“Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi. Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele." — Efeseni 5:15,16 (trad. Cornilescu; n. e.).

(Articolul următor, scris şi publicat de Pastorul Russell în 15 martie 1898, este încă foarte potrivit şi mişcător şi astăzi. De aceea îl recomandăm tuturor cititorilor acestei reviste).

Cuvântul (din traducerea engleză) “circumspect", (în română “cu băgare de seamă"), este format din circum, care înseamnă jur împrejur, şi din spectus, care înseamnă a privi, a veghea. Calea creştinului adevărat este atât de îngustă, atât de înconjurată de probe, capcane şi viclenii ale celui rău, încât dacă umblăm nepăsători (să nu spunem într-un mod rău), vom fi într-un mare pericol de cădere. Se cere nu numai să privim peste tot în jurul nostru la tot pasul, ci mai mult, se cere să fim înţelepţi — mai înţelepţi decât semenii noştri pământeşti — înţelepţi cu înţeleciunea care vine de sus, care este curată, paşnică şi iubitoare; totuşi înainte de toate loiali Domnului şi Cuvântului Său.

Ca centru, unde vin prin poştă informaţii despre încercările şi greutăţile prin care mulţi din poporul Domnului sunt chemaţi să treacă, suntem în poziţia de a şti că încercările lor sunt mai numeroase şi mai severe decât, cel puţin, cu un timp îndelungat înainte. Cereri pentru rugăciune, în favoarea lor şi pentru sfat cu privire la calea Domnului, vin aproape cu fiecare poştă, de la cei încercaţi care sunt dornici să “umble cu băgare de seamă". Acestora le răspundem bucuroşi, cum putem mai bine — indicând liniile scripturale care trebuie să-i conducă pe toţi cei care doresc să umble cu Domnul.

Acum dorim să atragem atenţia asupra unor principii generale, aplicabile fiecărui membru al corpului lui Cristos, din orice timp: şi în special necesare a fi amintite şi practicate acum, din cauza activităţii speciale a adversarului nostru — “căci zilele sunt rele". De aceea s-ar părea că aşa cum a fost în “secerişul" Veacului Iudaic, aşa este şi în “secerişul" Veacului Evanghelic, împotrivirea predomină nu numai în sinagogi, din partea Cărturarilor şi a Fariseilor, ci şi în cercul familial — între părinţi şi copii şi între soţ şi soţie — şi printre poporul Domnului. Şi în măsura în care adversarul caută să provoace certuri, fiecare dintre consacraţi să fie mai mult în gardă să nu ofenseze pe cât se poate, nici în cuvânt, nici în faptă. “Umblaţi cu băgare de seamă … căci zilele sunt rele" — zile de încercare şi probare specială.

Reguli folositoare pentru viaţa zilnică

Regulile pe care le recomandăm sunt următoarele:

I. Fiecare să hotărască să-şi vadă de treburile sale.

Poruncile Scripturii cu privire la aceasta ne previn să nu fim amestecători în treburile altora. Fiecare om cu experienţă în viaţă a învăţat că aceasta este o regulă bună; totuşi puţini umblă cu băgare de seamă, potrivit acestei reguli. Dacă noi nu avem destul de lucru cu afacerile noastre şi cu serviciul Domnului ca să ne fie ocupate mâinile, timpul şi gura este  ceva greşit cu noi, care necesită rugăciune şi studiu atent al Cuvântului divin ca să ne îndrepte.

Aceasta nu înseamnă că vom fi nepăsători faţă de binele altora care se află în grija noastră, sau pentru care suntem răspunzători în vreo măsură; dar chiar când facem ceva pentru aceştia, trebuie să fim atenţi să recunoaştem drepturile lor şi drepturile altora, şi în special să fim atenţi să nu depăşim drepturile noastre. Să nu uităm niciodată că dreptatea  trebuie să guverneze în intervenţiile noastre în afacerile altora, deşi putem să nu cerem dreptate deplină în privinţa intereselor noastre, ci să exercităm milă.

II. Noi trebuie să avem multă răbdare cu alţii şi cu greşelile lor — mai multă decât faţă de noi şi de neajunsurile noastre.

