STRĂDUINŢA DUPĂ ADEVĂRATA EVLAVIE ŞI ADEVĂRATA IZOLARE “Căci aceasta este
voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră." — 1 Tesaloniceni
4:3 Când Dumnezeu, în
timpurile vechi, Şi-a ales un popor deosebit dintre toate naţiunile, pentru a-l
folosi la îndeplinirea unor scopuri speciale, El i-a dat instrucţiuni clare, ca
să se “despărţească de popoarele ţării" (Ezra 10:11). “Popoarele ţării" din
timpul acela au fost desigur naţiunile necircumcise şi păgânii, care erau
străini de făgăduinţele şi legămintele lui Dumnezeu. Scopul special cu acel
popor, care a fost chemat în acele zile, a fost după cum suntem informaţi acum,
să facă din ei o ilustraţie sau o umbră a unui alt popor, a unui popor sfânt de
mai târziu, adică a Bisericii chemate în timpul acestui Veac Evanghelic, care
împreună cu Isus să formeze Împărăţia, care va restabili toate lucrurile la
starea paradisului edenic şi va face ca voia lui Dumnezeu să se îndeplinească pe
pământ aşa cum se îndeplineşte în cer. De aceea, după cum
Israelul din vechime a fost sfătuit să se despartă cu totul, de toate popoarele
care nu erau legate prin legâmânt cu Dumnezeu şi să renunţe la toate lucrurile
care nu erau în armonie cu acea legătură sfântă, tot aşa poporul adevărat din
acest veac este instruit să se separe de spiritul şi tovărăşia acestei lumi
— de planurile, metodele şi ambiţiile ei şi de tot ce nu este în
confor-mitate cu relaţia sa sfântă cu Dumnezeu. Astfel a spus marele Întemeiator
al credinţei noastre sfinte despre urmaşii Săi apropiaţi: “Ei nu sunt din lume,
după cum nici Eu nu sunt din lume". Iar unul dintre ucenicii Săi iubiţi I se
alătură spunându-le: “Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte
cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume, pofta
cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume." — 1
Ioan 2:15, 16. Locuind într-o atmosferă
spirituală Declaraţia apostolului
Pavel: “… aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră" arată în mod
sugestiv legătura spirituală care trebuie să fie menţinută de către
fiecare urmaş al lui Cristos şi înseamnă acea despărţire şi retragere de la tot
ce poate să-l murdărească şi care nu este în armonie cu relaţia sfântă pe care
un credincios consacrat o menţine cu Învăţătorul său. Deci, această viaţă
separată şi această impresionantă responsabilitate cu privire la umblarea cu
Dumnezeu, separată de spiritul, influenţa şi scopul lumii, va deveni în mod
evident, un lucru de cea mai mare însemnătăte pentru toţi care doresc să-şi
asigure aprobarea divină, şi în sfârşit să intre în acel repaus care rămâne încă
pentru poporul lui Dumnezeu. În legătură cu aceasta este bine observat de un
altul: “A fi singur cu Dumnezeu, care implică izolarea intelectului faţă de
lume, pentru o minte predată lui Dumnezeu este o plăcere care nu se poate
descrie. Şi, nu este surprinzător că pentru îndeplinirea unui astfel de gând
care este atât de atractiv, multe persoane evlavioase în toate timpurile, s-au despărţit de societate. Rupând
trandafirii lumii, ei s-au înţepat cu spinii acestor trandafiri, şi în durerile
lor profunde au căutat să scape de răul mult ce era ascuns sub aparenţa binelui.
