“Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui,ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată." — 1 Petru 2:9

A umbla în lumina descoperirii divine înaintând de la un nivel de jos la unul mai înalt, “din îndurare în îndurare", este desigur privilegiul pentru toţi copiii luminii. De aceea, a nu avea o adevărată dorinţă de a face un astfel de progres, trebuie să dovedească o lipsă de apreciere a marilor posibilităţi a unei vieţi creştineşti. Dacă nu avem o continuă şi arzătoare dorinţă de a înţelege înălţimea şi adâncimea unei trăiri a vieţii creştineşti, atunci nici realizarea acelei bucurii exaltante nu este cu putinţă, bucurie care este împărtăşită acelora care au fost conduşi în măsură crescândă în acea admirabilă lumină, care străluceşte de la faţa lui Isus, într-o măreţie neschimbătoare. Cum este în natură, aşa este şi în ce priveşte harul: înflorirea timpurie este numai o promisiune, destul de plăcută la timpul ei, dar ea oferă posibilitatea unei mari dezamăgiri. Bucuria grădinarului pentru această înflorire este în legătură cu speranţa unui fruct copt şi bine dezvoltat, şi dacă această speranţă nu este îndeplinită, urmează o dezamăgire. Binecuvântările “ploii timpurii", în primele zile ale trezirii noastre, fără îndoială, sunt necesare ca să poată fi o creştere, dar “ploaia târzie", este de asemenea necesară, dacă trebuie să se dezvolte un rod matur. Răsăritul Soarelui, de timpuriu, poate să aurească orizontul la răsărit cu razele sale de lumină, dar Soarele va continua să urmeze, pe drumul hotărât de Dumnezeu şi va picta cele mai încântătoare tablouri pe orizontul de vest. Acelaşi procedeu are loc şi în viaţa spirituală. Timpul dimineţii şi al amiezii vieţii îşi au caracteristicile lor speciale — semne normale şi sănătoase de dezvoltare progresivă în minte şi inimă — dar când ziua scurtă a vieţii se apropie de sfârşit, şi “cerul este mai aproape şi Cristos este mai scump" decât în timpul vieţii trecute, atunci viaţa îşi primeşte cea mai admirabilă însemnătate, căci într-adevăr “cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare, care merge mereu crescând până la miezul zilei".

“Să înaintăm spre desăvârşire"

Fără îndoială există o bucurie specială a primelor etape din viaţa spirituală, dar ea este o bucurie căreia îi lipseşte dovada de-a fi continuu statornică în viaţă, şi în anumite împrejurări poate să dispară cu desăvârşire. O astfel de posibilitate a fost, în mod evident, în mintea lui Isus spunând parabola Sa cu sămânţa de grâu, care a căzut pe diferite feluri de pământ. Despre o clasă El a spus: “Dar cel care a fost semănat în locuri stâncoase este cel care aude cuvântul şi-l primeşte îndată, cu bucurie; dar n-are rădăcină în sine, ci este numai pentru un timp" (Matei 13:20, 21). În cazul acesta este multă bucurie, dar numai până când ţine creşterea, şi deoarece nu are o rădăcină adâncă, — adică nu are putere mai departe de a-şi însuşi substanţele necesare unei creşteri neîncetate, nu există nici o posibilitate de a merge mai departe spre desăvârşire. Este adevărat că la unii poate să existe şi mai departe o anumită măsură de bucurie. Pentru cei ce sunt mulţumiţi când văd “trăsăturile căilor Sale", cunoştinţa planului lui Dumnezeu poate să rămână o sursă a unei bucurii reale, dar numai aceia care caută “să cunoască pe Domnul", pot experimenta fericirea “vieţii … din belşug", care este adevăratul scop al Aceluia care a semănat cunoştinţa planului divin în inimile noastre.