Când ne amintim că din cauza căderii întreaga lume este nesănătoasă mintal, fizic şi moral, aceasta ar trebui să ne facă foarte atenţi faţă de slăbiciunile lor.  Deoarece Domnul cu atâta îndurare este dispus să ne acopere neajunsurile cu meritul sângelui Său preţios, noi nu putem face mai puţin decât să fim foarte “miloşi" şi să avem compasiune iubitoare faţă de alţii — chiar dacă slăbiciunile lor sunt mai mari sau diferite de ale noastre. Această regulă generală este în special aplicabilă faţă de copiii noştri. Defectele lor au venit într-o oarecare măsură de la voi sau prin voi; de aceea, în comportamentul faţă de slăbiciunile lor trebuie să procedaţi întocmai cum aţi corecta greşelile voastre proprii — serios, riguros pentru corectarea lor în dreptate, dar cu simpatie, milă şi iubire.

III. Nu fiţi prea sensibili şi repede ofensaţi. Priviţi amabil şi caritabil cuvintele şi faptele altora. O uşoară desconsiderare sau refuz ar putea uşor trece neobservate — acoperite cu haina generozităţii şi iubirii. O ofensă serioasă trebuie privită ca neintenţionată, şi întrebarea trebuie pusă cu blândeţe în cuvinte care să nu stârnească mânie, în cuvinte “cu har, drese cu sare”. În majoritatea cazurilor se va dovedi că nu s-a intenţionat nici o ofensă.

Această regulă din Scripturi vine sub instrucţiunea să nu ne complăcem în “bănuieli rele” — imaginându-ne intenţii şi motive rele în spatele cuvintelor şi faptelor altora. “Bănuiala rea” este clasificată de către apostol ca fiind contrară cuvintelor Domnului nostru Isus, contrară evlaviei şi de acelaşi spirit cu invidia şi cearta — dintr-o minte stricată, fapte ale cărnii şi ale diavolului. 1 Timotei 6:3-5; Galateni 5:19-21.

Iubiţi legea spiritului

Cealaltă latură a acestui subiect este arătată prin îndemnul apostolului în privinţa elementelor spiritului iubirii, de care este conceput poporul Domnului şi pe care trebuie să-l cultive zilnic, a cărui dezvoltare este una din dovezile principale că sunt “biruitori”. El zice: “Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate … nu se aprinde de mânie, nu se gândeşte la rău … suferă toate, crede îîn mod favorabilş toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate”.

S-ar putea comenta că o astfel de dispoziţie ar putea fi impusă frecvent de către cei înclinaţi spre rău. Răspundem că acei care au acest spirit al iubirii nu sunt neapărat mărginiţi sau slabi: experienţele lor în cultivarea acestui grad al iubirii le-au servit să-i dezvolte şi să-i facă să aibă “o înţelegere vie şi frică de Domnul” (Isaia 11:3; traducerea K. J. — n. t.). Ei vor fi precauţi acolo unde există chiar şi o aparenţă a răului, în timp ce evită să atribuie intenţii rele până când sunt forţaţi să le accepte pe baza unor dovezi neîndoielnice. În afară de aceasta, ar fi mult mai bine să-şi asume unele riscuri mărunte şi să sufere ceva pierderi uşoare, decât să acuze chiar şi o persoană nevinovată. Şi Domnul care a îndrumat acest curs este în stare să ne compenseze orice pierderi pe care le-am avut prin urmarea sfatului Său. El poate şi vrea să facă toate aceste experienţe să lucreze împreună pentru binele celor care-L iubesc. El pune ascultarea de aranjamentele Sale întâi (chiar înainte de jertfă), zicând: “Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc Eu”.

Oricine neglijează poruncile Domnului cu privire la “bănuielile rele" îşi ţese o plasă în care se prinde singur, oricât de precaut ar umbla în alte privinţe, căci o inimă plină de îndoieli şi suspiciuni faţă de semenii săi este mai mult de jumătate gata să se îndoiască şi de Dumnezeu. Spiritul de amărăciune şi de acreală este în luptă cu Spiritul Domnului, cu spiritul iubirii; ori unul ori altul trebuie să învingă. Trebuie să ne eliberăm de spiritul rău, altfel el murdăreşte noua creatură şi o face “dezaprobată". Dimpotrivă, dacă noua natură învinge, ca un “biruitor", o va face în acest mod: dacă presupunerile rele sunt învinse, jumătate din lupta împotriva dificultăţilor şi ispitelor prezente este câştigată. Presupunerile sunt din inimă şi ne duc fie la cuvinte şi fapte bune, fie la cuvinte şi fapte rele.

