Întrebare (1911)—3—Babilonul literal a
fost construit pe rîul Eufrat literal, în timp ce Babilonul mistic stă pe
Eufratul mistic. Atunci ce este rîul mistic? Răspuns—Vom avea curînd o predică cu acest subiect şi poate veţi primi
Răspunsul acolo. Dar pe scurt voi spune că Eufratul mistic ar reprezenta
popoare, după explicarea dată nouă în Scriptură. Astfel, apele pe care stă
femeia sunt popoare, neamuri şi limbi, iar devierea apelor Eufratului mistic din
Babilonul antitipic, sau Babilonul mistic, ar semnifica întoarcerea popoarelor.
Şi ei se întorc foarte mult acum, după ceea ce citim în ziare. Congregaţii
foarte mici se găsesc peste tot. Apropo, cu trei săptămîni în urmă cînd am fost
în Boston, editorul adjunct al Congregaţioniştilor din Boston a venit la mine
luni, după serviciul nostru de duminică şi a spus, "Pastore Russell, pot să-ţi pun o Întrebare?" "Da". "Sunt editor adjunct al Congregaţioniştilor şi am fost duminică la
teatrul din Boston, şi era o zi fierbinte, şi uitîndu-mă peste audienţă şi
văzînd 4000 de oameni sub acel acoperiş într-o zi fierbinte, atît de mult timp,
m-am minunat de ce oare cele mai mari biserici din Boston şi cei mai elocvenţi
predicatori ai noştri şi coruri bine plătite, au doar între 20 şi 40 sau între
50 şi 70 la o întrunire. Cum se poate aceasta? Vrei să-mi spui ce părere ai
despre acest lucru?" Am spus, "Cred, prietene, că Biblia explică aceasta spunînd că odată era o
foamete în ţară — nu o foamete de apă sau pîine, ci o foamete, spune Domnul,
pentru a auzi Cuvîntul Domnului." Am spus, "Cred că oamenii aceia au vrut să audă ceva despre Cuvîntul
Domnului". 100) BANI—Securitate bancară.
(Q497-1) Întrebare (1910)—1—Cît timp crezi că
banii vor mai fi în siguranţă în bănci? Răspuns—Pînă cînd îi scoţi sau pînă cînd banca "moare". Nu cred că pot da un
Răspuns mai precis la acest subiect. Iar unele bănci par să cadă mai repede
decît altele — cu aceasta cred că toţi vor fi de acord; este o Întrebare destul
de grea; cred că trebuie să renunţ la ea. 101) BANI—Cum să-i investeşti.
(Q497-2) Întrebare (1912)—2—Cunoscînd faptul că în
viitorul apropiat băncile trebuie să cadă, de asemenea înţelegînd
responsabilitatea noastră de a ne îngriji decent de noi înşine şi de cei care
depind de noi, ce ai considera tu a fi un curs înţelept cu privire la banii
investiţi care n-ar putea fi scoşi, să zicem în trei luni, şi poţi să ne dai
vreo idee despre cum să folosim aceşti bani aşa încît să putem fi buni
administratori a ceea ce avem în posesie? Răspuns—Dacă pot eu să-ţi spun cum să foloseşti toţi banii pe care-i ai?
Aceasta este Întrebarea? Aş putea să-ţi spun ce să faci cu mai mult decît toţi
banii pe care-i ai sau îi vei avea vreodată dar nu-ţi voi spune. Totuşi există
un punct bun în această Întrebare. Să presupunem că tatăl sau mama familiei nu
sunt în Adevăr, care trebuie să fie obligaţiile şi cursul său cu privire la
aceste obligaţii pentru familie? Aş sfătui pe oricine are ceva bani să ţină
magazia de cărbuni plină cu cărbuni acum şi de acum încolo. Aţi putea întreba
dacă aceasta nu este dovada unei credinţe slabe dar aş spune că nu, pentru că
noi trebuie să ne facem partea. În condiţiile prezente n-ar fi greşit să faci o
rezervă rezonabilă de anumite sortimente de alimente, de acelea care nu se
strică. Aş sugera o rezervă de conserve de carne, conserve de fructe şi altele
de genul acesta. Putem de asemenea pune deoparte ceva fasole. Orice sunteţi
înclinaţi să faceţi, mai întîi vedeţi să aveţi pus deoparte un surplus. Această
punere deoparte a unei provizii rezonabile nu vine în nici un fel din îndoiala
sau teama că Dumnezeu va uita de noi cîndva. Cu privire la bani şi proprietate
aş spune că dacă eu aş avea o casă mică într-o zonă favorabilă aş ţine acea casă
pentru soţia şi familia care nu sunt în Adevăr, aşa încît să pot arăta celor
care vor rămîne după moartea mea că intenţiile mele au fost bune. Să ai mai bine
o casă mică decît una mare, care poate fi distrusă cînd vine Timpul de
Strîmtorare. Am dat aceasta numai ca o idee pentru îndrumarea voastră, dacă vă
interesează. 102) BĂTRÎN—Lucrul bătrînului conducător.
(Q234-1) Întrebare (1913)—3—Care este lucrul
bătrînului conducător? Răspuns—Lucrul bătrînului conducător nu este definit în Biblie. Nici un
astfel de lucru precum bătrîn conducător nu se menţionează în Scripturi.
103) BĂTRÎNI—Referitor la autoritate în Biserică.
(Q232-3) Întrebare (1909)—4—Un bătrîn este ales să
facă numai ce spune Eclesia şi să acţioneze ca un moderator la întruniri, sau
are responsabilitate mai mare? Răspuns—Autoritatea nu poate fi mai mare decît cel ce dă autoritatea. Cu
alte cuvinte, dacă Biserica dă unui bătrîn
responsabilitatea sa prin faptul că îl alege, înseamnă că Biserica a avut
mai întîi responsabilitatea altfel nu-i putea da bătrînului această
responsabilitate şi de aceea bătrînul trebuie să-şi asume acea autoritate pe
care adunarea i-o permite. Dacă conştiinţa nu i-ar permite să facă anumite
lucruri atunci ar fi potrivit să spună adunării ce gîndeşte şi să spună că, dacă
ei vor, pot cere retragerea lui şi că el ar face-o bucuros. Bătrînul nu trebuie
să-şi violeze conştiinţa pentru a servi adunarea, iar adunarea nu trebuie să-şi
violeze conştiinţa cerînd bătrînului s-o servească. Bătrînul trebuie să
servească Biserica după dorinţele ei, pînă la punctul unde conştiinţa lui va
obiecta. Pot spune mai departe că Scripturile spun că Spiritul sfînt îl face
pe bătrîn supraveghetor prin ridicarea mîinilor; astfel aceasta se aplică la
Eclesie şi operează mai întîi prin ea. 104) BĂTRÎNI—Să se adune pentru a discuta interesele
adunării? (Q233-1) Întrebare (1910)—1—Favorizează
Scripturile şi crezi tu că ar fi înţelept ca bătrînii fiecărei adunări, sau din
diferite adunări, să se întîlnească împreună pentru discuţii cu privire la
interesele adunărilor pe care ei le reprezintă? Răspuns—Cred că Scripturile favorizează aceasta, şi cred că este
recomandabil. Acesta este tocmai cazul pe care-l avem înaintea noastră în
această seară, cînd apostolul Pavel a chemat pe bătrînii Bisericii din Efes. El
i-a chemat împreună ca o grupă de bătrîni să discute cu privire la interesele
Bisericii. El, ca bătrîn, sau ca pastor, a avut răspunderea şi s-a întîlnit cu
ei privitor la interesele Bisericii. După gîndirea mea, dacă era rău ca bătrînii
să se întîlnească pentru acest lucru, ar fi fost rău ca apostolul Pavel să ţină
o astfel de adunare; şi cred că facem bine să considerăm acest lucru ca un
criteriu sigur de urmat şi că ar fi bine ca bătrînii să se întîlnească şi să se
preocupe de interesele Bisericii. Dar vreau să vă atrag atenţia asupra unui
punct. Cred că ar fi vătămător dacă bătrînii s-ar întruni împreună în sensul de
a hotărî sau a propune să conducă Biserica. Acesta este alt lucru. Să se
întîlnească pentru a se gîndi la interesele Bisericii etc., şi să-şi ia
răspunderea pentru conducerea Bisericii, sunt două lucruri diferite. Să
presupunem că Bătrînii s-ar întîlni şi s-ar gîndi la ceva ce ar fi bine pentru
Biserică după judecata lor. Eu cred că dacă acest lucru n-a fost special
încredinţat lor prin votul adunării şi pe deplin înţeles — dacă ar fi o
propunere nouă despre care poate fi vreo îndoială sau Întrebare, cursul corect
şi potrivit ar fi ca aceşti bătrîni să supună chestiunea adunării cu o
recomandare, zicînd: Noi, avînd în vedere interesele adunării, avem acest gînd
în minte şi acum vi-l supunem vouă şi am cere să votaţi. Acesta este procedeul
sigur. Am aflat că unii din cei mai buni fraţi, cu cele mai bune intenţii şi cu
foarte bune sugestii, încercînd să le pună în aplicare fără discutarea lor cu
adunarea, au mîngîiat părul în sens contrar, ca să zicem aşa — exact cum ai
încerca să mîngîi un cîine în sens opus creşterii părului său şi părul se
zburleşte, i-ar cîinelui nu-i place. Aşa că nici adunării nu-i place pentru că i
se pare că este stăpînită şi că ei fac ceva ce n-au fost special autorizaţi să
facă. Gîndul meu este că întotdeauna este înţelept, dacă vrei să mîngîi un
cîine, să-l mîngîi în direcţia în care creşte părul. Şi aşa că dacă ai de-a face
cu o adunare, aminteşte-ţi că natura umană merge într-o anumită direcţie şi
încearcă să te menţii în acea direcţie şi să nu o zburleşti mai mult decît este
necesar. Fiecare membru al Bisericii are natură umană; are un trup muritor şi
are mai multă sau mai puţină combativitate, mai multă sau mai puţină dorinţă de
a nu fi călcat în picioare; veţi afla că toţi cei care sunt în adevăr sunt în
mare măsură aşa. Ei trebuie să aibă forţă de caracter, altfel niciodată n-ar
putea fi învingători. Şi tocmai această calitate care-i face ceea ce sunt şi
care i-a ajutat să iasă din Babilon este calitatea care ar vrea să aibă puţină
ceartă şi uneori o mică luptă, dar dacă spunem, Aceasta este ceva nou, pentru
aceasta nu s-a votat, şi chiar dacă suntem siguri că toţi vor vrea acel lucru,
dar să supunem chestiunea adunării cu recomandarea noastră — atunci veţi avea
adunarea alături de voi. 105) BĂTRÎNI—Nealeşi; referitor la descalificare în
alte părţi. (Q234-2) Întrebare (1914)—1—În caz că un frate
care a fost bătrîn acceptabil pentru adunare timp de mai mulţi ani şi din cauza
unei dificultăţi în adunare n-a fost ales — l-ar face aceasta nepotrivit pentru
a ţine lecţii în adunările învecinate unde este cunoscut — dacă aceste adunări
vreau să-l invite, spunînd că lecţiile lui sunt de ajutor? Ar fi el nepotrivit
pentru activitatea extinsă? Ar fi îndreptăţiţi anumiţi membri din adunarea lui
să-şi folosească influenţa pentru a împiedica un astfel de serviciu, cu condiţia
ca el să nu fi fost dovedit nesănătos în doctrină? Răspuns—Bătrînul care n-a fost ales în adunarea în care a servit n-ar fi
descalificat pentru serviciu în alte locuri dacă prietenii de acolo,
folosindu-şi cea mai bună judecată, ar crede că el ar fi o persoană potrivită să
le servească ca bătrîn. Fiecare este îndreptăţit să-şi folosească judecata. Să
presupunem că adunarea care l-a respins pe acest frate a făcut-o din cauza unui
lucru greşit în caracterul lui moral sau în învăţătură. Atunci cred că ar fi
privilegiul şi datoria frăţească a acestei adunări să atragă atenţia asupra
acestui lucru celeilalte adunări care l-a ales. Dacă ei l-au ales, prima adunare
poate trimite vorbă: "Noi vrem să vă sfătuim ca pe fraţi că există un astfel de
lucru împotriva lui şi ne-am gîndit că este datoria noastră să vă informăm
despre aceasta". Cît despre activitatea extinsă, ar fi nepotrivit ca cineva să
servească adunarea în activitatea extinsă dacă nu este bătrîn, deoarece adunarea
trimite în cooperare cu Societatea numai pe aceia care sunt bătrîni. Dacă nu,
Societatea nu doreşte să coopereze la trimiterea lor. Totuşi, dacă el s-a dus la
altă adunare şi ei l-au ales ca bătrîn şi au vrut să-l trimită în activitatea
extinsă, aceasta este treaba lor şi
a lui. Sau dacă el vrea să meargă
fără responsabilitate faţă de adunare sau faţă de societate aceasta este
treaba lui. El operează pe propria
lui răspundere. Dumnezeu ne-a dat acest
drept. Şi dacă are talantul mijloacelor şi al vorbirii şi doreşte să le
folosească noi credem că are dreptul să facă astfel. El ar fi chemat la aceasta
dacă a fost conceput de Spiritul sfînt.
"Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la orice făptură"
(Marcu 16:15). 106) BĂTRÎNI—De ce trebuie ca bătrînii să fie aleşi
cu grijă?* (Q235-1) Întrebare (1916-Z)—2—De ce trebuie ca
bătrînii să fie aleşi cu grijă? Răspuns—Pentru că spiritul de serviciu trebuie să fie spiritul, nu numai al
Peregrinilor sau al Bătrînilor Bisericii lui Cristos, ci spiritul fiecărui
membru al ei; pentru că într-un sens mai larg, fiecare dintre noi este
privilegiat a fi un serv în scrierea Mesajului harului lui Dumnezeu în inimile
altora. Dar să nu uităm că nu vom şti cum să scriem în
inimile altora ceea ce noi n-avem deja scris în inimile noastre. De aici
necesitatea unei mari griji în alegerea Bătrînilor — pentru a-i găsi pe aceia
care deja au scrisul Domnului în inimile lor şi care, de aceea, vor fi
competenţi să ajute, sub îndrumarea Spiritului sfînt, la scrierea asemănării de
caracter cu Domnul în inimile fraţilor mai
tineri. Şi care este Mesajul, care este Epistola scrisă în
inimile noastre de către Spiritul sfînt prin diferite mijloace? Este cunoaşterea
cronologiei? Este dezlegarea tipurilor şi umbrelor? Este spargerea nucilor
teologice tari cu privire la înţelegerea diferită a pasajelor din Scriptură?
Este cunoaşterea istoriei evreilor, a istoriei lumii, a istoriei Bisericii? Este
înţelegerea şi aprecierea diferitelor Legăminte, trecute, prezente şi viitoare?