Pentru a pătrunde, în mod experimental, în această viaţă a cunoştinţelor mai înalte, înainte de toate trebuie să avem o convingere că o astfel de viaţă este posibilă. Dacă în ceva, ce începem să facem, vrem să ajungem la rezultate mai mari, întâi trebuie să credem că există astfel de posibilităţi mai mari, şi că eforturile noastre vor aduce rezultatele căutate. În cel mai mare lucru ce se poate face — în viaţa creştinească — trebuie să credem, că “celui ce are i se va da şi va avea din belşug", şi de aceea să îndreptăm inimile noastre cu deplină încredere asupra tuturor posibilităţilor care ne sunt puse înainte, în scopurile lui Dumnezeu. Noi trebuie să fim în continuu instruiţi în mintea noastră să alergăm, aşa cum a alergat apostolul: “înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus." (Filipeni 3:12). Dacă suntem într-o astfel de dispoziţie, experienţa creştinească niciodată nu ne va deveni indiferentă, nici numai un obicei şi o formă, şi niciodată nu va stagna. Din contră, ea va deveni tot mai nouă şi mai mare, cu toate multiplele lucruri ale vieţii noastre obişnuite, care ne opresc şi uneori ne apasă şi descurajază şi voiesc să ne micşoreze puterea de înţelegere spirituală. Chemarea creştină este astăzi lumina admirabilă a lui Dumnezeu, mai admirabilă pe măsură ce trec anii, punând în lumină pe cărările experienţelor noastre glorioase posibilităţi de cunoaştere, de îndrumare, de înzestrare, de sprijin.

Ce ar fi fost

Cât de emoţionante sunt cuvintele lui Isus, când El a recunoscut piedicile prejudecăţii de neînvins, care s-au ridicat contra mesajului Său din cauza “necredinţei". “Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!". În toată plinătatea acelei iubiri, în care a venit la naţiunea Sa proprie, El a dorit să le dea lumină şi viaţă. Dar după exemplul părinţilor lor, care au refuzat să primească mesajul profeţilor, la fel şi aceşti copii ai lor au greşit prin “necredinţă", şi o, cât de mare ar fi fost binecuvântarea lor! Este o mirare că Răscumpărătorul nostru plin de iubire a fost mişcat până la lacrimi, văzând că acest popor a pierdut atât de mult şi plângând a zis: “Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am dorit să adun pe copiii tăi, cum îşi adună găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!"? — Luca 13:34.

Dar oricât ar fi de grea această tânguire, cu privire la privilegiile pierdute ale evreilor, cât de emoţionantă devine, într-adevăr, când este în legătură cu pierderea privilegiilor excepţionale oferite nouă astăzi. Cine se poate îndoi că dintre cei mulţi care mărturisesc pe Cristos, doar puţini au mulţumit iubirea arzătoare a inimii Domnului, predându-se Lui atât de complet încât să intre în moştenirea lor deplină prin credinţă.

 Pentru marea majoritate, din cauza necredinţei lor, Domnul a fost provocat să-Şi repete plângerea: “… nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţa" — viaţa “din belşug". Şi astfel a fost cazul întotdeauna în trecut. Un scriitor, care descrie situaţia anumitor creştini din secolul al XVII-lea, îi caracterizează ca “suflete sărmane, din cauza că după mai mulţi ani de viaţă creştină au fost găsiţi tot pe acelaşi loc, şi mergând spre aceeaşi pace".

Pentru un bun observator, în zilele noastre  nimic nu este mai evident decât existenţa unei adânci prejudecăţi împotriva oricărei expuneri despre “viaţa … din belşug"  posibilă în prezent. Cu toate îndemnurile Sfintei Scripturi, de a lupta pentru câştigarea acestor promisiuni mai mari, totuşi, aceia care au dat vreo importanţă acestor îndemnuri, au fost totdeauna puţini. Ca şi în zilele din vechime, întotdeauna au existat o mulţime de “spioni" care au fost gata să descurajeze pe aceia care au încercat să intre în pământul “unde curge lapte şi miere". Dar nici aceea n-a lipsit, ca întotdeauna să se găsească un Iosua credincios şi un Caleb neînfricat, a căror mărturie a sunat de-alungul veacurilor, nu numai să declare că laptele şi mierea umplu ţara, dar şi să declare că este posibil să intre şi să o ia  în stăpânire. De-alungul Veacului Evanghelic au existat astfel de “spioni" credincioşi, care ei înşişi au călătorit prin pământul făgăduinţei şi cu mărturia lor au asigurat pe sfinţi despre nemăsurata bogăţie a moştenirii lor prin credinţă. Dar numai puţini au dat ascultare relatărilor acestora şi au fost dispuşi să se intereseze de modalitatea prin care se intră în acest pământ.

