Parousia Domnului nostru Isus, apocalipsa şi epifania Sa, la a doua venire

 “Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru". “Ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheaţi!" - Matei 24:42; Marcu 13:37.

Oricare ar fi caracterul aşteptării şi oricare ar fi lucrul aşteptat, nu există îndoială că îndemnul de a veghea pentru un eveniment al cărui timp precis nu este fixat implică faptul că atunci când evenimentul are loc veghetorii vor avea cunoştinţă despre el. Vegheaţi, este gândul, pentru că nu ştiţi, pentru ca la timpul potrivit să ştiţi, şi este clară aluzia că acei care nu vor veghea nu vor şti, că evenimentele care trebuie ştiute la timpul cuvenit de către veghetori vor fi recunoscute de către aceştia şi nu vor fi recunoscute de alţii la timpul împlinirii lor.

Aceasta, singura interpretare logică a îndemnului Domnului, este din plin confirmată de mai mulţi apostoli. Apostolul Pavel ne îndeamnă, spunând: “Voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice (lumea, necredincioşii): “Pace şi linişte!" atunci o nimicire neaşteptată va veni peste ei ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare. Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric pentru ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ" (1 Tes. 5:2-4 - Cornilescu rev.); pentru că, fiind copii ai luminii, voi, fraţilor, veţi fi veghetori şi veţi fi luminaţi şi învăţaţi de Domnul. Apostolul Petru sugerează mijloacele prin care Domnul ne va învăţa şi ne va informa cu privire la locul în care ne aflăm pe “cărarea celor drepţi", a cărei strălucire “merge mereu crescând până la miezul zilei" (Prov. 4:18 - Cornilescu rev.). El ne arată că acest lucru nu se va face prin descoperire miraculoasă, nici prin vise, ci prin Cuvântul mărturiei, Biblia. El spune: “}i avem cuvântul prorociei şi mai sigur, la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre" (2 Pet. 1:19 - Cornilescu rev.).

Mărturiile unite ale acestor scripturi ne învaţă că, deşi nu a fost nici potrivit nici posibil pentru poporul Domnului să ştie înainte nimic precis cu privire la timpul exact al prezenţei a doua a Domnului Isus şi al stabilirii Împărăţiei Sale, totuşi, când timpul cuvenit va veni, cei credincioşi, veghetorii vor fi informaţi - nu vor fi lăsaţi în întuneric cu lumea. Este zadarnic a susţine, ca şi contraargument, declaraţia Domnului nostru: “despre ziua aceea, sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii care sunt în cer, nici Fiul, ci numai Tatăl" (Marc. 13:32 - Cornilescu rev.). Cei care folosesc această scriptură pentru a-şi dovedi lor înşişi şi altora că nici un om nu va şti vreodată ceva referitor la timpul celei de a doua veniri, găsesc că ea dovedeşte prea mult şi le distruge astfel propriul lor argument, pentru că, dacă ea înseamnă că nici un om nu va şti vreodată, ea trebuie să însemne, de asemenea, că nici un înger nu va şti vreodată şi că nici Fiul Însuşi nu va şti niciodată. Aceasta ar fi, evident, o interpretare absurdă a acestui pasaj. Fiul nu a ştiut la timpul când a rostit această afirmaţie. Îngerii nu au ştiut atunci şi nici un om nu a ştiut atunci, dar Fiul, în mod sigur, trebuie să ştie la timpul propriei Sale veniri a doua, cel puţin cu puţin înainte ca ea să aibă loc, îngerii, de asemenea, trebuie să ştie cu puţin înainte ca ea să aibă loc, şi adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, “veghetorii", aşa cum am văzut mai sus, trebuie să vegheze cu scopul ca ei, de asemenea, să poată şti la vremea potrivită şi să nu fie în întuneric, în ignoranţă cu lumea; şi faptul că vegherea le va fi răsplătită este garantat: “Nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei înţelepţi (în înţelepciune cerească) vor înţelege" (Dan. 12:10 - Cornilescu rev.).

La ce veghem noi?

Aceasta este o întrebare importantă. Mulţi din poporul Domnului au fost ofensaţi, “s-au poticnit" în ce priveşte doctrina venirii a doua a scumpului nostru Răscumpărător, din cauza vederii deosebite, extravagante, neraţionale, ilogice şi nescripturale asupra subiectului, prezentată de unii care în mod declarat iubesc apariţia Domnului, cunoscuţi ca adventişti. Dar această atitudine este total greşită: noi nu trebuie să respingem una din cele mai însemnate şi mai proeminente doctrine ale Scripturii numai pentru că unii tovarăşi-creştini au greşit teribil cu privire la acest subiect şi au atras un oarecare dispreţ din partea înţelepciunii lumeşti asupra oricărui lucru în legătură cu el. Din contră, acestei doctrine, ca unui giuvaer glorios, trebuie să i se dea primul loc printre giuvaerele adevărului divin, de unde poate răspândi aureola, splendoarea şi strălucirea sa peste toate promisiunile şi binecuvântările înrudite. El nu trebuie lăsat într-o montură imperfectă, care să-i ascundă gloria şi frumuseţea, ci trebuie recuperat, urcat din nou, pus în adevăratul său loc, spre gloria lui Dumnezeu şi spre binecuvântarea tuturor celor ce sunt, în mod deschis şi adevărat, poporul Său.

Nu este nevoie să dăm explicaţii pentru interesul pe care îl simţim pentru acest subiect minunat, care este centrul asupra căruia sunt centrate toate mărturiile harului divin făcute prin toţi sfinţii profeţi. Mai degrabă au nevoie să se explice cei care, ştiind că, după doctrina ispăşirii pentru păcat, venirea a doua a Domnului şi învierea din morţi deţin locurile cele mai importante în Scripturi, au neglijat-o cu toate acestea, în timp ce s-au certat, s-au hărţuit, au luptat şi au sângerat pentru lucruri neînsemnate, doctrinale sau de altă natură.

Vegherea noastră trebuie să fie pentru a doua venire a Lui, care ne-a răscumpărat şi care a zis: “Dacă Mă voi duce . . . voi veni din nou şi vă voi lua la Mine". Vegherea trebuie să fie în special cu gândul că Domnul nostru Isus la a doua Sa venire vine în maiestatea şi gloria Tatălui, Rege al regilor şi Domn al domnilor. Vegherea cuprinde nu numai gândul celei de a doua prezenţe a Domnului nostru ca Rege, ci, ataşate acestuia, rezultatele minunate care sunt făgăduite să decurgă din venirea Regelui; pentru că venirea Regelui înseamnă venirea Împărăţiei, pentru care El ne-a învăţat să ne rugăm: “Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ". Venirea Stăpânului nostru, a Regelui, şi stabilirea acestei glorioase împărăţii înseamnă îndeplinirea mult aşteptată a promisiunii făcute seminţei lui Avraam; promisiunea pe care Israel după trup nu a fost găsit vrednic s-o moştenească; promisiunea prin care Dumnezeu a ales membrii miresei lui Hristos în timpul acestei Vârste Evanghelice, să fie cu Domnul Isus şi împreună cu El moştenitori în îndeplinirea generoaselor Sale hotărâri; promisiunea care este sigură, dar care nu şi-a avut îndeplinirea niciodată, în nici un sens al cuvântului, promisiunea care spune: “în sămânţa ta vor fi binecuvântate toate familiile pământului".

Vegherea implică speranţă şi, de asemenea, implică aşteptare. Noi aşteptăm ceea ce apostolul numeşte “fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos", care va schimba Biserica Sa la însăşi chipul şi asemănarea Sa spirituală, pentru ca noi (“schimbaţi") să putem fi asemenea Lui,    să-L vedem aşa cum este, să moştenim slava Sa şi să fim asociaţi cu El în marea Sa lucrare de introducere a binecuvântărilor Mileniului pentru neamul omenesc. Cu toate acestea, acest timp aşteptat şi sperat este un timp mai mult sau mai puţin de necaz, nu numai pentru lume, care se află încă sub jugul păcatului şi sub influenţele orbitoare ale lui Satan, dar şi pentru cea care aşteaptă, speră şi veghează, Biserica, despre care apostolul spune: “suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea (din moarte a) trupului nostru" - trupul lui Hristos, ai cărui membri suntem în parte - Rom. 8:23.

Cum să veghem?

Vegherea noastră nu constă în a privi la cer, “citind în stele", pentru că cei ce studiază Cuvântul lui Dumnezeu, cu vreun scop, află îndată că “ziua Domnului vine aşa ca (asemenea cu) un hoţ noaptea" şi că ivirea ei nu poate fi sesizată cu ochii naturali. Dacă poporul Domnului ar putea desluşi ceva urmărind cerul cu ochii naturali, n-ar putea lumea desluşi acelaşi lucru? Dacă a doua venire a Domnului ar fi să fie o manifestare deschisă, exterioară, n-ar şti lumea despre ea la fel de curând ca şi sfinţii, veghetorii? Cu un asemenea eveniment nu ar fi adevărat că Ziua Domnului trebuie să vină ca un hoţ, ca o cursă, pe neaşteptate asupra lumii, în timp ce Biserica ar şti dinainte - n-ar fi lăsată în întuneric - 1 Tes. 5:2-4.

Noi trebuie să veghem la semnele timpurilor în lumina Cuvântului Domnului, candela noastră, aşa cum declară apostolul: “avem cuvântul prorociei, şi mai sigur . . . ca o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se  va crăpa de ziuă". Vârsta Evanghelică a fost o noapte şi poporul Domnului a aşteptat zorile dimineţii milenare cu clinchetul promis în urechi “Dumnezeu o ajută (pe Biserică) în revărsatul zorilor" (Ps. 46:5). Cuvântul Domnului, spus prin profeţi, a fost lumina pe cărarea Bisericii toată Vârsta Evanghelică, după cum a spus Domnul prin profetul David: “Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea" (Ps. 119:105). Candela adevărului descoperit a condus toţi credincioşii, peregrinii veghetori, în călătoria lor către Cetatea Cerească - Împărăţia cerească. O, ce mângâiere a fost aceasta şi ce posomorât ar fi fost peregrinajul nostru fără ea!

“Privind înapoi, lăudăm calea

Pe care Dumnezeu ne-a condus zi de zi".

Cei ce au acordat atenţie semnelor de hotar, arătate de Domnul prin Daniel, Isaia, Ieremia şi toţi sfinţii profeţi, îşi dau seama că noi am făcut deja o călătorie mult mai lungă faţă de aşteptările Bisericii când ea s-a pornit la drum, dar noi înţelegem, de asemenea, din aceste semne de hotar, că ne-am apropiat foarte mult de sfârşitul călătoriei, foarte aproape de timpul sosirii marii binecuvântări, pe care poporul Domnului a aşteptat-o aşa de mult şi s-a rugat pentru ea. De exemplu, veghetorii au reţinut mărturia Domnului, prin profetul Daniel, că “timpul sfârşitului" va fi o perioadă de timp (mai mult de un secol) şi că în acest “timp al sfârşitului" se vor înmulţi mult călătoriile, străbătând încoace şi încolo întreg pământul şi va fi o mare creştere a inteligenţei generale, o cunoştinţă crescută, aşa cum este scris: “la vremea sfârşitului . . . mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte" (Dan. 12:4 - Cornilescu rev.).

Veghind cu grijă cu privire la locul unde ne aflăm, plini de speranţă şi dornici a lua în considerare lucrurile milostive pe care Dumnezeu le-a promis, nici unul dintre cei ce veghează nu este indiferent la aceste îndepliniri profetice, care se văd pretutindeni astăzi. Toţi oamenii desluşesc aceste lucruri, dar nu toţi în acelaşi fel; credinciosul, veghetorul, le discerne nu numai ca fapte, ci şi ca îndepliniri profetice, ca dovezi că suntem deja în perioada denumită “timpul sfârşitului". Cercetarea mai departe şi aplicarea măsurilor profetice demonstrează celor ce veghează că suntem în “timpul sfârşitului" din 1799 şi că acesta este, de asemenea, numit “ziua pregătirii Sale ( a lui Iehova)". Privind în jurul lor, ei văd pregătirea pe care Iehova Dumnezeu o face pentru Împărăţia Fiului Său iubit. Ei văd ridicarea perdelei ignoranţei ce lasă să intre lumina şi că astfel Dumnezeu se foloseşte de omenire în timpul prezent pentru a pregăti pe căi naturale aranjamente şi comodităţi mecanice şi de altă natură, care, în cele din urmă, vor fi mari binecuvântări pentru lume - când Soarele Dreptăţii va răsări cu vindecare în razele sale şi ziua milenară va fi inaugurată cu toate binecuvântările, favorurile şi posibilităţile ei multiple - “vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime" (Fapt. 3:21).

Veghind cu atenţie, serios, cu interes, pentru că ştiu despre lucrurile bune pe care Dumnezeu le are în păstrare (1 Cor. 2:9-13; 1 Pet. 1:4), veghetorii observă că profeţia lui Daniel arată mai departe că după cum creşterea numărului călătoriilor aduce creşterea cunoştinţei, tot aşa creşterea cunoştinţei va aduce o creştere a nemulţumirilor omenirii, în general, şi rezultatul va fi, după cum au declarat profeţii, “un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele". Veghetorii, căutând să observe dacă aceste lucruri au avut o îndeplinire sau nu, privesc în jurul lor şi văd peste tot nemulţumire şi nefericire, mult mai mult decît atunci când lumea s-a bucurat mult mai puţin de favorurile şi binecuvântările cerului. Aceste daruri recente ale Providenţei (pregătiri pentru Vârsta Milenară), în loc să provoace recunoştinţă, mulţumire şi dragoste faţă de Dumnezeu şi generozitate faţă de oameni, dă naştere în inimile neregenerate la ambiţie, la zgârcenie mai mare, egoism, invidie, ură, ceartă şi alte lucruri ale cărnii şi ale diavolului. Da, cei ce veghează pot discerne clar apropierea marelui punct culminant al necazului omenesc, în care, Scripturile declară clar, toate instituţiile prezente create de om vor coborî în anarhie, în confuzie, în haos. Dar veghetorii nu vor fi pierduţi din vedere din partea lui Dumnezeu şi a providenţei Sale. Ei văd că apropiata catastrofă socială şi eclesiastică va fi rezultatul natural al acţiunii egoismului în condiţii foarte favorabile; cu toate acestea, ei îşi amintesc că Dumnezeu este la cârmă şi este capabil să facă aşa ca mânia omului să-L laude şi rămăşiţa mâniei omeneşti (care nu-L va lăuda) El o va opri - Ps. 76:10.

Cei ce veghează privesc nu numai la semnele exterioare, aşa cum sunt văzute în lume. Ei examinează cu grijă şi repetat “harta" lor, schiţa profetică biblică a istoriei lumii, dată de Însuşi Regele. Ei văd timpul strâmtorării schiţat în harta profetică şi de aceea ştiu sigur că vine şi pot înaintea altora să “cunoască semnele timpului" şi să nu fie în întuneric în ce priveşte “lucrurile viitoare". În această privinţă Domnul a promis celor ce veghează că Spiritul Sfânt îi va conduce în tot adevărul pe măsură ce fiecare trăsătură a lui ajunge cuvenită şi le va arăta lucrurile ce vin - lucruri viitoare - înainte ca lumea să le cunoască şi înaintea faptelor înseşi (Ioan 16:13). Dar, aceeaşi hartă, care arată prăbuşirea tuturor instituţiilor pământeşti, politice, sociale şi eclesiastice, arată, de asemenea, că prăbuşirea lor a fost astfel fixată în marele plan al lui Iehova, că va fi chiar în ceasul în care El îşi va stabili Împărăţia Sa în mâinile Bisericii alese (care atunci va fi o preoţie împărătească glorificată - preoţi pe tronurile lor - conducători ai lumii, religioşi şi civili) a căror înălţare va fi spre gloria lui Dumnezeu şi binecuvântarea fiecărei creaturi.