Nu, nu este nici una dintre acestea. Şi astfel, cu aceste caracteristici ale
Învăţătorului adînc gravate în inimile noastre, ni se va da din belşug intrare
"în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mîntuitorului nostru Isus Cristos" — 2 Petru
1:8, 11. Toate aceste subiecte au mai multă sau mai puţină
valoare şi sunt mai mult sau mai puţin folosite de Domnul în legătură cu această
scriere care trebuie să se facă în inimile poporului Său. Dar scrierea Epistolei
lui Cristos este diferită — este scrierea, copierea asemănării de caracter a
Învăţătorului în inimile poporului Său — umilinţa Lui, bunătatea Lui, răbdarea
Lui, îndelunga Lui răbdare, amabilitatea frăţească a Lui, iubirea Lui, bucuria
Lui, pacea Lui. Noi am putea avea toată cunoştinţa cu privire la
cronologie şi istorie, am putea fi în stare să cităm fiecare text din Biblie şi
să-l spunem, şi totuşi să n-avem Epistola lui Cristos scrisă în inimile noastre.
Aceasta este Epistola despre care Apostolul Petru spune: "Căci, dacă aveţi din
belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi (inactivi),
nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus
Cristos" (2 Pet. 1:8); deoarece cunoştinţa îşi va avea locul
ei. 107) BERBEC—Junghiat în locul lui Isaac — antitipul
lui. (Q557-1) Întrebare (1911)—1—Dacă Avraam este un
tip al lui Iehova şi dacă Isaac este un tip al lui Cristos, ce simbolizează
berbecul junghiat în locul lui Isaac? Răspuns—Cred că berbecul junghiat în locul lui Isaac a simbolizat pe Isaac —
în locul său, reprezentantul său, şi în acest sens, bineînţeles, a simbolizat pe
Cristos. Dacă Isaac simbolizează pe Cristos atunci berbecul simbolizează pe
Cristos. 108) BIBLIE—În Veacul Milenar.
(Q43-1) Întrebare (1908)—2—Va avea nevoie
omenirea de Biblie în Veacul Milenar? Răspuns—"Cuvîntul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe
cărarea mea" (Psa. 119:105). Şi motivul pentru care avem nevoie acum de Biblie
ca o lumină şi o candelă este că noi suntem într-un timp întunecos, pînă cînd
ziua se iveşte şi steaua zilei răsare. După ce răsare steaua zilei nu veţi mai
avea nevoie de candelă. Lumea va avea ceva mai bun decît o candelă. Dar cred că
Biblia va fi întotdeauna cu lumea întocmai cum aveţi o istorie a Franţei. Aveţi
nevoie de istoria Franţei? Nu aveţi de gînd să trăiţi cu o sută de ani în trecut
dar este interesant să citiţi istoria Franţei. Aveţi nevoie de istoria evreilor?
Nu aveţi de gînd să deveniţi evrei, nu-i aşa? Nu, dar este interesant să ştiţi
istoria procedurilor lui Dumnezeu cu evreii şi providenţele Sale şi cum se
realizează aceste lucruri. Deci cred că lumea va primi o mare binecuvîntare din
Biblie cînd vor vedea cum profeţiile au fost scrise demult şi cum au fost ele
împlinite. Cred că va fi un mare manual de învăţătură pentru ei, dar nu vor fi
dependenţi de Biblie; nu ea va fi istructorul lor aşa cum este acum. Ea va fi un
fel de lumină laterală sau ca o ilustraţie a timpurilor trecute, care va face ca
ei să aibă mai mare respect pentru Domnul şi pentru promisiunile Sale şi pentru
toate procedurile Sale din trecut. 109) BIBLIE—În ceruri.
(Q43-2) Întrebare (1908)—1—Crezi că Biblia va fi
folosită şi de altcineva în afară de lume? Crezi că Biserica va folosi Biblia
după trecerea dincolo de văl? Răspuns—Nu, cînd noi vom merge în ceruri nu vom avea Biblii
spirituale. 110) BIBLIE—Folosită de cine în Mileniu?
(Q43-3) Întrebare (1908)—2—Va fi folosită Biblia
şi de altcineva în afară de lume? Răspuns—Nu va fi nimeni altcineva să o folosească; toţi vor fi parte din
lume, în afară de Vrednicii din Vechime. Se poate că se vor referi la ea
ocazional, şi de asemenea la Studii, dar nu vor fi ghidul lor pentru că
Vrednicii din Vechime vor fi sub directa supraveghere a Bisericii Spirituale;
toate instrucţiunile Vrednicilor din Vechime vor veni direct de la Biserică, şi
de la Vrednici către toţi oamenii şi ei nu vor fi dependenţi de Biblie. Dar
puteţi presupune că lui Avraam, de exemplu, îi va face plăcere să citească
relatarea din Geneza şi profeţiile, precum şi în Noul Testament unde Isus a spus
că El a fost înainte de Avraam. Avraam se va uita la acestea şi va spune: Isus a
spus aceasta; cît de adevărat este; şi cît de puţin m-am aşteptat la aşa ceva!
Şi poate, după cîte ştiu eu, va fi interesat să citească volumele precum şi o
mulţime de alte cărţi — poate istoria Franţei, să vadă cum gîndeau oamenii că
era un lucru glorios să se măcelărească unul pe altul; şi poate va mearge să
vadă unele statui şi monumente de război şi să spună: De ce au făcut această
statuie? Acesta a fost un om
mare. Ce a făcut el? O, el a condus o companie de oameni care aveau arme,
praf de puşcă şi gloanţe şi au omorît o mulţime de
oameni. Acesta este motivul pentru care l-au numit om mare?
Da. Deci, în viitor ei vor privi înapoi la aceste
istorii ale războaielor cu un interes foarte deosebit ca să vadă ce fel de
nebunie a putut intra în familia umană, cît de nebuni au putut fi oamenii încît
să se omoare unul pe altul pentru unele lucruri neînsemnate — dacă ar trebui să
fie democraţi sau republicani; sau dacă ar trebui să fie metodişti sau
presbiterieni. Noi doar începem să primim spiritul unei minţi sănătoase; noi
încă nu avem o minte sănătoasă, noi primim spiritul minţii sănătoase, dispoziţia
ei, şi primim tot mai mult în fiecare zi. Mulţumită fie lui Dumnezeu pentru
aceasta! 111) BIBLIE—Adresată unei doamne sau Miresei lui
Cristos. (Q41-1) Întrebare (1909)—1—Să înţelegem a doua
epistolă a lui Ioan, ca o scrisoare de la Ioan către o persoană particulară, sau ca o scrisoare de la Cristos către
Fecioara Sa logodită? Răspuns—Eu înţeleg că este de la Ioan către o persoană particulară. Totuşi,
ceea ce este adevărat despre o persoană ar fi adevărat şi despre un număr de
indivizi din Biserica lui Cristos, deoarece noi suntem membri ai aceluiaşi corp.
Epistola către Corinteni n-a fost scrisă pentru Biserica din Saratoga Springs,
dar deoarece Biserica din Corint şi Biserica din Saratoga Springs sunt sub
aceleaşi legi şi reguli, epistola este aplicabilă la amîndouă. La fel şi a doua
epistolă a lui Ioan. 112) BIBLIE—Referitor la crearea Pămîntului.
(Q41-2)
Întrebare (1911)-2-Biblia vorbeşte despre
creare. Din ce a fost creat Pămîntul? Răspuns—Biblia nu ne spune despre crearea materialului Pămîntului. Ea începe
spunînd: "Pămîntul era…". El deja era, dar era fără formă şi gol şi pe faţa
adîncului era întuneric; şi crearea menţionată în cele şase zile nu este crearea
materiei, ci punerea ei în ordine. 113) BIBLIE—Referitor la inspiraţia ei.
(Q41-3) Întrebare (1911)—3—Crezi că Biblia este
inspirată? Răspuns—Cred că Biblia este inspirată. 114) BIBLIE—Infailibilitate.
(Q41-4) Întrebare (1911)—4—Crezi că Biblia este
infailibilă? Răspuns—Cred că Biblia, aşa cum a dat-o Dumnezeu, este fără eroare. Nu ar fi
corect gramatical să spun că Biblia este infailibilă. Voi spune că Biblia este
fără greşeală. Numai o persoană poate fi infailibilă, voi ştiţi, şi voi spune
aici că sunt pasaje în versiunea obişnuită a Bibliei care nu sunt în
manuscrisele vechi ale Bibliei, şi unele din aceste pasaje au cauzat confuzie.
115) BIBLIE—Referitor la Bilbie că este fără eroare.
(Q42-1) Întrebare (1911)—5—Crezi că Biblia este
absolut fără eroare? Răspuns—Sunt anumite părţi din Biblie care sunt pur istorice. Cartea Regilor
şi a Cronicilor, şi cărţile lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan sunt pur istorice şi
nu există o nevoie deosebită de inspiraţie în privinţa acestora, în afară de
cazul că providenţa divină i-a condus aşa încît să nu lase afară ceea ce trebuia
să fie înregistrat. Dar unde se scrie o istorie, nu este necesar ca ea să fie
inspirată, pentru că orice adevăr este bun. Dacă Sf. Matei, de exemplu, a scris
că Isus a spus aşa şi aşa, el doar ne spune ce a auzit, ce a ştiut că s-a
întîmplat. El nu trebuia să fie inspirat ca să spună adevărul şi nici tu nu
trebuie să fii inspirat ca să mergi afară şi să spui ce am spus eu: tu trebuie
să spui drept; aşa că nu este nevoie de inspiraţie în privinţa aceasta. Acum, aş
spune că sunt pasaje în Regi şi Cronici unde, evident, a fost făcută o greşeală.
Acestea sunt cărţi istorice şi sunt mici scăpări în unele locuri în felul în
care chestiunea a fost relatată. Amîndouă cărţile acoperă aceeaşi perioadă de
timp, dar una o redă puţin diferit de cealaltă. Este posibil ca într-o zi să
vedem cum pot fi armonizate, dar nu acum. 116) BIBLIE—Cea mai mare problemă a unui predicator.
(Q42-2) Întrebare (1912-Z)—1—Dacă Biblia a fost
greşit interpretată în multe puncte vitale, cum să înţelegem Biblia, dacă nu
suntem destul de educaţi ca să ştim aceste lucruri? Răspuns—Predicatorii sunt mai puţin în stare să interpreteze Biblia decît
oricare altă clasă de oameni din lume. Seminariile teologice nu învaţă
interpretarea Bibliei ci instruiesc studentul cum să apere diferitele crezuri şi
cum să înnăbuşe investigaţia şi să-l facă pe cercetător să se simtă prost. Nimic
nu-l deranjează mai mult pe un predicator decît întrebările Biblice.
Sfatul nostru pentru cei care vreau să cunoască
Adevărul este să cerceteze Scripturile şi să folosească concordanţele şi orice
ajutor biblic care-l va ajuta în înţelegerea potrivită şi raţională a
scripturilor. Dar asiguraţi-vă că subiectul este abordat onest şi cu rugăciune,
cu o dorinţă de a cunoaşte Adevărul şi fără prejudecăţi sectare. Amintiţi-vă
cuvintele Învăţătorului: "Sfinţeşte-i prin Adevărul Tău: Cuvîntul Tău este
adevărul" (Ioan 17:17). 117) BIRUINŢĂ—Cît timp mai este înainte de răsplată?
(Q522-1) Întrebare (1909)—2—În Apocalipsa 3:5
citim: "Cel ce va birui va fi îmbrăcat în haine albe. Nu-i voi şterge
nicidecum nume0le din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui
Meu şi înaintea îngerilor Săi". Cît de repede după ce ultimul membru va fi fost
trecut dincolo de văl va avea loc aceasta? Răspuns—Nu am informaţii speciale, dragi prieteni. Cred că Domnul se referă
aici la timpul prezent, pentru că dacă nu ai în timpul prezent haina albă,
înainte de a trece dincolo de văl, şi dacă numele tău nu-i scris în ceruri şi
dacă nu rămîne neşters, nu vei trece niciodată în Sfînta Sfintelor ca un membru
al Cristosului. Aşa că aceasta, după înţelegerea mea, se referă la această parte
de văl. "Voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor
Săi". Presupun că Tatăl ştie dacă numele vostru şi numele meu este acolo şi cred
că îngerii au un mod de a şti, dar dacă noi nu reuşim să biruim atunci numele
noastre nu vor fi mărturisite, ci vor fi şterse. 118) BIRUITORI—Cine sunt mai mult decît biruitori?
(Q521-3) Întrebare (1912)—3—Este vreun loc în
scrierile tale unde foloseşti această declaraţie: "Mai mult decît biruitori"? Este potrivit să vorbim despre Turma Mică
ca fiind mai mult decît biruitori? Răspuns—Da, o astfel de declaraţie este potrivită pentru că Biblia vorbeşte
în acest fel. Biblia spune, "noi suntem mai mult decît biruitori" (Rom. 8:37).
Marea Mulţime vor fi biruitori în sensul că ei în final vor birui. Altfel ei
n-ar ajunge la viaţă veşnică deloc. În Apocalipsa cap. 7 ei sunt ilustraţi ca
venind dintr-o mare strîmtorare etc. Nu vor fi ei victorioşi? Ba da. Nu vor fi
ei biruitori? Ba da. Aceia care ajung pe Tron vor fi "mai mult decît
biruitori". A fi biruitori ar însemna să fim credincioşi, să nu negăm numele
Său, să nu respingem pe Cristos. Oricine face aceasta este un biruitor şi sunt
bucuros că aceasta va fi adevărat şi despre clasa Marii Mulţimi. Dar, pentru a
fi mai mult decît biruitori trebuie să căutăm ocazii de a servi şi să ne
prezentăm corpurile continuu şi să ne jertfim viaţa în întregime. Un biruitor
este un om care nu fuge cînd este atacat. Dar omul care conduce un atac este un
Erou — mai mult decît biruitor. 119) BIRUITORI—Mai mult decît biruitori.
(Q138-1) Întrebare (1916)—1—Te rog explică textul:
"Noi suntem mai mult decît biruitori prin Acela care ne-a iubit" (Rom.
8:37). Răspuns—Un biruitor este unul care în final triumfă. Clasa Marii Mulţimi vor
fi toţi biruitori şi în Veacul Milenar toată lumea va fi biruitoare, cu excepţia
celor care vor muri în moartea a doua. Nimeni nu va primi binecuvîntarea vieţii
veşnice de la Domnul dacă nu devine biruitor, învingător. A fi mai mult decît
biruitor înseamnă a face ceva mai mult, ceva mai mare decît a intra în viaţa
eternă cu chiu cu vai. Unul mai mult decît biruitor face ceva special. De
exemplu, Domnul Isus nu numai că a ţinut legea, dar în plus El şi-a dat viaţa ca
jertfă. Deci El a fost mai mult decît doar biruitor. Tot aşa va fi cu toţi cei
care vor fi urmaşii Domnului Isus. Dacă vom fi credincioşi pînă la moarte în
sensul sacrificării drepturilor timpului prezent, cedînd preferinţele noastre
umane şi toate lucrurile de acest gen, noi, ca şi Învăţătorul nostru, suntem mai
mult decît biruitori. Acest curs al negării de sine şi al jertfirii de sine în
armonie cu exemplul Învăţătorului este mult mai mult decît doar reţinerea de la
lucrurile păcătoase. Toţi aceştia vor împărtăşi gloria cu El, ca membri ai
Corpului Său. "Iar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a
înmulţit şi mai mult" (Romani 5:20). Este harul lui Dumnezeu, meritul Domnului
nostru Isus, atribuit proporţional, sau este răbdarea, iertarea, instrucţiunile,
încercările şi pedepsele lui Dumnezeu? Se cere întregul merit sau numai o parte
proporţională din merit pentru îndreptăţirea de probă a unei persoane care vine
la Dumnezeu prin Domnul nostru Isus? Noi adesea complicăm subiectele în mintea noastră
prin prea multă gîndire. Cu cît putem menţine procesele mintale mai simple cu
atît mai bine. Păcatul abundă peste tot, într-un sens al cuvîntului, în întreaga
familie umană. Dar gîndul apostolului pare să fie că în timp ce păcatul abundă
în fiecare membru al rasei, acesta abundă mai mult în unii membri ai familiei
umane decît în alţii. Atribuind meritul îndreptăţitor Bisericii, dacă Dumnezeu
ar fi să dea aceeaşi măsură de har fiecărei persoane unii ar avea mai mult decît
le este necesar în timp ce alţii n-ar avea suficient. Astfel avem declaraţia:
"Iar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult" (Rom.
