fi timpuri primejdioase: “căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, aroganţi, insultători, neascultători de părinţi îşi de autorităţile mai înalte în generalş, nemulţumitori, fără evlavie, fără afecţiune naturală, neînduplecaţi, defăimători, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, trădători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea". (2 Timotei 3:2-5).

Cu siguranţă, această descriere se potriveşte bine zilelor noastre printre toate categoriile  de creştini mărturisiţi, şi nu este de mirare că ceva din acest spirit general caută să invadeze comunitatea sfinţilor — micile adunări ale consacraţilor care se luptă să învingă lumea şi spiritul ei. Faptul că apostolul scrie despre acestă problemă în cuvinte atât de puternice, nu înseamnă vreo lipsă de compătimire din partea sa. Şi, cu siguranţă, orice referinţă pe care o facem la aceste cuvinte, nu înseamnă lipsă de compătimire din partea noastră. Dar această nelinişte a fost cea mai dureroasă şi a chinuit Biserica de-a lungul Veacului Evanghelic şi este păgubitoare, în special pentru acei fraţi care s-ar putea să accepte asemenea idei nechib-zuite; nimic nu slăbeşte, mai sigur, forţa spiri-tuală şi va conduce în întunericul de afară.

Apostolul Iacov a scris o prevenire solemnă faţă de pericolul ce-i înconjoară pe cei mai talentaţi din poporul Domnului. El zice: “… nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată îîncercareş mai aspră" (3:1). Apostolul a făcut aceasta din iubire faţă de fraţi, datorită respectului său mare pentru ei şi pentru că a apreciat serviciul lor şi a dorit ca ei să poată rămâne în favoarea Domnului nu numai acum, ci de asemenea în viitorul fără sfârşit. A simţit necesar să insiste asupra acestui punct, nu numai cu privire la cazurile particulare ci în mod general.

 Orice autoritate omenească trebuie respinsă

Din nou, în anii din urmă, a devenit de cea mai mare importanţă, ca fraţii să analizeze cu grijă  punctul de vedere al Domnului cu privire la acest lucru şi să-şi aducă aminte, că El dă o stimă foarte mică braţului de carne sau cuvântului omului. Peste tot în Biblie citim că trebuie să dăm importanţă supremă Cuvântului lui Dumnezeu; peste tot în Noul Testament importanţa este dată în mod constant lui Cristos, ca prima şi suprema autoritate în Biserică; că cuvintele altora nu trebuie primite şi respectate, dacă nu sunt în deplină armonie cu mesajul divin.

Cineva, care evident a privit în mod serios şi corect la lecţiile care trebuie să fie observate în purtarea lui Dumnezeu cu Israel prin Moise, a scris despre acestea ceea ce urmează, şi ni se pare foarte rezonabil:

“Israel a trebuit să asculte numai de “rânduielile, poruncile şi legile pe care Domnul le-a statornicit”. Ei îisraeliţiiş n-au trebuit să dea ascultare poruncilor, tradiţiilor şi doctrinelor oamenilor, ci Cuvintelor exacte ale viului Dumnezeu care i-a scăpat şi eliberat din ţara Egiptului — locul robiei, întunericului şi morţii.

Aceasta trebuie să o ţinem bine minte. Aceasta ne va păzi sufletul de multe ispite şi de multe greutăţi. Îi auzim pe unii vorbind mult despre supunere şi despre  moralitate, despre predarea voinţei proprii şi a ne supune autorităţilor. Toate acestea sună foarte frumos şi au o mare greutate pentru un mare număr de oameni foarte religioşi şi morali; dar când oamenii ne vorbesc despre supunere, noi trebuie să le punem întrebarea: supunere la ce? Când ei ne vorbesc depre predarea voinţei noastre, trebuie să-i întrebăm: cui să ne predăm voinţa? Când ne vorbesc despre supunerea faţă de o autoritate, atunci trebuie să insistăm ca ei să ne spună cine a dat această autoritate şi pe ce se bazează ea.