Veghetorii îşi amintesc bine că Regele le-a dat o schiţă a istoriei Vârstei Evanghelice chiar la timpul când le-a spus să vegheze, sugerându-le că ei trebuiau să vegheze la lucrurile pe care El le-a notat acolo. Veghetorii sunt cei care sunt în armonie cu Regele şi care au respect faţă de promisiunea Sa şi ei, deci, nu neglijează cuvintele pe care El le-a spus. În timp ce ei observă chiar această profeţie în legătură cu care El le spune să vegheze (Mat. 24; Marc. 13 - n. e.), văd în ea clar că Ziua Domnului va fi introdusă aproape de încheierea Vârstei Evanghelice, în mod secret, în linişte, discret, “ca un hoţ noaptea" - pe neaşteptate pentru lume şi ştiută numai de cei ce veghează.

Parousia, epiphania, apokalupsis

Pentru că nu sunt servitori nepăsători, neglijenţi, indiferenţi ai Regelui, ci credincioşi, serioşi, veghetorii au examinat fiecare mică particularitate care a ieşit de pe buzele Celui care a vorbit aşa cum nici un om n-a vorbit vreodată şi toate mesajele care le-au fost trimise prin apostolii şi profeţii Săi credincioşi. Cercetând cu grijă, ei desluşesc că sunt trei cuvinte cu o semnificaţie diferită şi distinctă, folosite în legătură cu a doua venire a Domnului, adică parousia, epiphania şi apokalupsis. Parousia este folosit în legătură cu stadiul cel mai timpuriu al celei de a doua prezenţe, în timp ce apokalupsis este în legătură cu aceeaşi venire mai târziu - nu că apokalupsis şi epiphania vorbesc de încă una, sau a treia venire, ci pur şi simplu de o trăsătură mai târzie a celei de a doua veniri. Aceste cuvinte greceşti, este adevărat, sunt oarecum obscure sau ascunse în versiunea comună a Bibliei (King James - n.e.) şi fără îndoială pentru un scop. Scopul Domnului a fost, evident, să ţină lumea şi pe cel rău în ignoranţă în ce priveşte planul Său iubitor, până la timpul Său cuvenit, şi nu a dorit ca amănuntele să fie înţelese de către veghetori până aproape de timpul îndeplinirii lor. Dar acum suntem în “timpul sfârşitului", în “ziua pregătirii Sale", în timpul în care a fost prezis că “cei înţelepţi (nu înţelepţii lumii, ci veghetorii umiliţi, care sunt destul de înţelepţi să dea atenţie Cuvântului Domnului) vor înţelege" (Dan. 12:10). Deoarece mulţi dintre veghetori nu sunt persoane care studiază limba greacă, Dumnezeu a luat măsuri de precauţie binevoitoare, prin ajutoare preţioase (cum sunt Concordanţa analitică a lui Young şi traducerea Diaglott), aşa încât cei mai simpli din poporul Său să poată avea o înţelegere clară şi distinctivă a unor trăsături ale Cuvântului Său, care până acum au fost ţinute ascunse în traducerile imperfecte. Aceste lucruri Dumnezeu Însuşi le-a adus în atenţia poporului Său prin ZORILE MILENIULUI (cu acest titlu a fost publicat la început Volumul I - n. e.) şi TRACTELE VECHII TEOLOGII. Veghetorii din întreaga lume au beneficiat de aceste “mâini de ajutor pentru studenţii Bibliei" pe care Domnul Însuşi le întinde spre ei.

Prin aceste ajutoare, veghetorii ajung să vadă repede că cuvântul “parousia", tradus prin “venire" în versiunea comună a Bibliei (King James - n. e.), nu semnifică ceea ce cuvântul nostru englezesc exprimă, adică a fi pe cale, apropiindu-se, ci, din contră, semnifică prezenţă, ca despre cineva care deja a sosit. Veghetorii remarcă, de asemenea, că Scripturile spun anumite lucruri privitoare la Domnul şi la parousia (prezenţa Sa), care lasă să se înţeleagă în mod clar că El va fi prezent făcându-şi lucrarea Sa, marea Sa lucrare (de ridicare a Împărăţiei Sale şi lovire a naţiunilor cu sabia gurii Sale), cu totul necunoscut lumii - ca un hoţ noaptea. Veghetorii, de asemenea, observă că Scripturile indică clar că după ce Domnul face anumite lucruri în timpul prezenţei Sale (parousia), necunoscut de lume, El va face mai târziu o manifestare a prezenţei Sale - o manifestare care va fi înţeleasă de întreaga omenire şi această manifestare exterioară este denumită “epiphania" Sa, care înseamnă “strălucire în afară" sau “strălucire vie".

Veghetorii păstrează aceste două gânduri separat (prezenţa şi manifestarea), referitor la a doua venire a Domnului; că, deşi în realitate prezent, ca fiinţă spirituală (asemenea îngerilor, care, ni s-a spus, fac tabără în jurul celor ce se tem de Dumnezeu şi-i eliberează, şi care sunt “toţi, duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea" şi a căror slujbă este invizibilă), Domnul nostru, acum o fiinţă spirituală glorioasă, de natură divină, nu se va face cunoscut ochilor naturali în timpul prezenţei Sale - parousiei Sale (Ps. 34:7; Evr. 1:14). Deci, din această cauză apare necesitatea ca credincioşii Domnului să “vegheze", pentru că ei, ca toată lumea, nu pot să desluşească o fiinţă spirituală cu ochii naturali. Veghetorii, la timpul cuvenit, trebuie să desluşească prezenţa (parousia) Domnului lor prin ochii credinţei. Ochii treji ai credinţei vor observa la timpul cuvenit “semnul Fiului Omului" - indicaţiile prezenţei Regelui.

În timpul perioadei parousia (prezenţa) de dinainte de epiphania (strălucirea vie) va fi îndeplinită o anumită lucrare, necunoscută lumii, necunoscută bisericii nominale, cunoscută numai veghetorilor. Ah, cât de importante sunt pentru noi cuvintele Învăţătorului nostru, care ne îndeamnă să fim veghetori! }i, în treacăt fie zis, această veghere include o veghere a propriilor noastre inimi ca şi a Cuvântului Domnului şi a semnelor exterioare - ca să ne asigure vrednicia de a rămâne fără încetare în lumină şi sub instrucţiunea marelui Învăţător. “Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos nu este al Lui", deci, dacă vreun om pierde Spiritul lui Hristos, el încetează să fie al Lui şi, deci, noi toţi trebuie să “veghem", ca să putem, după cum ne îndeamnă Scripturile, “să ne păzim neîntinaţi de lume" şi să “ne ţinem în dragostea lui Dumnezeu, şi să aşteptăm îndurarea (ajutorul) Domnului nostru Isus Hristos . . . care poate să ne păzească de orice cădere şi să ne facă să ne înfăţişăm fără prihană . . . înaintea slavei Sale" (vezi Iuda 21,24). Oricine are Spiritul lui Hristos poate fi un veghetor şi ca veghetor poate şti despre lucrurile binecuvântate legate de marea “nădejde în harul care vă va fi adus la descoperirea lui Isus Hristos"; dar oricine încetează să aibă Spiritul lui Hristos, trebuie, din necesitate, să înceteze să fie un veghetor şi va fi în ignoranţă despre lucrurile Zilei Domnului, la fel ca lumea, din care el, probabil, va face parte atunci.

Ca lumină, prin care ochii credinţei pot desluşi parousia, noi “avem cuvântul prorociei şi mai sigur, la care bine faceţi că luaţi aminte". El a fost arătat tot timpul acestei nopţi pe cărarea veghetorilor, dar acum diferitele raze profetice au fost concentrate şi indică clar că trăim deja în “zilele Fiului Omului", în timp ce, aşa cum a prevestit El, lumea în general merge înainte, ca de obicei, în ignoranţă absolută cu privire la prezenţa Sa şi cu privire la lucrarea Sa de seceriş şi la începutul Zilei Domnului; ei continuă în mod obişnuit, mâncând şi bând, căsătorin-du-se, sădind şi zidind. Este o greşeală să se presupună că, dând aceste informaţii cu privire la întâmplările timpului prezenţei Sale, Domnul nostru vrea să ne facă să înţelegem că pentru lume ar fi rău să mănânce, să bea, să sădească, să zidească şi să se căsătorească; acestea nu sunt lucruri nepotrivite şi orice interpretare de felul acesta este nefirească şi incorectă şi rezultă dintr-o înţelegere complet greşită a subiectului. Domnul nostru a vrut doar să arate că lumea va fi în ignoranţă despre prezenţa Sa “în zilele Fiului Omului" şi în completă ignoranţă despre marele timp de strâmtorare sau “Ziua de răzbunare", ceea ce inaugurarea Împărăţiei Sale va însemna pentru împărăţiile acestei lumi, care vor fi sparte în bucăţi ca vasele unui olar. Ignoranţa despre strâmtorarea iminentă va fi la fel cu cea a oamenilor care au trăit în zilele lui Noe: “Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele Fiului Omului" (Luca 17:26 - Cornilescu rev.).

După cum “zilele lui Noe" n-au fost zilele de dinaintea timpului lui Noe, nici “zilele Fiului Omului" nu sunt zilele de dinaintea prezenţei Fiului Omului. Zilele Fiului Omului sunt zilele parousiei sau prezenţei Sale - invizibilă şi necunoscută de lume, cunoscută numai celor ce veghează şi văzută de ei numai prin ochii credinţei. “În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau . . . şi n-au ştiut nimic . . . tot aşa va fi şi la (parousia) prezenţa Fiului Omului" - lumea, pur şi simplu îşi va continua afacerile ei obişnuite şi nu va şti despre prezenţa Domnului (Mat. 24:38 - Diaglott).

Dar de ce va fi Domnul nostru prezent astfel? Care va fi lucrarea Sa în timpul perioadei prezenţei dinaintea epiphaniei sau manifestării Sale către lume?

Lucrarea Domnului prezisă în parabolele Sale

Lucrarea Sa este clar schiţată în diferitele Sale parabole, care au fost date pentru ca veghetorii să poată şti - să nu fie în întuneric. Parabola cu grâul şi neghina arată această perioadă a parousiei (prezenţei) dinaintea epiphaniei (manifestării) şi o reprezintă ca timpul “secerişului" acestei vârste. Fiul Omului a semănat sămânţă bună şi servitorii săi i-au urmat lucrând în ţarină în timpul vârstei; în final, sfârşitul vârstei vine când întreaga recoltă de grâu este coaptă şi atunci ea este secerată. Parabola arată se-pararea celor două clase ale bisericii nominale în timpul “secerişului". Trebuie remarcat aici faptul că ţarina de grâu nu este întreaga lume, ci numai partea care se declară creştină a lumii - creştinătatea, mult din câmp nefiind încă semănat. Parabola relatează numai despre câmpul de grâu şi în mod particular despre grâu. Neghina (creştinii falşi) intervine în parabolă numai incidental. Neghina înăbuşă grâul şi totuşi Învăţătorul va obţine o recoltă suficient de mare pentru că toate scopurile Sale vor fi îndeplinite.

Separarea neghinei de grâu şi adunarea grâului în grânarul stărilor cereşti este înaintea lucrului de curăţare a ţarinei de neghina ei simbolică prin “focul" simbolic şi întreg acest lucru de seceriş trebuie să fie în timpul parousiei (prezenţei) Domnului nostru, înaintea epiphaniei (manifestării) Sale. El este Secerătorul Principal şi toţi subsecerătorii vor lucra sub îndrumarea şi supravegherea Sa şi fiecare bob al “grâului" simbolic va fi adunat în gloriosul “grânar" simbolic, prin înviere şi “schimbare".

Secera adevărului va fi mijlocul de separare şi până când separarea nu este aproape completă şi grâul nu este adunat aproape tot în slava naturii cereşti, până atunci “focul", marele timp de necaz menţionat de profet şi de Domnul nostru, nu va arde şi mistui în mod simbolic toată “neghina", în aşa fel încât după aceea nimeni nu va pretinde în mod fals că este creştin, în timp ce, în realitate, este lumesc şi are spiritul lumii.

Parabolele despre poli şi talanţi cuprind această perioadă de timp. În amândouă, Domnul se reprezintă pe Sine ca marele proprietar şi moştenitor al unui tron, care a mers într-o ţară îndepărtată să primească puteri împărăteşti şi să se întoarcă să şi le folosească. Plecând, el a lăsat servitorilor săi diferite bogăţii ale harului şi privilegii, “fiecăruia după capacitatea sa", spunându-le: “folosi-ţi-le până voi veni". Întoarcerea omului de neam mare din parabole reprezintă, fără discuţie, a doua venire a Domnului şi Învăţătorului nostru. Acum, să remarcăm lucrarea cuvenită să se facă mai întâi la întoarcerea Sa ca Rege, aşa cum este arătată în aceste parabole. El nu are de-a face în primul rând cu lumea răzvrătită - acei ce nu au vrut să împărăţească peste ei - ci, mai întâi, }i-a chemat “servitorii" şi S-a socotit cu ei - respingându-i pe unii de la serviciul pe mai departe, din cauza necredincioşiei, şi acceptând pe alţii la o participare în bucuriile Împărăţiei, pe care El o stabileşte imediat.

Această socoteală cu servitorii reprezintă o socoteală cu Biserica mai întâi, după întoarcerea Sa, şi corespunde separării grâului şi neghinei în cealaltă parabolă. Este relativ uşor pentru oricine să înţeleagă că această parte a lucrării Domnului la a doua Sa venire este lucrul care precede “epiphania" sau manifestarea către lume. În timpul acestei perioade veghetorii trebuie să fie conştienţi de prezenţa (“parousia") Domnului şi de cercetarea Sa a-tentă sau judecarea celor ce se vor petrece atunci. Cu toate acestea, numai veghetorii vor şti - numai ei vor fi “socotiţi vrednici să stea înaintea Fiului Omului" în acea judecată, toţi cei găsiţi nevrednici se vor “poticni": “Cei răi (şi servitorii nepăsători) nu vor sta în adunarea celor drepţi" (vezi Ps. 1:5). Aparţine perioadei prezenţei lui Hristos şi acestei trăsături distinctive a lucrării Sale faptul că lumea se află în totală necunoştinţă şi “nu ştie nimic", până când, fiind terminată socoteala cu servitorii Săi şi fiind glorificaţi cei credincioşi, va începe judecata lumii cu “un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele". Acest necaz este descris simbolic ca un foc şi noi avem spusele apostolului că Domnul nostru va fi descoperit (apokalupto - descoperit, destăinuit, manifestat) în flacără de foc (judecăţi), aducând răzbunare.