IV. Dacă aţi fost calomniaţi puteţi explica, să vă îndreptăţiţi în public sau privat; dar evitaţi, neapărat, să faceţi mai mult de atât. Dacă răspundeţi prin calomnie, dublaţi răul. Nimeni să nu răsplătească rău pentru rău; nu, nici chiar dacă ceea ce ai spune tu ar fi adevărat, în timp ce ceea ce a spus aproapele tău a fost minciună. Şi contrazicând şi explicând acuzaţiile false, aduceţi-vă aminte să nu treceţi dincolo de aceasta şi să faceţi contraacuzaţii împotriva defăimătorului vostru; pentru că astfel şi voi veţi deveni defăimători.

Regula de aur

Aceasta este regula scripturală. Noi trebuie să facem altora cum am dori ca alţii să ne facă nouă şi nu cum ne fac. Răul făcut nouă nu va justifica niciodată răul făcut de noi. Adevăraţii copii ai lui Dumnezeu nu trebuie să aibă nici o simpatie faţă de înşelările lui Satan: “Fă rău că poate rezulta bine". Dar în timp ce nici o scriptură nu ne interzice să lămurim erorile şi declaraţiile false ale calomniatorilor, experienţa dovedeşte că dacă noi l-am urmări pe Satan şi pe servitorii săi înşelaţi ai nedreptăţii peste tot, să contrazicem fiecare critică contrară şi fiecare declaraţie rea, am fi mai mult decât ocupaţi. Şi dacă Satan ne-ar găsi dispuşi să facem aceasta, fără îndoială el ar conduce astfel de urmărire şi ne-ar pune piedici ca să nu avem deloc timp pentru a spune veştile bune de bucurie mare; astfel el ar obţine o victorie şi noi am pierde o victorie.

Mai degrabă să încredinţăm reputaţia noastră Domnului, ca o parte a sacrificiului pe care l-am pus la picioarele Sale, atunci când I-am încredinţat toate în supunere la “chemarea" de a alerga cursa pentru marele premiu al chemării noastre de sus. Dacă astfel suferim unele pierderi ale reputaţiei, datorită deciziei noastre de a nu neglija afacerile Împărăţiei luptând pentru nimicurile noastre, putem fi siguri că El va socoti ca fiind suferite pentru Cristos; şi cu atât mai mare va fi răsplata noastră în cer, când lupta va fi terminată şi biruitorii vor fi încoroanaţi.

Între timp însă, se cuvine ca fiecare din poporul Domnului să fie cât se poate de atent  la fiecare pas al căii sale. Să ne amintim că în măsura credincioşiei şi zelului cu care lăsăm să strălucească lumina, vom avea opoziţia rea a marelui nostru Adversar care caută să întoarcă, să sucească, să deformeze şi să schimbe culoarea fiecărui cuvânt şi faptă a noastră — pentru că acuzatorul fraţilor nu poate să găsească învinuiri adevărate; şi pentru că el este extrem de violent împotriva servitorilor umiliţi ai adevărului, aşa cum a fost împotriva Servitorului Principal — Domnul nostru. Să nu uităm că El a fost răstignit ca un încălcător al legii, la cererea celor proeminenţi din biserică şi vândut lor de către unul dintre proprii Săi ucenici.

“Uitaţi-vă bine la Cel care a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre", când sunteţi atacaţi de adversar — oricine ar fi agenţii lui şi oricare ar fi armele lor. El nu ne poate face rău, ci numai să ne crească reputaţia în ochii Domnului, dacă îndurăm cu credincioşie; şi el nu poate să ne facă nici un rău exterior pe care Dumnezeu să nu-l poată conduce spre binele cauzei Sale — chiar dacă acest bine uneori poate însemna “cernerea" plevei şi a neghinei din grâu.

V. Vorbirea de rău, bârfa şi defăimarea sunt strict interzise pentru poporul lui Dumnezeu, fiind cu totul contrare spiritului iubirii — chiar dacă acel lucru rău este adevărat. Pentru a împiedica orice ar fi de natura defăimării, Scripturile marchează cu grijă numai un singur mod de a repara nedreptăţile, în Matei 18:15-17.