Această întrebare este de cea mai mare importanţă pentru fiecare membru din casa credinţei. Există mulţi oameni foarte sinceri şi foarte serioşi, cărora li se pare încântător să fie eliberaţi de neliniştea gândurilor lor în ce priveşte sfera lor de acţiune şi serviciul lor şi aceste gânduri să le pună asupra altora care sunt mai înţelepţi decât ei. Lor li se pare un lucru foarte comod şi foarte plăcut ca acţiunile lor zilnice să fie îndrumate  de un specialist cu o pregătire înaltă. Aceasta eliberează inima de o mare povară şi responsabilitate, şi pare ca o umilinţă şi neîncredere în sine, a te supune la o oarecare autoritate. Dar noi suntem obligaţi înaintea lui Dumnezeu a căuta cu îngrijire temeiul autorităţii la care trebuie să ne supunem, altfel ne putem găsi cu totul într-o atitudine falsă."

O construcţie a superstiţiei

După ce s-a referit la marea profanare în tot Sistemul Catolic Papal şi la principiile privind adevărata conducere şi autoritate în Biserică, şi după ce a făcut aluzie la diferitele oficii de autoritate care au fost create în Biserică prin papism, acest scriitor pune întrebarea: “Unde se găseşte în paginile Noului Testament ceva, în cel mai mic grad, asemănându-se unei astfel de instituţii a puterii şi autorităţii în Biserică? Unde putem găsi o autoritate pentru vreuna din aceste slujbe?" Şi el răspunde: “Desigur, nu există absolut nici un lucru sau  o umbră a unei astfel de slujbe." Şi noi, în aceste zile, putem întreba cu acelaşi zel şi tărie: unde aflăm în paginile Noului Testament o dovadă care să justifice numirea autorităţii şi a puterii asupra Bisericii, care autoritate să fie centrată într-un om sau într-o societate a oamenilor? Unde aflăm în Biblie vreun text care să autorizeze pe un oarecare om sau o societate omenească în forma unei organizaţii, sau s-o împuternicească să se ridice în Biserică şi să se numească pe sine “organizaţia lui Dumnezeu" sau “canal", şi să pretindă a fi inspirată cu putere şi autoritate să controleze şi să conducă Biserica în ce priveşte toate problemele doctrinei şi ale serviciului? Şi noi putem răspunde despre oricare situaţie de felul acesta, care există astăzi, cu cuvintele celui pe care l-am citat: “Noi nu ne îndoim să afirmăm că întregul sistem, de la temelie până la piatra din vârf este o clădire a superstiţiei, opusă în egală masură atât vocii naturii, cât şi vocii lui Dumnezeu".

Acei care domnesc peste voi

Este adevărat că în Biserica primară au existat oameni care au fost puşi în poziţii de învăţători ai Bisericii, şi există anumite îndemnuri, cum este în Evrei 13:17: “Ascultaţi de mai-marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală, pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos". La fel se amin-teşte şi în 1 Cor. 16:15, 16 şi în 1 Petru 5:1-4.

Unii ar putea să întrebe: “Nu îndreptăţesc aceste texte ale Scripturii principiul recunoaşterii şi supunerii faţă de unii în Biserică? Şi dacă este aşa, cum ne putem noi împotrivi autorităţii omeneşti?" Ca răspuns la această întrebare nu putem face ceva mai bun decât să cităm mai departe pe scriitorul amintit mai sus:

“Oriunde Cristos dă un dar spiritual, fie acesta darul de învăţător sau darul de supraveghetor sau de păstorire, este datoria şi privilegiul creştinilor să recunoască şi să aprecieze astfel de daruri. A nu face aceasta, înseamnă a respinge propriile noastre favoruri. Dar trebuie să ţinem bine în minte, că în toate cazurile acestea, darul trebuie să fie o realitate — un lucru evident, palpabil, dat de Dumnezeu. Aici nu este vorba de un om, care-şi însuşeşte un anumit oficiu sau o poziţie, sau care este numit de tovarăşii săi într-un aşa numit serviciu. Toate acestea sunt cu totul fără valoare şi încă mai rele decât nefolositoare; aceasta este un îndrăzneţ amestec nejustificat asupra unui domeniu sfânt, care mai devreme sau mai târziu reduce aprecierea faţă de Dumnezeu.

Orice serviciu adevărat vine de la Dumnezeu şi are ca bază posedarea unui dar real, primit de la Capul Bisericii, aşa că noi pe drept putem spune: fără dar nu este serviciu. În toate textele citate mai sus, vedem un dar real pe care l-a avut cineva, şi lucrarea adevărată (a Spiritului) îndeplinită. Mai mult, vedem o inimă credincioasă pentru mieluşeii şi oile turmei lui Cristos; vedem har şi putere divină.