Toţi cei ce sunt veghetori, toţi cei ce au fost atenţi “la cuvântul sigur al profeţiei", inclusiv la descrierea de către  Învăţător a evenimentelor “zilelor Fiului Omului", pot uşor să înţeleagă că lumea nu ar continua în felul ei obişnuit - mâncând, bând, sădind, zidind, căsătorindu-se etc. -, dacă ar şti despre prezenţa Domnului şi progresul “secerişului" Vârstei Evanghelice. Dacă oamenii ar şti despre prezenţa Domnului şi că socoteala cu servitorii Săi a început şi că lucrarea următoare va fi judecata asupra lor înşişi, ei ar schimba considerabil ordinea obişnuită a afacerilor; ar fi foarte tulburaţi, pentru că numai cei ce sunt în simpatie cu Domnul şi guvernământul drept pe care El este pe punctul de a-l stabili, când va pune judecata în linie şi dreptatea în fir cu plumb - numai aceştia pot, într-o oarecare măsură, să fie gata, să-i spună bun venit; toţi ceilalţi au spiritul fricii şi sunt sub influenţa orbitoare şi sub denaturările lui Satan. “Dumnezeul veacului acestuia a orbit minţile celor ce nu cred ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos." Deci, datorită ignoranţei, lumii i-ar fi foarte frică dacă ar cunoaşte faptul începerii Zilei Domnului, care trebuie să fie pentru ei “Ziua răzbunării". Foarte evident, prin urmare, această socoteală cu Biserica şi răsplata credincioşilor va fi înaintea apocalupsis-ului Domnului sau dezvăluirii Sale. Folosind una din propriile sale simboluri putem spune că ziua Sa sau timpul prezenţei Sale - “Ziua Domnului" - va veni “ca un hoţ noaptea" şi în acest timp El îşi va aduna Biserica Sa fecioară, în mod preferenţial, şi şi-o va lua ca mireasă - schimbând-o de la natura şi condiţiile pământeşti la natura spirituală sau cerească, să fie asemenea Lui, să-L vadă aşa cum este şi să moştenească gloria Sa. }i, deoarece sfinţii au fost întotdeauna sarea pământului, putem uşor înţelege că îndepărtarea sării de pe pământ ar trebui să lase neamul omenesc, proporţional, într-o condiţie deplorabilă, în care corupţia s-ar întinde rapid, aceasta fiind tocmai ceea ce Scripturile arată.

Oricum, nu trebuie să înţelegem că Domnul va răpi Biserica în cer şi că va veni iarăşi pentru a înfăptui epiphania sau apokalupsis, pentru că aceasta ar fi o a treia prezenţă, idee care nu este nicăieri în Scripturi. “Schimbarea" Bisericii din condiţia şi natura pământească la condiţia şi natura spirituală va fi prima în ordine şi atunci cei doi, Mirele, Hristos, şi Biserica, mireasa Sa, făcuţi astfel una în natură şi în putere cerească sau spirituală, vor începe lucrarea de reducere la tăcere a tuturor condu-cerilor şi autorităţilor contrare conducerii divine - aducând toate lucrurile în supunerea Împărăţiei cereşti, Împărăţia milenară. Domnul nostru şi Biserica Sa nu vor fi absenţi de pe pământ în timpul necazului lumii, ci, din contră, vor rămâne prezenţi, dar nevăzuţi, aducând asupra lumii necazul prezis în Scripturi, care va avea ca rezultat umilirea inimilor oamenilor, ca ei să poată spune în cele din urmă: “Veniţi să ne suim la muntele Domnului, la Casa (împărăţia) Dumnezeului lui Iacov, . . . ca să ne înveţe căile lui şi să umblăm pe cărările Lui" - Isa. 2:3.

Acest fapt este deplin dovedit de afirmaţia Domnului cu privire la răsplata biruitorilor, o parte a acesteia fiind: “Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste Neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fier şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl Meu" (Apoc. 2:26,27). Acelaşi lucru este menţionat prin profetul David, care spune: “Aceasta este o cinste pentru toţi credincioşii Lui" - “să aducă la îndeplinire . . . judecata scrisă!" (vezi Ps. 149:9 - n. e.).

Aceasta, totuşi, nu înseamnă că nici unul dintre membrii credincioşi ai corpului lui Hristos nu va fi în carne în timpul necazului. Majoritatea vor fi trecut dincolo de văl - schimbaţi prin întâia înviere la stări spirituale, dar ceilalţi pot rămâne în carne pentru un timp, să servească mai departe de această parte de văl. Într-adevăr, Domnul nostru a spus: “Vegheaţi, dar . . . ca să fiţi socotiţi vrednici să scăpaţi de toate acestea care se vor întâmpla" (Luc. 21:36 - Cornilescu rev.), dar nu putem fi prea siguri prin care cale a vrut El să spună, şi noi ştim bine că sunt două căi. Putem scăpa prin eliberarea din strâmtorare, sau fiind ţinuţi de o parte de amărăciunea ei, prin “harul . . . de ajuns" (2 Cor. 12:9 - n. e.) a ne face capabili să ne bucurăm în strâmtorare. Pe oricare cale îi va plăcea Tatălui, Domnul îi va păzi pe ai Săi - scoşi din cuptorul nenorocirii, sau în cuptorul încălzit de şapte ori (Dan. 3:27).

Timpul parousiei

Mulţi vor fi surprinşi, fără îndoială, aflând că sunt multe dovezi scripturale că suntem deja în timpul prezenţei (parousiei) Fiului Omului - că trăim deja în “zilele Fiului Omului". Unii vor fi înclinaţi să spună “Unde este făgăduinţa prezenţei (parousiei) Lui? Căci . . . toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!" Petru a prezis că unii vor pune această întrebare, fiind surprinşi la vestea că trăim în zilele Fiului Omului şi încă nu este nici o manifestare exterioară a prezenţei Sale, căci afacerile lumii continuă în căile lor obişnuite (2 Pet. 3:4). Răspunsul la întrebare, aşa cum am arătat deja, este declaraţia Domnului nostru Însuşi, că în zilele prezenţei Sale lumea mănâncă, bea, plantează şi construieşte şi nu ştie nimic. Aceasta este “făgăduinţa prezenţei Sale" în timp ce “toate rămân aşa cum erau". Ar putea fi mai explicit?  O întrebare total diferită este, totuşi -

Care sunt dovezile prezenţei lui Hristos?

Aceasta este o întrebare rezonabilă. Noi n-am avea justificare să credem că Domnul este prezent bazaţi pe vreo dovadă slabă, chiar dacă ştim dinainte că El este o fiinţă spirituală, a cărei prezenţă va fi invizibilă şi nemiraculoasă - şi chiar dacă ştim dinainte, din parabole, că El va fi prezent, dar invizibil, în timpul secerişului acestei vârste, în timpul socotelii cu servii Săi în vederea glorificării lor. Avem dreptul să aşteptăm un temei clar şi rezonabil pentru credinţă înainte de a accepta vreun lucru care implică atât de mult. Cu toate acestea, nu pretindem, nici nu aşteptăm mărturii pentru ochiul natural; dacă suntem dintre veghetori, care au “ochii înţelegerii lor" deschişi ca să vadă lucruri minunate în Cuvântul lui Dumnezeu, atunci aceşti ochi ai înţelegerii noastre trebuie să fie, de asemenea, şi ochii credinţei noastre. Deci, adevăraţii veghetori aşteaptă mărturii rezonabile şi mulţumitoare pentru credinţă şi nu demonstraţii vizibile ale unei parousii invizibile. Aşa cum explică apostolul: “umblăm prin credinţă, nu prin vedere" - Efes. 1:18; 2 Cor. 5:7.

Pentru înţelegerea noastră sunt dovezi puternice că parousia Domnului nostru a început în toamna anului 1874. N-am văzut nimic cu ochii naturali, numai cu ochii înţelegerii, numai în lumina “cuvântului prorociei şi mai sigur" ştim aceasta, ceea ce credem şi afirmăm sincer şi care constituie veşti importante pentru toţi care pretind a fi veghetori. Faptul că vreun veghetor ar fi rămas în necunoştinţă despre acest eveniment important timp de mai bine de 27 ani (acest articol a fost scris în 1902, n. e.), ar însemna pentru el o indicaţie că nu s-a trezit cum se cuvine în privinţa întrebuinţării privilegiilor şi posibilităţilor sale - că nu a fost destul de veghetor la cuvântul sigur al profeţiei la care a fost instruit să ia aminte şi că din acest motiv a fost lăsat, cel puţin parţial, în ignoranţă faţă de lucrurile importante care se petrec peste tot în lume în aceşti ani. În această măsură, mulţi din poporul Domnului au fost cu lumea şi sunt la fel de neştiutori; totuşi, putem rezonabil presupune că Domnul nu aşteaptă ca toţi servitorii săi să înţeleagă chestiunea în acelaşi timp. Într-adevăr, cei ce au văzut mai devreme au avut o binecuvântare specială pentru mai mult timp, dar, aşa cum am văzut mai sus, pregătirea pentru cunoaşterea timpului constă în mare măsură într-o atitudine corectă a inimii - în umilinţa sa şi în posedarea diferitelor haruri ale spiritului lui Hristos.

Pentru ca nu cumva să dăm o înţelegere greşită acestui subiect al parousiei Domnului, facem bine dacă suntem atenţi la parabola celor zece fecioare, care, cu siguranţă, a fost dată ca să răspândească o lumină specială asupra acestui punct. Parabola arată o înştiinţare falsă a venirii Mirelui în 1844, care a adus subiectului o ruşine considerabilă, dar care, cu toate acestea, a fost de mare folos, stârnind clasa “fecioarelor" (curate, consa-crate) la o nouă ajustare, împrospătare a uleiului candelei adevărului - cercetând cuvântul sigur al profeţiei. Pilda arată, de asemenea, că “fecioarele", în general, au adormit, dar, cu toate acestea, la timpul cuvenit toate vor fi redeşteptate prin baterea la uşă a profeţiilor şi prin baterea la uşă a semnelor timpului care ar indica prezenţa Mirelui. Parabola mai arată că rezultatul va depinde de cât de mult ulei (Spirit Sfânt) pot să aibă “fecioarele" în vasele lor (inimile lor) ca şi în candelele lor (Scripturile). Aplicând această parabolă, prin urmare, putem rezonabil să presupunem că unii din poporul adevărat al Domnului au adormit temporar în ce priveşte acest subiect al venirii Sale a doua şi că printre cei adormiţi vor fi unii care au Spiritul Său în inimi şi care vor fi deplin pregătiţi să-L întâmpine pe Stăpân când se vor trezi şi ale căror candele vor fi potrivite cum se cuvine, vor arde şi vor fi gata pentru a-i face capabili să discearnă semnele parousiei Sale când le este îndreptată atenţia spre acest subiect. În armonie cu aceasta aflăm că mulţi care se trezesc acum, în ce priveşte acest subiect, vin la lumina clară a adevărului prezent mult mai rapid decât au făcut-o unii în trecut: fără îndoială, în parte pentru că adevărul le poate fi acum prezentat prin pagină tipărită mult mai mult decât înainte. Este în interesul clasei acestor “fecioare" adevărate ceea ce scriem acum: nu dorim să-i deşteptăm pe cei lumeşti; această batere a profeţiilor anunţând parousia nu este pentru ei - de altfel, cei lumeşti dorm aşa de adânc, că vor fi necesare prăbuşirea grozavă a instituţiilor prezente şi cutremurul de pământ al revoluţiei sociale ca să-i trezească total la o înţelegere a prezenţei marelui Judecător - Emanuel. Adevăraţii ve-ghetori, din contră, dacă dorm, cumva, dorm uşor, fiind cu ochi-n patru, aşteptând şi sperând venirea Mirelui mult aşteptat. Am spune în şoaptă, doar, la urechile acestei clase un singur cuvânt, “parousia", asiguraţi fiind că toţi adevăraţii veghetori (şi Domnul singur cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui) vor fi deşteptaţi prin acest cuvânt şi îşi vor potrivi candelele în privinţa acestui subiect.

La întrebarea - Ce parte a cuvântului sigur al profeţiei indică faptul că prezenţa Domnului nostru a început în toamna anului 1874, răspundem că sunt câteva linii profetice care se intreţes şi se confirmă una pe alta în această mărturie; aşa cum se poate aştepta, însă, deoarece întreg subiectul a fost să fie ascuns de lume şi nimeni din “cei răi", ci numai “înţelepţii" trebuiau să înţeleagă (Dan. 12:10), şi aceştia să înţeleagă numai atunci când vine timpul cuvenit, trebuie să fie evident pentru toţi că aceste profeţii, în timp ce sunt clare, convingătoare şi sigure, cu toate acestea sunt oarecum acoperite. Nu putem încerca aici să dăm o expunere completă şi cuprinzătoare a acestor profeţii, ceea ce s-a făcut deja în cinci volume ce conţin 2300 pagini*. Aici putem numai să dăm un scurt rezumat, lăsând veghetorilor adevăraţi să caute ceea ce pot găsi, să bată dacă vreau să li se deschidă uşa revelaţiei divine, să folosească cheile pe care Dumnezeu le-a prevăzut dacă sunt interesaţi să pătrundă în “lucrurile adânci" ale Cuvântului divin, cuvenit acum să fie înţeles, să mănânce din hrana adevărului prezent “lucruri noi şi vechi" dacă flămânzesc şi însetează după dreptate şi cunoştinţă adevărată.

“În zilele acestor împăraţi"

(1) Avem un număr de profeţii generale care indică faptul că noi trăim acum în timpul prezenţei a doua a Învăţătorului nostru. Ne-am referit deja la declaraţia lui Daniel privind “timpul sfârşitului", în care mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte şi înţelepţii vor înţelege, iar mai târziu, ca rezultat, va urma marele timp de necaz prevestit. Avem visul inspirat al lui Nebucadneţar şi interpretarea lui inspirată, prin Daniel, arătând guvernele pământeşti care vor conduce pe pământ - în perioada dintre răsturnarea împărăţiei tipice a lui Dumnezeu, al cărei ultim rege ce a stat pe tronul lui David a fost Zedechia, şi instalarea adevăratului Rege, Emanuel, în gloria Împărăţiei Sale milenare. Aceste diferite guverne de pe pământ sunt aici descrise ca un “chip" mare; guvernământul lui Nebucadneţar, primul imperiu universal pe pământ, este reprezentat prin capul de aur; Imperiul medo-persan, care potrivit istoriei a fost al doilea imperiu universal, este reprezentat ca fiind pieptul şi braţele de argint; Imperiul Greciei, care l-a răsturnat pe cel persan şi a devenit al treilea imperiu universal, este reprezentat prin pântecele şi coapsele de bronz; Imperiul roman, care a urmat celui grec şi a fost al patrulea imperiu universal pe pământ, a fost reprezentat în “chip" prin fluierele de fier ale picioarelor - excesiv de puternic; dezvoltarea ulterioară a aceluiaşi Imperiu Roman, cu amestecul influenţei papale, este reprezentată în “chip" prin picioare, care erau parte din fier (guvernămintele civile) şi parte din lut (guvernămintele religioase - Papalitatea). Acestea au constituit domnia neamurilor şi în “zilele acestor împăraţi" (reprezentaţi prin zece degete ale “chipului"), Iehova Dumnezeu Însuşi va stabili Împărăţia Sa - chiar Împărăţia pentru care ne rugăm, “Vie Împărăţia Ta!".