Chiar şi creştinii avansaţi par să fie complet în ignoranţă de această reglementare divină, şi de aceea creştinii declaraţi sunt adesea cei mai pronunţaţi bârfitori. Totuşi aceasta este una din puţinele porunci specifice, date de Domnul nostru; şi luată în legătură cu declaraţia, voi sunteţi ucenicii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc, încălcarea ei constantă dovedeşte că mulţi nu sunt foarte avansaţi în ucenicie.

Să urmăm calea Domnului

Să privim cu atenţie această regulă care, dacă ar fi urmată, ar împiedica pălăvrăgeala, “vorbirea de rău”, “defăimarea”.

Prima ei prevedere, o discuţie numai între părţi, implică sinceritate din partea acuzatorului care gândeşte că a suferit, şi pe care aici îl vom numi A. Implică să nu gândească rău despre cel acuzat, pe care îl vom numi B. Ei se întâlnesc ca “fraţi”, fiecare gândind că el are dreptate, să discute chestiunea; să vadă dacă pot ajunge la aceeaşi vedere. Dacă ei sunt de acord, totul este bine; problema este rezolvată; pacea predomină; ruptura care ameninţa a fost evitată şi nici unul nu este cel mai înţelept.

Dacă ei nu pot fi de acord, A nu poate începe un scandal relatând versiunea lui — nici chiar prietenilor de încredere nu le poate destăinui chestiunea şi să zică: “Nu spune nimănui; şi în special să nu zici că eu ţi-am spus”. Nu; chestiunea este “între tine şi el (A şi B) singur”. Dacă A consideră chestiunea importantă, aşa încât să vrea să urmărească subiectul mai departe, are o singură cale deschisă, şi anume, să le ceară altor doi sau trei să meargă cu el la B să asculte cazul de ambele părţi şi să spună judecata lor în privinţa părţilor corecte şi greşite. Aceştia trebuie să fie aleşi (1) ca persoane cu un caracter, o înţelepciune şi o minte sănătoasă în care A ar avea încredere, în cazul că aceştia ar favoriza punctul de vedere al lui B. (2) Trebuie aleşi în ideea ca B să le aprecieze sfatul, dacă judecata lor ar fi în favoarea lui A.  

Ar fi însă cu totul împotriva spiritului dreptăţii şi, de asemenea, împotriva spiritului instrucţiunilor Învăţătorului, de aici, ca A să “discute” cu câţiva prieteni dintre care el ar dori să aleagă pe aceşti “doi sau trei martori”, ca să se asigure că i-ar favoriza varianta (fără să audă cealaltă variantă) şi ar merge la discuţii prejudiciaţi — cu gândul deja hotărât împotriva lui B. Nu; chestiunea este între A şi B singuri, până când doi sau trei ar fi aduşi să audă ambele părţi ale disputei în prezenţa ambelor părţi.

Să ajute, nu să rănească 

Dacă judecata “fraţilor” este împotriva lui B, el ar trebui să-i asculte, să le accepte opinia ca fiind cea justă, raţională — dacă nu implică vreun principiu la care nu poate consimţi în mod conştient. Dacă “fraţii” văd chestiunea din punctul de vedere al lui B, A trebuie să conchidă că după toate probabilităţile el a greşit; şi, dacă nu-l împiedică conştiinţa, să accepte poziţia şi să-şi ceară scuze de la B şi de la fraţi pentru deranjul cauzat de judecata sa slabă. Dar nici una dintre părţi nu este liberă să bârfească şi să spună chestiunea “confidenţial” altora.

Dacă decizia ar fi împotriva lui A, şi el ar gândi totuşi că a fost lezat şi nu i s-a făcut dreptate printr-o alegere slabă a sfătuitorilor, el ar putea (fără a încălca principiile aşezate de Domnul nostru) să cheme alţi sfătuitori şi să procedeze ca înainte. Dacă decizia lor ar fi împotriva lui, sau dacă ar simţi că nu se poate încrede în judecata nimănui, temându-se că toţi l-ar favoriza pe B, el ar trebui să-şi dea seama că cel puţin în parte necazul lui este îngâmfarea, şi ar face bine să postească şi să se roage şi să studieze mai atent liniile şi principiile dreptăţii. Dar A n-a obţinut nici un drept să spună ceva Bisericii sau altcuiva, nici în public nici în particular. Dacă spune, aceasta îl marchează imediat ca neascultător de Domnul şi pus în mişcare de un spirit rău, un spirit carnal — contrar spiritului adevărului, spiritului iubirii.