 Noi suntem deplin în stare să ne urcăm acolo

Cât de important este deci ca noi, în mod personal, să ne luăm timp pentru a ne examina atitudinea faţă de învăţătura Cuvântului despre acest subiect. Noi ar trebui să fim siguri, dacă suntem în armonie şi simpatie cu “declaraţia majorităţii", care nu văd nimic decât imposibilităţi închipuite şi idealuri nepractice, în timp ce pământul făgăduinţei este plin de uriaşii slăbiciunilor omeneşti, sau suntem pregătiţi ca împreună cu Iosua şi Caleb, plini de credinţă în Dumnezeu să spunem: “Hai să ne suim cu îndrăzneală şi să punem mâna pe ţară, căci putem s-o cucerim." (Numeri 13:30). Credinţa nu discută despre faptul că pământul este stăpânit de uriaşi, dar credinţa crede în posibilităţile mari şi de aceea zice: “Domnul este cu noi, nu vă temeţi de ei!". Şi să observăm că învăţăturile lui Isus arată că, dacă noi nu câştigăm aici şi acum moştenirea care ne-a fost făcută posibilă prin credinţă în opera Sa îndeplinită în favoarea noastră, atunci noi suntem asemenea acelor care dispreţuiesc binecuvântările care sunt cu mult mai însemnate şi mai mari decât acelea pierdute de Israeliţii Vechiului Testament. Să ascultăm cuvintele Sale: “Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ci apa pe care i-o voi da Eu, se va face în el un izvor de apă, ţâşnind în viaţă veşnică." — ““Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura.” Dar El spunea acestea despre Duhul pe care aveau să-l primească cei care vor crede în El; căci Duhul Sfânt încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit." — Ioan 4:14; 7:38, 39.

“Doamne, este bine să fim aici"

Petru, prin care ne-au fost date cuvintele textului nostru, a fost conştient de marele privilegiu pe care-l au cei ce urmează aproape pe Învăţătorul. Nimeni nu a avut nevoie, mai mult ca El, să fie învăţat să-şi înalţe mintea mult deasupra principiilor inferioare ale vieţii obişnuite;  şi el a avut amintiri dureroase despre unele lecţii amare, de care a avut nevoie de-a lungul anilor pentru a ajunge la o clară cunoştinţă. În relaţiile Sale cu Petru, Isus a arătat cât de îndurător şi răbdător doreşte El să ne  conducă, dacă noi de asemenea, suntem gata să spunem: “Eu doresc să merg oriunde Tu Doamne doreşti să mă conduci".

“Esenţa experienţei lui Petru în acea admirabilă lumină a schimbării la faţă, este experienţa acelora dintre noi, care au fost chemaţi din întuneric la lumină, care recunosc însemnătatea şi influenţa cunoştinţei spirituale. Cât de deosebită este influenţa actuală a cunoştinţei spirituale faţă de aceea pe care noi ne-am închipuit-o odată. La începutul vieţii noastre creştineşti, se poate că ne-am gândit că înţelegerea tainelor în ce priveşte cunoştinţa spirituală, se va sfârşi pe măsură ce vom îmbătrâni şi că toate lucrurile ne vor deveni mai clare. La început au fost multe lucruri pe care nu le-am putut înţelege, dar noi ne-am gândit: “în scurtă vreme eu voi înţelege totul". Dar cât de diferită a fost adevărata influenţă a cunoştinţei spirituale în progres! Dacă în decursul anilor, Domnul ne-a chemat mai departe în minunata Sa lumină, dacă El ne-a dat, ca odată lui Petru, o nouă şi mai măreaţă descoperire despre persoana lui Cristos şi despre legătura legii şi a profeţilor cu Cristos, El de asemenea ne-a dat şi o cunoştinţă mai minunată şi mai completă despre Domnul; nu este mai puţin adevărat despre noi, cum a fost adevărat despre Petru că semnificaţia minunii a trecut în înţelegerea mai strălucitoare a adevărului. Odată cu lumina admirabilă am primit, ca şi el, norul minunat şi sentimentul copleşitor despre infinit, despre nemărginirea adevărului, despre admirabila fiinţă a lui Dumnezeu, despre marea însemnătate a intenţiilor divine şi despre neputinţa noastră de-a cuprinde tot ce este şi înseamnă Dumnezeu.