Noi toţi suntem martori că Împărăţia cerească nu a venit încă - că suntem încă sub stăpânirea “prinţului acestei lumi" - prinţul întunericului. Toate eforturile pentru a ne dovedi că guvernele hrăpăreţe şi sângeroase ale aşa numitei creştinătăţi sunt Împărăţia pentru care ne rugăm şi am fost învăţaţi să ne rugăm nu au putut să ne convingă; nu am putut niciodată să le recunoaştem ca Împărăţia lui Emanuel; ele sunt numai împărăţiile stabi-lite de anticrist, recunoscute de anticrist şi numite de către anticrist “creştinătate". Împărăţia adevărată aşteaptă să fie stabilită în mîinile Aceluia care are drept la ea şi El a promis că atunci când El va sta pe tronul Său toţi credincioşii Săi, “turma mică" a Vârstei Evanghelice, vor şedea cu El pe tron şi vor fi asociaţi în munca şi onoarea binecuvântării lumii.

Biserica nu este neglijată în descrierea stăpânirii pământeşti dată lui Nebucadneţar şi interpretată de profetul Daniel. Ea este reprezentată ca o piatră luată din munte fără ajutorul unei mâini (prin putere divină). Această piatră reprezintă Împărăţia lui Dumnezeu (Hristos şi Biserica) şi visul inspirat şi explicarea arată că dezastrul care va veni asupra împărăţiilor acestei lumi, reprezentate în “chip" şi în degetele de la picioarele lui, va veni prin lovirea sau izbirea “chipului" de către piatră. Daniel spune: “s-a dezlipit o piatră fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele . . . Atunci fierul, lutul, arama, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună, şi s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra care sfărâmase chipul s-a făcut un munte mare (o împărăţie) şi a umplut tot pământul" - Dan. 2:34,35.

Explicaţia este aceasta - “Dumnezeul cel mare a făcut, deci, cunoscut împăratului (şi, indirect, în mod special veghetorilor) ce se va întâmpla după aceasta". “În zilele acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi distrusă şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor (ea nu va avea succesor pentru că toate celelalte vor fi fost nimicite). Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, dar ea însăşi vă dăinui pentru totdeauna". Aici este o profeţie care dă o conturare completă a imperiilor de pe pământ, cărora Dumnezeu    le-a acordat dominaţia în timpul perioadei dintre îndepărtarea coroanei tipice de la împărăţia Sa tipică şi instituirea coroanei dreptăţii şi gloriei asupra adevăratului Rege, la inaugurarea Împărăţiei cerului.

Chiar şi dovezile exterioare arată că acest imperiu omenesc şi-a terminat cursul şi că imperiul ceresc este necesar să elibereze lumea din propriul ei egoism. Dar cuvântul sigur al profeţiei, dacă este cercetat cu grijă de veghetor, descoperă şi mai mult. El arată că următorul imperiu universal va fi Împărăţia Fiului iubit al lui Dumnezeu şi, mai departe, faptul interesant că arendarea totală a puterii la neamuri este cunoscută în Scripturi ca “timpurile neamurilor" şi că aceste “timpuri" sunt şapte timpuri şi că fiecare din aceste şapte timpuri este o perioadă de 360 de ani şi deci perioada completă a celor şapte timpuri este 2520 ani. Deci, veghetorii pot recunoaşte că stăpânirea neamurilor se va termina şi domnia lui Emanuel va fi deplin înălţată la 2520 ani de la timpul când Domnul a îndepărtat coroana de la Zedechia, spunând: “}i tu, prinţ rău . . . îndepărtează diadema şi ia jos coroana! . . . O voi răsturna, o voi răsturna, o voi răsturna . . . până când vine acela care are dreptul la ea şi Eu îi voi da-o lui" (Ezec. 21:25-27; King James). Perioada răsturnării Împărăţiei tipice a lui Dumnezeu şi îndepărtării coroanei trebuie să corespundă perioadei arendării imperiului la neamuri şi să fie 2520 ani. Măsurând această perioadă aflăm că 2520 ani vor expira cu terminarea anului 1914 A. D. şi, prin urmare, timpul domniei neamurilor nu va continua, în timp ce Împărăţia lui Dumnezeu va stăpâni.

Dar veghetorul cercetător va înţelege repede că este un lucru a şti timpul când domnia pământească va înceta şi va da loc Împărăţiei complete a lui Dumnezeu, în timp ce ar fi cu totul altceva a şti când “piatra" împărăţie va începe să lovească “chipul" peste picioare, pregătind distrugerea lui. Această perioadă a lovirii “chipului" care precede distrugerea lui, trebuie de asemenea să preceadă deplina stabilire a Împărăţiei lui Dumnezeu ce va umple întreg pământul. Perioada lovirii este perioada parousiei; perioada în care Hristos este prezent, adunându-şi “pietrele preţioase", “aleşii" Săi, şi în care El va lovi naţiunile cu sceptrul de fier şi cu sabia cu două tăişuri a gurii Sale, zdrobindu-le în bucăţi ca pe vasele unui olar şi pregătind neamul omenesc pentru maiestatea regească a cerurilor. Veghetorii să observe critic explicarea profetului Daniel, că “în zilele acestor împăraţi" (împărăţia reprezentată prin picioarele şi degetele de la picioare ale chipului - diviziunile Romei papale) Dumnezeul cerului va ridica Împărăţia Sa. Dumnezeu a început alegerea clasei Împărăţiei Sale în zilele Romei civile - reprezentată prin picioarele de fier; El a continuat alegerea de atunci, şi ridicarea sau aducerea Bisericii Sale (Împărăţia) în putere are loc către încheierea puterii neamurilor, dar înainte de sfârşitul ei, căci ea trebuie să fie “în zilele acestor împăraţi" şi nu după zilele lor. Observă acum asemănarea expresiilor “în zilele Fiului Omului" şi “în zilele acestor împăraţi" şi dă-le amândurora aceeaşi semnificaţie şi aminteşte-ţi că, aşa cum am dovedit, ele vor fi aceleaşi zile - zile dinaintea expirării contractului puterii neamurilor, în care Fiul Omului va fi prezent             să-şi “ridice" Împărăţia, care puţin mai târziu va nimici toate aceste împărăţii ale neamurilor.

Experienţele tipice ale lui Israel au fost profetice

(2) Să luăm o altă linie profetică, tăinuită şi totuşi foarte simplă şi uşor de apreciat de îndată ce mintea noastră o înţelege. Casa Israelului trupesc şi toate instituţiile şi afacerile sale au fost tipice, ni se arată în Scripturi, preumbrind casa Israelului spiritual şi instituţiile sale mai înalte, sacrificiile sale mai bune etc. Nu este cazul, deci, să ne surprindă găsind că lungimea Vârstei Iudaice - lungimea favorii divine pentru Israelul trupesc, a fost, de asemenea, tipică şi că ea ne dă măsura exactă a Vârstei Evanghelice - relaţiile lui Dumnezeu cu Israelul spiritual şi favoarea Sa faţă de el.

Numele lui Iacov a fost schimbat în Israel, care înseamnă “un prinţ cu Dumnezeu", şi urmaşii săi au fost, prin urmare, consideraţi israeliţi - poporul prinţului cu Dumnezeu. Dar antitipul lui Iacov este Hristos, adevăratul Prinţ cu Dumnezeu, nu după trup, ci după spirit şi casa Sa este Israelul spiritual. Cei doisprezece fii ai lui Iacov au moştenit primii numele şi binecuvântarea sa şi prin ei moştenirea s-a transmis la toată casa trupească a lui Israel; cei doisprezece apostoli ai lui Hristos au moştenit numele şi binecuvântarea Sa şi prin ei moştenirea s-a transmis la toţi ai casei spirituale a lui Israel. Aşa cum casa tipică a avut un mare preot, Aaron, la fel casa antitipică are un mare preot mai mare, Isus Hristos, Domnul nostru, marele preot al mărturisirii noastre. Aşa cum casa trupească a avut o preoţime sub Aaron, la fel casa spirituală are o “preoţime regală" sub Hristos, cărora li s-a promis că vor fi regi şi preoţi ai lui Dumnezeu şi vor domni pe pământ, după ce timpul lor prezent de sacrificiu este terminat. Aşa putem continua cu toate lucrurile pe care Israelul trupesc le are şi găsim copia lor pe un plan mai înalt, în Israelul spiritual, dar nu vom intra în detalii aici; este destul să mai remarcăm că Vârsta Iudaică sau perioada favorii Israelului după trup s-a sfârşit cu o perioadă de “seceriş" de 40 de ani. Aceasta a început cu botezul Domnului nostru, a ţinut trei ani şi jumătate ca o încercare naţională, şi când naţiunea a fost respinsă, la timpul crucificării Domnului nostru, munca propriu-zisă a secerişului a început - o separare a grâului de pleavă - un timp al adunării separat de naţiunea respinsă a celor ce au fost “israeliţi adevăraţi", înainte de marele timp de necaz care a venit asupra naţiunii şi care a distrus cu totul organizarea lor politică naţională în A. D. 70. Toate acestea sunt asemănate cu un sezon de “seceriş", cu adunarea mai întâi a grâului şi arderea ulterioară a plevei. Domnul nostru ne-a dat instrucţiuni (Matei, cap. 13) că această Vârstă Evanghelică a favorii Israelului spiritual se va sfârşi, de asemenea, cu un timp de seceriş, adunând grâul şi în cele din urmă nimicind neghina. În secerarea casei trupeşti, Domnul nostru, în trup, a fost Secerătorul Principal şi apostolii Săi au fost colaboratori; în secerarea casei spirituale Domnul nostru, o fiinţă spirituală, trebuie să fie prezent ca Secerătorul Principal şi membrii casei spirituale trebuie să fie, de asemenea, secerători - de o parte şi de alta a vălului.

Paralelele lui Israel

Acum să notăm corespondenţele de timp. Vârsta Iudaică, de la moartea lui Iacov la moartea lui Hristos, a avut o lungime de 1845 ani - până la începutul misiunii Domnului nostru 1841 ani şi jumătate şi până la vremea distrugerii complete a naţiunii lor, în A. D. 70, 1881 ani şi jumătate. Să observăm cum îi corespunde acesteia Vârsta Evanghelică. Vârsta Evanghelică nu a început cu naşterea Domnului nostru. Ea a început după moartea şi învierea Domnului nostru, când i-a împuternicit pe ucenicii Săi să “predice evanghelia la orice făptură". (Lucrarea anterioară a Domnului nostru, în timpul celor trei ani şi jumătate ai misiunii Sale, a fost să ofere casei trupeşti Împărăţia, să-i încerce şi să se dovedească că au fost nepregătiţi să primească adevărata Împărăţie). Aplicând Vârstei Evanghelice măsurătoarea menţionată înainte a Vârstei Iudaice, începând cu timpul morţii şi învierii Domnului nostru şi cu binecuvântarea Rusaliilor, în primăvara A. D. 33, găsim că perioada de 1841 ani şi jumătate de la moartea lui Iacov până la începutul misiunii Domnului nostru ar corespunde din primăvara A. D. 33 până în toamna A. D. 1874. Cei 1845 ani ai Vârstei Iudaice, de la moartea lui Iacov la respingerea Israelului trupesc, aplicaţi aici, măsuraţi din primăvara  A. D. 33, ar atinge primăvara A. D. 1878; cei 1881 ani şi jumătate de la moartea lui Iacov la totala distrugere a organizării politice a lui Israel în A. D. 70 îşi găsesc corespondenţa în această Vârstă Evanghelică măsurând 1881 ani şi jumătate din primăvara anului A. D. 33,  care ne-ar aduce exact la (toamna) A. D. 1914 - tocmai anul şi timpul arătat nouă prin profeţia lui Daniel ca fiind terminarea completă şi limita “timpurilor neamurilor". Poate fi acest lucru întâmplător? Nu, acesta este planul. Ce mărturie mai puternică poate fi cerută de către ochiul şi urechea credinţei? Cu siguranţă, nimic mai evident sau mai clar nu s-ar putea vedea, şi credinţa nu-şi are locul aici.

Profeţia Jubileului

(3) Să notăm încă o profeţie, la fel ascunsă în tip, în legea mozaică - anul Jubileu al lui Israel. Nimeni nu este pregătit să înţeleagă această linie profetică, dacă nu a învăţat mai întâi că venirea a doua a Domnului nostru nu are ca scop distrugerea lumii, ci binecuvântarea acesteia, conform promisiunii făcute lui Avraam: “în sămânţa ta vor fi binecuvântate toate familiile pământului" - cu favorurile pierdute în Adam. Acestea vor fi oferite tuturor şi vor fi făcute veşnice acelora care le vor accepta în condiţiile Noului Legământ. Nimeni nu poate vedea nici o frumuseţe sau semnificaţie tipică în Jubileul lui Israel dacă nu a învăţat că Dumnezeu a prevăzut “timpurile de restabilire a tuturor lucrurilor", care trebuie să înceapă în legătură cu a doua prezenţă a Răscumpărătorului - vezi Faptele Apostolilor 3:19-23.

Aflăm că anul Jubileu al lui Israel, când fiecărei persoane şi familii i se restaura fiecare posesiune pierdută şi toate libertăţile personale, a fost intenţionat să constituie un tip al timpului de restabilire viitor, când toţi vor avea deplina posibilitate să obţină eliberarea de păcat şi de Satan, ca şi de slăbiciunile ereditare ale trupului, şi când pământul va ajunge din nou al familiei umane, în general, pentru care a fost creat şi pentru care, după ce a fost pierdut prin încălcarea poruncii de către Adam, a fost răscumpărat prin Hristos. Aflăm că Scripturile indică, legat de aceste jubilee, un sistem de calcul prin multipli şi că un Jubileu al Jubileelor sau 50x50 ani (2500 ani) reprezintă un Mare ciclu al Jubileului şi că un astfel de ciclu a început să se calculeze după ce Israelul trupesc a sărbătorit ultimul său Jubileu tipic. Aflăm din Scripturi că al nouăsprezecelea an Jubileu al lui Israel - în anul 626 înainte de Hristos - a fost ultimul lor Jubileu. }tiind că Jubileul a fost o parte a Legii şi că nici o trăsătură a Legii, nici o iotă sau amănunt nu poate trece fără să atingă o îndeplinire sau antitip, măsurăm ciclul Marelui Jubileu (2500 ani) de la data când ultimul Jubileu a fost ţinut (626 înainte de Hristos) şi găsim, corespunzător, că Jubileul antitipic sau Marele Jubileu al Jubileelor trebuia să înceapă în octombrie 1874. Astfel - 625 ani înainte de Hristos plus 1875 ani după Hristos fac 2500 ani, care ar include anul Jubileu: în consecinţă, cu terminarea anului 1874 (luna octombrie, timp iudaic), Jubileul antitipic de 1000 ani a fost cuvenit să înceapă, în locul unui alt an tipic.