 Semnele distinctive ale învăţătorului adevărat

Când apostolul îndeamnă pe tesaloniceni, să “recunoască” şi să “preţuiască” anumite persoane, pe ce-şi întemeiază el acest îndemn? Oare îşi întemeiază el acest îndemn numai pe simpla presupunere a unui titlu, a unei slujbe sau poziţii? Pe nici unul din aceste motive. El are ca bază a acestui îndemn faptul real şi binecu-noscut, că aceste persoane i-au “condus în Domnul şi i-au sfătuit”. Şi de ce “să-i preţuiască foarte mult, în dragoste”? Oare pentru slujba sau titlul lor? Nu, ci “din pricina lucrării lor”. Şi pentru ce au fost corintenii îndemnaţi să se supună casei lui Ştefana? A fost aceasta pentru un titlu fără valoare sau pentru însuşirea unei slujbe? Nicidecum, ci  pentru că ei “s-au dedicat cu totul în slujba sfinţilor”. Ei au fost cu adevărat în lucrare. Ei au primit dar şi îndurare de la Domnul, şi ei au avut o inimă pentru poporul Său. Ei nu s-au lăudat cu slujba lor şi nu au insistat asupra titlurilor lor, ci dându-se pe ei cu devotament în serviciul lui Cristos, au servit poporului Său drag.

Aceasta este baza adevărată pentru a servi în Biserică. Nu este nicidecum autoritatea omenească, ci darul divin şi puterea spirituală date prin Cristos servitorilor Săi, puse în aplicare de ei, în răspundere faţă de El, şi recunoscute cu mulţumire de sfinţii Săi.  Se poate ca cineva să se pună a fi un învăţător sau un păstor, sau cineva poate să fie numit de către tovarăşii săi pentru slujba sau titlul de păstor, dar dacă el nu posedă un anumit dar de la Capul Bisericii, atunci totul este numai o prefăcătorie, o presupunere falsă, o îngânfare goală şi vocea sa va fi vocea unui străin, pe care adevăratele oi ale lui Cristos nu o cunosc şi ar trebui să nu o recunoască — Ioan 10:27, 5.

Dar pe de altă parte, unde este un învăţător cu darul de la Dumnezeu, iubitor, înţelept, credincios, un păstor harnic care veghează asupra sufletelor, care plânge pentru ei, care stă la dispoziţia lor întocmai ca o doică bună, gingaşă, şi care este în stare să le spună fraţilor: “Acum, da, trăim, fiindcă voi staţi tari în Domnul” (1 Tesaloniceni 3:8) — unde s-au găsit aceste lucruri, nu va fi greu a le recunoaşte şi a le aprecia. Cum cunoaştem noi un dentist bun? Văzând numele său pe o placă de alamă? Nu, ci după lucrul său. Cineva se poate numi pe sine, de mii de ori că este un dentist bun, dar dacă el nu este decât un meseriaş neîndemânatic, cine se va gândi să se folosească de serviciile lui?

 Serviciul fals

se bazează pe autoritate omenească

Aşa este în toate afacerile omeneşti şi tot aşa este şi în ce priveşte serviciul. Dacă un om are un dar el este un servitor; dacă el nu are acest dar, atunci nici o numire, autoritate şi ordinare din lume nu-l pot face un servitor al lui Cristos. Această numire poate să-l facă un servitor al unei religii; dar un servitor al unei religii şi un servitor al lui Cristos — un servitor în creştinătate şi un servitor în Biserica lui Dumnezeu sunt două lucruri total diferite. Orice serviciu adevărat vine de la Dumnezeu; el se bazează pe autoritatea divină, şi scopul său este să aducă sufletul în prezenţa lui Dumnezeu şi în legătură cu El. Dar, din contră, serviciul fals vine de la oameni; el se bazează pe autoritate omenească şi are ca scop să lege omul de om. Prin aceasta se vede marea deosebire între aceste două servicii. Cel dintâi conduce pe om la Dumnezeu, pe când cel din urmă conduce departe de Dumnezeu. Cel dintâi hrăneşte, întreţine şi întăreşte viaţa nouă, cel de al doilea împiedică progresul său pe orice cale şi-l aruncă în îndoială şi întuneric. Într-un cuvânt, putem spune că adevăratul serviciu este de la Dumnezeu, prin El şi pentru El; serviciul fals este de la om, prin om şi pentru om. Pe cel dintâi îl apreciem mai mult decât putem spune, iar pe cel din urmă îl respingem cu toată energia fiinţei noastre."