5:20), implicînd că Dumnezeu dă harul Său în Cristos fiecărui nevoiaş pocăit
proporţional cu nevoile sale. Dacă a fost mai mult păcat, atunci a fost de
asemenea mai mult har; dacă a fost mai multă depravare, a fost la fel mai mult
har ca s-o acopere. Cu alte cuvinte, harul lui Dumnezeu prin Cristos nu este
distribuit egal în sensul de a da o anume cantitate pentru fiecare persoană, ci
este atribuit fiecăruia după necesităţi. Acum a doua Întrebare: "Se cere întregul merit al lui Cristos sau
numai o parte proporţională pentru a îndreptăţi de probă o persoană care vine la
Dumnezeu prin Domnul nostru Isus?" Meritul lui Cristos nu îndreptăţeşte de probă
deloc. Ceea ce noi numim îndreptăţire de probă este acea măsură de favoare
divină care ajunge la om prin aranjamentul lui Dumnezeu înainte ca el să vină în
vreo legătură cu harul Domnului Isus. Cînd începe să vadă că este păcătos şi
începe să se întoarcă de la păcat, să caute pe Dumnezeu şi să caute dreptatea,
el porneşte pe o cale pe care noi o putem numi a îndreptăţirii de probă. El se apropie de starea pe care Dumnezeu a
aranjat-o ca să fie a lui pentru a se bucura de ea. Dar încă n-a atins-o. El nu
are alte binecuvîntări decît acelea care-i vin pentru că a apucat pe calea cea
bună prin întoarcerea către ceea ce aprobă Dumnezeu. El este mai plăcut lui
Dumnezeu pentru că s-a îndreptat către dreptate. Cînd crede în Dumnezeu şi caută
să-I fie plăcut are o măsură de pace ca rezultat. Dar n-a intrat în familia lui
Dumnezeu şi păcatele lui nu sunt iertate. Binecuvîntarea de care se bucură a
venit la el din cauză că a apucat pe calea credinţei şi ascultării de Legea
dreptăţii — mai mult sau mai puţin. Acest lucru este ilustrat în Cortul Întîlnirii. Persoana care vine în
Curte nu este îndreptăţită, dar se apropie de starea îndreptăţită. El vede
altarul şi are o binecuvîntare din înţelegerea că Cristos a murit pentru
păcatele noastre. Încă nu este îndreptăţit ci doar vede pregătirea divină. El
spune: "Cred aceasta", şi are o binecuvîntare corespunzătoare. Pasul următor
este cel de curăţire prin spălare la lighean. Aceasta semnifică îndepărtarea
murdăriei cărnii, sau străduinţa de a face astfel. Aceasta nu înseamnă că acum
este îndreptăţit. Dacă o persoană a trăit o viaţă imorală şi încearcă să pună
deoparte aceste păcate şi să trăiască potrivit, ea se apropie de Dumnezeu şi va
avea mai multă pace în minte. Dacă are dispoziţia potrivită va continua, altfel
se va întoarce înapoi. Dar dacă va merge mai departe, va ajunge la uşa Cortului
Întîlnirii. De aici nu poate merge mai departe cu propria lui putere. Aici este
reprezentat prin ţapul Domnului priponit sau legat la uşa Cortului Întîlnirii.
S-a apropiat ca un credincios; s-a curăţit de păcatele exterioare şi acum cînd
vede privilegiul de sacrificiu, se
leagă la uşă. Aceasta înseamnă că se dedică sau se consacră Domnului. El îşi predă propria
voinţă. Dar încă nu este îndreptăţit. Doar caută îndreptăţirea. Oricum, a apucat
pe calea bună, pe care noi o numim "îndreptăţire de probă", pentru că este pe
cale şi obţine mai mult din experienţele necesare care să-l aducă la o
îndreptăţire reală. El nu se poate îndreptăţi pe sine. Se poate doar lega pe
sine la uşă. Ce îl va îndreptăţi? Aici preotul îl acceptă, dar nici chiar
aceasta nu-l îndreptăţeşte. "Dumnezeu este Acela care îndreptăţeşte" (Rom.
8:33). Marele preot vine şi-i atribuie meritul său, iar apoi se arată acceptarea
divină prin conceperea cu Spiritul sfînt. Preotul acceptă sacrificiul cu scopul
de a duce la îndeplinire sacrificiul la care ţapul s-a învoit legîndu-se la uşă;
şi anume, predarea vieţii prezente în schimbul celei mai înalte — cea
spirituală. Cînd în tip marele preot junghia ţapul, acel lucru reprezenta
acceptarea sacrificiului. Reprezenta faptul că marele preot îi atribuia meritul
său ţapului şi că acesta era, de aceea, îndreptăţit, sfinţit şi deplin acceptat
de Dumnezeu. Acum ultima parte a întrebării: "Se cere întreg meritul lui Cristos
sau numai o parte proporţională pentru îndreptăţire?" Se cere întreg meritul lui
Cristos pentru a îndreptăţi o singură fiinţă umană. Isus nu Şi-a putut împărţi
viaţa la douăzeci de miliarde de oameni dîndu-i fiecăruia o bucăţică din meritul
jertfei Sale. Ideea este că Isus are suficient merit în jertfa Sa ca să
îndreptăţească pe acel om care a
păcătuit, Adam, şi din moment ce întreaga rasă a devenit păcătoasă prin acel
om, predarea vieţii de către Domnul Isus a asigurat merit suficient să
îndreptăţească pe păcătosul originar şi pe toţi cei născuţi în păcat şi
condamnare prin neascultarea lui Adam. Totul este un singur transfer. Acel
transfer încă nu s-a completat, dar va fi complet la sfîrşitul acestui veac.
Imediat ce va fi făcut acest lucru, întreaga lume va fi predată lui Isus şi El
va deveni Domnul domnilor. Pînă în prezent El doar şi-a jertfit viaţa; doar a
pus-o în mîinile Tatălui Său. Nu este nevoie de nimic mai mult. Este suficientă
pentru acel păcătos şi pentru toată rasa care moare pentru păcatul lui. Meritul
care este deja în mîinile Dreptăţii încă n-a fost atribuit în mod legal. El va
fi aplicat în mod legal la pecetluirea noului legămînt cu deplina lui asigurare
prin care toţi oamenii pot fi scăpaţi de păcatul şi moartea adamică.
Ce înţelegem prin atribuirea meritului lui Cristos? Biserica nu are
nevoie de restabilire, deoarece venind la Domnul noi am fost de acord să predăm
drepturile pămînteşti ca să putem avea o parte cu Isus în binecuvîntările
spirituale pe care Dumnezeu le-a făcut posibile pentru noi prin Fiul Său. Dacă
avem spiritul Său, dacă ne devotăm spre a face voia Tatălui chiar cu preţul
vieţii noastre după cum s-a devotat El însuşi, atunci Tatălui îi va plăcea să ne
dea natura divină întocmai cum I-a dat-o lui Isus (2 Pet.
1:4). Pentru că prin natură noi suntem păcătoşi, suntem
inacceptabili, dar dorim să umblăm în urmele Răscumpărătorului nostru şi să ne
sacrificăm interesele pămînteşti pentru a face voia Tatălui. Numai ceva perfect
poate veni la altarul lui Dumnezeu. Tatăl, în mod drept, n-ar putea să lucreze
cu noi cum a lucrat cu Isus pentru că noi suntem păcătoşi sub sentinţa morţii.
Ce aranjament a făcut Dumnezeu pentru noi? Fiecare avem mai multă sau mai puţină
putere fizică, mai multă sau mai puţină viaţă fizică, mai mult sau mai puţin
talent sau abilitate, mai mulţi sau mai puţini bani şi poate şi alte lucruri.
Acestea sunt tot ce-i al nostru — tot ce avem de consacrat sau de oferit
Domnului. Noi nu avem dreptul la viaţă veşnică — doar o mică fărîmă de viaţă
neexpirată primită de la tatăl Adam. Noi Îi oferim lui Dumnezeu mica noastră
fărîmă de viaţă şi talent pentru că suntem informaţi că Dumnezeu S-a îngrijit de
acceptarea noastră prin sacrificiul lui Isus. Isus Cristos cel Drept se oferă ca
avocatul nostru. El a fost cel care a avut dreptul la viaţă dar a jertfit-o
pentru omenire. Prin acel sacrificiu El va fi împuternicit să dea în curînd
viaţă veşnică lumii. Dar dacă renunţăm la interesul nostru în restabilirea
pregătită lumii, ce va face El pentru noi? Ne va face în stare să ne prezentăm
corpurile ca jertfe vii, sfinte şi acceptabile Tatălui (Rom.
12:1). Fie că înţelegem sau nu, putem accepta acest lucru.
Privilegiul nostru este ca acuma să înţelegem mai bine filosofia acestui fapt
decît unii dintre străbunii noştri pentru că acesta este timpul cuvenit al lui
Dumnezeu ca "cei înţelepţi să înţeleagă". Biblia ne spune că din moment ce dorim ca trupurile noastre să fie
consacrate pînă la moarte, noi ne dăm doar consimţămîntul ca ceea ce avem să fie
jertfit. Isus, Cel care ne-ar fi dat viaţă în veacul viitor odată cu toată
lumea, zice: "Dacă voiţi să daţi ceea ce
aveţi, Eu vă voi aloca ceea ce v-aş fi dat în timpurile restabilirii, făcînd
astfel sacrificiul vostru acceptabil Tatălui". Isus ne atribuie acum ceea ce altfel ne-ar fi
dat în curînd. El nu ne atribuie aceeaşi cantitate de dreptate fiecăruia pentru că
unii au nevoie de mai multă în timp ce alţii de mai puţină. Măsura care ne
lipseşte pînă la perfecţiune este ceea ce El ne atribue nouă acum, în loc să
ne-o dea în curînd în timpurile restabilirii. Nu este o atribuire de felul
implicat în Întrebare, puţin azi, puţin mîine, şi tot aşa. Atribuirea s-a făcut
toată odată, înainte ca noi să fi putut fi acceptaţi de
Tatăl. Cineva întreabă: "N-ar trebui să avem nevoie de tot
mai puţin din meritul Mîntuitorului care ni se atribuie cu cît creştem în har zi
de zi?" Nu! O astfel de Întrebare arată o concepţie greşită despre subiect. Nu
mai există altă atribuire după prima care ne face sacrificii acceptabile. Noua
creatură nu are nevoie de nici o atribuire a meritului; pentru că noua creatură
este fără păcat. Vechea creatură a avut nevoie de atribuire, pentru ca Dumnezeu
să poată accepta sacrificiul şi să ne conceapă ca noi creaturi. Din momentul
cînd am devenit noi creaturi lucrurile vechi au trecut şi toate lucrurile s-au
făcut noi. Vechea creatură a fost socotită moartă din acel moment şi nu trebuie
s-o mai recunoaştem; nici Tatăl nu o recunoaşte. Noi nu existăm ca şi creaturi
vechi. Noua creatură nu are nevoie de îndreptăţire pentru că ea nu
păcătuieşte. Este noua creatură perfectă atunci cînd este
concepută de spirit? Nu! Nu va fi perfectă decît după "schimbarea" învierii. Dar
deşi imperfectă, este sfîntă. A păcătui este a face ceva rău intenţionat, cu
voia. Ignoranţa nu este păcat. Slăbiciunea cărnii noastre consacrate nu este
păcat din partea noii creaturi. "Oricine este conceput de Dumnezeu nu
păcătuieşte …" (1 Ioan 5:18 — Diaglott, n.t.). Noua creatură este tînără şi
nedezvoltată, dar concepută de Spiritul sfînt ea va vrea să crească în har şi
cunoştinţă şi în toate roadele Spiritului sfînt; ea va vrea să urmeze
învăţăturile şi exemplul marelui Domn şi Cap şi să devină tot mai asemănătoare
Tatălui Ceresc. Dumnezeu a aranjat ca toate lucrurile să lucreze spre binele
tuturor celor pe care El îi concepe ca noi creaturi. Dumnezeu va binecuvînta
fiecare încercare şi experienţă a lor. Chiar şi alunecările pe care le-ar putea
avea, prin orbire, slăbiciune sau altceva din carnea lor sacrificată, El vrea să
le binecuvînteze aşa încît să poată învăţa lecţii din acestea şi să devină mai
puternici prin ele. Dacă noua creatură este prinsă în cursă sau
ademenită prin slăbiciunea cărnii, trebuie să meargă îndată la tronul harului
ceresc şi să se îndrepte înaintea lui Dumnezeu. Astfel va arăta că iubeşte
dreptatea şi că nu iubeşte păcatul. El va căuta să profite din experienţă şi se
va strădui, pe cît posibil, ca pe viitor să nu mai cadă în mod similar. Nimic
mai puţin nu va fi în armonie cu legămîntul pe care l-am
făcut. Va ierta Domnul pe cel care se căieşte de greşeală
sau păcat, şi pe ce baze? Răspunsul nostru este că atîta timp cît păcatul ar fi
numai slăbiciunea cărnii sau un lucru în care noua creatură a fost
neputincioasă, Dumnezeu îl va considera ca datorat cărnii şi nu-l va ţine
împotriva noii creaturi pocăite. El aşteaptă să înveţi lecţia cuvenită din
aceasta, dar nu vei fi acuzat ca nouă creatură. Ar fi necesar să mergi la Tatăl
şi la Domnul Isus şi să-ţi ceri iertare pentru slăbiciunea cărnii. Trebuie să
cauţi har pentru a evita o repetare a greşelii. Iertarea va fi dată pe baza
atribuirii iniţiale. Aceea îţi acoperă păcatele cît timp eşti în trup. Totuşi
cărnii tale îi pot fi date "lovituri" pentru corectarea ei în
dreptate. Dar dacă ar fi o anumită măsură de voinţă în
păcatele noastre? În măsura în care ar exista un amestec de voinţă acesta ar fi
păcat. Nu are importanţă cît de mic ar fi gradul consimţămîntului la păcat, în
acea măsură am fi în armonie cu duşmanul. Noi ne-am înscris de partea Domnului
şi dacă arătăm vreo simpatie pentru nedreptate sau păcat aceasta implică o stare
greşită. Domnul ar fi ofensat de către acea nouă creatură. A păcătuit ea? Nu, nu
în sensul scriptural de a comite păcat deplin, cu voia — ea a greşit. Dacă
păcătuim cu voia aceasta ar însemna moartea noii minţi — noua creatură n-ar mai
exista. Vechea creatură, venind la viaţă, ar fi supusă morţii a doua. Dacă noua
creatură îi arată Domnului că ea nu este în simpatie cu păcatul atunci este
prevăzută iertarea. Domnul îi acceptă intenţiile şi nu-i va lua Spiritul Său
sfînt. Totuşi va primi pedepse în trup. Ar fi meritul lui Isus implicat în iertarea greşelii noii creaturi?