Intenţiile lor au fost bune, dar metodele nu totdeauna au fost încununate de
succes". Astfel, scriitorul de mai
sus îndreaptă atenţia la ceea ce a fost o greşeală obişnuită de-a lungul
secolelor acestui Veac Evanghelic asupra subiectului singurătăţii şi despărţirii
în comuniunea cu Dumnezeu. O privire mai atentă şi mai serioasă asupra
Cuvântului sfânt, poate să conducă numai la o singură concluzie, şi anume, că un
copil al lui Dumnezeu este chemat să trăiască şi să umble separat de lume,
despărţit de păcat şi de egoism, în acel înţeles că în spiritul sau intenţiile
sale trăieşte într-o atmosferă spirituală, după cum spune apostolul: “ne-a pus
să stăm împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus". (Efeseni 2:6) El
trăieşte în singurătate spirituală în sensul că, adevăratele afecţiuni ale
inimii sale — speranţele şi dorinţele sale sunt cereşti, în timp ce el este
conştient de responsabilitatea sa cu privire la umblarea între oameni şi în
purtarea şi vorbi-rea sa se străduieşte ca lumina şi spiritul adevărului să
strălucească pentru binecuvân-tarea altora şi spre mărirea lui
Dumnezeu. Înţelegeri greşite despre trăirea cu
Dumnezeu Scriitorul citat mai sus
spune mai departe: “Pentru a avea idei corecte despre acest subiect, trebuie, pe
bună dreptate să observăm, în primul rând, că singurătatea lăuntrică sau
spirituală nu poate fi confundată cu singurătatea fizică sau a individului. Ea
este ceva mai mult şi ceva mai important decât izolarea trupului în oarecare loc
ascuns sau retras. În relatările despre cei
care în perioadele mai timpurii ale creştinismului s-au retras în locuri
izolate, în peşteri pustii, în păduri şi în singurătatea mănăstirilor pentru
a-şi perfecţiona condiţia lăuntrică, aflăm des menţionat despre ispite
neaşteptate şi grele. Adeseori, lumea prin dorinţele rele şi imaginaţiile
deşarte i-a urmărit în starea lor izolată. Se povesteşte despre sfântul Ieronim,
a cărui scrieri sincere încurajează încă Biserica, că el în zelul evlaviei sale
tinere s-a gândit că poate scăpa victorios de ispitele din oraşele luxoase şi
poate să-şi perfecţioneze interiorul locuind singur, în pustietatea Siriei. În
mijlocul acelei câmpii pustii
enorme, uscată de arşiţa soarelui, el a stat jos singur, epuizat, desfigurat,
numai cu animalele sălbatice. Hotărârile sale au fost puternice, suferinţele
sale au fost mari; el a vărsat multe lacrimi de căinţă, dar în mijlocul acestei
singurătăţi, cu lacrimi ne povesteşte despre multele sale dorinţe ciudate care
îl ispiteau şi-l atrăgeau la luxul Romei, la atracţiile ei anormale şi la
desfătările ei care au reînnoit chinurile minţii, de care credea că a
scăpat. De aceea nu este destul a
fi izolat cu trupul. A locui singur în peşteri şi păduri, nu înseamnă neapărat a
fi singur cu Dumnezeu. Nici nu este aceasta
totul. Noi, pe bună dreptate, putem observa în continuare că adevărata
singurătăte spirituală, care întotdeauna implică operarea specială a milei
divine, nu este numai singurătatea mintală. Nu este numai singurătatea unei
minţi dezamăgite şi nepocăite, chiar când acesteia i se adaugă şi cea a
trupului. Persoana poate să devină
atât de egoistă, încât nici chiar lumea să nu-i poată mulţumi dorinţele. Câţi
oameni, victime ale zgârceniei puternice, a senzualităţii arzătoare şi a
ambiţiei peste măsură, au părăsit şi au blestemat lumea, pentru că tocmai lumea
cu toate îndeplinirile dorinţelor lor nu le-a putut da tot ce au dorit! Oameni
bogaţi plini de plăceri, oameni de stat, oameni războinici şi regi care şi-au
irosit viaţa în satisfaceri sau dezamăgiri ale aspiraţiilor lor fără de margini