Să nu gândim că o cunoştinţă spirituală înseamnă lămurirea tainei; să nu gândim că o cunoştinţă spirituală înseamnă reducerea adevărurilor infinite ale lui Dumnezeu la termenii familiari ai vieţii de fiecare zi. Cunoştinţa spirituală înseamnă a fi atras pas cu pas în lumina minunată a slavei lui Cristos, şi în acea lumină să ne dăm seama de norul covârşitor al nemărginitului adevăr, până când omul cade înaintea Dumnezeului său şi Îl adoră în frică sfântă. Dar în acea frică este pace. Deşi fiecare pas făcut în această lumină măreaţă, ne dezvăluie tot mai mult ceea ce ne copleşeşte şi ne face să simţim cât suntem de mici şi de neînsemnaţi şi cât de înalt este Cristos, totuşi noi ştim că aici am găsit o pace pe care lumea nu o poate da, dar nici lua. Deşi copleşiţi de adevărul pe care noi încă nu-l putem înţelege, de cunoştinţa pe care nu o putem atinge, totuşi cunoştinţa de a fi ajuns o viaţă mai nobilă ne face să-I mărturisim lui Cristos: “Doamne, este bine să fim aici!”" O creştere în această cunoştinţă înseamnă a fi binecuvântat să fii conştient de creşterea în dar.

Principii fundamentale şi înţelegere perfectă

Pe drept s-a zis că “aceia care au trăit în amurgul religiei tradiţionale susţinându-i practicile, fără să facă deosebire între realitatea credinţei lor pentru a le provoca admiraţie sau bucurie, nu pot să-şi imagineze fericirea înălţătoare a experienţei creştine mai înalte, când libertatea este într-adevăr minunată şi cunoştinţa este într-adevăr admirabilă". Înainte de a experimenta dulceaţa adevăratei libertăţi şi ochii să fi fost în mod hotărât “fixaţi pe Isus", necăutând nimic afară de El, nu putem începe să trăim într-adevăr lumina Soarelui iubirii Sale şi să simţim influenţa puterii Sale vindecătoare. Ce dulce este libertatea în Cristos, a cerceta toată hotărârea lui Dumnezeu şi a te apropia de “orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu"; libertatea de a înţelege “împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu." (Efeseni 3:18, 19); libertatea de a face voia Domnului, în orice fel mâinile pot găsi să-I servească cu plăcere; libertatea de a sta, cu devotament netulburat, asemenea Mariei la picioarele Lui, în timp ce ni se descopere lucrurile “părţii bune"; libertatea de a rămâne acolo, exact atât cât doreşte El să ne ţină printr-un farmec, pe care noi nu am vrea să-l rupem. Şi ce ne pasă dacă va trebui cineva asemenea Martei să ne dojenească tot timpul? El niciodată nu va neglija să vorbească în favoarea celor “cărora le place să stea un timp acolo" retrăgându-se din munca şi grija continuă. Măreaţă libertate şi măreţ privilegiu, favoare de nepreţuit şi uşă cerească la o experienţă binecuvântată, din ce în ce tot mai mare, a luminii Sale minunate!