Nu! Isus nu are nimic de-a face cu ispăşirea pentru păcatul noilor
creaturi. Sacrificiul Său ispăşitor a fost pentru păcatul lui Adam şi al
rasei sale şi nu pentru noile creaturi. Dacă noua creatură nu reuşeşte să fie
credincioasă Domnului ea trebuie să primească pedepse în trup ca să poată fi
ajutată să croiască cărări drepte pentru picioarele sale. Nu există ispăşire
pentru noile creaturi. 120) BISERICĂ—Referitor la nevoia unui Mijlocitor.
(Q99-1) Întrebare (1907)—1—Avem noi ca persoane
nevoie de Cristos ca mijlocitorul nostru înainte de a deveni membri ai Corpului
Său? Răspuns—Răspunsul meu este că dacă am fi avut nevoie de Cristos ca
Mijlocitor atunci Dumnezeu L-ar fi pregătit ca un mijlocitor, iar faptul că
Dumnezeu nu L-a pregătit ca Mijlocitorul nostru dovedeşte că noi nu avem nevoie
de El în această calitate. Scripturile niciodată nu vorbesc despre un mijlocitor
decît din punct de vedere al unui legămînt. Scripturile ori de cîte ori vorbesc
despre un mijlocitor, ele vorbesc întotdeauna despre acesta în legătură cu un
legămînt. Ca de exemplu, Moise, mijlocitorul legămîntului Legii, şi Cristos
mijlocitorul noului legămînt. Avraam nu a avut mijlocitor. De ce? Apostolul
Pavel explică faptul că primul legămînt a fost cu totul al lui Dumnezeu, şi
Dumnezeu este Unul, şi unde există
doar o parte nu este nevoie de un mijlocitor. Ce a vrut să spună El? Ei bine, în
legămîntul originar pe care L-a făcut cu tatăl Avraam nu erau specificate nici
un fel de condiţii. Dumnezeu spune: Voi face asta şi asta. El nu spune: Voi face
asta şi asta dacă tu faci asta şi asta. Unde este doar o promisiune
necondiţionată nu este nevoie de un mijlocitor să se îngrijescă de îndeplinirea
planurilor şi să vadă dacă cele două părţi procedează drept una cu alta. Nu sunt
două părţi aici. Dumnezeu este singura parte în acel legămînt. Legămîntul Legii
a fost făcut cu naţiunea lui Israel. Suntem noi sub noul legămînt? Nu, pentru că
noul legămînt încă n-a venit. Noul legămînt aparţine viitorului. După cum citim:
"Iată, vin zile,, zice Domnul, cînd voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui
Iuda un legămînt nou" (Ier. 31:31). Aparţineţi voi casei lui Israel sau casei
lui Iuda? Nu. Atunci noul legămînt nu este pentru voi. Dacă suntem credincioşi
vom fi membri ai clasei mijlocitoare a acelui nou legămînt. Cu alte cuvinte, voi
şi cu mine suntem invitaţi să devenim membri ai mijlocitorului noului Legămînt.
Cristos este mijlocitorul, dar El va avea o mireasă. Cineva ar putea spune: Unde
intrăm noi? Sub ce legămînt suntem noi? Noi suntem sub legămîntul originar, care
n-a avut nevoie de mijlocitor. Biserica nu are nevoie de un mijlocitor. De ce
are ea nevoie? Pot ei să vină direct la Tatăl? Nu. Ei bine, de ce au ei nevoie?
Ei au nevoie tocmai de ceea ce ne spun Scripturile că avem — un avocat la Tatăl. 121) BISERICĂ—Îndemnul să se facă angajamentul,
referitor la înăbuşirea conştiinţei.
(Q100-1) Întrebare (1909)—1—Nu este îndemnul să se
facă angajamentul în această direcţie? Răspuns—Nu înţeleg clar ce înseamnă aceasta. A îndemna nepotrivit la angajament ar putea fi în
această direcţie. Ar fi nepotrivit să îndemni pe cineva să facă orice angajament
împotriva conştiinţei sale — dar ar fi potrivit să-l îndemni la ceea ce el
gîndeşte că ar fi spre binele lui. Ar fi potrivit ca el să facă cunoscut ce s-a
gîndit el că ar fi avantajele acestui lucru. Acesta n-ar fi un îndemn decît în
sens scriptural. După cum a spus apostolul Pavel: "Vă îndemn dar, fraţilor" — dar voi spuneţi,
"Pavel, tu îndemni prea mult". Nu. Dacă aceasta este împotriva conştiinţei
voastre atunci nu vă prezentaţi trupurile ca jertfe vii. Unde se spune în Biblie
că trebuie să vă aduceţi ca jertfă
vie? Nu spune aceasta nicăieri. Ceea ce trebuie să faceţi este o poruncă. Domnul
ne spune că Îi face plăcere să fim ai Lui dacă ne prezentăm trupurile ca jertfe
vii. El ne spune: "Acum este timpul acceptabil". Voi şi cu mine ştim care sunt
privilegiile şi care sunt răsplăţile — aşa şi apostolul Pavel, a înţeles ce
răsplată urma să vină pentru aceia care s-ar supune, şi a zis: "Vă îndemn, dar,
fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o
jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră
înţeleaptă" (Rom. 12:1). Aşa este şi cu angajamentul. Nu există nici o poruncă
în Scriptură că trebuie să faceţi acel angajament sau alt angajament, dar
Scriptura arată că cei care sunt poporul Domnului vor face angajamente care
reprezintă hotărîrea lor. Un angajament este un act voluntar din partea voastră.
Dar veţi întreba: "Ai făcut vreodată un angajament, frate?" Da, domnule; Am
făcut mai multe. "Au fost ele un lucru bun pentru tine?" Da; le-am găsit foarte
bune. Am făcut un angajament de consacrare Domnului — că toate faptele şi
cuvintele mele vor fi plăcute Lui. Veţi spune: "Acesta este un angajament destul
de cuprinzător. Eşti un rob faţă de acest angajament". Da, domnule; fiind scăpat
de legea păcatului şi a morţii noi devenim servi ai legii dreptăţii — noi
devenim robi ai Domnului Isus Cristos. Eu nu am libertate deloc. Sunt obligat să
fac ce cred că e voinţa Domnului. Sunt bucuros să fiu robul Celui Drept. Nu aş
vrea să fiu robul vostru sau al unui guvernămînt sau sistem. Nu am fost
niciodată membru decît într-o singură biserică — aceea a fost o biserică
Congregaţională şi am ieşit din ea. Acum nu sunt în robia nici unei persoane sau
lucru din lume — ci numai în a Domnului. Dacă veţi înţelege corect orice scriu
atunci veţi înţelege că niciodată nu vă cer să veniţi în robia vreunui om sau
lucru — ci doar în a Domnului. Există un angajament pe care-l puteţi face în mod
cuvenit. Acela este angajamentul de căsătorie între soţ şi soţie. Dar toate
celelalte angajamente vreau să le fac Domnului şi vreau ca ele să fie astfel
încît să mă aducă mai mult în supunere faţă de voinţa Sa. Cînd eram copil
niciodată n-am semnat un angajament de abstinenţă pentru că am simţit ca şi cum
aceasta m-ar lega de cineva. Dacă ajung vreodată să înţeleg că trebuie să fac
aceasta către Domnul o voi face, ca responsabilitate a mea de recunoaştere că
sunt al Domnului. Aluzia ar fi că acela care a scris această Întrebare a gîndit
că am îndemnat pe cineva să facă angajamentul în sensul de a-i înăbuşi judecata.
Nu. Eu doar sugerez ca ei să privească acest lucru cu grijă, în rugăciune, şi să
vadă dacă ar fi ceva spre avantajul sau dezavantajul lor. Dacă vedeţi ceva spre
avantajul vostru faceţi-l. Dacă nu,
nu-l faceţi. Mă gîndesc la un
angajament pe care l-am făcut cu cîţiva ani în urmă. A fost după ce cîteva
prezentări de imagini rotative pe care le au în fiecare oraş — filme — au ajuns
în faţa publicului. M-am uitat la mai multe din acestea şi după ce am plecat
m-am gîndit la acest lucru şi am zis: Nu cred că este în avantajul meu să mă uit
la ele. Am făcut un angajament că nu mă voi mai uita la nici unul. Veţi întreba:
A fost ceva păcat a te uita? Nu, deloc. Dar pentru mine ar fi un păcat dacă acum
aş face asta. 122) BISERICĂ—Înăbuşirea conştiinţei, referitor la
supunere. (Q101-1) Întrebare (1909)—1—Cît putem să ne
înăbuşim judecata în legătură cu principiul supunerii? Răspuns—Înăbuşirea judecăţii noastre este un lucru şi înăbuşirea conştiinţei
este altul. Dacă este o chestiune de a ne înăbuşi conştiinţa sau judecata, aş spune că ar fi mai bine să
ne înăbuşim judecata, pentru că noi nu
trebuie să ne înăbuşim conştiinţa. Dacă este doar o chestiune de judecată şi
responsabilitatea de a judeca nu ne revine nouă lăsaţi aceasta pentru adunare.
Supune-ţi judecata ta celorlalţi — supune-ţi gîndul tău deciziei altora. Dacă
judecata ta este mai bună decît a celorlalţi eşti dator să le spui celorlalţi —
şi apoi fii liniştit. Altfel ai putea fi ca acel jurat care le-a spus celorlalţi
unsprezece că nu judecă bine deloc pentru că ei nu văd chestiunea cum o vede el.
123) BISERICĂ—Supunere la bătrîni.
(Q102-1) Întrebare (1909)—1—Principiul supunerii
să ne conducă spre a accepta, de exemplu forma de rugăciune, dacă e sugerată de
un bătrîn? Răspuns—În ordinea Bisericii ar fi foarte potrivit ca noi să ne supunem
aranjamentelor adunării în timp ce aducem laudă împreună. Dacă suntem din
poporul consacrat al Domnului este datoria noastră să hotărîm care să fie
ordinea întrunirii şi ar fi potrivit ca aceia care se închină împreună să spună
care să fie ordinea în absenţa unui astfel de bătrîn. De asemenea ar fi potrivit
ca un bătrîn să spună cine să conducă întrunirea dacă el va absenta; şi ar fi
potrivit ca acela numit de către bătrîn să respecte sugestiile lui cu
bunăvoinţă, pe cît este posibil, după cum spune apostolul: "Supuneţi-vă unul
altuia" (1 Pet. 5:5 — Diaglott, n.t.). De exemplu, dacă fratele Sherman a
deschis această întrunire şi el alege să spună: "Putem să ne ridicăm să cîntăm
un vers?", noi trebuie să ne ridicăm, dacă nu ne împiedică unele slăbiciuni
fizice, şi să nu zicem: "Cine ţi-a dat libertatea să sugerezi să ne ridicăm?"
Sau, ca o ilustrare, să presupunem că cineva ar spune: "Putem să ne plecăm capul
în rugăciune?" şi altcineva să spună, "Ei bine, eu sunt obişnuit să stau în
picioare cînd mă rog. Mă voi scula." A avea o anumită măsură de bunăvoinţă ca să
fii de acord cu orice chestiune care nu este o problemă de conştiinţă este un
lucru bun. Poporul Domnului are multă combativitate şi dacă nu avem această
calitate nu vom fi învingători. Dar dacă nu este adusă sub control ne va face
arţăgoşi, va fi greu pentru alţii să trăiască în armonie cu noi, le va fi greu
de trăit cu noi. Noi trebuie să ne supunem pe cît posibil fiecărei reguli
rezonabile. Dacă fiecare ar avea dreptul şi voinţa sa proprie atunci va fi
confuzie tot timpul. Este un lucru bun să trebuiască să ne supunem unii altora;
este un lucru bun să învăţăm să ne
supunem — dar cînd este o problemă de conştiinţă trebuie să avem suficient curaj
şi bărbăţie să stăm lîngă acea conştiinţă aşa încît să n-o încălcăm. Există o
mulţime de lucruri în lume care nu implică deloc conştiinţa. 124) BISERICĂ—Pentru că ai părăsit dragostea dintîi.
(Q102-2) Întrebare (1909)—2—Care este înţelesul
acestor cuvinte: "Ţi-ai părăsit dragostea dintîi"? (Apoc. 2:4). Răspuns—Acele cuvinte, vă amintiţi, s-au aplicat primei perioade a Bisericii
şi gîndul nostru este că ele vreau să spună că în zilele lui Isus şi ale
apostolilor s-a manifestat o iubire pentru Isus, pentru Dumnezeu şi pentru
marele Plan de Mîntuire, o perioadă scurtă în primul secol, şi că treptat acea
iubire şi acel zel s-au împuţinat şi şi-au părăsit dragostea dintîi. Putem
aplica aceasta în sens general la oricine. Am întîlnit pe unii care la început
au găsit adevărul lui Dumnezeu foarte preţios şi dulce dar în final s-au ivit
persecuţii şi opoziţii şi au aflat cît de mult i-ar costa şi nu şi-au dat seama
de privilegiile lor, că acestea erau necesare să dovedească dacă ei erau
vrednici, şi unii din ei şi-au pierdut iubirea dintîi şi au devenit căldicei în
atitudinea lor faţă de adevăr. Să nu deveniţi căldicei ci fiţi foarte zeloşi. Alergarea cerească cere tot zelul şi
energia pe care voi şi cu mine le putem pune. Cu cît putem vedea mai mult
frumuseţea planului divin, din privilegiul de a domni cu Răscumpărătorul nostru
şi cît de puţin putem noi oferi în sacrificiu, cu atît trebuie să apreciem mai
mult privilegiul de a face cu toată puterea ce găsesc mîinile noastre de făcut.
125) BISERICĂ—Dumnezeu rînduieşte membri.
(Q103-1) Întrebare (1909)—1—În 1 Cor. 12:28 citim:
"Şi Dumnezeu a rînduit în Biserică, întîi, apostoli; al doilea,
proroci; al treilea, învăţători; … pe cei ce au darul ajutorărilor, cîrmuirilor"
(Cornilescu). Cine sunt cîrmuitorii şi în ce măsură cîrmuiesc
ei? Răspuns—Nu spune cîrmuitori, ci cîrmuire guvernamentală, ordine sau lege.
Întreaga adunare, prin îndrumarea Cuvîntului lui Dumnezeu, recunoaşte anumite
reguli ca potrivite, felul ordonat de conducere a întrunirilor. Fiecare copil al
lui Dumnezeu care face progres pe calea Domnului, se cuvine să ajungă la locul
unde poate vedea înţelepciunea unor anumite reguli în Biserica lui Cristos.
Oricine nu vrea să recunoască regulile şi regulamentele făcute pentru Biserică
este în acea măsură un anarhist. Noi credem în legea ţării sau a acestui oraş.