Dacă comitetul decide în parte împotriva lui B şi numai în parte în favoarea lui A, fraţii (A şi B) să se străduiască să vadă astfel lucrurile şi să aranjeze chestiunile amical. În acest caz n-ar fi nimic de spus în privinţa problemei — nimic ce nu-i priveşte pe alţii.

Dacă comitetul decide cu totul împotriva lui B şi cu totul în favoarea lui A, şi dacă B neglijează să repare răul făcut sau să înceteze a-l leza pe A, acesta din urmă nu este totuşi liber să bârfească; şi nu sunt nici fraţii din comitet. Dacă A consideră chestiunea suficient de importantă ca să justifice mai departe acţiunea, există numai o cale deschisă: el şi comitetul pot pune chestiunea în faţa Bisericii. Atunci Biserica va asculta chestiunea, ambele părţi, şi oricare (A sau B) va refuza să recunoască sfatul Bisericii va fi considerat după aceea şi va fi tratat de către toţi ca un străin — nu ca unul din Biserică, să nu aibă părtăşie cu el; ca mort, până când se va căi şi se va reforma.

Datoria unui membru nu poate fi preluată de altul — fiecare trebuie să facă pentru sine potrivit regulii Domnului. Dar dacă în încălcarea poruncii Domnului o chestiune devine scandal şi tulbură Biserica şi o face de ruşine în ansamblul ei, atunci reprezentanţii grupului, aleşi în mod potrivit, trebuie să preia chestiunea. Ei trebuie să investigheze nu numai pe cei de la care a pornit acea dificultate, ci cu aceeaşi străduinţă să investigheze şi pe adevăraţii tulburători care au răspândit scandalul şi să-i mustre.

Dar orice mustrare trebuie să fie cu iubire, amintindu-şi că toţi suntem imperfecţi în unele privinţe. În fiecare caz, obiectivul trebuie să fie a corecta, nu a pedepsi. Domnul singur are autoritatea să pedepsească. Cel mult, Biserica poate să-şi retragă părtăşia pentru un timp cu cel care nu se căieşte şi trebuie tot aşa de public să o restabilească, atunci când este vizibilă căinţa. Scopul urmărit de Domnul este iubirea, bucuria, pacea noastră, şi acestea trebuie să le urmărim ca ucenici ai Săi. Orice alt curs va aduce în mod sigur daună.

Astfel a păzit Domnul pe ucenicii Săi adevăraţi de păcatul insidios al defăimării, care duce mai departe la alte fapte mai mari ale cărnii şi ale diavolului, şi opreşte creşterea în adevăr şi în spiritul iubirii. Şi să observăm, de asemenea, că acei care ascultă defăimările şi astfel încurajază pe defăimători în calea lor greşită, sunt părtaşi la faptele lor rele; parteneri vinovaţi în încălcarea poruncilor Învăţătorului. Poporul adevărat al lui Dumnezeu trebuie să refuze a asculta defăimările, şi să-i indice încălcătorului spre Cuvântul Domnului şi spre singura metodă autorizată acolo. “Suntem noi mai înţelepţi decât Dumnezeu?” Experienţa ne învaţă că nu putem avea încredere în judecata noastră şi suntem pe teren sigur numai atunci când urmăm necondiţionat vocea Păstorului.

Mai bine mustraţi-i în iubire

Dacă vreun frate sau vreo soră încep să vă spună ceva rău despre alţii, opriţi-i imediat, amabil dar ferm. “Nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă dezaprobaţi-le.” Refuzaţi să luaţi parte la această încălcare a poruncilor Domnului nostru, care face mare rău în Biserică. Presupunând că fratele sau sora sunt numai “prunci” în Cristos, în cele spirituale, atrageţi atenţia asupra regulii Domnului privind acest subiect, din Matei 18:15 şi 1 Timotei 5:19. Dacă conversaţia nu vă este adresată vouă, ci numai aţi auzit-o, arătaţi-vă prompt dezaprobarea retrăgându-vă.