Cât de bine a recunoscut apostolul aceste lucruri, şi prin învăţături şi exemplu a încercat să încurajeze aşteptarea unei întrezăriri mai înalte, decât numai mulţumirea mintală, care rezultă din învăţăturile curate. Cât de mult a dorit el, ca atât capul cât şi inima să poată fi înrolate în adorarea şi serviciul lui Dumnezeu. La Pavel au fost ocupate amândouă în serviciul lui Dumnezeu. Desigur, nimeni nu a insistat mai mult decât el în a sonda doctrina, şi cât de clar învaţă el că doctrina oricât este păstrată de curată şi apărată ferm, de la sine nu poate să aducă rezultatele dorite cel mai mult. Să ne gândim cu atenţie la sfatul său: “De aceea, să lăsăm cuvintele începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele ce aparţin oamenilor maturi, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte şi a credinţei în Dumnezeu, învăţătura despre spălări, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică. Şi vom face lucrul acesta, dacă Dumnezeu va permite." (Evrei 6:1-3). Nu dau de înţeles, aceste cuvinte, destul de clar, că există învăţături fundamentale pe care trebuie construită o suprastructură a cunoştinţei depline? Nu învaţă acestea mai departe, că dacă studiul doctrinei şi al subiectelor elementare ne-ar ocupa tot sau cea mai mare parte a timpului nostru, ar însemna o pierdere clară pentru noi? Şi, aceste texte nu învaţă, de asemenea, că dacă îngrijirea Domnului face posibilă ajungerea unei mai mari cunoştinţe, pentru a creşte până la bărbat desăvârşit în Cristos sau a ajunge desăvârşirea, a trece cu vederea o astfel de posibilitate ar fi o problemă serioasă ? Desigur, ar fi. Pavel a vrut să ne aducă aminte că, în timp ce o temelie bună este o parte de neapărată trebuinţă unei construcţii, cu toate acestea este numai o temelie. Astfel, doctrina  fundamnetală, aşa de importantă cum este ca temelie, ea singură niciodată nu poate aduce în existenţă “templul Dumnezeului Celui viu". Această clădire este construită din “pietre vii" pregătite, lustruite, curăţite, desăvârşite printr-o însuşire a întregii “Scripturi … insuflate de Dumnezeu", din care învăţăturile doctrinale fundamentale formează numai o parte. Capul şi inima, mintea şi sentimentele, trebuie să fie toate instruite prin cuvântul adevărului şi de aceea maturitatea în experienţa creştină cere să fie dată o atenţie corespunzătoare întregii Scripturi, cere o atenţie amănunţită la tot Cuvânt lui Dumnezeu.

Cum atinge adevărul capul şi inima

Deosebirea ce-o face Scriptura între cap şi inimă, este arătată clar prin unul sau două texte convingătoare, de exemplu Evrei 10:16.  Aici avem un citat al profetului cu privire la viitorul lui Israel şi ni se spune despre scrierea legii în inimă şi minte: “voi pune legile Mele în inimile lor şi le voi scrie în mintea lor". Cu alte cuvinte, aceasta este o promisiune care asigură o înţelegere intelectuală şi în cele din urmă o stare de supunere şi un devotament faţă de lege, ceea ce va conduce pe cineva sau pe toţi, să spună: “Cât de mult iubesc  eu legea Ta!". Înafară de aceasta, avem aceeaşi deosebire prezentată într-o altă formă în 2 Tes. 2:10, 11. Aici găsim un text important, în special pentru timpul prezent. Referinţa este la unii condamnaţi la o pedeapsă aspră “pentru că n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi. Din această cauză, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire". Înştiinţarea este că nu lipsa de cunoştinţă în ce privesc faptele fundamentale ale adevărului, ci orice cunoştinţă ar avea, lor le lipseşte conlucrarea mântuitoare a simţurilor inimii, adică recunoştinţa şi iubirea. Oricât de mare ar putea fi o astfel de cunoştinţă, cuprindă ea chiar şi înţelegerea tuturor tainelor, dacă sentimentele mai adânci ale inimii lipsesc, un astfel de om va fi “ca o cetate surpată şi fără ziduri" în ziua încercării, deoarece “dragostea … este împlinirea legii". După ce prin bunătatea lui Dumnezeu am ajuns la un progres considerabil în învăţătură şi în înţelegerea generală cu privire la lucrurile enumerate în Evrei 6:1-3, şi când Dumnezeu are plăcere să permită împrejurări favorabile pentru a lăsa în urmă principiile începătoare ale adevărului,  “să mergem spre cele ce aparţin oamenilor maturi", să nu facem noi acest lucru?