Veghetorii vor observa atent corespondenţa acestor date şi caracterul evenimentului de aşteptat cu ceea ce am găsit în cercetările anterioare (1 şi 2), care ne-au arătat exact aceeaşi dată, octombrie 1874, timpul când “secerişul" acestei vârste a fost cuvenit să înceapă şi când Domnul Însuşi ca Secerător Principal a fost cuvenit să fie prezent. Singurul lucru necesar să lege această profeţie a Jubileului cu altele este declaraţia apostolului Petru din Fapte 3:21, care ne spune că Domnul nostru trebuie să fie prezent (la a doua Sa venire) la începutul timpurilor de restabilire a tuturor lucrurilor şi, aşa cum am văzut deja, aceste timpuri de restabilire sunt timpurile Jubileu antitipice, tipificate prin jubileele lui Israel. Astfel, avem două linii foarte simple, dar clare şi foarte importante, ale mărturiei Scripturii, care indică clar că parousia Domnului nostru a fost cuvenită să înceapă în octombrie 1874, şi amândouă ne arată ca-racterul lucrării pe care trebuie s-o aşteptăm să fie în progres în timpul prezenţei Sale, înainte de manifestarea Sa deschisă către lume, epiphania, apokalupsis-ul Său.

Zilele aşteptării s-au îndeplinit

(4) Să luăm încă o linie profetică: aflăm că cele 1260 de zile, 1290 de zile şi 1335 de zile, atât de deosebit scoase în evidenţă în profeţia lui Daniel şi confirmate în Apocalipsa, şi-au avut îndeplinirea - 1260 de zile sfârşin-du-se în 1799, 1290 de zile în 1829 şi 1335 de zile în 1874. Prietenii noştri cunoscuţi ca “Adventişti" obişnuiau să folosească “zilele lui Daniel" şi cândva le-au aplicat aşa cum le aplicăm şi noi, dar ei au renunţat la ele după ce anul 1874 a trecut şi n-au reuşit să-l vadă pe Isus cu ochii naturali, în corp de carne şi cu cicatricele de pe Calvar. Ei au renunţat la aceste “zile ale lui Daniel" cu totul, pentru că n-au găsit cum să le aplice ca să le prelungească după 1874. Greşeala nu este în privinţa zilelor, nici în aplicarea lor de mai sus, ci în lucrurile rău aşteptate. Ei, împreună cu alţii care aşteaptă a două venire, greşesc aşteptând ca Vârsta Evanghelică, care a fost o vârstă a spiritului şi credinţei, să se sfârşească cu o deteriorare trupească şi vizibilă - aşteptând ca împărăţia spirituală a lui Satan să fie urmată de o împărăţie carnală a lui Hristos. Dar cei ce veghează dintre adventişti ca şi din alte denominaţii au ochii înţelegerii lor deschişi prin ungerea cu alifia promisă - Apoc. 3:18.

Cu privire la această ultimă perioadă îngerul, i-a spus profetului: “Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la 1335 de zile! . . . tu te vei odihni şi te vei scula iarăşi . . . la sfârşitul zilelor". Ce binecuvântare? Răspundem, este vorba aici de o bucurie în inimă şi o fericire a celor ce veghează. De la această dată, octombrie 1874, cele 1335 de zile ale lui Daniel lasă să se înţeleagă că o mare binecuvântare va începe; când tipurile Jubileului indicau faptul că restabilirea tuturor lucrurilor va începe (fapt care implică a doua prezenţă a Marelui Răscumpărător) şi când paralelismul celor două case ale lui Israel arată faptul că a doua prezenţă a Domnului nostru ca Marele Secerător este cuvenită - de la această dată o mare binecuvântare le-a venit celor ce veghează. De atunci Cuvântul lui Dumnezeu                s-a deschis în faţa noastră în modul cel mai minunat. De atunci cuvântul sigur al profeţiei, ca o lumină pentru picioarele noastre, ne-a arătat multe dovezi că suntem la sfârşitul vârstei. De atunci luceafărul de dimineaţă a răsărit în inimile veghetorilor şi ne-a luminat minţile, eliberându-ne de înspăimântătorul coşmar al erorii în ce priveşte chinul veşnic, descoperindu-ne adevăratul ca-racter al Tatălui nostru ceresc, făcându-ne clară necesitatea marii ispăşiri pentru păcat şi arătându-ne desluşit scopul permisiunii răului şi destăinuindu-ne, una câte una, diferitele trăsături ale planului divin - înalta chemare a Bisericii la natura divină şi la moştenirea împreună cu Hristos în Împărăţia Sa milenară şi rezultatul binecuvântat al restabilirii la perfecţiunea umană pentru lume, în ge-neral. Da! Toţi cei ce au fost scoşi “din întuneric, la minunata Sa lumină" pot aprecia cuvintele îngerului şi pot spune din inimă: binecuvântate sunt urechile noastre că aud şi ochii noştri că văd, pentru că mulţi profeţi şi mulţi oameni drepţi au dorit să cunoască aceste lucruri şi nu le-au cunoscut.

(5) Ne putem referi şi la alte profeţii şi tipuri în Scripturi, care arată că trăim în timpul “secerişului" acestei vârste, în parousia Fiului Omului, dar spaţiul nu ne permite! Faptul că această lume, aşa cum a fost prezis, îşi continuă cursul ei obişnuit, mâncând, bând, sădind şi zidind etc. şi fără să cunoască prezenţa Sa, departe de a fi o dovadă împotriva acestor mărturii profetice, chiar dimpotrivă, ne arată că se îndeplinesc aşa cum Învăţătorul a prezis: că ziua Domnului, ziua prezenţei Sale a venit peste lume ca un hoţ noaptea, în mod secret, liniştit, ascuns, necunoscut - numai cei favorizaţi cu o cunoştinţă despre evenimentele ce se petrec de cealaltă parte de văl, fiind veghetori, dacă au aţipit vreodată, şi-au menţinut totuşi o atitudine de aşteptare de a fi gata pentru înştiinţarea -

“Iată Mirele"

Aceasta este înştiinţarea pe care o dăm noi acum - nu iată Mirele vine, ci, “Iată Mirele", deja aici, prezent, batând încetinel cu profeţiile, ca să trezească fecioarele, dar nu să trezească lumea (Apoc. 3:20). Aceasta este varianta celui mai vechi manuscris grecesc, care omite “vine". Domnul nostru spune: “Dacă aude cineva glasul Meu (bătaia la uşă) şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el". Acest mesaj, în faza prezentă a Bisericii Laodi-ceene, sugerează foarte clar: 1. că “bătaia" şi “vocea" nu vor putea fi auzite cu urechile naturale şi se vor auzi numai cu urechile înţelegerii, auzul credinţei; 2. că ea nu va fi o bătaie sau chemare denominaţională (făcută adventiştilor, presbiterienilor, etc.), ci, 3. că ea va fi o bătaie ce trebuie să fie auzită individual şi căreia i se răspunde individual - “cineva", cine aude “bătaia" sau “vocea", dacă el voieşte aşa, poate exercita credinţa, deschide uşa înţelegerii sale şi înţelege a doua prezenţă a Domnului său.

Omul care niciodată nu aude “bătaia" este evident că nu este socotit vrednic s-o audă. Dar cei care aud, tot atât de evident, nu sunt siliţi să răspundă şi să-L accepte pe Rege: deci, El spune, dacă cel ce aude deschide uşa, Eu voi intra. Cu toate acestea numai cei care recunosc “bătaia" şi răspund şi prin credinţă deschid Domnului şi îl primesc ca Regele lor prezent - numai aceia au marea binecuvântare a hranei spirituale - sărbătoarea “hranei la timp potrivit", “lucruri noi şi vechi", pe care Învăţătorul a promis să le asigure la acel timp, ca să-i întărească pe credincioşi pentru judecăţi, încercări, probe care trebuie “să înceapă cu casa lui Dumnezeu". “Eu voi veni la el, voi cina cu el şi el cu mine" - compară Apocalipsa 3:20 cu Luca 12:37.

Aşadar, dacă şoptim încet - “Iată Mirele!" - nu este cu vreo speranţă de a trezi lumea să creadă în prezenţa Domnului, etc. Ei nu sunt vrednici să ştie şi acum ar întrebuinţa greşit cunoştinţa. În curând, la timpul cuvenit al Domnului, ei vor şti - în perioada epiphaniei şi apokalupsisului Fiului Omului. Ei vor fi treziţi prin marea distrugere a zilei de necaz. Noi propagăm totuşi mesajul “Iată Mirele" (este prezent), cu aşteptarea încrezătoare că tuturor care sunt din clasa “fecioarelor" (curaţi, îndreptăţiţi şi consacraţi) le va fi permis să audă mesajul, vor fi deşteptaţi de el şi îşi vor potrivi candelele (vor examina Scripturile, vor cerceta subiectul) şi vor găsi mesajul adevărat înainte ca uşa să fie “închisă" şi marea strâmtorare să înceapă. }tim bine, oricum, din parabola profetică a Domnului nostru, că printre cei care vor fi deşteptaţi să cerceteze vor fi două clase, pentru că amândouă sunt fecioare, cele înţelepte cât şi cele nechibzuite. Înţelepţii sunt cei care nu numai că au consacrat tot ce este al lor Domnului, dar şi trăiesc corespunzător - nu pentru păcat, nu pentru egoism, nici pentru sectarism, ci pentru Domnul; acestora, aşa cum se sugerează în parabolă, nu le va veni greu să-şi potrivească lămpile şi să recunoască prezenţa Mirelui. Fecioarele neînţelepte, însă, supraîncărcate cu grijile acestei vieţi sau cu falsitatea bogăţiilor (avere, reputaţie, influenţă, etc.), nu vor avea în ei înşişi (“în vasele lor") ulei destul (Spirit Sfânt); în consecinţă, ei vor fi incapabili să dobândească lumina la timp ca să intre cu fecioarele înţelepte înainte să se fi completat numărul celor aleşi şi uşa posibilităţii de a deveni parte din Mireasa lui Hristos să fie pentru totdeauna închisă. Este adevărat, ei vor obţine uleiul mai târziu, aşa cum se arată în parabolă, dar prea târziu pentru a fi “turma  mică", care vor fi socotiţi vrednici să moştenească Împărăţia şi să scape de marele timp de strâmtorare care vine peste lume. Fecioarele neînţelepte vor fi obligate să treacă prin necaz cu lumea şi vor lua parte astfel în suferinţa ei, reprezentată în parabolă prin cuvintele “plânsul şi scrâşnirea dinţilor".

Parousia în Noul Testament

Cuvântul parousia se găseşte în următoarele texte în Noul Testament, în care ar trebui tradus “prezenţă":

“Care va fi semnul prezenţei Tale" (Mat. 24:3).

“Aşa va fi şi prezenţa  Fiului Omului" (Mat. 24:27,37,39).

“Apoi la prezenţa Lui, cei ce sunt ai lui Hristos (1 Cor. 15:23).

“Căci, cine este, în adevăr, nădejdea sau bucuria, sau cununa noastră de slavă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos la prezenţa lui?" (1 Tes. 2:19).

“Ca să vi se întărească inimile şi să fie fără prihană în sfinţenie înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la prezenţa Domnului nostru Isus Hristos" (1 Tes. 3:13).

“Noi cei vii, care vom rămânea până la prezenţa  Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi"  (1 Tes. 4:15).

“Să fie păzite întregi, fără prihană, la prezenţa Domnului nostru Isus Hristos" (1 Tes. 5:23).

“Cât priveşte prezenţa Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El" (2 Tes. 2:1).

“Atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea (epiphania) prezenţei Sale" (2 Tes. 2:8).

“Fiţi dar îndelung răbdători, fraţilor, până la prezenţa Domnului" (Iac. 5:7).

“Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci prezenţa Domnului este aproape (Iac. 5:8).

“În zilele din urmă vor veni batjocoritori  (în Biserică), plini de batjocuri, care vor trăi după poftele (dorinţele) lor şi vor zice: “Unde este făgăduinţa prezenţei Lui? (2 Pet. 3:3,4).

Cuvântul parousia este tradus exact (“prezenţă", “de faţă" - Cornilescu) în 2 Corinteni 10:10 şi Filipeni 2:12.

Epiphania în Noul Testament

Cuvântul grecesc epiphania are sensul de strălucire vie sau manifestare. El este redat “apariţie" sau “strălucire" (“arătare" în trad. Cornilescu - n. e.) şi se găseşte în:

“Să păzeşti porunca, fără prihană şi fără vină până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos, care va fi făcută la vremea ei de fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor" (1 Tim. 6:14,15).

“Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Hristos Isus, care are să judece viii şi morţii la arătarea şi Împărăţia Sa" (2 Tim. 4:1 - King James).

“De acum mă aşteaptă cununa dreptăţii pe care mi-o va da . . . Domnul, Judecătorul cel drept; şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce iubesc arătarea Lui" (2 Tim. 4:8 - Cornilescu rev.).

“Aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos" (Tit 2:13).

“}i atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea (epiphania - strălucirea vie) venirii (parousiei-  prezenţei) Sale" (2 Tes. 2:8).

Apokalupsis în Noul Testament

Cuvintele greceşti apokalupsis şi apokalupto înseamnă revelaţie, descoperire, dezvăluire (ca despre un lucru prezent mai dinainte, dar ascuns). Numele ultimei cărţi a Bibliei este de la aceeaşi rădăcină - Apocalipsa sau Revelaţia. Apokalupsis este redat revelat, revelaţie, apariţie, venire şi manifestare (în româneşte descoperită, descoperirea, n. e.) în următoarele texte, care se referă la a doua prezenţă şi putere şi glorie a Domnului, aşa cum acestea vor fi făcute cunoscute - descoperite sau revelate lumii. Multe din aceste texte, de asemenea, arată că atunci când El va fi în acest fel revelat, Biserica Sa va fi cu Domnul şi va fi revelată sau manifestată în acelaşi timp şi în acelaşi fel.

“Suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care va fi descoperită în  noi" (Rom. 8:18 - Diaglott).

“Bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de suferinţele lui Hristos ca să vă bucuraţi nespus de mult şi la descoperirea slavei Lui" (1 Pet. 4:13 - Cornilescu rev.).

“O moştenire nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se poate veşteji, păstrată în cer pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în timpul de la urmă" (1 Pet. 1:4,5 - Cornilescu rev.).

“Părtaş al slavei care va fi descoperită" (1 Pet. 5:1 - Cornilescu rev.).

“Lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc" (1 Cor. 3:13 - Cornilescu rev.). Aici referinţa este evidentă la încercările poporului Domnului în perioada prezenţei Sale la sfârşitul vârstei. Cuvintele apostolului sunt în acord astfel cu profeţia Domnului nostru referitoare la aceleaşi încercări, spunând că “nu este nimic acoperit care nu va fi descoperit" - Luc. 12:2.

“Puneţi-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la descoperirea lui Isus Hristos" (1 Pet. 1:13 - Cornilescu rev.).

“La descoperirea Domnului Isus din cer . . . într-o flacără de foc (judecăţi împotriva tuturor nedreptăţilor)". El aduce “răzbunare" - 2 Tes. 1:7,8 - Cornilescu rev.;

“Nu duceţi lipsă de nici un fel de har în aşteptarea descoperirii Domnului nostru, Isus Hristos" (1 Cor. 1:7 - Cornilescu rev., vezi nota de subsol). (Poporul Domnului va avea nevoie să se menţină activ, veghind şi aşteptând marea binecuvântare, până la manifestarea sau descoperirea Domnului - dar dacă sunt veghetori ei vor fi încunoştinţaţi dinainte despre prezenţa (parousia) şi despre lucrarea “secerişului" şi vor lua parte în descope-rire).