Este mai bine să avem unele reguli sau legi, chiar dacă ele sunt imperfecte,
decît să fim fără ele. Admitem că ar putea fi prea multe legi, reguli şi
restricţii, dar Biserica Domnului trebuie să caute să cunoască, să aprecieze şi
să folosească libertatea pe care o dă Dumnezeu — totul trebuie făcut decent şi
în ordine. Scopul fiecărei adunări trebuie să fie a avea atîta libertate cît ar
fi bine pentru ei. Aşa că Dumnezeu este Cel pe care trebuie să-l recunoaştem,
Cel care a stabilit ordinea în Biserică. 126) BISERICĂ—Tulburări în adunare.
(Q103-2) Întrebare (1910)—2—În cazul în care apare
puţină amărăciune între doi fraţi în Biserică, refuzînd să-şi vorbească unul
altuia, şi este evident pentru întreaga adunare că nu sunt în relaţii bune, care
trebuie să fie atitudinea bătrînilor în acest caz? Trebuie să facă public acest
fapt sau trebuie lăsat în voia soartei, în special dacă acest fapt nu are
tangenţă cu biserica în general? Răspuns—Gîndul meu ar fi, frate, că pot exista anumite lucruri personale şi
că Biserica face mai bine să nu le dea atenţie, ci să facă în felul în care zice
Biblia că a făcut Dumnezeu cu unele lucruri. Noi citim că Dumnezeu a trecut cu
vederea anumite lucruri. Şi aşa trebuie şi Biserica să treacă cu vederea anumite
lucruri — adică, să nu le dea atenţie. Acum, unde apare o mică diferenţă între
două persoane, dacă Biserica încearcă să se amestece, este posibil să fie
ocupată cu aceasta tot timpul. Dar fiecare trebuie să-şi amintească faptul că ar
fi potrivit să se aducă acest lucru în atenţia lor, şi dacă una din părţi sau
amîndouă au cauzat dezbinare, trebuie să fie atenţionaţi de ceilalţi şi să nu
fie trataţi la fel de călduros — nu dispreţuiţi ca fraţi, dar nu puşi în nici o
funcţie sau serviciu al adunării, şi doar trataţi puţin mai rece pentru că după
cîte se pare nu umblă precaut ci cauzează unele divizări. Apoi ar fi de asemenea
potrivit pentru oricare dintre bătrîni, dacă ar vedea o ocazie bună, să aibă o
mică discuţie particulară cu fiecare dintre acei fraţi şi să spună: "Frate,
există ceva în treburile tale cu care te pot ajuta? Am remarcat că tu şi fratele
Brown nu vă aveţi tare bine; vreau să-ţi spun, în calitate de bătrîn al
Bisericii, să nu uiţi Mat. 18:15; dacă fratele Brown ţi-a făcut vreun rău nu
uita acea scriptură şi dacă pot să-ţi fiu de folos, oricînd voi fi
gata". "Ei bine, vreau să-ţi povestesc despre aceasta
— "Nu, frate, nu vreau să-mi povesteşti; cred că ar fi
rău să te ascult; ar trebui să ajungă la mine pe cale scripturală. Dacă există o
diferenţă între tine şi fratele Brown eu nu vreau s-o aud, ar fi rău pentru mine
să te încurajez să-mi spui despre ea. Dumnezeu a pregătit o cale, cum a spus
Isus în Mat. 18:15-17. El ne spune cum să facem — du-te mai întîi la el,
încearcă să rezolvi cu fratele Brown; dacă nu reuşeşti, şi el îţi face ceva
neplăceri şi te face să simţi că nu poţi fi amabil cu el, atunci vino şi ia doi
fraţi să meargă cu tine. Dacă vrei să mă duc eu cu tine voi fi bucuros să te
servesc şi să fac tot ce pot ca să aduc pace şi armonie. Dar nu vreau să aud
nimic înainte; n-ar fi drept; n-aş fi eu cel potrivit dacă ar fi să ascult ce ai
de spus. Dacă fratele Brown ţi-a făcut rău, du-te la el, şi dacă n-ai avut
succes, dacă este încă destul de important în mintea ta să faci o ruptură între
el şi tine, atunci ia, cum spun Scripturile, unul sau doi ca să aveţi o
discuţie, şi dacă este tot fără efect şi dacă nici tu şi nici el nu puteţi vedea
chestiunea armonios, atunci poate fi adusă în faţa Bisericii dacă vrei, dar nu
mai curînd decît atunci." 127) BISERICĂ—Opoziţie în Biserică.
(Q104-1) Întrebare (1910)—1—Cei tari în Biserica
noastră se opun adevărului prezent, iar cei care sunt cei mai credincioşi nu
sunt învăţători şi sunt tineri în adevăr. Împotrivitorii se ţin de întruniri, ei
fiind în principal bătrîni acum. Ce trebuie să facă majoritatea celor
credincioşi, slabi? Răspuns—Ei bine, nu am idee de la cine vine Întrebarea, deci pot să răspund
cu mai mare libertate. Pot să văd că sunt anumite principii implicate în tot
ceea ce Domnul a lăsat cu privire la poporul Său, şi că trebuie să aleagă dintre
ei bătrîni, sau fraţi bătrîni, pe aceia care sunt cei mai calificaţi să
reprezinte pe Învăţătorul în adunare. Dacă unii dintre cei care sunt de mult în
adevăr şi care au abilitate naturală devin aşa cum acest frate crede că au
devenit unii, atunci ei trebuie să fie consideraţi mîndri din punctul de vedere
al apostolului, şi ar fi potrivit ca adunarea să urmeze ceea ce cred ei că este
voinţa Domnului cu privire la alegerea sau nealegerea lor data viitoare. Gîndul
meu este că ar fi vătămător pentru orice frate care este într-adevăr în această
stare să fie ales în vreo poziţie proeminentă. Ar fi pentru binele lor, şi de
cel mai bun ajutor pentru ei dacă ar fi lăsaţi pentru un timp în afara oricărui
serviciu de a învăţa, chiar dacă prosperitatea aparentă a întrunirilor ar părea
că este afectată. Probabil n-ar fi afectată pentru că oricine este într-o astfel
de atitudine greşită a minţii, după cum sugerează această Întrebare, desigur că
este posibil să facă mai mult rău decît bine cu fiecare zi şi cu fiecare
întrunire, şi şi-ar face mai mult rău decît bine lor înşişi. Dar, nu înseamnă că
fratele care a scris această Întrebare are vederea corectă asupra situaţiei.
Poate că are o impresie greşită; eu nu sunt competent să judec; nu ştiu nimic
despre caz, nimic despre bătrîni, nimic despre cel care a scris Întrebarea. Dar
ar fi datoria sa să încerce să privească cu calm, răbdare şi bunăvoinţă la
bătrînii care servesc, în măsura în care poate el, şi întreaga adunare să
privească aşa situaţia. Şi poate n-ar fi neînţelept ca fratele să-i solicite pe
fiecare din bătrînii despre care crede că nu sunt tocmai în regulă, pe rînd, şi
amabil să le spună de ce se teme el, şi să sugereze că el nu vrea să judece dar
că vede anumite lucruri, şi să le ceară să aibă în vedere aceste lucruri — dacă
nu cumva adversarul cîştigă un avantaj asupra lor, şi să aibă o discuţie
frăţească frumoasă. În general este un plan bun, iar dacă ei se supără, tu fiind
amabil în felul în care ai prezentat situaţia, aceasta arată că există ceva rău.
Se poate ca ei să nu fie de acord; ei ar putea spune: Frate, m-ai înţeles
greşit. Eu n-am vrut să spun aceasta, deloc; ai privit prea critic; ceea ce eu
am vrut să spun este aşa şi aşa. Oricum, ar trebui să fie o cale de ajutor
pentru cei care ar fi în această presupusă stare greşită. Înainte de a face ceva
de felul acesta, aş sfătui ca oricine vrea să facă ceva în privinţa corectării
unui frate sau a unei surori, sau chiar să dea o sugestie cuiva, trebuie mai
întîi să facă din aceasta un obiect de rugăciune, să fie siguri că mintea şi
inima lor proprie sunt în regulă, că nu au nici o amărăciune, şi că văd
lucrurile cît se poate de generos. Să ne îndreptăm mai întîi pe noi înşine —
după cum arată Domnul, mai întîi scoate orice fir de praf sau bîrnă, după caz,
din propriul tău ochi, şi apoi cu vederea clară vei putea fi o binecuvîntare
pentru unii fraţi care au un fir de praf sau o bîrnă în ochiul
lor. 128) BISERICĂ—Membri ai Corpului lui Cristos.
(Q105-1) Întrebare (1910)—1—Este corect să spunem
că noi suntem membri ai Corpului lui Cristos atît ca fiinţe umane îndreptăţite
cît şi ca Noi Creaturi? Pun această Întrebare îndemnat de faptul că în ultimul Turn spui
că suntem membri ai Lui ca şi Noi Creaturi, membri ai lui Cristos spiritual, şi
nu ai omului Isus Cristos. În alt loc, în Volumul 6, explici că Turma Mică în
timpul Veacului Evanghelic a fost Cristos în trup. Răspuns—Nu sunt sigur dacă am prins gîndul celui care întreabă, dar în
mintea mea nu este nici o contradicţie între afirmaţiile din Turn şi Volum. De
aceea voi arăta din nou gîndul meu cu privire la acest subiect şi poate îl voi
face mai clar pentru cel care întreabă. Gîndul meu este că nu suntem membri ai Corpului lui
Cristos deloc, în nici un sens al cuvîntului, pînă cînd n-am făcut consacrarea
şi pînă cînd El nu ne-a alocat meritul Său ca să completeze lipsa noastră şi
pînă cînd Tatăl nu ne-a acceptat şi nu ne-a conceput cu Spiritul Său sfînt.
Atunci noi suntem Noi Creaturi şi astfel membri în devenire ai Corpului lui
Cristos. Suntem numiţi Corpul lui Cristos, Preoţime Regală din momentul cînd
facem consacrarea, iar dacă dăm greş, atunci nu mai suntem membri ai Corpului
Marelui Preot şi devenim doar membri ai casei credinţei sau membri clasei Marii
Mulţimi, sau membri ai clasei fecioarelor nechibzuite, dar nu devenim membri ai
Corpului Său pînă nu am făcut consacrarea. Nici unul nu este competent să spună
despre altul că el a încetat să-şi îndeplinească consacrarea. Nu ne este dat
nouă să determinăm care sunt şi care nu sunt. Aceasta este munca personală a
Domnului şi trebuie ca El să stabilească cine este în Corp şi cine rămîne afară.
"Pe orice mlădiţă care n-aduce roadă (de iubire, roadele spiritului) ÎN MINE, El
o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai
multă roadă. În aceasta Tatăl Meu este preamărit, să aduceţi roadă multă" (Ioan
15:2, 8). 129)
BISERICĂ—Cînd este prezentată Tatălui.
(Q106-1) Întrebare (1910)—1—"Iar a Aceluia care
poate să vă păzească de orice cădere şi să vă aşeze fără vină şi plini de
bucurie înaintea slavei Sale" (Iuda 24). Va fi prezentată Biserica în prezenţa
Tatălui la începutul sau la sfîrşitul domniei Milenare? Răspuns—Fără îndoială că la începutul domniei Milenare. Aceasta este opinia
mea. Noi suntem deja copiii lui Dumnezeu şi ospăţul la care se referă
Scripturile este nunta Mielului şi după înţelegerea mea acesta ilustrează sau
reprezintă simbolic unirea noastră cu Domnul pe planul gloriei şi că El ne va
prezenta Tatălui fără vină. De ce să fie o întîrziere de o mie de ani? Nu pot să
mă gîndesc la nici un motiv. Aştept să-L văd pe Tatăl nu mult după ce voi fi
schimbat. Totuşi, înţeleg că va fi o mică întîrziere pentru că se pare că
Biserica va fi schimbată prima, şi apoi se pare că va fi puţină întîrziere în
aşteptarea Marii Mulţimi; pentru că, vă amintiţi, în Apocalipsa, după descrierea
căderii Babilonului în cap. 18 şi a acelora care nu au ieşit din Babilon, clasa
Marii Mulţimi, citim apoi în cap. 19 că Babilonul a căzut, nunta Mielului a
sosit şi soţia Lui s-a pregătit. Cei care vorbesc nu sunt din acea clasă
fericită, dar ei spun, Să ne bucurăm că s-a întîmplat; noi suntem bucuroşi că
clasa Miresă a intrat. Nunta este un lucru şi ospăţul alt lucru. Aşa că vine un
mesaj la această mare mulţime, spunînd: Binecuvîntat este cel care este invitat
la ospăţul nunţii Mielului. Eu înţeleg că clasa Marii Mulţimi va avea
privilegiul glorios de a intra cu Biserica la această mare festivitate. Mai
întîi aceasta este pentru Biserică, dar Marea Mulţime va avea o parte în
ea. Aşa sunt ilustrate acestea în Psalmul 45, cum Mireasa care este plină
de strălucire va fi adusă înaintea Împăratului purtînd o haină ţesută la
gherghef şi cu fir de aur, şi fecioarele, însoţitoarele ei, o vor urma, şi ele
de asemenea vor fi duse înaintea Împăratului. Aceasta reprezintă pe cele două
clase, Turma Mică şi Marea Mulţime. 130) BISERICĂ—Referitor la cei îndreptăţiţi înainte
de 1910. (Q106-2) Întrebare (1910)—1—Sunt toţi cei
îndreptăţiţi acceptaţi înainte de sfîrşitul lui octombrie 1910, lăsînd anii
rămaşi pentru strîngerea Marii Mulţimi? Răspuns—Eu înţeleg că Marea Mulţime există deja şi ei nu vor fi strînşi
special, ci se vor manifesta. Babilonul va cădea şi aceasta îi va face liberi,
pentru că n-au avut suficient curaj să iasă singuri, şi cînd zidurile vor cădea
ei vor fi liberi dar va fi prea tîrziu să obţină vreo răsplată specială. Gîndul
meu este că Biserica ar putea fi aici pînă în octombrie 1914 şi Marea Mulţime de
asemenea, iar Babilonul va cădea pînă atunci, fapt care va rupe toate barierele
etc. şi va lăsa Marea Mulţime liberă. Pînă atunci noi ne aşteptăm ca Turma Mică
să fie toată schimbată. 131) BISERICĂ—Copii ai cărui legămînt.