s-au separat de societate, ceea ce nu a dus la separarea de ei înşişi. În păduri
şi în ascunzişurile pământului şi oriunde, unde au putut să se refugieze şi să
se închidă singuri, şi-au vărsat nu rugăciunile înaintea lui Dumnezeu, ci ura
faţă de oameni. Lăsând lumea înapoia lor, ei au dus în inimile lor răul şi
păcatul care le-au fost oferite de lume. Despărţit de tot ce Dumnezeu nu
aprobă Adevărata despărţire
spirituală este ceva mai mult decât despărţirea trupului şi ceva mai mult decât
singurătatea unei minţi nesfinte, este o despărţire de orice, ce în minte ar fi
posibil a tinde să despartă fiinţa de Dumnezeu. Persoana în starea de
singurătate interioară este într-o condiţie de singurătate sau de despărţire, în
special de două lucruri, şi anume de dorinţele şi gândurile sale proprii. El
este despărţit de dorinţele sale proprii. Scârbit de lume, dacă vrei să-ţi
înalţi o cămăruţă de rugăciune lăuntrică şi să intri în locul ascuns al inimii,
atunci acesta să fie primul tău scop, deoarece acesta este desigur unul indispensabil
pentru a-ţi stăpâni toate dorinţele, în afară de acelea pe care Însuşi Dumnezeu
le însufleţeşte. Pentru a stăpâni dorinţele şi a le aduce în supunere faţă de
Dumnezeu, este necesar a stăpâni simţurile. Dorinţele trebuie să aibă scopul lor
potrivit, şi într-o mulţime de cazuri scopurile sunt făcute cunoscut prin
simţuri. De aceea, fii atent asupra simţurilor tale. Nu lăsa ca ochii tăi să
odihnească asupra a orice este oprit. Nu lăsa ca urechea ta să asculte vreo
conversaţie stricată sau nefolositoare, ci fii ca unul care nu vede şi nu aude
şi nu atinge şi nu gustă nimic, afară de ceea ce Dumnezeu permite şi-I place
Lui. Luptă-te cu toate pentru că toate au apucat pe o cale greşită.
Răstigneşte-le pe toate, fiindcă toate L-au răstignit pe El care este viaţa
veşnică. Desparte-te de toţi, în măsura în care ei s-au despărţit de Dumnezeu;
uneşte-te cu aceia care au adevărul, pentru ca tu să poţi fi unit cu Dumnezeul
adevărului. Deplin stabilit pe calea
sfinţeniei Persoana într-o stare de
singurătate spirituală, de asemenea, se află într-o condiţie de singurătate sau
despărţire de gândurile sale proprii. Gândurile sale proprii sunt gândurile care
provin de la persoana proprie şi au scopuri egoiste. Când toate gândurile de
acest fel, cât şi toate dorinţele care nu sunt de la Dumnezeu au dispărut,
atunci singurătatea lăuntrică a progresat mult. Să amintim că starea
singurătăţii spiri-tuale nu exclude toate gândurile din minte, ci numai pe
acelea care sunt ale ei însăşi, care sunt produse de ea însăşi şi care tind,
deci, să despartă pe credincios de Dumnezeu. Deci, nu exclude acele gânduri care
ar fi în legătură cu orice obiect al cărui autor poate fi considerat, pe bună
dreptate, Dumnezeu. Şi este potrivit să spunem aici, pentru a stabili care
gânduri sunt de la Dumnezeu şi care nu, că gândurile care sunt de la Dumnezeu
sunt caracterizate de acest semn distinctiv, special, că ele întotdeauna se
armonizează cu aranjamentele îndurării Sale. Gândurile care izvorăsc din îndemnurile egoismului
şi nu sunt din acţiuni divine, nu sunt în armonie cu ceea ce Dumnezeu în
aranjamentele Sale îndurătoare ar dori şi ar alege să ne sugereze; ci din
contră, ele se ocupă cu amintiri şi închipuiri despre persoane, lucruri şi
planuri care sunt cu totul în dezacord cu astfel de aranjamente. Toate ideile
despre persoane, lucruri şi situaţii, toate imaginaţiile, toate gândurile şi toate
argumentele care vin pentru a fi aprobate de noi şi nu sunt în armonie cu
aranjamentele îndurătoare existente, nu numai că nu sunt de la Dumnezeu, dar ele
constituie aşa de multe influenţe care deranjează, care separă pe Dumnezeu de