Vocea lui Dumnezeu

auzită în tăcere şi linişte

Dând atenţie întregii Scripuri şi recunoscând că “orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu" este “de folos ca să înveţe, să convingă, să îndrepte, să dea înţelepciune în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună", vom fi pregătiţi să recunoaştem că suntem conduşi de Spirit pe păşuni verzi şi pe lângă apele odihnei, unde în linişte putem auzi vocea blândă cu o mai mare claritate. Experienţa noastră, judecata noastră şi serviciul nostru se vor perfecţiona şi noi vom fi în stare să vorbim mai bine ca reprezentanţi ai Domnului. Conduşi de Spirit “în tot adevărul", vom creşte în înţelegerea că viaţa creştină adevărată se supune la toată Scriptura. Se va recunoaşte, că claritatea în învăţătură, instruirea deplină în dreptate, educarea personală a unei vieţi de rugăciune, serviciul credincios de orice fel, la care Domnul, nu oamenii, ne poate îndruma, cultivarea vieţii de rugăciune, a unei vieţi cu meditaţii în ceasurile liniştite după care doreşte inima noastră, formează trăsăturile particulare ale adevăratelor experienţe creştineşti. Fiecare ştie, că dacă Domnul ar fi voit, ne-ar fi putut spune toată Evanghelia în Ioan 3:16 şi în alte puţine texte ne-ar fi putut da o cunoştinţă despre chemarea noastră înaltă, însă Lui I-a plăcut să ne dea o Biblie din 66 de cărţi, plină de comori nesecate. În înţelepciunea Sa, El a pregătit acest Cuvânt sfânt ca o hrană pentru fiecare inimă care înfometează după El, ştiind bine că în marea diversitate a chemaţilor Săi, vor fi unii care îndeosebi vor fi atraşi de o  anumită trăsătură a descoperirii divine şi alţii de altele; şi prin puterea de învingere a Spiritului, întreg Corpul lui Cristos va fi clădit în Templu sfânt în Domnul. Totuşi cât de dureros este, că nu toţi îşi amintesc acest lucru. Ce favoare este că Dumnezeu a trezit astfel de servitori credincioşi, din timp în timp, care în felul lor au scos la iveală din fiecare parte a Bibliei hrană pentru sfinţii lui Dumnezeu. De fapt, Biblia ar fi o comoară, dacă ea ar povesti numai despre Dumnezeu şi minunile puterii Sale, dar ea este o comoară cu mult mai mare, când este recunoscută ca o proprietate a unei binecuvântate experienţe personale despre care Dumnezeu a declarat că El o poate duce la îndeplinire, dacă Îi permitem să ne conducă viaţa după voinţa Sa. Ce făgăduinţe a promis El să îndeplinească pentru noi! Făgăduinţele unei depline bucurii de comuniune, de unitate cu Tatăl şi cu Fiul, de exercitare a puterii Spiritului sfânt în noi, asemenea cu puterea care a sculat pe Isus dintre morţi, şi toate acestea cu scopul ca noi să putem avea aici şi acum o adevărată experienţă a bucuriilor mântuirii Sale. Cât de fericit este totuşi a lăsa ca Olarul să modeleze fiecare vas după cum Îi place Lui; a lăsa să-şi ducă la desăvârşire opera Sa prin orice mijloace pe care El vrea să le aleagă, ca să lucreze în fiecare inimă “a voi şi a înfăptui buna Sa plăcere". (Fil. 2:13; traducerea K. J. — n. t.) .