Dacă, după ce aţi atras atenţia asupra poruncii Domnului în privinţa acestui subiect defăimătorul totuşi persistă în “vorbire de rău”, “defăimare”, şi vă spune “bănuiala rea”, mustraţi-l mai aspru, zicând în timp ce plecaţi: Nu pot, nu trebuie să te ascult; căci dacă te-aş asculta, aş fi la fel de vinovat ca tine — încălcând porunca Domnului. Şi chiar dacă ar fi să-ţi ascult povestea, n-aş putea-o crede; căci creştinul care nu respectă cuvântul şi nu urmează planul Lui de reparare a nedreptăţii, dă dovadă de atât de puţin Spirit al Domnului încât nu se poate avea încredere în cuvântul lui. Cel care deformează şi ocoleşte cuvintele Domnului, nu va ezita să deformeze şi să denatureze cuvintele şi faptele confraţilor ucenici. Dacă în vreo măsură ascultaţi astfel de conversaţie sau exprimaţi “aprobare” faţă de ea sau faţă de flecar sau defăimător, vă faceţi părtaşi la păcat şi la toate consecinţele lui; şi dacă o “rădăcină de amărăciune” se dezvoltă astfel, foarte probabil sunteţi unul din cei “întinaţi de ea". Evrei 12:15.

Calomniatorii sunt hoţi

Un defăimător este un hoţ, potrivit standardului lumii,după cum a scris Shakespeare: “Cel ce-mi fură punga îmi fură un gunoi, dar cel ce-mi fură reputaţia, îmi ia ceea ce pe el nu-l îmbogăţeşte, dar pe mine mă sărăceşte de tot ”.

 După standardul creştin, încă mai înalt, aşa cum este exprimat de către Marele Învăţător, calomniatorii sunt ucigaşi. (Vezi Matei 5:22 şi 1 Ioan 3:15.) Văzută astfel, însăşi sugestia de a calomnia trebuie evitată, ca fiind din spiritul lui Satan. — Ioan 8:44.

VI. Poporul Domnului trebuie să se păzească de mândrie aşa cum ar evita o plagă mortală.

Această regulă, întotdeauna bună şi bine susţinută de Scriptură, pare deosebit de necesară pentru toţi cei care sunt binecuvântaţi cu lumina adevărului din prezent. Aceasta poate să pară ciudat: ne putem gândi că primind idei atât de măreţe despre caracterul şi planul lui Dumnezeu îl va face pe poporul Său să se simtă mai neînsemnat şi mai umilit, mai dependent de bunătatea divină, mai încrezător în Dumnezeu şi mai puţin încrezător în ei înşişi. Şi acesta ar trebui să fie efectul întotdeauna: dar vai, cu foarte mulţi nu este aşa.

Mulţi ajung să creadă că această cunoştinţă a Planului Veacurilor îi dovedeşte în mod special înţelepţi sau mari sau buni: ei par să uite că Dumnezeu ascunde adevărul de cei înţelepţi şi mari — că nimeni nu trebuie să se laude înaintea Lui. Ei iubesc adevărul în mod egoist, aşa cum îşi iubesc negustorii marfa, pentru câştigul pe care-l pot obţine din el. Dacă nu pot spera la bogăţie în schimbul adevărului, pot spera la o mică faimă — să pară mai înţelepţi decât alţii, ca să-l împartă în fragmente şi astfel să-şi continue faima de înţelepciune şi să-şi mulţumească mândria sau orgoliul. Astfel de oameni fac puţin ca să ajute la răspândirea adevărului din prezent. Dacă nu pot evita, atunci menţionează Zorile Mileniului sau Turnul de Veghere al Sionului sau Umbrele Tabernacolului sau Hrană pentru Creştinii cugetători sau Ce spun Scripturile despre iad sau Ce spun Scripturile despre spiritism; dar când fac aşa, de obicei o fac cu ceva observaţie de dezapreciere; ca de exemplu, că “ei nu sunt de acord cu multe lucruri", sau că ei “nu-şi pun nădejdea în oameni, ci merg direct la Cuvântul lui Dumnezeu". 