 Cei care ar consolida corabia

În fiecare caz, unde se ridică în Biserică întrebarea importantă cu privire la autoritatea prin care oamenii au aşezat capi şi învăţători, adevăratul ucenic se va simţi îndemnat, în mod instinctiv, să întrebe singurul izvor adevărat al luminii şi al înţelepciunii despre acest subiect; şi aici află, de la un capăt la altul, în repetate rânduri marele adevăr, că Cristos singur este  Capul Bisericii, şi că orice argument trebuie să se bazeze pe acest fundament. De aceea, nimeni să nu presupună, în aceste zile, nici măcar o clipă, că toate s-ar prăbuşi, dacă el nu ar cosolida corabia — că ei sunt importanţi în programul divin în oricare mică parte a Sionului. Toate aceste idei îngânfate sunt pentru a-L trăda pe Căpitanul mântuirii noastre, pentru că El ne-a spus şi noi credem Cuvântul Său: “despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic". Fiecare membru din corpul lui Cristos, pe care Domnul, în oarecare înţeles al cuvântului, l-a pus în Biserică pentru a-I servi cauza, trebuie să înţeleagă că el nu este nicidecum important în dezvoltarea planului divin, că este o favoare pur şi simplu, că i s-a acordat o parte în dezvoltarea acestui plan şi că binecuvântările, pe care el le-a primit zi de zi, au fost mai mult decât o compensare a unui serviciu neînsemnat sau al unei jertfe din partea sa. În loc să se simtă o persoană principală şi importantă, el ar trebui să se simtă umilit, gândindu-se că i s-a permis să aibă o parte în marele plan al lui Dumnezeu, ca servitor între fraţii săi, şi el ar trebui să înţeleagă clar că după cum este de sigur că Domnul este Capul Bisericii, tot aşa este de sigur că oricine, care încetează să ocupe funcţia de încredere într-o manieră potrivită va fi înjosit şi probabil va pierde privilegiile şi ocaziile, păgubindu-se pe sine şi pe alţii.

Acei fraţi şi surori blânzi şi umiliţi din Biserică nu ar trebui să permită, în mod tacit, nici unuia să se înalţe şi să-şi atribuie o poziţie sau o slujbă printre ei considerându-se “canal" divin, de care trebuie să asculte. A ceda în faţa unora ca aceştia, nu numai că ar face o pagubă fratelui sau grupului de fraţi care-şi asumă o astfel de funcţie, încurajându-i pe o cale rea, dar ei sunt necredincioşi faţă de adevăratul Cap al Bisericii. Acela care se supune la astfel de condiţii şi pretenţii, dovedeşte că el nu apreciază cum se cuvine libertatea prin care Cristos îi face liberi şi dovedeşte, fie că el este încă numai un copil în Cristos, fie că a adormit în ce priveşte vigilenţa potrivită cu privire la onoarea Bisericii şi a Capului.

Cel mai umil, cel mai slab şi cel mai neînsemnat membru din Corpul lui Cristos, în ochii Domnului este mai calificat a învăţa decât aceala care se laudă, se înalţă şi se străduieşte a ocupa poziţia de învăţător în Biserică în locul Capului. Observă bine cuvintele apostolului: “… amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă prin gândurile firii păcătoase, neţinându-se strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi strâns unit, prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea lui Dumnezeu".

 Adevăraţii servitori nu se laudă cu autoritatea lor

Cât de important este în aceste timpuri, ca fiecare ucenic adevărat al lui Cristos să cunoască foarte bine particularităţile unui adevărat învăţător, a unui îndrumător spiritual în Israel! “În toate cazurile unde este  un dar adevărat şi îndurare este un privilegiu măreţ să ne supunem, deoarece recunoaştem pe Cristos în persoana şi serviciul iubiţilor Săi servitori.