“Pentru ca încercarea credinţei voastre . . . să fie găsită spre laudă, slavă şi cinste la descoperirea lui Isus Hristos" (1 Pet. 1:7 - Cornilescu rev.).

“Creaţia (omenirea), aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Biserica)" (Rom. 8:19 - Cornilescu rev.).

“Dar în ziua când a ieşit Lot din Sodoma, a plouat foc şi pucioasă din cer şi i-a distrus pe toţi; la fel va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul Omului" - (Luc. 17:29,30 - Cornilescu rev.). Aceasta înseamnă că judecăţile viitoare ale “timpului de strâmtorare", aşa cum sunt prezise, vor începe atât de curând după cum “sarea pământului", sfinţii, vor fi fost schimbaţi cu toţii şi astfel Fiul Omului va fi descoperit ca Judecător prezent, care fusese deja prezent           de câtva timp, pecetluindu-şi şi adunându-şi “aleşii".

Prezenţa descoperită treptat

Anterior am tras linia despărţitoare între parousia şi epiphania sau apokalupsisul  Domnului nostru, cu totul clar, ajutând cititorul să observe diferenţa dintre semnificaţiile lor. De fapt, oricum, strălucirea vie a Celui prezent este cuvenită să înceapă curând după ce parousia începe; şi iar, aşa ca la prima venire, va fi adevărat că “lumina străluceşte în întuneric şi întunericul n-a biruit-o". Desco-perirea prezenţei Domnului nostru începe repede cu cre-dinciosul din Biserică şi se extinde treptat în lume, în general. Până la timpul când puterea necazului se declanşează, numai veghetorii credincioşi discern parousia şi numai de ei poate fi apreciată strălucirea vie a prezenţei Domnului. Pentru aceştia strălucirea vie a prezenţei Domnului, creşterea strălucitoare a luminii adevărului, în ce priveşte Cuvântul, caracterul şi planul lui Dumnezeu, este o bucurie şi o plăcere mereu crescândă, aşa încât “voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric" în ce priveşte evenimentele zilei Domnului, dar ştiţi dinainte că necazul ei va veni peste lume ca durerile peste femeia însărcinată - 1 Tes. 5:3,4.

În timp ce descoperirea prezenţei Domnului nostru iluminează astfel inimile credincioşilor Săi ca luceafărul de dimineaţă (2 Pet. 1:19) şi îi face să înţeleagă şi să nu fie în întuneric cu lumea în ceea ce priveşte planurile Sale prezente şi viitoare, strălucirea vie a prezenţei Domnului va influenţa, de asemenea, creştinii nominali şi lumea civilizată în general, dar în mod cu totul diferit, deoarece caracterul lucrării “secerişului" lui Hristos în timpul acestei perioade a prezenţei Sale este astfel încât să cauzeze o deschidere generală a ochilor în ceea ce priveşte dreptatea şi nedreptatea, justeţea şi păcatul, binele şi răul omenirii. Lumina care străluceşte de peste 20 de ani deşteaptă lumea ca să-şi dea seama de binele şi răul ei, să-şi dea seama că pământul aparţine omenirii în general şi nu exclusiv celor puţini care au pus mâna pe el şi l-au împrejmuit. Aceeaşi lumină demască corupţia şi falsitatea mult-veneratelor teorii şi instituţii religioase, politice, sociale şi financiare. Despre această lumină a prezenţei Sale la a doua venire a declarat Domnul nostru că această zi a prezenţei Sale va aduce la lumină lucrurile ascunse ale întunericului şi va scoate în evidenţă planurile ascunse ale inimii - pentru că nu este nimic ascuns care să nu fie descoperit (Luc. 8:17). În legătură cu aceasta nu trebuie neglijat faptul că apostolul declară că puterea lui Satan de înşelăciune a lumii prin anticrist trebuie să fie mistuită prin strălucirea vie (epiphania) a prezenţei (parousiei) Sale -  2 Tes. 2:8.

Văzută astfel, strălucirea vie a Celui prezent produce mare bucurie inimilor credincioşilor, care Îl aşteaptă cu răbdare, pe El şi eliberarea pe care El a promis-o; dar strălucirea vie a prezenţei, deoarece îi afectează pe cei lumeşti, are efectul de înviorare a înclinaţiilor lor egoiste, producând nemulţumire şi pregătind astfel lumea pentru marele punct culminant al catastrofei, prezis în Cuvântul Domnului ca încheierea acestei vârste - răsturnarea tuturor guvernelor şi instituţiilor ordinii prezente de lucruri în anarhie - “un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele".

Observăm că a fost prezis cu 2500 ani în urmă, prin profetul Daniel, că “în zilele acestor împăraţi", reprezentanţii celui de-al patrulea imperiu universal, Roma (conglo-merat eclesiastic, reprezentat prin picioare şi degetele de la picioarele chipului), Dumnezeul cerului va face ca Împărăţia lui Dumnezeu să lovească chipul peste picioare - să-l zdrobească cu totul; şi că, după lovirea chipului, Împărăţia lui Dumnezeu, reprezentată prin piatră, va creşte şi va umple tot pământul. Aşa cum am arătat deja, noi suntem acum în acest timp în care Împărăţia lui Dumnezeu îşi exercită forţa împotriva împărăţiilor acestei lumi. Regele Însuşi este prezent, trebuie să fie prezent înainte să poată distruge împărăţiile prezente şi să le ia puterea; El exercită deja influenţele care vor duce în cele din urmă la nimicirea lor şi este pregătit, sprijinit de toată puterea lui Dumnezeu, să-şi stabilească repede pe ruinele lor glorioasa Sa Împărăţie, formată din El Însuşi, Regele, şi credincioşii Săi din Biserica Vârstei Evanghelice ca mireasa Lui şi împreună moştenitori cu El.

Influenţa exercitată de Domnul nostru prezent, Lumina, Adevărul, sfărâmă deja puterea ignoranţei şi superstiţiei, care de-a lungul multor veacuri au ţinut neamul omenesc în subordonarea papismului şi aceeaşi strălucire vie distruge, de asemenea, lanţurile mai luminoase ale ignoranţei şi erorii, inventate pentru credincioşii lor de diferitele secte ale protestantismului. În cele din urmă toate superstiţiile şi veneraţiile false vor fi nimicite şi instituţiile false vor cădea; atunci va fi evident faptul că eroarea, falsitatea şi frica nu sfinţesc niciodată inima cu adevărat - şi neamul omenesc, fiind scutit de slugărnicia fricii, se va grăbi să-şi facă cunoscut caracterul său adevărat de egoism şi lipsă de sfinţenie şi va accelera marea tulburare prezisă.

Dar, ar fi o greşeală a presupune că parousia Domnului nostru este mai ales sau în primul rând în legătură cu lumea şi pregătirea ei pentru haosul ordinii prezente de lucruri. Din contră, lucrul principal al Domnului în această perioadă a parousiei Sale este pentru şi în legătură cu Biserica Sa. Aşa cum am văzut mai sus, El a prevestit că la întoarcerea Sa El se va socoti cu servitorii Săi, cu acei cărora le-a încredinţat minele şi talanţii, înainte ca             să-şi manifeste mânia împotriva răufăcătorilor în necazul acestei “zile de răzbunare" - în nimicirea tuturor celor care n-au vrut să domnească peste ei. Timpul de măcel, în care toţi care nu vor accepta domnia dreptăţii vor fi distruşi din popor (Fapt. 3:23), începe cu arderea “neghinei" de la sfârşitul acestei vârste, când va fi mare necaz, “plângere şi scrâşnirea dinţilor", şi, într-o oarecare măsură, va continua tot timpul Vârstei Milenare, căci pe tot parcursul, chiar până la ultimul, oricine se va împo-trivi Domnului cu voia va pieri (Isa. 65:20; Fapt. 3:23; Apoc. 20:8,9).

Împărăţia, pe care noi o aşteptăm şi despre care credem că este acum în proces de stabilire şi în curând va lovi împărăţiile acestei lumi şi le va înlocui, nu este o împărăţie pământească, ci una cerească, nu este o împărăţie carnală, ci una spirituală, nu este o împărăţie care va fi vizibilă ochiului natural, ci una invizibilă şi totuşi o împărăţie puternică. Nu găsim nimic în Scripturi care să confirme gândul, susţinut de unii, că această Vârstă Evanghelică, fiind începută în spirit, să culmineze într-o domnie a lui Hristos şi a Bisericii Sale în carne, cu un tron pământesc, etc. Chiar dimpotrivă, Regele şi împreună moştenitorii Săi, Biserica, ca fiinţe spirituale, vor avea un imperiu spiritual, deşi cei cărora le vor oferi binecuvântările restabilirii cumpărate la Calvar vor fi oamenii în carne, a căror cea mai înaltă speranţă şi ambiţie va fi restabilirea la marea perfecţiune a naturii umane pierdute în Eden, răscumpărată la Calvar - o imagine pământească a Tatălui ceresc. Considerăm că Hristos şi sfinţii Săi nu vor mai fi văzuţi de către neamul omenesc în timpul Vârstei Milenare, la fel ca prinţul acestei lumi, Satan, ai cărui asociaţi în guvernarea rea a lumii rele prezente, îngerii căzuţi, sunt de asemenea nevăzuţi.

“Împărăţia cerurilor nu vine . . . să izbească privirea"

La prima prezenţă fariseii au greşit presupunând că împărăţia pe care Hristos a proclamat-o ar fi o împărăţie vizibilă, alcătuită din El Însuşi şi urmaşii Săi în trup, şi nevăzând nici o armată sau o altă dovadă a puterii temporale pentru stabilirea unei împărăţii pământeşti,              s-au gândit să dea în vileag goliciunea pretenţiilor Domnului nostru înaintea urmaşilor Săi, punându-i întrebarea - Când va apărea Împărăţia lui Dumnezeu? - Când vom vedea-o? Să remarcăm bine replica Domnului nostru, care, dacă fariseii ar fi înţeles-o, ar fi putut fi o mare descoperire pentru ei. El a răspuns: “Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să atragă atenţia". Ce străin trebuie să le fi fost acest răspuns! Prin urmare Împărăţia lui Dumnezeu ar fi o împărăţie care nu poate fi observată sau văzută - o împărăţie invizibilă. Dar Domnul nostru a continuat explicarea şi le-a mărit nedumerirea, spunând: “Nu se va zice: “Uite-o aici", sau: “Uite-o acolo"" (Luc. 17:20,21 - Cornilescu rev.). Apoi Domnul nostru le-a dat cheia problemei, adăugând: “Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este (trebuie să fie) în mijlocul vostru". Cu alte cuvinte, când Împărăţia cerurilor va veni, ea va fi printre oameni, pretutindeni prezentă, dar cu totul nevăzută, aşa că ei nu o vor putea observa cu ochiul natural, nici nu o vor putea arăta sau localiza, deşi va fi prezentă peste tot printre oameni, o conducere omniprezentă şi omnipotentă, o domnie a dreptăţii. În versiunea engleză comună (King James, n. e.) gândul adevărat este acoperit prin cuvintele “în voi", care ar fi mai bine să fie “printre voi". Oricine, însă, poate vedea că nu a putut fi intenţia Domnului nostru să spună că Împărăţia lui Dumnezeu a fost atunci sau ar putea fi vreodată în inimile clasei căreia i s-a adresat, pe care în altă parte i-a numit “făţarnici" şi “morminte văruite, pline de tot felul de necurăţie".

“Ce este născut din Duh este duh".

Ne amintim, de asemenea, explicaţia Domnului nostru, dată lui Nicodim, în care El a declarat limpede, că numai cei care s-au născut din nou pot să intre în Împărăţia lui Dumnezeu sau s-o vadă (Ioan 3:3,6). Aceasta nu se referă numai la cei concepuţi de spirit la consacrare, ci, include, de asemenea, naşterea din spirit la înviere - “naşterea din moarte". Apostolul Pavel ne dă aceeaşi asigurare, spunând: “nu poate carnea şi sângele (natura umană) să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu". Prin urmare, el ne informează că toţi cei ce vor moşteni Împărăţia cerească trebuie să fie “schimbaţi" de la condiţiile omeneşti sau carnale la condiţii spirituale, din slăbiciune în putere, de la condiţii animale la condiţii spirituale - 1 Cor. 15:42-44,50.

O chestiune care, mai mult decât oricare alta, pare să împiedice poporul Domnului de la înţelegerea clară a acestui subiect este vederea răspândită, dar greşită, care se susţine referitor la învierea din morţi. Nu vom încerca să dezvoltăm acest subiect pe larg aici şi vom omite în întregime să ne referim la învierea lumii, care va fi în condiţii umane şi la natură umană etc., dar este necesar să notăm ceva cu privire la “prima (principala, cea mai bună, cea mai înaltă) înviere" care se referă numai la Isus Hristos şi Biserica, care este Corpul Său - Clasa Împărăţiei. Aceştia toţi sunt jertfitori, care “oferă corpurile lor ca sacrificii vii, sfinte şi plăcute lui Dumnezeu". În vederea acestui sacrificiu al naturii umane, darul lui Dumnezeu, în schimb, pentru aceştia, este o natură spirituală - şi prin urmare ei sunt numiţi “noi creaturi". Înălţarea lor ca natură este foarte mare, ridicaţi de la natura umană, care este puţin mai prejos decât îngerii (starea cea mai joasă a fiinţelor spirituale), ei trebuie să fie înălţaţi la natură şi asemănare cu Domnul lor, mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri, şi să fie făcuţi participanţi la cea mai înaltă formă a naturii spirituale, adică natura divină, cu minunata trăsătură - nemurirea sau viaţa inerentă - 2 Pet. 1:4.

Punctul care mai mult decât oricare altul pare să încurce pe cercetătorul acestui subiect este învierea Domnului nostru. Ei observă faptul că El a apărut în corp de carne şi oase, după învierea Sa, şi trag concluzia că El are încă un corp de carne şi oase, cu toate cicatricele de pe Calvar; deci, în gândirea celei de-a doua veniri, ei Îl aşteaptă, invariabil, să fie fiinţă umană (în carne şi oase), “. . . puţin mai prejos decât îngerii". Aceste aşteptări sunt greşite, aşa cum vom arăta din Scripturi. Domnul nostru după învierea Sa a fost o fiinţă spirituală şi manifestările Sale faţă de ucenicii Săi, în diferite trupuri de carne, au fost în asemănare exactă cu manifestările Sale înainte de a deveni omul Isus Hristos, în timp ce poseda gloria care a avut-o cu Tatăl înainte de a fi lumea - gloria unei fiinţe spirituale. De exemplu, ni se spune că Domnul şi doi îngeri au apărut ca oameni în trupuri de carne, sânge şi oase şi cu îmbrăcăminte omenească obişnuită, şi că astfel le-au vorbit lui Avraam şi Sarei, şi că lui Moise i-a apărut nu în corp de carne, ci, ca “o flacără de foc", într-un rug care părea că arde. Relatarea spune că “ei au mâncat şi au vorbit cu Avraam". Cu o altă ocazie, Domnul i-a apărut lui Moise. Noi susţinem că o astfel de putere de-a apărea în orice fel de corp este o putere care în trecut a fost considerabil folosită în comunicarea voinţei divine              neamului omenesc şi că ea a încetat acum numai pentru că învăţăturile descoperirii divine sunt complete, aşa că din acest punct de vedere omul lui Dumnezeu este pe deplin pregătit pentru orice cuvânt bun şi lucrare bună şi nu are nevoie de vreun mesaj special sau descoperire specială - 2 Tim. 3:17.