Har pentru cei umiliţi

Să ne păzim de astfel de oameni; mai devreme sau mai târziu, dacă nu se reformează, vor părăsi cu desăvârşire calea şi vor face daună mai mare decât au ajutat vreodată. Dumnezeu nu vrea ca astfel de oameni să slujească în cauza Sa şi în mod sigur va permite ca orgoliul lor să-i poticnească — oricât de mare ar fi capacitatea lor naturală — şi în general oameni cu o capacitate reală sau închipuită sunt astfel atinşi de spiritul mândriei şi vanităţii. Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, dar Îşi arată favoarea celor smeriţi. Noi cerem fiecărui cititor al publicaţiilor noastre să fie martor al faptului că autorul niciodată nu s-a lăudat cu înţelepciunea sau originalitatea sa, nici public nici privat. Noi ne-am lăudat în adevăr şi vom continua să ne lăudăm cu el — că nici o filozofie omenească nu poate adăuga apă în fântâna bogată a adevărului; dar noi niciodată nu ne-am lăudat că suntem autorul lui. Din contră, fiindcă nu noi l-am inventat, ci fiindcă Dumnezeu l-a descoperit “la timp" ca “hrană la timp" şi fiindcă este cu mult mai minunat decât am fi putut crea sau inventa noi sau orice altă fiinţă omenească, avem încredere că Autorul şi Descoperitorul lui este nimeni altul decât Dumnezeu.

Dacă prin harul lui Dumnezeu am fost folosiţi de El în oarecare măsură ca să servim altora adevărurile secerişului din prezent, ne bucurăm de serviciu, şi vom continua să ne străduim să fim credincioşi în isprăvnicia noastră; dar în ceea ce priveşte îngâmfarea datorită acestuia, nu vedem nici un loc sau motiv. Suntem foarte conştienţi că Învăţătorul nostru ar fi putut găsi uşor pe mulţi alţii care să fie potriviţi şi vrednici de acest serviciu, şi mulţi mai capabili din punct de vedere natural; de aceea, putem numai presupune că aici, ca în trecut, “Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe înţelepţi … Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari … pe cele dispreţuite şi lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu." (1 Corinteni 1:27-29).

De aceea îi prevenim pe toţi cei care prin îndurarea lui Dumnezeu au fost scoşi din întuneric la lumina Sa minunată, să umble în acea măsură, cu atât mai umiliţi înaintea Domnului: pentru că dacă lumina primită ar deveni întuneric, cât de mare ar fi întunericul şi cât de fără speranţă ar fi starea! Pentru aceştia, cum declară apostolul, ar fi mai bine să nu fi cunoscut niciodată calea vieţii. Dacă sarea îşi pierde gustul, nu este mai bună decât nisipul.

“Ferice de cei cu inima curată"

 VII. Fiţi curaţi: menţineţi o conştiinţă fără vină înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Începeţi cu inima — cu gândurile; nu întreţineţi nici un gând care în vreun sens al cuvântului ar fi rău. Ca să vă asiguraţi de aceasta, Cristos Isus să vă fie modelul fixat bine şi mult în mintea voastră. Când se impune răul asupra voastră, fie din exterior fie din interior, ridicaţi-vă inima spre El în rugăciune, pentru harul de ajutor promis în orice timp de lipsă. Ţineţi constant, aproape de voi, gândul şi rugăciunea, “Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cugetarea inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Răscumpărătorul meu!”

VIII. În timp ce adunăm şi căutăm să urmăm diferitele porunci specifice ale Scripturilor, să căutăm tot mai mult să înţelegem şi să venim în armonie cu principiile care stau la baza legii divine: aceasta ne va ajuta să judecăm ce este corect şi greşit în acele cuvinte, gânduri şi fapte ale noastre, care nu sunt anume specificate în Cuvântul Domnului. Într-adevăr, pe măsură ce ajungem să înţelegem şi să fim în armonie cu principiile legii divine, în acea măsură ajungem la spiritul Cuvântului divin. Vezi Psalmul 119:97-105.

IX. Feriţi-vă de o dispoziţie de ceartă şi de găsire de greşeli care este contrară Spiritului sau dispoziţiei lui Cristos — contrară iubirii.