(Q107-1) Întrebare (1910)—2—Cînd Petru a spus
evreilor: "Voi sunteţi fiii prorocilor şi ai legămîntului pe care l-a făcut
Dumnezeu cu părinţii noştri, zicînd lui Avraam: “Toate familiile pămîntului vor
fi binecuvîntate în sămînţa ta" (Fapt. 3:25), despre care legămînt a vorbit el —
legămîntul Sara, sau Noul Legămînt al Veacului Milenar? Răspuns—Ei bine, legămîntul pe care Dumnezeu l-a făcut cu părinţii noştri se
referă în special la legămîntul făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov. Ei au fost
părinţii; părintele Avraam, părintele Isaac, părintele Iacov. Dumnezeu l-a făcut
mai întîi direct cu Avraam, l-a reînoit cu Isaac şi apoi cu Iacov, aşa că acela
a fost legămîntul. Apoi israeliţii au fost în ordine naturală să primească mai
întîi binecuvîntările, dar, deşi ca naţiune l-au respins pe Dumnezeu şi l-au
crucificat pe Mesia, totuşi acest lucru nu va fi ţinut împotriva lor pentru că
n-au fost înlăturaţi ca indivizi, deşi ca naţiune au fost înlăturaţi — erau încă
în favoare specială. Vă amintiţi vorbirea minunată a lui Petru din ziua
Cincizecimii, spunînd cum poporul evreu prin bătrînii lor au luat pe Isus şi
prin oameni răi au crucificat pe Fiul lui Dumnezeu. Ei au fost străpunşi în
inimă zicînd: Ce să facem? Au văzut că va fi pusă o mare condamnare pentru
omorîrea Fiului lui Dumnezeu, Mesia lor. Ce trebuie să facem? Şi cuvintele
apostolului au fost acestea: Pocăiţi-vă şi Dumnezeu va avea milă de voi, fiii
lui Avraam, şi cei care urmaţi pe profeţi. Veniţi în armonie cu Dumnezeu şi
faceţi străduinţe de pocăinţă. Voi parafraza subiectul. Isus a spus cu cinci
zile înainte de răstignire, Vi se lasă casa pustie. Nu mă veţi mai vedea pînă în
ziua aceea, ziua Milenară, cînd veţi spune: Binecuvîntat este cel care vine în
numele Domnului. Dar Petru vrea să sublinieze că ei nu au fost încă lepădaţi. În
timp ce naţiunea a fost lepădată, indivizii nu au fost lepădaţi. Şaptezeci de
săptămîni de ani (un an pentru o zi, n.t.) i-au fost date acelei naţiuni într-un
fel special. Pentru că în a 69-a săptămînă, la sfîrşitul ei, prinţul Mesia va
veni, şi acela a fost timpul stabilit pentru Isus ca să se boteze, la sfîrşitul
celei de-a 69-a săptămîni. Apoi acea săptămînă, a şaptezecea, de şapte ani, a
rămas, şi Isus, în timpul primei jumătăţi, timp de trei ani şi jumătate Şi-a
făcut tot serviciul şi a murit la mijlocul acelei săptămîni, după cum a prezis
profetul: "El va fi stîrpit şi nu va avea nimic … la jumătatea săptămînii" (Dan.
9:26-27). Dar, vedeţi, după ce Isus a murit au mai rămas încă trei ani şi
jumătate de favoare pentru ei din cei 70 de ani. Jumătate din ultima săptămînă a
fost încă potrivită pentru ei în acord cu legămîntul sau promisiunea lui
Dumnezeu pentru ei, că El le va da 70 de săptămîni întregi. În această ultimă
jumătate a săptămînii a 70-a, trei ani şi jumătate după cruce, a fost făcută
marea lucrare între evrei. Aşa că Domnul a spus că va scurta lucrarea cu
dreptate, că va face o lucrare scurtă. Cum a scurtat-o? Prin aceea că a respins
naţiunea cînd a murit. A avut El dreptul să o scurteze? Da. El o va scurta cu
dreptate. A fost drept în sensul că Dumnezeu nu le-a făcut nici o nedreptate, ci
o mare favoare prin respingerea naţiunii şi completarea serviciului la mijlocul
săptămînii. Aceasta I-a permis să Se înalţe la cer şi să Se înfăţişeze înaintea
lui Dumnezeu, să stropească sîngele ispăşirii pe capacul ispăşirii şi apoi
binecuvîntarea lui Dumnezeu să vină peste biserica în aşteptare în odaia de sus
la Cincizecime. Aşa că în ultima jumătate a celor trei ani şi jumătate, ei au
fost sub conducerea Spiritului în locul simplei învăţări şi auziri, etc. Înainte
de a muri El a spus: Am multe lucruri să vă spun dar nu le puteţi purta acum.
Dar cînd a fost turnat Spiritul sfînt ei au fost mult binecuvîntaţi. Atunci,
faptul că Domnul nostru a murit la mijlocul celei de-a 70-a săptămîni, sau cu
trei ani şi jumătate înainte ca favoarea lor să se sfîrşească, a fost spre
avantajul lor. Aceasta a fost în dreptate, în favoarea lor. Deci, ei încă
aparţineau promisiunii, nu erau înlăturaţi. Apostolul Pavel vorbeşte la o dată
mai tîrzie cînd spune că unele din aceste ramuri au fost rupte, dar Petru a
vorbit înainte ca vreuna să fie ruptă. Isus a spus înainte de răstignire: Vi se
lasă casa pustie. Individual ei în mod sigur erau favoriţii lui Dumnezeu, aşa că
Petru a avut dreptate cînd a spus: Voi sunteţi încă fii ai promisiunii, voi
sunteţi încă din pomul iniţial, nu aţi fost rupţi; deci, pocăiţi-vă şi
întoarceţi-vă la armonie cu Dumnezeu. 132) BISERICĂ—Referitor la primirea sîngelui înainte
de jertfire. (Q108-1) Întrebare (1910)—1—Biserica primeşte
sîngele lui Isus înainte să fie sacrificată. Nu ar fi rezonabil ca ţapul să fi
primit sîngele viţelului înainte să fie sacrificat? Răspuns—Nu. Cînd oamenii nu pot vedea un lucru n-are nici un rost să
vorbeşti despre el, cînd este vorba despre tipuri. Faptul că este un tip trebuie
văzut cu mintea. Dacă tipul ar fi descris în cuvinte ar fi altceva. Dacă o
persoană nu poate vedea acest lucru, n-are rost să discutăm despre el; este o
problemă de orbire. Tu spui: Nu pot vedea ceasul. Îmi pare rău, dar eu pot să
văd ceasul. 133) BISERICĂ—Referitor la Mijlocitor.
(Q108-2) Întrebare (1910)—2—Mai susţii încă faptul
că biserica n-a avut niciodată nevoie de un Mijlocitor să-i prezinte sau să-i
împace cu Tatăl? Răspuns—Da, aşa înţeleg eu. (Bine zis.) Părintele Avraam s-a prezentat
Tatălui, sau Tatăl S-a prezentat părintelui Avraam şi a făcut un legămînt cu el
şi n-a fost nici un mijlocitor despre care să fi auzit, şi la fel cu Enoh care a
umblat cu Dumnezeu şi Dumnezeu l-a luat. N-a existat mijlocitor în acea
situaţie. Dumnezeu nu le-a putut da acelor oameni restabilire deplină în
favoarea Sa în sensul de a le da viaţă veşnică. Înţelesul mijlocitorului este
"unul care stă între", să ţină separat două părţi aflate în contradicţie şi să o
împace pe una cu cealaltă. Dar un avocat este unul care stă de partea cuiva,
pentru a fi purtătorul de cuvînt, să poată ajuta într-un lucru, şi astfel
apostolul nu spune: Noi avem un Mijlocitor, ci el spune că avem un Avocat la
Tatăl. Biserica are Avocat. De ce atunci, există această diferenţă, unii avînd
un Avocat şi unii un Mijlocitor? Pentru că lumea este acea parte din omenire
neîmpăcată încă şi are nevoie de un Mijlocitor să-i instruiască şi să-i ridice,
în timp ce clasa pe care Dumnezeu o acceptă în timpul prezent trebuie să fie
într-o astfel de atitudine de minte ca Avraam, Isaac, Iacov sau Enoh; oricum au
fost în mod natural, ei trebuie să vină la Domnul în sensul de a dori să fie ai
Lui, predîndu-şi voinţa, altfel El nu-i poate primi. Pentru aceştia n-a existat
un Avocat înainte să vină Isus, şi în consecinţă ei n-au putut obţine viaţă
veşnică. Tot ce au putut ei obţine a fost prietenie cu Dumnezeu — ei n-au putut
fi prezentaţi Tatălui în sensul de a veni în comuniune divină, dar noi putem,
prin întoarcere mai întîi de la păcat; al doilea, apropiindu-ne, şi atunci El se
apropie de noi, apoi ne arată pe Mîntuitorul şi apoi suntem prezentaţi
Mîntuitorului şi El devine purtătorul nostru de cuvînt, Avocatul nostru, şi El a
promis să ne aloce din meritul Său pentru a ne acoperi imperfecţiunea aşa încît
să ne completeze ceea ce ne lipseşte fizic şi în orice mod, ca să putem oferi un
sacrificiu acceptabil pe care Dumnezeu să-l poată accepta. El mi-a completat mie
ceea ce mi-a lipsit, dar El n-a stat între noi pentru că Dumnezeu deja m-a atras
şi tot El v-a atras şi pe voi; după cum spun Scripturile: Nimeni nu vine la
Tatăl decît prin Mine, şi iarăşi, Nimeni nu poate veni la mine dacă Tatăl care
M-a trimis nu l-a atras. Aceasta este în prezent. În viitor nu va fi aşa. Nu
Tatăl va fi cel care atrage în Veacul Milenar, pentru că la începutul Veacului
Milenar Tatăl va da întreaga lume în mîinile Răscumpărătorului, care cumpără sau
aplică meritul Său pentru lume în masă. În timpul Veacului Milenar marele
Mijlocitor îi va ridica sus, sus, şi le va da pedepsele şi încurajările necesare
pentru a-i ridica dacă vor vrea. Dar dacă nu vor vrea, vor fi distruşi în
Moartea a Doua. După ridicarea lor, la sfîrşitul Veacului Milenar, El va
prezenta întreaga lume Tatălui, în mîinile Tatălui, perfectă.
134) BISERICĂ—Acceptare; referitor la 1914.
(Q109-1) Întrebare(1910)-1-Noi, Biserica, vom fi
acceptaţi înainte de sfîrşitul lui 1914? Răspuns—Am încrederea că noi, ca Biserică, suntem acceptaţi acum. Apostolul
spune: "Noi suntem acceptaţi în Cel Preaiubit". Presupun că cel care întreabă a
vrut să spună: Vom fi schimbaţi înainte de acel timp? Nu cunosc nici o scriptură
care să spună aceasta şi nu este nimic în legătură cu aceasta în Volume.
Chestiunea a început în legătură cu descrierea Marii Piramide. O măsurătoare
acolo pare să implice că s-ar putea aştepta ceva în 1910; adică, dacă acea
măsurătoare a fost intenţionată, dar este o presupusă măsurătoare a unei trepte
din vîrful marii galerii, şi noi nu ştim dacă aceasta este special intenţionată
să arate acest lucru; dar dacă se ia semnul acelei trepte, treapta însăşi ar
părea să implice un impediment, sau pas. Ce putem aştepta nu este schimbarea
noastră, ci o probă mare, pentru că întreaga treaptă vorbeşte despre o probă;
este greu de trecut. Întregul pasaj este dificil dar în special treapta aceea.
Noi suntem acum în anul 1910, şi mi se pare că o probă considerabilă este peste
Biserică şi poate că aşa putem interpreta că înseamnă acel lucru. Sunt bucuros
că prin harul lui Dumnezeu suntem încă în picioare, şi după cum spune apostolul,
să fim umiliţi ca să putem încă rămîne în picioare pentru că numai aceia vor
putea sta. După Scripturi, prima calitate este blîndeţea, bunătatea, răbdarea
etc., aşa că această blîndeţe sau umilinţă va fi o probă de caracter de-a lungul
întregii căi. Asiguraţi-vă să obţineţi adevărul şi să-l păstraţi şi Domnul nu-l
va lua de la nimeni decît de la aceia care nu sunt blînzi. Apostolul spune:
Umiliţi-vă sub mîna puternică a lui Dumnezeu ca să vă poată înălţa la timpul
potrivit. 135) BISERICĂ—Biserica întîilor-născuţi în contrast
cu Biserica, Corpul
Său. (Q110-1) Întrebare (1910)—1—Există vreo diferenţă
între Biserica Întîilor născuţi şi Biserica care este Corpul
Său? Răspuns—Răspunsul meu este că da. După înţelegerea mea Biserica Întîilor
născuţi cuprinde atît Marea Mulţime cît şi Turma Mică, în timp ce cealaltă
expresie, Biserica, Corpul Său, nu include Marea Mulţime ci o exclude. Biserica
care este Corpul Său este clasa Preoţimii Regale, pentru care El este marele
preot şi cap, şi noi suntem membri fiecare în parte ai Corpului lui Cristos,
care este Biserica. 136) BISERICĂ—O preoţime împărătească acum?
(Q110-2) Întrebare (1910—Z)—2—Este Biserica în
trup o preoţime împărătească? Răspuns—Noi recunoaştem că nu suntem încă o preoţime împărătească în sensul
deplin al cuvîntului, pentru că încă nu suntem siguri că vom fi în preoţime în
final. Trebuie mai întîi să ne întărim chemarea şi alegerea. Va trebui să se stabilească dacă vom fi în "Turma
Mică" sau în "Marea Mulţime" — Preoţi sau Leviţi — sau dacă vom fi cel puţin
vrednici de viaţă. Din moment ce acest lucru este în proces de determinare şi nu
va fi deplin stabilit decît la moartea noastră, rezultă că noi nu suntem în
funcţia de preoţi în deplinul sens al cuvîntului, ci candidaţi pentru această
preoţime, şi temporar recunoscuţi ca preoţi şi socotiţi ca preoţi — la fel cum
uneori se poate să fi întîlnit un gentleman care a fost nominalizat pentru
postul de Guvernator. Ca un compliment, i-aţi putea spune: "Bună dimineaţa, D-le
Guvernator". El nu este încă în mod real guvernator. Acest lucru va fi
determinat de alegeri, dar înainte de a fi ales ar putea fi potrivit sau
politicos să-l numiţi Guvernator. Aşa este şi cu noi. Sperăm să ne întărim
chemarea şi alegerea; ca să fim din acea preoţime împărătească în sensul deplin
al cuvîntului şi într-un sens noi suntem acum membri în Corp prin aceea că deja
am primit conceperea de Spirit, fiind recunoscuţi de Domnul ca ambasadori ai lui
Dumnezeu. Aceasta este o recunoaştere într-un sens al cuvîntului şi a funcţiei
noastre preoţeşti, pentru că aceşti preoţi sunt "ambasadori", şi în măsura în
care ne purtăm ca ambasadori ai lui Dumnezeu, în acea măsură suntem preoţi ai
lui Dumnezeu — de probă, şi nu deplin după felul lui Melhisedec, cum vom fi cînd
va veni schimbarea noastră şi vom fi asemenea Domnului nostru.
137) BISERICĂ—Referitor la partea ei cu Cristos.
(Q111-1) Întrebare (1910—Z)—1—Are Biserica parte
împreună cu Cristos? Răspuns—Pe scurt, Biserica este chemată printr-o invitaţie specială la o
"chemare de sus"; o poziţie înaltă — acum să sufere cu Cristos, ca să poată la
timpul potrivit domni cu El. Această suferinţă cu Cristos nu este suferinţa
pentru păcatul pe care noi l-am face, pentru că El niciodată n-a suferit în
acest sens. Dacă suferim cu El, suferinţa noastră trebuie să fie în privinţa
faptului că suferim nedreptate şi ne punem viaţa în serviciul dreptăţii.
Suferinţele Sale au fost suferinţe jertfitoare, de aceea, dacă luăm parte la
suferinţele Sale, suferinţele noastre trebuie să fie jertfitoare.