O inimă deschisă

va convinge un ochi deschis

Nici o bucurie, din oricare perioadă a vieţii unui copil al lui Dumnezeu, nu se poate asemăna cu aceea de a şti, că de fapt noi înaintăm spre ţinta care este pusă înaintea noastră. Nici o mărturie a Spiritului sfânt nu poate fi mai scumpă decât învingerea credinţei, devenită desăvârşită luând pe Dumnezeu aşa cum este înfăţişat în Cuvântul Său, fiind învăţaţi a “rămâne în El îHristosş" — în zilele în care uneori ne-am încrezut, altădată ne-am îndoit, încrezându-ne că El este în stare să ne păzească de cădere “ca să înfăţişeze înaintea Sa această Biserică slăvită, fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta". Şi nu există o influenţă mai eficace pentru a duce la îndeplinire această eliberare şi această învingere în viaţa noastră de toate zilele, ca puterea binecuvântată a faptului că noi am rămas în Cristos. Numai teoria  acestor lucruri niciodată nu va putea să îndeplinească acest lucru pentru noi, ci trebuie să fie o influenţă reală a Spiritului lui Dumnezeu, şi deoarece este necesară cooperarea noastră înţeleaptă, şi Spiritul sfânt să lucreze prin cuvânt, noi trebuie să fim dispuşi a fi învăţaţi. Este lucrul nostru să ştim că mai presus de toate acţiunile descoperirii divine în legătură cu înţelegerea noastră, este de fapt o continuă comunicare reală, supranaturală a lui Cristos cu noi, pentru că noi Îl iubim şi pentru că El singur locuieşte în inimile noastre. Aceasta ne va conduce zi de zi la o cunoştinţă mai deplină, la o iubire mai mare, şi la a-I aparţine complet Lui. Dar, să repetăm din nou, că pentru a şti aceste lucruri din experienţă, trebuie să mergem deoparte în “locuinţa tainică a Celui-Prea-Înalt" şi acolo să ne ridicăm la o altitudine mai înaltă şi la o atmosferă mai curată; mai înaltă şi mai curată decât aceea a activităţii şi încercării. Noi trebuie să stăm mereu cu Cristos şi să-i permitem să toarne în inimile noastre primitoare iubirea şi puterea Sa, şi să permitem Spiritului sfânt să ia din lucrurile lui Cristos şi să ni le descopere nouă. Pentru a cunoaşte această viaţă, tot ce Dumnezeu cere este ca noi să arătăm o foame pentru aceasta, să venim cu inimile deschise şi crezând că El ne va conduce la aceasta. Şi dacă o prejudecată sau alte piedici, până acum, ne-au ţinut ochii închişi, atunci cu încredere se poate spune, că o inimă dechisă va fi urmată repede de ochii deschişi şi lucrurile minunate din Cuvântul lui Dumnezeu vor produce bucurie în viaţa noastră.

 Tot mai multă binecuvântare

Cât de bine a exprimat poetul activitatea progresivă a voinţei lui Dumnezeu în viaţa noastră:

 “Crezut-ai tu în Domnul?

Încă ceva-a mai rămas"

Da, “Tot mai mult a rămas". Vinul bun vine numai la urmă. Oricât de mari ar fi binecuvântările noastre din zilele trecute, crescând în dar şi cunoştinţă, ne aşteaptă încă binecuvântări şi mai mari. Să învăţăm să locuim mai mult pe trepte mai înalte şi să ne desfătăm mai mult în lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, şi în bucuria noastră vom afla că iubitul nostru Învăţător ne va dărui vinul împrospătător bun, mai bun şi cel mai bun, până când vom sta încântaţi în strălucirea prezenţei Sale. “Lumina este semănată pentru cel drept şi bucuria pentru cel cinstit cu inima." (Psalmul 97:11). Dorim să cunoaştem mai mult din acestea? Atunci să ne lăsăm zi de zi conduşi în lumina Sa admirabilă.