persoană. Răul este inexprimabil de mare. În persoana cu adevărat sfântă, care
după multe ispite şi ezitări este deplin întemeiată pe calea sfinţeniei, nu le
este permis gândurilor nearmonioase şi nepotrivite să intre. Acesta stă separat, dacă se poate
spune aşa, constituind un spaţiu nelocuit, o cămăruţă închisă, un loc liniştit,
retras şi sfânt, inaccesibil pentru orice nu este invitat de marele său
Stăpân. El
vorbeşte înăuntrul său despre lucruri care sunt eterne Iarăşi, adevărata
singurătate a spiritului, conform înţelesului deplin al cuvântului, cuprinde
până la un anumit grad, cel puţin o încetare a cuvintelor, sau singurătatea cu
privire la cuvinte. Dacă un discurs este o binecuvântare, când este sub
regulamentul principiilor sfinte, acesta este un izvor al unui rău mare şi
aproape extrem, dacă izvorăşte din patimi nesfinte. Şi când observăm cât de
strâns este el legat de astfel de patimi, avem un bun motiv, cel puţin într-o
mulţime de cazuri, pentru o tăcere ca un semn al moderaţiei, al adevărului şi al
păcii. A nu spune nimic, ci numai ceea ce este potrivit, a nu spune nimic decât
ceea ce ar spune Cristos, a primi mustrarea fără a răspunde şi a vorbi adevărul
în iubire, este o virtute pe care numai Spiritul sfânt o poate produce, şi care
aparţine numai aceluia care a fost învăţat de Dumnezeu. Vorbirea aceluia care
cultivă singurătatea spirituală, la fel ca orice altceva — care ţine de
obligaţia sa morală, este sub restricţiile unei legi divine; şi el nu mai poate
vorbi fără ca Dumnezeu să-l conducă în vorbirea sa, după cum nu poate face nici
altceva fără Dumnezeu. Prin această tăcere, cu excepţia acelor ocazii în
care providenţa lui Dumnezeu îi cere să vorbească, el a tăiat una din legăturile
puternice, care altfel l-ar fi legat de ceea ce este fără rost sau neserios, sau
imoral în lume. Aici se poate adăuga că
despărţirea de cuvinte nu înseamnă despărţirea de comunicare. Persoana care în urma sfinţeniei sale nu vorbeşte
cu alţii de lucrurile care sunt trecătoare, vorbeşte în interiorul său de
lucrurile care sunt veşnice. Şi în măsura în care el încetează convorbirile cu
oamenii pe care Dumnezeu nu-i cheamă şi nu-i autorizează creşte comunicarea cu
Dumnezeu Însuşi. Aceste observaţii, din
urmă, arată adevăratul rezultat al singurătăţii spirituale, când ea este
înţeleasă şi experienţată în mod corect. Persoana nu este lăsată singură pe
socoteala sa, ca şi cum ai spune că este lăsată singură cu Satan — ci ea este
lăsată singură cu Dumnezeu, care este viaţa veşnică. Despărţirea în aplicarea ei
spirituală nu este numai izolare, ci tranziţie. Despărţirea de lume, care
pentru unii se pare o imposibilitate, este o trecere la Dumnezeu; şi acela care
nu este din lume, este din Dumnezeu; singur şi în armonie în acelaşi timp: în
izolare de ceea ce este rău, dar în armonie cu ceea ce este bine. El s-a ascuns,
nu în locul îngrădit întunecat şi slab pe care egoismul îl dă celor ce nu cred,
ci în cetatea puternică a Celui infinit. El nu este numai cu Dumnezeu, ci în El;
nu numai în armonia acţiunii, ci în îngrădirea sfântă a fiinţei Sale; astfel se
poate spune, în limbajul Scripturii, că Dumnezeu îl înconjoară, cu bunăvoinţa
Sa, din toate părţile. Nici un zgomot al gândurilor nesfinte, nici o sugerare a
unui motiv nesfânt, nici o strigare a dorinţei neîmplinite, nici o confuzie a
limbilor omeneşti, nimic ce ar fi dăunător sau nefolositor nu-l atinge pe un
astfel de om. “Cum este înconjurat Ierusalimul de munţi, aşa înconjoară Domnul pe poporul Său, de acum şi pănă
în veac.” — Psalmul 125:2". Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01. 09. 1933