Noi suntem părtaşi cu El în conceperea de Spirit
sfînt şi părtaşi în învierea Sa, dacă, după cum spune apostolul, suntem
credincioşi în suferinţa cu El, credincioşi în participarea la moartea Sa;
pentru că "dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El; dacă
răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El" (2 Tim. 2:11,
12). Privind acest lucru din punctul de vedere al
Scripturilor vom vedea că ele vorbesc uneori despre Cristos şi despre Biserică
sub ilustraţia unui mare Preot, Isus Capul şi Biserica, Corpul Său, membrii Săi
consacraţi, jertfitori de sine, şi "Marea Mulţime", casa lui Levi antitipică,
servitorii Preotului. Uneori Scripturile vorbesc despre noi ca preoţime
subordonată, şi despre Cristos Isus ca reprezentînd Capul acestei preoţimi. În
toate aceste ilustraţii gîndul este că într-un sens noi luăm parte cu Domnul
nostru în lucrarea Sa. După cum apostolul exprimă aceasta, "noi suntem o singură
pîine", toţi membri sau participanţi în acea singură pîine. Frîngerea acestei
pîini, care a fost realizată mai întîi în Domnul nostru Isus, continuă în aceia
care sunt acceptaţi ca membri ai Lui, continuînd în cei care-şi ţin inima cu
toată sîrguinţa. Cu privire la ispăşirea păcatului, "noi eram copii
ai mîniei ca şi alţii", şi de aceea n-am avut nimic cu care să ne putem asigura
răscumpărarea, nici a noastră şi nici a altora. De aceea noi am fost dependenţi
în totalitate de pregătirea lui Dumnezeu în Cristos Isus Domnul nostru, "care
S-a dat pe Sine răscumpărare pentru toţi" — un preţ de răscumpărare. De aceea,
noi n-avem nimic din acest merit de răscumpărare în noi; dar cînd El ne dă o
parte din acesta, sau ni-l atribuie, şi apoi, în virtutea consacrării noastre şi
a faptului că El devine Avocatul nostru, Tatăl ne primeşte ca membri ai Corpului
Său, astfel noi devenim membri ai Răscumpărătorului, pentru că opera Sa de
răscumpărare nu este completă. El într-adevăr a dat preţul de răscumpărare, dar
încă nu l-a aplicat pentru toţi. Noi n-am avut nimic de-a face cu acest lucru
atunci cînd preţul a fost depus, dar ne identificăm cu El înainte ca acel preţ
să fie aplicat lumii. De aceea noi avem această parte în opera de răscumpărare,
deoarece cuvîntul "răscumpărare" cuprinde gîndul nu numai al operei pe care a
făcut-o Isus în trecut, ci şi despre întreaga procedură pînă la sfîrşitul
Veacului Milenar. A răscumpăra înseamnă nu numai a cumpăra, ci şi a primi sau a
recupera lucrul care este cumpărat. Noi nu avem nimic de-a face cu plătirea
preţului care garantează răscumpărarea, dar avem ceva de făcut — şi suntem
socotiţi împreună cu El — în lucrarea de recuperare a ceea ce a fost cumpărat cu
meritul Său. Va fi necesar întregul Veac Milenar ca omenirea să
fie recuperată în sensul deplin al cuvîntului, să-i răscumpere sau să-i aducă
înapoi; după cum citim: "Îi voi răscumpăra din puterea Şeolului" (Osea 13:14).
Preţul de răscumpărare pentru acel scop a fost plătit cu aproape 1900 de ani în
urmă, dar ei încă nu sunt răscumpăraţi din groapă şi nici nu vor fi pînă la
timpul trezirii, în Mileniu. Apoi, pe măsură ce ies treptat din starea de păcat
şi moarte, întreaga intenţie şi întregul scop al răscumpărării va fi în proces
de îndeplinire, şi deoarece Biserica va fi asociată cu Cristos în toată lucrarea
Împărăţiei Milenare, ea, Biserica, în acest sens al cuvîntului, va fi
identificată cu lucrarea de răscumpărare, sau lucrarea de
eliberare. După cum este reprezentat în "jertfa pentru păcat",
iniţial meritul a venit de la Marele Preot, care este Isus, şi acel merit este
conferit Bisericii, Corpul Său, nu separat de El, ci ca membri ai Lui. El nu ne
tratează separat de Sine. El pur şi simplu îşi adaugă aceşti membri, şi de
îndată ce devenim îndreptăţiţi prin meritul Său şi acceptaţi de Tatăl ca membri
ai Corpului Său, suntem membri ai Marelui Preot, care are o mare lucrare de
înfăptuit; şi cînd meritul, care ne-a fost atribuit nouă şi fiecărui membru
conceput de spirit al casei credinţei, va fi disponibil pentru acordare a doua
oară, toţi membrii Corpului Său vor participa în aplicarea sacrificiului Său, în
stropirea Noului Legămînt. Invitaţia prezentă a Domnului nostru este să bem cu
El "paharul" Său, să ne împărtăşim din el. Acesta este sîngele Noului Legămînt,
sîngele Său, "vărsat pentru mulţi pentru iertarea păcatelor", din care noi toţi
trebuie să bem, şi e nevoie de întregul Veac Evanghelic pentru a găsi numărul
potrivit al acelora care sunt astfel invitaţi în armonie cu planul Tatălui, şi
care voiesc să bea din acest pahar, să fie botezaţi în moartea
Sa. 138) BISERICĂ—Nominală, lucrători neacceptaţi de
Isus. (Q112-1) Întrebare (1910—Z)—1—Domnul nostru a spus
că mulţi vor zice în ziua aceea: "Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în numele Tău? N-am scos noi demoni
în numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în numele Tău?" Şi El declară mai
departe că le va spune acestora: "Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care
lucraţi fărădelege" ( Mat. 7:22, 23). Cum să înţelegem aceasta în armonie cu
declaraţia de mai sus a Domnului nostru că ucenicii Săi nu trebuie să oprească
pe acela care nu urmează cu ei, dar scoate draci în numele
Său? Răspuns—Noi am înţelege că Dumnezeu poate permite oamenilor să facă anumite
fapte bune, ei nefiind potriviţi pentru clasa Împărăţiei, nefiind deplin supuşi
Domnului Isus şi Conducerii Sale, nefiind deplin învăţaţi şi folosiţi de El. Ei
ar putea exercita o anumită măsură de credinţă şi Domnul poate să-i recunoască
în acea măsură, dar El nu garantează că oricine are puterea să facă miracole şi
să predice în public va primi un loc în Împărăţie. De aceea nu avem libertatea
să spunem că fiecare angajat în lucrarea misionară sau în ajutorarea săracilor
va fi în Împărăţie. Acela poate că face un lucru bun; dar poate să nu fie din
acea clasă specială pe care o caută Domnul acum. Noi nu trebuie să obiectăm la
lucrarea cuiva, dacă este o lucrare bună. Nu este pentru noi să intervenim în
ceea ce face el, pentru că Domnul poate singur să se îngrijească de lucrarea Sa.
Lucrarea noastră este să ne îngrijim de noi înşine, deşi nu trebuie să-i
recunoaştem sau să cooperăm cu acei care credem că sunt asociaţi cu eroarea chiar dacă au fapte bune. Noi nu
trebuie în nici un sens să ne folosim influenţa în ajutorul
răului. Noi trebuie să ne situăm pe poziţia de a lăsa Domnului conducerea
propriilor Lui treburi, interesele cauzei Sale în general. El este pe deplin
capabil să Se îngrijească de toate. Noi trebuie să vedem ca inimile noastre să
fie supuse în totalitate, şi ca minţile noastre, voinţele noastre, să fie sub
Conducerea Domnului; ca voia Lui să se facă în noi şi ca sacrificiile noastre să
nu fie făcute pentru a fi văzute de oameni, ci să fie făcute pentru Dumnezeu;
astfel vom avea aprobarea Sa în ziua
aceea. Pe aceştia El spune că va fi bucuros să-i recunoască şi să-i
mărturisească înaintea Tatălui şi a îngerilor Săi sfinţi. 139) BISERICĂ—Mijlocitor în contrast cu Avocat.
(Q113-1) Întrebare (1911)—1—Dacă noi nu avem
nevoie de un mijlocitor, de ce avem nevoie de un avocat? Cu alte cuvinte, dacă
nu avem nici un caz în instanţă, avem nevoie de un
avocat? Răspuns—Ei bine, fratele care scrie această Întrebare nu înţelege ce vrem să
spunem. Ar trebui să citească de 12 ori mai mult ceea ce am scris despre ce este
un avocat şi ce este un mijlocitor. Am scris despre subiectul acesta doar de
aproximativ patruzeci de ori. Dacă citeşti toate acestea de 12 ori vei înţelege
bine. Vedeţi, dificultatea este că uneori avem aceste lucruri amestecate rău în
minte. Încearcă să înţelegi bine de data aceasta. Un mijlocitor este unul care
stă între două părţi. Un avocat este unul care stă de partea cuiva — gînduri
total diferite. Cristos va fi mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, între
Dumnezeu şi lume, timp de o mie de ani, cînd va sta între Dumnezeu şi oameni.
Dumnezeu nu va avea nimic de-a face cu lumea şi lumea nu va avea nimic de-a face
cu Dumnezeu. Cristos va fi Cel care va sta între ei — mijlocitorul stînd între
ei, tăind complet orice relaţie, şi lumea nu va avea nimic de-a face cu Tatăl
pînă la sfîrşitul celor o mie de ani cînd mijlocitorul va ieşi dintre ei şi va
spune: "Acum, Tată, Îţi predau lumea". Între timp, sub mijlocirea lui Cristos,
lumea va fi învăţată, curăţată şi ajutată, tot ce se va putea face pentru ei va
fi făcut, pentru a-i aduce la perfecţiune, şi cînd vor fi la nivelul
perfecţiunii, atunci vor fi predaţi Tatălui la încheierea domniei lui Cristos.
Nu aceasta face Cristos acum pentru voi şi pentru mine. El nu stă între voi şi
Tatăl. Din contră, El ne aduce mai aproape de Dumnezeu — "Voi aţi fost aduşi mai
aproape" — nu ţinuţi la distanţă. Aceasta este tocmai contrariul. Există două
moduri de a proceda cu păcătoşii. Noi eram păcătoşi şi ei sunt păcătoşi, dar în
procedura cu acei păcătoşi, ei nu vor fi într-o stare de a veni în acelaşi fel
cum venim noi. Noi venim la Dumnezeu pentru că dorim să venim. Restul lumii nu
doreşte să vină; ei vor avea nevoie de o împărăţie stabilită care îi va bate
bine. Ei vor avea nevoie mai întîi de o bătaie bună şi de foarte multă schimbare
pe toată calea de-a lungul miei de ani, după caz, pînă vor învăţa dreptatea. Dar
Biserica pe care o cheamă Dumnezeu, iubeşte mai întîi dreptatea şi urăşte
nelegiuirea; şi se străduieşte către acest standard; ei pot avea slăbiciuni ale
cărnii şi poate că nu întotdeauna fac ceea ce vor, după cum spune Sf. Pavel, dar
totuşi dorinţele inimii lor sunt pentru Dumnezeu şi pentru dreptate; şi astfel
Dumnezeu atrage această clasă şi îi atrage la Sine. Şi atrăgîndu-i la Sine, nu
vrea să-i primească în starea lor imperfectă, de aceea le arată, cu cît se
apropie mai mult, pe Isus, al cărui sacrificiu meritoriu este baza întregii
împăcări, pentru biserică acum sau pentru lume în curînd. Şi cînd vin la Isus,
El acţionează ca avocat al lor, ca unul care pledează cauza lor, ca unul care
spune: "Tată Ceresc, îi voi sprijini pe aceştia care doresc să se întoarcă la
armonie cu Tine". Tatăl a făcut acest aranjament şi este foarte mulţumit să-i
primească. Aşa că avocatul aduce pe aceştia mai aproape de
Dumnezeu şi noi devenim fii ai lui Dumnezeu, iar Dumnezeu procedează cu noi ca
şi cu fiii şi ne numeşte moştenitorii Săi, pentru că dacă suntem copiii lui
Dumnezeu suntem moştenitorii lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Isus
Cristos, Domnul nostru, care este avocatul nostru. Dar cu lumea în veacul
următor va fi total diferit. Mijlocitorul va sta între ei şi va avea împărăţia
Sa pentru a lucra cu ei. Va fi o împărăţie mijlocitoare care îi va separa de
Dumnezeu şi îi va ţine separat pentru binele lor. Ar fi dezavantajos ca lumea să
fie adusă aproape de Dumnezeu în acelaşi fel cum este adusă
Biserica. În orice caz, voi spune, dragi prieteni, că eu cred
că sunt unii oameni care niciodată nu vor pricepe înţelesul anumitor cuvinte.
Adică, mă gîndesc că sunt oameni care nu au acel discernămînt ascuţit al minţii
prin care să poată face o diferenţă în privinţa cuvintelor, şi ceea ce le-aş
spune acestor oameni este aceasta: Dacă nu puteţi înţelege, n-are importanţă.
Credeţi că moartea lui Isus într-un fel este baza sau condiţia pe care Tatăl
vrea să vă primească? Da. Foarte bine, veniţi pe acele condiţii. În acest fel a
venit Biserica în secolele trecute şi n-au înţeles deloc diferenţa dintre
mijlocitor şi avocat; şi poate că acum nu este mai necesar ca toţi să înţeleagă
diferenţa dintre mijlocitor şi avocat decît a fost cu un secol în urmă. Punctul
de amintit este că Cristos este Mîntuitorul nostru şi că fără El nu putem sta
înaintea Tatălui Ceresc. Să fiţi în clar cu acest punct, n-are importanţă dacă
în altceva sunteţi în clar sau nu. Dacă puteţi înţelege filosofia problemei
atunci este bine; aţi obţinut mai multă binecuvîntare; dar dacă nu puteţi, nu vă
face-ţi griji pentru aceasta. Este ca şi cu cronologia. Presupun că jumătate
dintre prieteni nu au calitatea minţii care să-i facă în stare să înţeleagă o
propoziţie despre cronologie. Şi unii ar putea simţi că din cauză că nu pot
înţelege tot ce a fost scris în volumul 2 al Studiilor în Scripturi despre
cronologie nu pot fi sfinţi. Nu-i adevărat deloc, dragi prieteni. Cei care pot
înţelege chestiunile cronologice, lăsaţi-i să aibă această plăcere. Cei care nu
pot înţelege să nu se îngrijoreze în legătură cu
aceasta. 140) BISERICĂ—Natura la care este înviată.
(Q114-1) Întrebare (1911)—1—Va fi biserica trezită
la natură divină sau pe plan spiritual corespunzător îngerilor, cum a fost
Domnul nostru, şi apoi, la sărbătorirea căsătoriei să-şi primească răsplata,
natura divină? Răspuns—Persoana care a pus această Întrebare, se pare că ştie mai mult
despre aceasta decît ştiu eu. Cum ştie el că Domnul nostru a fost înviat pe plan
spiritual fără natură divină? Eu nu ştiu nimic de felul acesta. Cred că Domnul
nostru a fost înviat din moarte la natură divină — dat la moarte în trup şi
înviat în spirit, şi ca fiinţă spirituală El a fost de natură divină. Să nu mă
înţelegeţi că vreau să spun că El a fost Tatăl. Pare ca şi cum am avea minţile
aşa de distorsionate şi limbajul aşa de mult în pericol de a fi distorsionat în
bietele noastre capete încît cu greu putem spune aceste lucruri destul de
simplu. Să mă înţelegeţi că eu cred şi învăţ că Domnul nostru Isus n-a fost
niciodată Tatăl Ceresc şi nici nu va fi vreodată. Să mă înţelegeţi că spun, după
Biblie, că după cum capul femeii este bărbatul, tot aşa capul Bisericii este
Cristos şi capul lui Cristos este Dumnezeu. Aceasta este ordinea scripturală.