Pentru o minte spirituală, nu este greu să recunoască adevărata binecuvântare şi putere. Noi putem uşor şti dacă cineva urmăreşte din iubire adevărată să hrănească sufletele noastre cu pâinea vieţii şi să ne conducă în căile lui Dumnezeu, sau dacă cineva urmăreşte să se  înalţe pe sine şi să-şi susţină interesele sale proprii. Cei ce trăiesc în apropierea Domnului pot face uşor deosebire între adevărata putere şi aroganţa falsă. De altfel, noi niciodată nu vom afla pe adevăraţii servitori ai lui Cristos să se laude cu autori-tatea lor, sau cu slujba lor; ei îşi fac lucrarea şi lasă ca aceasta să vorbească de la sine. În cazul binecuvântatului apostol Pavel, îl aflăm referindu-se din nou şi din nou la dovezile clare ale serviciului său ­— la mărturia indiscutabilă dată de convertirea şi binecuvântarea celor cărora le vorbea sau le scria. El le-a putut spune bieţilor corinteni greşit îndrumaţi, când sub influenţa vreunuia cu pretenţii, care se înălţa pe sine, i-au pus  sub semnul întrebării, în mod nechibzuit, funcţia de apostol: “căci voi căutaţi o dovadă că în mine vorbeşte Hristos … Pe voi înşivă cercetaţi-vă dacă sunteţi în credinţă”. (2 Corinteni 13:3, 5).

Aceasta a fost arătat în relaţiile sale apropiate cu ei. Ei înşişi erau dovezi vii ale serviciului său. Dacă serviciul său nu a fost de la Dumnezeu, ce şi unde erau ei? Dar aceasta a fost de la Dumnezeu, şi aceasta a fost bucuria, mângâierea şi forţa sa. El a fost un “apostol nu de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl care L-a înviat dintre cei morţi”. El s-a lăudat cu originea serviciului său, şi cu privire la caracterul său el s-a referit numai la o singură dovadă văzută, care a fost suficientă pentru a convinge pe fiecare cugetător adevărat. În cazul său el a putut spune într-adevăr, că nu vorbirea sa, ci puterea lui Dumnezeu a fost cea care i-a condus pe ei la pocăinţă. Aceasta trebuie să fie într-o măsură oarecare în fiecare caz. Noi trebuie să vedem puterea; noi trebuie să avem fapte reale înaintea noastră.

 Servitorul dezinteresat al lui Cristos

Dacă ni s-ar spune: Noi nu trebuie să judecăm, noi răspundem, că suntem obligaţi să judecăm. “Păziţi-vă de proroci mincinoşi”, zice Scriptura, şi cum ne-am putea păzi dacă nu i-am judeca? Dar cum să judecăm? “Îi veţi cunoaşte după roadele lor”. Oare poporul lui Dumnezeu nu poate vedea deosebirea între un om care vine la ei în puterea Spiritului, având daruri de la Capul Bisericii, plin de iubire faţă de ei, dorind serios adevărata binecuvântare,  căutând nu ceea ce ei aveau, ci pe ei — un servitor al lui Cristos sfânt, amabil, umilit, lipsit de egoism şi între un om care vine la ei cu un titlu pe care şi l-a însuşit personal, sau i-a fost acordat de oameni, fără vreun semn care să arate că are ceva divin sau ceresc în lucrarea sau viaţa sa? Desigur ei pot; nimeni nu va pune la îndoială un fapt atât de evident.

În final, vedem în capitolul doi din Apocalipsa, Biserica din Efes lăudată pentru că “a pus la încercare pe cei care se zic că sunt apostoli şi nu sunt”. Cum i-ar fi putut recunoaşte dacă noi nu trebuie să judecăm? Nu este foarte evident cititorului că este o utilizare falsă a cuvintelor Domnului din Matei 7:1: “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” şi, de asemenea, a cuvintelor apostolului din 1 Corinteni 4:5: “De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme”? Este imposibil ca Scriptura să se poată contrazice pe ea însăşi. De aceea, oricare ar fi adevăratul sens al cuvintelor Domnului, “nu judecaţi”, sau ale apostolului: “Nu judecaţi nimic”, este absolut sigur, că înţelesul lor nu poate, nici pe departe, să împiedice responsabilitatea importantă a tuturor creştinilor de a cerceta darul, doctrina şi viaţa tuturor care ocupă poziţia unui predicator, învăţător şi păstor în Biserica lui Dumnezeu.

Întotdeauna, scopul tuturor servilor adevăraţi ai lui Cristos va fi să-i conducă pe cei cărora le servesc pe calea adevărată a supunerii faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Capitolul cinci din Deuteronom, cât şi întreaga carte, ne arată foarte clar cum Moise, acel eminent serv al lui Dumnezeu, întotdeauna a căutat şi a muncit cu toată energia să întipărească în mintea adunării lui Israel nevoia urgentă a supunerii fără rezerve la toate legile şi hotărârile lui Dumnezeu. El nu a căutat nici o poziţie de autoritate; el niciodată nu a domnit peste moştenirea lui Dumnezeu. Singurul său subiect mare, de la început până la sfârşit, a fost supunerea. Acesta a fost conţinutul tutror cuvântărilor sale — supunere, nu lui, ci Domnului".