În lectura relatării despre apariţia Domnului nostru ucenicilor Săi, după învierea Sa, pare în general să fie neglijat faptul că El a apărut numai de câteva ori şi că aceste vizite au fost întotdeauna scurte şi între aceste vizite după ziua învierii Sale au fost perioade lungi de zile şi săptămâni în care ucenicii nu L-au văzut. Este în general trecut cu vederea faptul că, de asemenea, El a apărut în forme diferite, una dintre ele a fost corpul cu care a fost crucificat, pentru că Toma spusese că nu va crede dacă nu va putea avea o astfel de demonstraţie. Chiar atunci, Domnul nostru l-a dojenit pe Toma, asigurându-l că era o binecuvântare şi mai mare păstrată pentru cei care nu cer o astfel de dovadă vizibilă. Este în general uitat faptul că nimeni din lume nu L-a văzut vreodată pe Domnul nostru după învierea Sa, ci numai ucenicii Săi, cărora, este spus, “El li s-a arătat". Acest fapt a fost în armonie cu declaraţia Sa făcută înainte de moarte: “Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea" (Ioan 14:19 - Cornilescu rev.).

Schimbarea de natură pe care Domnul nostru a experimentat-o la învierea Sa, de la condiţia pământească la cea cerească, n-a fost o treaptă în sus mai mică decât a fost schimbarea de natură prin care a trecut la naştere, o treaptă în jos de la starea cerească la starea pământească, numită “s-a smerit pe Sine Însuşi", lăsându-}i gloria la o parte. Aşa cum a renunţat la gloria fiinţei Sale spirituale ca să devină om, tot aşa, pe rând, a renunţat la umanitatea Sa în moarte ca să-şi asume gloria şi rangul naturii divine, “mai presus". Despre schimbarea prin care a trecut El la înviere, apostolul declară: “Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult" (Filip. 2:9 - n. e.). Trebuie să fie evident pentru toţi că de vreme ce Domnul }i-a lăsat poziţia Sa bogată ca fiinţă spirituală, smerindu-se pe Sine Însuşi şi devenind, comparativ, sărac, luând natură omenească, a fost pentru un motiv şi scop special şi că, atunci când acel scop va fi îndeplinit, bogăţia condiţiei spirituale va fi complet restaurată în El. Dar, în schimb, gândul general este că Domnul nostru Isus nu numai că este stânjenit în cer cu un corp de carne, cu totul nepotrivit condiţiilor cereşti, dar, pe lângă aceasta, că acel corp de carne are toate semnele distinctive ale durerii mintale şi fizice pe care le-a primit prin contactul cu păcatul şi păcătoşii, ca preţul răscumpărării noastre.

O astfel de vedere dezonorează pe Tatăl ceresc, pentru că nu trebuie să se presupună că El ar tolera o pierdere pentru toată eternitatea, în paguba Preaiubitului Său Fiu, din cauza credincioşiei şi supunerii Sale faţă de voinţa divină. Declaraţia Scripturii este contrară, anume că Domnul nostru a fost “făcut carne", a luat asupra Lui natura noastră “pentru suferinţa morţii" şi nu ca să fie stânjenit cu stări carnale pentru toată eternitatea. Mai mult decât atât, dacă Domnul nostru trebuie să-şi poarte cicatricele rănilor pentru toată eternitatea, ar însemna că şi poporul Său ar trebui să-şi poarte toate petele şi rănile şi cusururile pentru toată eternitatea. Cu siguranţă, dacă aranjamentul divin ar fi fost astfel, că ceea ce este desăvârşit nu va veni niciodată, noi ar trebui să fim împovăraţi cu imperfecţiunea pentru totdeauna -                                    1 Cor. 13:10.

Când ajungem la înţelegerea corectă a acestui subiect, orice dificultate şi obiecţie încetează. Aşa cum declară Scripturile, aşa a fost: “El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh". “Dacă am cunoscut pe Hristos după starea firească, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta" ( 1 Pet. 3:18; 2 Cor. 5:16 - Cornilescu rev.). Aceasta a fost la învierea Sa, când a devenit al doilea Adam - “al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă" (1 Cor. 15:45). “Căci Domnul este Duhul" (2 Cor. 3:17). După arătările Sale ucenicilor, în diferite împrejurări speciale după învierea Sa şi în corpuri diferite, Domnul dispărea întotdeauna - imediat după ce le comunica învăţăturile potrivite, făcând, aşa cum ei declarau, să le ardă inima în ei. El apărea în aceste forme diferite pentru două motive:

1. Ei au putut cel mai bine primi instrucţiunile Sale în astfel de împrejurări, pentru că dacă li se arăta în gloria fiinţei Sale spirituale şi făcea minuni în faţa lor, prin care ei să desluşească gloria Sa spirituală, s-ar fi înfricoşat prea tare ca să mai poată beneficia de ceea ce le-a spus.

2. Ei erau încă oameni naturali, neconcepuţi complet de Spiritul Sfânt, pentru că Rusaliile nu veniseră încă (Ioan 7:39; Fapt. 2:1-4) şi, deci, nu erau pregătiţi pentru a înţelege lucrurile spirituale; “pentru că omul firesc nu primeşte lucrurile duhului lui Dumnezeu . . ., nici nu le poate înţelege (aprecia) pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte" (1 Cor. 2:14).

Apostolul Pavel a fost singurul dintre ucenici care l-a văzut pe Domnul “aşa cum este". El ne spune că prezenţa reală spirituală a Domnului, departe de a fi carnală sau asemenea omului, străluceşte cu o strălucire care întrece pe cea a soarelui la amiază (vezi                                       Fapte 22:6 - n. e.). Efectul asupra ochilor lui Pavel a fost serios şi putem înţelege uşor efectele asupra lui până în ziua morţii, cu toate că îndepărtarea miraculoasă a solzilor i-a permis să vadă în mod neclar. Este foarte evident că scopul Domnului nostru a fost să-şi educe apostolii cu privire la gândul învierii Sale şi de asemenea cu privire la gândul că învierea Sa n-a fost la condiţiile anterioare, limitate de carne, ci la condiţii noi, în care (aşa cum îi explicase lui Nicodim) poate veni şi pleca asemenea vântului şi nimeni nu poate şti de unde vine, nici încotro merge; El poate apărea într-un corp sau în altul, poate fi prezent cu ei fără ca ei să-şi dea seama de acest lucru, întocmai cum “îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El" (Ps. 34:7 - n. e.) şi totuşi este nevăzut pentru că este o fiinţă spirituală.

“Vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este"

Când concepţia corectă despre Domnul nostru în starea Sa glorificată este câştigată şi când declaraţia apostolului este reamintită, că Biserica Sa va fi asemenea Lui şi îl vor “vedea aşa cum este", atunci este relativ uşor de înţeles că Biserica întreagă glorificată va fi nevăzută lumii, cum este Tatăl ceresc şi aşa cum a fost Domnul Isus după înviere; când ne amintim că Biserica Sa constituie Împărăţia lui Dumnezeu, “preoţimea regală", care va conduce şi binecuvânta lumea în timpul Vârstei Milenare, cuvintele Domnului nostru spuse fariseilor sunt înţelese în întregime - “Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să atragă atenţia - nu se va zice: “Uite-o aici, sau Ui-te-o acolo". Căci iată, Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru" - o prezentă, însă invizibilă autoritate, guvernare, conducere a dreptăţii (Luc. 17:21 - Cornilescu rev.).

Ei n-au cunoscut timpul cercetării lor - Luca 19:44

Domnul nostru i-a mustrat pe învăţătorii lui Israel pentru că nu au deosebit semnele timpului, pentru că             n-au “cunoscut timpul cercetării" lor. Cuvintele Sale dau de înţeles că ignoranţa lor a fost un semn al neglijenţei, nevredniciei şi al dezaprobării divine. El a zis: “faţa . . .  cerului ştiţi s-o cercetaţi, timpul acesta cum de nu-l deosebiţi" (Luca 12:56 - Cornilescu rev., n. e.)?  Era o raţiune aici, şi înţelegerea acelei raţiuni putea însemna, pentru unii, cel puţin, o corectare a ei - o apropiere de Dumnezeu ca să fie învăţaţi de El. Tot aşa acum, în timpul celei         de-a doua prezenţe a Domnului nostru, vedem lumea crescând considerabil în înţelepciune în diferite direcţii şi multe inimi în nedumerire şi uimire, în aşteptarea lucrurilor care vin asupra lumii, cu inima tremurând de frica ameninţătoarei dizolvări în anarhie a structurii sociale. Cu toate acestea nimeni nu este atât de orbit în ce priveşte timpul în care trăim şi marile schimbări pe punctul de a se produce, aşa cum sunt conducătorii religioşi.

Ei sunt orbiţi prin teoriile lor false. Ei au declarat că împuternicirea Domnului pentru Biserica Sa este ca ea să schimbe lumea într-o Împărăţie a lui Dumnezeu şi astfel să înfăptuiască domnia dreptăţii; ei sunt atât de convinşi că teoriile lor nu trebuie să cadă, încât nu pot vedea ceea ce devine rapid vizibil, chiar pentru cei lumeşti, şi anume că numărul convertiţilor cu numele este în fiecare an mult în descreştere faţă de creşterea naturală a populaţiei lumii; aşa că dacă ar avea milioane de ani la dispoziţie, tot nu se poate spera în convertirea lumii, ci, la sfârşitul milioanelor de ani, creştinătatea adevărată nu s-ar putea aştepta la un procentaj mai mare ca în prezent. Teoriile lor, de asemenea, îi împiedică să vadă faptul că mult din creşterea numărului membrilor bisericilor în ţările civilizate este numai de dragul popularităţii şi pentru cauza prosperităţii lumeşti, a poziţiei sociale etc. şi nu rezultatul iubirii pentru Dumnezeu şi dreptate şi nici nu semnifică consacrarea de a umbla pe “calea îngustă" a negării de sine, jertfirii de sine etc.

Cei lumeşti, aşadar, sunt într-adevăr într-o condiţie mai bună de a înţelege semnele timpului decât mulţi creştini nominali cu prejudecăţi. Dar nimeni nu poate vedea aceste lucruri din punctul de vedere adevărat, cu excepţia celor care acceptă acest punct de vedere care este asigurat numai celor care sunt deplin consacraţi Domnului şi ascultă Cuvântul Său. Aceştia nu vor fi în întuneric; Domnul nu le va ascunde nici scopurile Sale bune în ce priveşte binecuvântarea Bisericii şi după aceea a lumii şi nici scopurile Sale în ce priveşte pedepsirea lumii în marele timp de necaz, pregătitor binecuvântărilor care vor veni după ce ea va fi fost umilită.

“Întâi vor învia cei morţi în Hristos"

Lucrarea principală a Domnului nostru în acest timp de “seceriş" şi în special în partea sa de început (când El îşi cheamă servitorii credincioşi ai Vârstei Evanghelice, îşi face socotelile cu ei şi îi răsplăteşte) priveşte Biserica Sa în întregime şi nu numai membrii ei în viaţă. Aici vom remarca declaraţia apostolului în ce priveşte acest timp şi această lucrare. El ne informează că afacerile Domnului în timpul acestui seceriş vor fi mai întâi cu “morţii în Hristos", spunând: “Noi cei vii care vom rămânea până la venirea (prezenţa) Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi (acei din Biserică care au murit deja), . . . întâi vor învia cei morţi în Hristos" (1 Tes. 4:15,16). Considerând această declaraţie în legătură cu parabola Domnului, înseamnă că credinciosul care doarme în moarte va fi înviat, se va face socoteala cu el, va fi răsplătit, înainte să înceapă socoteala şi răsplata membrilor în viaţă ai Bisericii. Prin urmare, dacă este adevărat, aşa cum am prezentat pe scurt în cele spuse mai înainte, că noi trăim acum în “zilele Fiului Omului" şi că prezenţa Sa a început în toamna anului 1874, atunci trebuie să credem, de asemenea, că învierea sfinţilor care au “adormit" a fost cuvenită şi s-a petrecut în aceeaşi perioadă, nu mult după ce parousia Domnului nostru a început. Suntem în stare să fixăm data acesteia cu o exactitate relativă, deşi întreaga chestiune este invizibilă ochilor naturali şi poate fi deosebită numai cu ochiul credinţei şi prin lumina candelei noastre, Scripturile.

Candela noastră, după cum am văzut deja, ne arată că Vârsta Iudaică a fost în fiecare amănunt un tipar sau o ilustraţie a Vârstei Evanghelice şi păstrând aceasta în minte putem gândi într-o oarecare măsură cu privire la succesiunea aranjamentului divin în “secerişul" acestei vârste, din succesiunea aranjamentului divin în “secerişul" Vârstei Iudaice. Observând Vârsta Iudaică, aflăm că trei ani şi jumătate din “secerişul" ei au fost destinaţi simplei înştiinţări a prezenţei Învăţătorului şi unei oferte făcute bisericii nominale atunci în viaţă, că aceşti ani s-au sfârşit prin respingerea bisericii nominale la timpul morţii Domnului nostru şi că după aceea, în timp ce sistemul lor nominal sau biserica nominală a fost respinsă, israeliţii adevăraţi au fost chemaţi să iasă din acest sistem în tovărăşia Domnului, prin spiritul Său. Notăm, de asemenea, că în chiar timpul respingerii “casei" evreieşti, Domnul nostru şi-a atribuit în faţa lor, în mod tipic, funcţia Sa de Rege şi a încălecat pe asin ca rege al evreilor. Aşteptând timpul când Domnul nostru, la sfârşitul vârstei, îşi va asuma deplina Sa putere regală şi autoritate ca rege al regilor, aflăm că aceasta ar fi la data corespunzătoare în acest “seceriş", adică în primăvara anului 1878. }i, aşa cum cea dintâi lucrare a Domnului nostru, după luarea oficiului regesc în “secerişul" tipic, a fost să respingă casa nominală a lui Israel ca să poată începe lucrarea de strângere afară din ea a israeliţilor adevăraţi, aşa înţelegem că în timpul secerişului prezent cea dintâi lucrare a Regelui nostru este respingerea “casei" evanghelice nominale a fiilor - cu scopul ca El să poată aduna în afara acesteia “grâul", “aleşii Săi", de la o margine a cerurilor eclesiastice la alta (Mat. 24:31). Această respingere a bisericii nominale şi chemarea poporului Său de a “ieşi afară" din ea, o înţelegem a fi denumită, în mod simbolic, căderea Babilonului şi “vărsarea" bisericii Laodicea (vezi Apoc. 3:16; 18:2-4).

Aici, deci, avem o indicaţie a timpului când judecata servitorilor Domnului a fost cuvenită să înceapă, reprezentată în parabolă prin chemarea la rege a slujitorilor Săi ca să-şi dea socoteala. În lumina declaraţiei apostolului, pe care tocmai am văzut-o, că cei vii nu vor lua-o înaintea celor adormiţi, este clar că la acel timp şi înainte de începutul socotelii cu cei vii, “cei care dorm", “morţii în Hristos", au fost treziţi, li s-a acordat o parte în prima înviere - înviaţi în glorie, onoare, putere, corpuri spirituale nevăzute de către omenire. Învierea corpurilor spirituale nu ar necesita nici o agitaţie a cimitirelor sau a mormintelor, a nimic ce este pământesc.