Se cere o anumită măsură de curaj combativ pentru învingerea lumii, cărnii şi diavolului cu diferitele lui capcane, şi această dispoziţie de luptă poate deveni un ajutor valoros pentru noi şi pentru cauza Învăţătorului, dacă este îndrumată corect şi înţelept — împotriva păcatului, mai întâi din noi înşine şi apoi din alţii; dacă este folosită pentru Domnul şi pentru poporul Său, şi împotriva lui Satan şi a puterilor lui de întuneric şi superstiţie. În Scripturi aceasta se numeşte a lupta lupta bună; şi cu toţii trebuie să fim soldaţi îndrăzneţi în această bătălie pentru dreptate şi adevăr, apărând iubitor onoarea Căpitanului nostru şi libertăţile poporului Său.

Luptaţi lupta bună

Dar o astfel de folosire bună a combativităţii noastre nu-i este plăcută prinţului acestei lumi, şi el va căuta să împiedice ceea ce nu poate folosi în mod direct. În consecinţă, el caută să facă combativitatea la unii să pară o virtute principală: el îi încurajează să lupte cu oricine şi cu orice — cu fraţii, mai mult decât cu puterile întunericului — cu cei din biserica nominală mai mult decât cu erorile şi ignoranţa care-i orbeşte şi-i face să fie aşa cum sunt. De fapt, dorinţa lui este să ne facă să “luptăm împotriva lui Dumnezeu”.

Să fim în gardă la acest punct. Întâi să ne judecăm pe noi înşine, ca nu cumva să aruncăm o piatră de poticnire în faţa altora: să distrugem în inima noastră spiritul rău care caută să facă munţi din mărunţişuri şi să ne facă să fim greu de mulţumit şi certăreţi pentru lucruri mici şi neesenţiale. “Cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate.” Să ne păzim ca apărarea adevărului, de către noi, să nu fie din motive de mărire personală, ci din iubire pentru adevăr, iubire pentru Domnul şi iubire pentru poporul Său, fraţii. Dacă iubirea este spiritul sau motivul îmbolditor, ea se va arăta în consecinţă, prin eforturi iubitoare, blânde, răbdătoare, smerite, faţă de confraţii servitori; şi să fim “blânzi cu toţi”. Să lăsăm ca “sabia Duhului … Cuvântul lui Dumnezeu” să facă toată tăierea.

X. Atenţie la toate gândurile, sentimentele şi condiţiile direct sau indirect legate de răutate, invidie, ceartă, ură. Nu le daţi nici un loc în inima voastră, nici măcar pentru un moment; căci în mod sigur vă vor face mare daună, în afară de faptul că vor dăuna şi altora. Păstraţi-vă inima, voinţa, intenţiile şi dorinţele pline de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de toate creaturile Sale — cel mai fierbinte faţă de Dumnezeu şi proporţional faţă de toţi cei care au Spiritul Lui şi umblă pe calea indicată de El.

XI. Nu vă încredeţi în conştiinţa voastră. Dacă aceasta ar fi fost un ghid suficient, atunci nu aţi avea nevoie de Scripturi. Majoritatea oamenilor sunt ca şi cum n-ar avea conştiinţă, deoarece ei sunt orbi faţă de principiile şi legile lui Dumnezeu, date pentru îndrumarea conştiinţei. Şi într-o situaţie mai rea decât aceştia sunt cei menţionaţi în 1 Timotei 4:2. Deci nevoia urgentă este să fim cu mare atenţie la cuvântul lui Dumnezeu şi să umblăm cu băgare de seamă potrivit luminii acestuia.

XII. Nu fiţi îndrăzneţi, decât pentru dreptate şi adevăr. În ceea ce vă priveşte, păstraţi o frică reverenţioasă — nu cumva să păcătuiţi şi să-i displăceţi Domnului şi să pierdeţi marea răsplată — “premiul chemării cereşti". Aproape toţi care “cad", întâi pierd toată frica şi devin siguri de ei. Ei uită că numai “dacă aveţi din belşug aceste lucruri", “nu veţi aluneca niciodată" (2 Petru 1:5-10). “Să ne temem deci ca nu cumva, fiind făcută o făgăduinţă pentru intrarea în odihna Lui, nici unul dintre voi să nu pară că a rămas în urmă." (Evrei 4:1). În parte, tocmai din cauza pierderii acestui respect potrivit, “este cu neputinţă … să fie reînnoiţi spre pocăinţă".

Turnul de Veghere din 15. 07. 1905 [3593]