 Calea umilinţei

Toţi, pe care Domnul i-a aşezat în Corp fie într-o poziţie umilă sau într-un loc remarcabil, pot fi îndemnaţi, pe bună dreptate, să-şi amintească cuvintele apostolului, că Domnul nostru S-a smerit şi apoi a fost înălţat, aceasta demonstrând principiul care acţionează în programul Tatălui, la care trebuie să se supună toţi membrii Preoţimei Împărăteşti, dacă voiesc să fie înălţaţi la timpul cuvenit. Apostolul încheie cu concluzia: “Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe". Este important ca întotdeauna să ne amintim că timpul prezent nu este timpul cuvenit pentru înălţare; a ne înălţa pe noi sau pe alţii, în împrejurările prezente, ar însemna a ne expune marelui pericol al căderii; deci, toţi care sunt cu inima serioasă şi umilită trebuie să privegheze şi să se roage, ca în această privinţă să nu cadă în ispită, după cum s-a întâmplat la începutul Veacului Evanghelic cu unii din această clasă, care s-au împiedicat tocmai de această piatră de poticnire, care a fost cea mai periculoasă. Ne amintim că aceasta s-a îmtâmplat chiar între apostoli, când a avut loc controversa în legătură cu cel care ar fi cel mai mare în Împărăţie. Să ne amintim, de asemenea, cuvintele de dezaprobare ale Domnului îndreptate împotriva lor: “Adevărat vă spun, dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi deveni ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor." (Matei 18:3). Astfel Domnul nostru a accentuat că umilinţa este unul din principiile de bază, care este necesar pentru cei ce voiesc să ocupe un loc în Împărăţie. Numai aceia, care în timpul prezent au învăţat bine această lecţie, vor fi calificaţi pentru responsabilităţile acelor poziţii de onoare pe care le vor avea când vor sta cu Cristos pe tronul Său.

 Locul cel mai înalt este cel mai de jos

Deci, să avem credinţă şi răbdare, să aşteptăm timpul potrivit al Domnului când se va acorda adevărata onoare şi înălţare. Multe din străduinţele de-a apuca şi a deţine autoritate în Biserică au început, mai întâi, cu cele mai bune intenţii, cu dorinţa de a lucra pentru cele mai înalte interese ale Bisericii. În astfel de cazuri credinţa nu este destul de tare pentru a recunoaşte, că noi nu suntem de neapărată trebuinţă în planul lui Dumnezeu şi că Domnul este capabil să supravegheze fiecare întâmplare şi fiecare împrejurare conform voinţei divine. O credinţă mai mare în puterea Domnului, de a regla toate afacerile Bisericii, vor zădărnici într-o mare măsură străduinţele unora din poporul Său de a conduce interesele Bisericii după înţelep-ciunea şi iscusinţa lor. De aceea, să ne amintim că Domnul este capabil şi dispus să  îndepli-nească toate lucrurile conform sfatului şi voinţei Sale şi că noi, de asemenea, vom face bine amintindu-ne că cele mai înalte locuri ale noastre sunt cele mai de jos, că cea mai mare stăpânire este stăpânirea de sine, şi că orice succes am putea avea uzurpând locul şi autoritatea Domnului nostru şi al Cuvântului Său, fără îndoială ar fi, în cele din urmă, în dezavantajul noastru. Deci pentru a ne putea păstra locul în Corpul lui Cristos, cât şi pentru interesele Bisericii şi onoarea Domnului, trebuie să ne păstrăm eul sub control, conform cuvin-telor poetului, prin care şi-a exprimat gândul său:

“A nu fi nimic, nimic

Stând la picioarele Lui

Ca şi un vas stricat şi gol,

Ce e al Maestrului.

El m-ar umplea desigur,

Că slujindu-I în toate Lui,

Ar curge peste mine

Sfântă-ndurarea Lui".

Exemplul şi cuvintele apostolului ar trebui să stea întotdeauna înaintea ochilor minţii noastre: “Căci noi nu ne predicăm pe noi înşine, ci pe Hristos Isus ca Domn, iar noi înşine suntem robii voştri, pentru Isus." (2 Corinteni 4:5).

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01.02. 1929