“Ce este născut din Duh, este duh" şi aşa cum Domnul nostru după înviere a fost nevăzut lumii şi chiar Bisericii Sale (cu excepţia arătărilor Sale miraculoase), aşa sunt şi aceştia, ei sunt nevăzuţi şi nu este necesară vreo manifestare miraculoasă, nu s-a făcut nici una şi nici nu este de aşteptat. Noi “umblăm prin credinţă şi nu prin vedere".

Tuturor celor care înţeleg de ce a fost necesar ca sfinţii să doarmă (deoarece chemarea Bisericii a avut loc înaintea timpului fixat de Dumnezeu pentru stabilirea Împărăţiei) li se va părea foarte potrivit ca Regele, imediat ce-şi ia funcţia de Rege, să-şi elibereze din închisoarea morţii urmaşii credincioşi, care în timpul absenţei Sale şi-au manifestat credincioşia şi pentru care s-au pus de-o parte coroane ale dreptăţii, ca să le fie date la întoarcerea Sa în putere şi mare slavă. Într-adevăr, ar fi nerezonabil să se presupună vreo întârziere prelungită a învierii lor după ce Domnul nostru îşi ia marea Sa putere şi începe să împărăţească. Susţinem, deci, că învierea morţilor în Hristos a fost cuvenită să aibă loc în primăvara anului 1878.

“Ferice . . . de morţii care mor"

Să remarcăm în continuare o frumoasă analogie şi anume: gândind în acest fel, învierea Domnului nostru, la puţine zile după ce }i-a luat funcţia ca rege în Israelul tipic, corespunde sau este paralela învierii Bisericii, “corpul lui Hristos", puţin timp după ce El }i-a luat gloria şi puterea ca Rege al naţiunilor, în primăvara anului 1878. Nu numai atât, dar cartea Apocalipsei, în scenele care aparţin acestui timp specific şi în descrierea “secerişului" Vârstei Evanghelice, arată pe “cineva care semăna cu Fiul Omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână o seceră ascuţită", începând lucrarea de secerare a recoltei acestei vârste; şi acolo găsim o declaraţie semnificativă: “ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul! “Da", zice Duhul; “ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează"" - Apoc. 14:13,14,16.

Acest text a fost atât de frecvent aplicat greşit de către teologi încât semnificaţia sa adevărată va fi în stare să-i ocolească pe toţi cei care nu au simţurile exersate prin întrebuinţare şi care nu fac o deosebire atentă. El înseamnă că de la timpul când a început secerarea “recoltei" acestei vârste, prin secerătorul încoronat, (primăvara anului 1878) va fi o binecuvântare minunată, care înainte nu era posibilă pentru clasa anume descrisă. Începând de la această dată, cei care mor din această clasă specială vor fi favorizaţi sau binecuvântaţi într-un fel în care nici unul din membrii de dinainte ai aceleiaşi clase nu au fost binecuvântaţi, anume prin faptul că moartea lor nu le va întrerupe lucrările, care vor continua, numai truda şi oboseala încetând, lucrarea în sine continuând în condiţii mai glorioase şi mai favorabile.

Asta înseamnă că de la 1878 cei deplin consacraţi din poporul Domnului, cei care “au murit cu El" complet, nu vor dormi în moarte, aşa cum a fost necesar cu toţi membrii de mai înainte ai corpului lui Hristos în tot timpul Vârstei Evanghelice; asta înseamnă că după 1878, progresiv, morţii care mor în Domnul vor experimenta “schimbarea" în momentul morţii lor sau vor lua parte în prima înviere - într-un moment, într-o clipeală de ochi, trecuţi de la moarte la nemurire, din slăbiciune în putere, de la dezonoare la glorie, de la starea naturală la starea spirituală.

La aceasta s-a referit apostolul, când a spus: “Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă" (1 Cor. 15:51,52 - n. e.). După înţelegerea noastră, ultima trâmbiţă, a şaptea din seria trâmbiţelor simbolice, a început în 1874, chiar înainte ca Domnul să-şi fi luat marea Sa putere şi să şi-o exercite - începându-şi domnia; acest sunet trebuie să continue o mie de ani, până la terminarea Vârstei Milenare. Această “schimbare" într-un moment, “într-o clipeală din ochi", care li se întâmplă membrilor în viaţă ai corpului lui Hristos, va fi, în- tr-adevăr, o schimbare momentană în ceea ce priveşte fiecare individ, după ce el îşi va fi dat socoteala înaintea marelui Rege şi va fi fost acceptat de El ca şi comoştenitor în Împărăţie; dar aceasta nu dă de înţeles că toţi aceştia vor fi schimbaţi în acelaşi moment. Dimpotrivă, judecarea membrilor în viaţă ai Bisericii, intrarea fecioarelor înţelepte la sfârşitul acestei vârste va fi o lucrare graduală; ea a fost deja în progres de peste douăzeci de ani şi nu este încă terminată. Ea va include respingerea “fecioarelor nebune" şi izgonirea completă a oricui poate dezbrăca “haina de nuntă" a dreptăţii lui Hristos, aşa cum este arătat în una din parabole.

Astfel, vedem că imediat după ce şi-a luat coroana, în primăvara anului 1878, Domnul nostru şi-a adunat pe toţi acei dintre sfinţii Săi  “giuvaerele Sale", care au fost deja lustruiţi, potriviţi, pregătiţi şi care dormeau aşteptând timpul stabilirii împărăţiei; de atunci, unul câte unul, sfinţii Săi credincioşi din aceeaşi clasă a “pietrelor preţioase" (vezi Maleahi 3:17 - King James, n. e.) sunt adunaţi la El, pe măsură ce îşi termină alergarea. Dar, aşa cum a fost necesar ca Răscumpărătorul nostru să moară într-adevăr, aşa este necesar ca fiecare membru al corpului lui Hristos nu numai să se consacreze pentru a fi mort împreună cu El, ci să fie mort într-adevăr. Ei sunt deja socotiţi morţi, dar aceasta nu este suficient. Cuvintele Domnului nostru sunt: “Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii" (Apoc. 2:10 - n. e.) şi “Ferice de acum încolo de morţii (recunoscuţi ca morţi, consacraţi spre moarte) care mor" (Apoc. 14:13, n. e.). La fel a fost prezis în alte scripturi că toţi care vor fi din corpul lui Hristos trebuie, asemenea Capului, să treacă prin porţile morţii, aşa cum este scris: “Am zis: Sunteţi dumnezei (puternici), toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt". “Însă veţi MURI ca nişte oameni, veţi cădea ca un domnitor oarecare". Au fost doi domnitori ai neamului omenesc: Adam şi Isus Hristos. Adam a murit pentru neascultare, Hristos, ca sacrificiu pentru păcatele altora, a murit pentru că a fost ascultător. Biserica, corpul lui Hristos, “fraţii" Săi, fiind îndreptăţiţi, în afara morţii adamice prin credinţa în sacrificiul Său, sunt socotiţi ca împreună sacrificatori cu El în moartea Sa, datorită ascultării, ca să poată fi socotiţi, de asemenea, părtaşi în “învierea Sa" - prima înviere, la natura divină, la glorie şi ca împreună moştenitori - Ps. 82:6,7; Rom. 5:12,17; 2 Pet. 1:4.

Am prezentat aici cel mai scurt rezumat posibil al dovezilor Scripturilor că trăim în parousia, prezenţa, în “zilele Fiului Omului", în timpul “secerişului" acestei vârste, şi că lucrarea pe care El, în mod direct şi prin apostolii Săi, ne-a învăţat să o aşteptăm este acum în progres, adică “pecetluirea" sfinţilor Dumnezeului cel Preaînalt pe frunţile lor (Efes. 1:13,14) şi dându-le o apreciere mintală a planului divin şi a timpurilor şi sezoanelor sale, împreună cu o judecată sau verificare a tuturor celor care au încheiat un legământ să fie ai Domnului şi să-şi depună vieţile în serviciul Său. Toţi care refuză să trăiască conform legământului lor, chiar dacă sunt pecetluiţi, binecuvântaţi şi luminaţi cu adevărul prezent, vor fi, după cum înţelegem noi, respinşi de la aceasta şi aruncaţi înapoi “în întunericul de afară", cu lumea, ca să ia parte la marele timp de necaz ce vine asupra ei. Înţelegem, de asemenea, că numărul aleşilor va fi în curând completat şi ultimii din această clasă care vor fi binecuvântaţi prin “schimbarea" glorioasă de la moarte la nemurire, într-un moment, într-o clipeală de ochi, vor obţine în curând această binecuvântare şi că atunci marele timp de necaz va exploda din plin asupra lumii şi va doborî cu rapiditate îngâmfarea, aroganţa, mândria şi va pregăti lumea pentru domnia Prinţului Păcii.

Iată, avem consecvenţă, cel puţin, şi armonia Scripturilor care niciodată n-au fost armonizate în trecut şi care acum nu pot fi armonizate din nici un alt punct de vedere sau prin nici o altă interpretare. Iată Împărăţia spirituală a lui Mesia, cu toată puterea, înlocuind Împărăţia spirituală a lui Satan şi stabilind ordinea şi dreptatea prin reprezentanţii ei pământeşti şi răsturnând agenţii pământeşti ai prinţului întunericului, mulţi dintre ei fiind servitorii lui numai pentru că “dumnezeul veacului acestuia" (vârste) a orbit mintea celor necredincioşi (vezi                                                  2 Cor. 4:4 - n. e.)

“Ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi" Evrei 11:40

Remarcăm, în trecere, că după adunarea Bisericii în glorie urmează, cum am arătat mai sus, învierea sfinţilor din trecut - Avraam, Isaac, Iacov şi toţi sfinţii profeţi, a căror înviere va fi la condiţie pământească perfectă şi care vor fi “domni în toată ţara", văzuţi de oameni şi reprezentanţi ai Împărăţiei invizibile, spirituale, dar atotputernice - Hristosul glorificat. Astfel, reprezentanţii aleşi ai Israelului trupesc vor conduce într-adevăr lumea şi o vor binecuvânta ca şi reprezentanţi şi agenţi ai Israelului spiritual şi poporul Israel va fi primul care va răspunde la stindardul astfel înălţat de Domnul. - Ps. 45:16; Rom. 11:25-31; Zah. 12:10.

Parousia Domnului nostru (prezenţa Sa în lume) a început în 1874 şi va continua până la sfârşitul Vârstei Milenare. Cuvântul nu este aplicabil numai unei perioade scurte a prezenţei la începutul Vârstei Milenare; parousia lui Hristos şi cea a Bisericii Sale va continua toată Vârsta Milenară. Nici epiphania şi apokalupsis nu vor fi o izbucnire bruscă a luminii glorioase; aceste cuvinte nu înseamnă o arătare vizibilă către omenire a persoanei Domnului sau a persoanelor din Biserica Sa. Să ne amintim cuvintele Sale: “Peste puţină vreme lumea nu Mă va mai vedea". Să ne amintim, de asemenea, că aşa cum Biserica va fi asemenea Lui, tot aşa, asemănarea Lui este declarată a fi “întipărirea" persoanei Tatălui; este scris că El este Regele etern, nemuritor, nevăzut (Ioan 14:19 - n. e.; Evrei 1:3 - n. e.; 1 Tim. 1:17). Nu va fi mai necesar ca lumea să-i vadă cu ochii naturali pe Domnul şi pe cei glorificaţi ai Săi, decât să-l vadă pe Tatăl ceresc: lumea va vedea reprezentanţii pământeşti ai lui Dumnezeu, ai lui Hristos şi ai Bisericii, când ei “îi vor vedea pe Avraam, Isaac, Iacov şi toţi sfinţii profeţi", pentru că aceştia vor fi modele de umanitate perfectă, care este imaginea pământească a invizibilului Dumnezeu.

Epiphania Domnului nostru (strălucirea vie) şi apokalup-sis-ul Său (dezvăluirea Sa) au început la scurt timp după ce parousia a început; strălucirea prezenţei Sale este acum vizibilă acelora care umblă “în lumină" - acelora care nu sunt în întuneric cu lumea. Aceasta este o iluminare mintală, o iluminare a ochilor înţelegerii şi nu a ochilor naturali. Ochii înţelegerii noastre au fost deschişi să-L vadă pe El, care este nevăzut vederii naturale. Epiphania Domnului nostru influenţează deja lumea, de asemenea, deşi nu prin ochii înţelegerii pentru că ei nu au ochi pentru astfel de lucruri spirituale; cu toate acestea, strălucirea vie a prezenţei Domnului influenţează şi afectează întregul curs al lumii, printr-o creştere a cunoştinţei în fiecare domeniu - într-un mod remarcabil în special începând de la 1878.

În cele din urmă toţi orbii vor avea deschişi ochii înţelegerii şi

“Orice ochi Îl va vedea".

Mulţi, chiar dacă nu sunt dintre veghetori, observă semnele timpului nostru şi sunt surprinşi şi făcuţi să exclame: Ce înseamnă aceste lucruri? - acest progres remarcabil de ultimă oră în ştiinţă, artă şi invenţie mecanică, această nemulţumire de ultimă oră în mijlocul abundenţei şi a luxului, această creştere de ultimă oră a numărului milionarilor şi a cerşetorilor, această creştere a corporaţiilor gigantice, a puterii şi influenţei lor universale? De ce sunt criticate de către mase politicile naţionale şi oamenii publici, afirmaţiile şi faptele lor, ca niciodată înainte? Ce înseamnă faptul că odată cu o creştere aparentă în bogăţie şi număr în toate confesiunile creştine, se înregistrează o creştere a insatisfacţiei, a nemulţumirii, o creştere a tendinţei de a critica crezurile şi de a propovădui orice? Cum se întâmplă că nouă zecimi din predicatorii din toate confesiunile ştiu că ascultătorii lor doresc o schimbare şi ar fi bucuroşi s-o facă, chiar având salarii mai mici, dacă ar şti să se îmbunătăţească pe ei înşişi.

Răspunsul scriptural este: ora judecăţii lui Dumnezeu a sosit; timpul când judecata creştinătăţii, din punct de vedere politic, financiar, social şi eclesiastic a început - fiind încercată în balanţa divină. Scripturile declară că ea va fi găsită cu lipsă şi va fi socotită nevrednică pentru administrarea viitoare a afacerilor pământului, care va fi dată “turmei mici" alese, conform făgăduinţei divine - Luc. 12:32.

Secretul problemei, acum, este acelaşi ca în “secerişul" iudaic, despre care Ioan a explicat, spunând:

“În mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi" - Ioan 1:26.

Ochii mei văd deja a Domnului meu sosire,

Deja se simţeşte că El vine cu mânie,

Văd în a Sa mână flăcărând marea sabie,

Domnul s-apropie.

Văd judecata Lui cum cutreieră pământul,

Semne şi gemete, renaşterea precedând-o,

Judecată dreaptă prin ce se dărâmă tronuri,

Domnul s-apropie.

“Vremile păgâne" au trecut pentru vecie,

Cu ele vor trece şi jalea şi păcatele,

Căci Leul lui Iuda are sabia în mână,

Domnul s-apropie.

“Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu mine." - Apocalipsa 3:20.