Dar această doctrină a sfintei treimi care a intrat în minţile oamenilor încurcă
şi orbeşte toate puterile lor de gîndire. Aşa că Domnul nostru a fost înviat din
moarte la gloria Tatălui — nu să fie o parte din Tatăl, ci să aibă parte de
gloria Tatălui — gloria, onoarea şi nemurirea au fost marea răsplată — şi
aceasta este confirmată de declaraţia apostolului cu privire la învierea
bisericii (1 Cor. 15), "Semănat în necinste şi înviază în slavă; este semănat în
slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup natural şi înviază trup
duhovnicesc"; şi continuă spunînd: "trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca
în neputrezire … în nemurire"; şi evident, din structura propoziţiei, ne spune
că momentul învierii este momentul nemuririi, natura divină. 141) BISERICĂ—Care-i temelia?
(Q115-1) Întrebare (1911)—2—Sf. Pavel spune:
"Fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi a prorocilor, piatra din capul
unghiului fiind Isus Cristos Însuşi" (Efes. 2:20). Cuvîntul
"proroci" nu se referă aici la prorocii vechi ai Bibliei şi nu la
prorocii Noului Testament? Răspuns—Aş crede că apostolul se referă aici la profeţii Vechiului
Testament, aceasta este temelia pentru credinţa care a fost arătată în
profeţiile lor. Există şi alţi profeţi menţionaţi în Scripturi, ca de exemplu,
apostolul spune că atunci cînd Isus S-a înălţat la cer, a dat daruri oamenilor,
şi el continuă şi ne spune care au fost acele daruri; El a dat pe unii apostoli,
pe unii profeţi, pe unii învăţători şi pe unii evanghelişti. El nu vorbeşte aici
de profeţii din vechime. În acest text el vorbeşte despre oratori, pentru că
acest cuvînt profet, după cum este folosit în limba greacă, înseamnă unul care
expune public, declară public, face vestire publică — adică, un profet, sau
literal, un vorbitor. 142) BISERICĂ—Schimbarea ei; referitor la Timpul de
Strîmtorare. (Q115-2) Întrebare (1911)—1—"Înainte de a simţi
dureri … a dat naştere unui fiu" (Isa. 66:7). Aceasta implică faptul că Biserica
este completă, schimbată la natură divină, înainte de timpul de
strîmtorare? Răspuns—Da, şi acest lucru este ilustrat în cei doi fii ai Rahelei, Rahela
fiind un tip al Sionului, am putea spune, primul ei născut a fost Iosif, care a
ajuns la tron, şi al doilea născut a fost Beniamin, şi numele Beniamin
semnifică, "Fiul durerii mele", ea murind cînd l-a născut pe Beniamin. Noi
înţelegem că acesta este un tip. Dumnezeu a intenţionat să fie un tip a două
clase care vor fi eliberate — două clase pe plan spiritual, turma mică fiind
clasa mireasă şi apoi, urmînd-o, va fi marea mulţime după cum e numită în
Scripturi, sau clasa fecioarelor nechibzuite din alt punct de vedere. Ele vor fi
toate fecioare dar o clasă vor fi fecioare înţelepte care îşi întăresc chemarea
şi alegerea urmînd îndrumările, şi celelalte vor fi fecioarele nechibzuite care
nu vor reuşi să-şi întărească chemarea şi alegerea şi care vor trebui să treacă
printr-un mare timp de strîmtorare, şi aceste două clase sunt reprezentate în
cei doi fii ai Rahelei. Primul fiu, Iosif, a fost cel care a ajuns la tron.
Iosif a devenit, printr-o mare încercare de un anume fel, conducătorul Egiptului
şi a fost cumpărătorul întregului pămînt, fiind un tip al lui Mesia şi al
împărăţiei Sale glorioase, iar Beniamin a devenit un tip al clasei marii
mulţimi, care nu ajunge la tron. 143) BISERICĂ—Corpul lui Cristos.
(Q116-1) Întrebare (1911-Z)—2—Cînd devine Biserica
Corpul lui Cristos? Răspuns—Biserica poate fi privită scriptural din două puncte de
vedere: (1) Biserica în glorie va fi constituită exclusiv
din Răscumpărătorul şi clasa Mireasă, comoştenitorii Săi, sau sub o altă
ilustraţie, "Isus, Capul, şi Biserica, Corpul Său"—"membrii fiecare în parte ai
Corpului lui Cristos". Numai aceştia vor avea parte de "întîia înviere"; numai
aceştia vor domni cu Cristos o mie de ani. (2) În timpul prezent despre Biserică se vorbeşte ca
de Mireasa lui Cristos, într-o stare de formare sau de dezvoltare, logodnica Sa.
Fiecare persoană care face o deplină consacrare Domnului încrezîndu-se în
meritul lui Isus, cînd este conceput de Spiritul sfînt este socotit un membru al
Corpului lui Cristos. Ca membru el trebuie să crească în har, cunoştinţă şi
iubire, lăsînd lucrurile de dinainte ale cărnii şi îmbrăcîndu-se cu roadele şi
darurile Spiritului sfînt. Aceştia se dezvoltă în trei clase diferite:
(a) O "turmă mică", o Preoţime Regală, care vor
deveni exclusiv Corpul lui Cristos prin participarea la "întîia
înviere". (b) O clasă a "marii mulţimi", loiali lui Dumnezeu
şi în sfîrşit credincioşi, dar nu suficient de zeloşi să fie consideraţi preoţi
jertfitori, de aceea nevrednici să fie socotiţi în Corpul celor "mai mult decît
învingători". Aceştia vor ieşi ultimamente învingători şi vor atinge planul
fiinţei spirituale la care au fost concepuţi cînd s-au consacrat. Aceştia vor fi
"fecioarele însoţitoare" ale Miresei, servind în Templu.
(c) O a treia clasă, descrisă de Sf. Pavel, ca unii
care cad şi socotesc sîngele Legămîntului cu care au fost sfinţiţi un lucru
ordinar şi dispreţuiesc marea favoare şi privilegiu de sfinţire prin
îndreptăţire. Aceştia sunt descrişi şi de Sf. Petru ca "scroafa care s-a întors
să se tăvălească din nou în mocirlă"—întorcîndu-se de la speranţele şi
promisiunile spirituale la cele pămînteşti. Aceştia odată socotiţi membri ai
Corpului lui Cristos, vor muri în Moartea a Doua ca nişte
animale. 144) BISERICĂ-Avînd încă aceeaşi vedere scripturală,
referitor la schimbarea ei. (Q116-2) Întrebare (1911-Z)—1—Trebuie să înţelegem
din remarcile tale din Turnul de Veghere din 1 aprilie 1911, pag. 102, col. 2,
paragrafele 2 şi 3, că opinia ta privitor la "schimbarea" Bisericii s-a schimbat? Răspuns—Nu; noi nu avem gînduri diferite faţă de cele prezentate pînă aici.
Noi încă credem că de la 1878 suntem în timpul indicat prin afirmaţia "Ferice de
acum încolo de morţii care mor în Domnul! Da!, zice Duhul, ei se vor odihni de
muncile lor, căci faptele lor îi urmează" — Apoc. 14:13. Toţi trebuie să murim, dar nu toţi "vom adormi". În
cazul acelora care rămîn în viaţă la timpul prezenţei a doua a Domnului nostru
nu va mai fi nevoie ca ei să doarmă — momentul morţii va fi momentul schimbării
în înviere — Psa. 82:7; 1 Cor. 15:51, 52. 145) BISERICĂ—Cînd va fi prezentată Tatălui?
(Q117-1) Întrebare (1912)—2—În 15 martie 1902, în
Turnul special despre Parousia ai declarat că nu trebuie să înţelegem că Domnul
va lua Biserica la Cer şi va veni din nou să-şi facă "Epifania" sau "Apocalupsis", pentru că aceasta ar fi a Treia Venire, la care nu se
face nici o aluzie în Scriptură. Ai putea te rog să armonizezi aceasta cu
declaraţia din Raportul de la Convenţia din 1911 că Biserica la începutul
Mileniului va fi prezentată Tatălui. Răspuns—Cînd Biserica va fi completă şi va fi trecut dincolo de Văl, nu ştiu
cîte zile sau chiar luni vor trece, dar va fi puţin timp, şi apoi Biserica va fi
prezentată Tatălui, şi atunci se spune despre Marea Mulţime că Îl vor urma ca să
fie prezentată înaintea Împăratului. Nu va fi o venire şi o plecare spre şi din
cer. Domnul este la dreapta Tatălui Său în ceruri şi eu înţeleg că Domnul Isus
Cristos va fi întotdeauna în acea poziţie. El nu-Şi lasă locul vacant nici un
moment. Biserica, în calitate de Mireasă a Sa, va avea acelaşi privilegiu ca şi
El. Aceasta nu este o plecare şi o venire din nou. Noi vom fi acolo şi vom sta
veşnic cu Domnul, avînd toate libertăţile oştirilor îngereşti şi încă mai mari
puteri şi libertăţi. 146) BISERICĂ—A domni acum nu este scriptural.
(Q117-2) Întrebare (1912-Z)—3—Este scriptural să
spunem că membrii glorificaţi ai Bisericii au domnit cîndva pînă în
prezent? Răspuns—Nu! Ei n-au domnit
nicicînd. Cel puţin, dacă au domnit, noi nu am aflat acest lucru, domnia lor
fiind tare slabă. Toată domnia văzută în lume pînă acum a fost mai curînd slabă.
Am spune totuşi că regii pămîntului fac tot ce pot, fac cît ştiu de înţelept în
aceste condiţii şi circumstanţe. Noi nu-i învinuim pe ei în mod
special. Luaţi pe ţarul Rusiei, de exemplu: bietul om nu ştie cum să facă mai
bine decît face. Probabil acelaşi lucru este adevărat şi despre împăratul
Austriei, preşedintele Franţei, regele George al Marii Britanii, împăratul
William al Germaniei etc. Toţi aceştia ar vrea să vadă popoarele lor fericite;
dar sunt oameni imperfecţi cu supuşi imperfecţi şi sunt înconjuraţi de asemenea
condiţii care sunt aproape imposibil de depăşit. De aceea nu trebuie să-i
învinuim că domnia lor nu este perfectă. Dacă ar fi avut supuşi perfecţi, fără
îndoială starea lumii ar fi cu mult mai bună. Domnia lui Cristos n-a început în nici un sens în
trecut. Prietenii noştri catolici pretind că Cristos Şi-a început domnia cu
cîtva timp în urmă; şi de mai bine de o mie de ani papa a fost reprezentantul
lui Cristos ca Rege al Pămîntului; că nu trebuie să domnească Cristos Însuşi, ci
locţiitorul Lui, un titlu pe care îl dau papei, însemnînd cel care domneşte în
locul lui Cristos. ÎMPĂRĂŢIA LUI CRISTOS ESTE ÎNCĂ ÎN
VIITOR Noi credem că prietenii noştri catolici lucrează sub
o neînţelegere. Ei nu au ideea corectă. Vă amintiţi că apostolul spune despre
unii: aţi domnit ca regi pe pămînt; sunteţi foarte prosperi; nu aţi avut deloc
probleme sau persecuţii. Apoi, după ce face glume pe seama lor, el spune: Şi
măcar de aţi împărăţi, ca să putem împărăţi şi noi împreună cu voi — 1 Cor.
4:8. Noi susţinem că aceasta este încă adevărat. Cînd
începe domnia lui Cristos, veţi vedea că este o domnie atît de completă încît
toţi membrii Corpului Său vor avea o parte în ea. Deci noi înţelegem că atunci
cînd Împărăţia Domnului nostru va începe condiţiile lumii întregi vor fi foarte
schimbate. Dacă domnia lui Cristos ar începe azi, sfinţii ar fi cu El; pentru că
El va fi marele Judecător şi sfinţii, judecători subordonaţi; El va fi marele
Rege, sfinţii, regi subordonaţi; El va fi marele Preot, sfinţii, preoţi
subordonaţi — "O Preoţie Împărătească", "Regi şi Preoţi ai lui Dumnezeu", care
"vor domni cu Cristos o mie de ani". Cu domnia Sa va începe domnia dreptăţii, pentru că Scripturile
sugerează că păcatul va fi oprit prompt. Nu se va face nici un rău şi nici o
pagubă în toată Împărăţia sfîntă a lui Dumnezeu. (Isa. 11:9) Nimănui nu-i va fi
permis să facă pagubă. Marele Judecător va şti cum să aplice astfel de pedepse
şi atît de prompt încît să împiedice domnia răului; şi atunci locuitorii lumii
vor învăţa dreptatea; de exemplu, dacă cineva ar dori să vorbească rău de
vecinul său, ar veni peste el o pedeapsă cum ar fi paralizia limbii, doar pentru
intenţie, înainte să vorbească răul, nu credeţi că ar
învăţa lecţia că nu trebuie nici să gîndească rău? El n-ar vorbi răul, pentru că limba lui ar fi
paralizată chiar înainte să scoată un cuvînt. Biblia spune că acela va învăţa
lecţia. "Cînd se împlinesc judecăţile Tale pe pămînt, locuitorii lumii învaţă
dreptatea" (Isa. 26:9). Nu le va trebui mult timp să înveţe. Nu va fi nevoie să
vină multe nenorociri peste ei înainte să înveţe că ar fi mai bine să nu facă
rău. Aceasta, bineînţeles, nu va afecta inima; dar îi va face în stare să înveţe
să facă bine, să vadă efectul
dreptăţii în lume. Astfel ei vor avea ocazia fie să iubească fie să urască acea
stare. Dacă vor învăţa să iubească acea stare vor ajunge în atitudinea corectă a
inimii, plăcută şi acceptabilă lui Dumnezeu; şi astfel la sfîrşitul domniei
milenare a lui Cristos vor fi gata să aibă deplina binecuvîntare de viaţă
veşnică; dar, chiar nefiind permis a se face răul, dacă în inimă vor iubi totuşi
nelegiuirea, cu toată cunoştinţa înaintea lor şi experienţa trecută, dacă nu vor
învăţa să iubească dreptatea şi să urască nelegiuirea, vor fi dintre aceia
vrednici să fie tăiaţi de la viaţă în Moartea a Doua, din care nu va mai exista
restabilire. 147) BISERICĂ—Punerea membrilor în corp.
(Q119-1) Întrebare (1913-Z)—1—Ce înseamnă
"Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum I-a plăcut"? —
1 Corinteni 12:18. Răspuns—În timpul prezent există o Biserică a lui Cristos pe probă. Noi
uneori spunem că suntem membri ai Bisericii Militante; dar a fi un membru al
Bisericii Militante nu dovedeşte că vom fi în Biserica Triumfătoare. Numai cei
care sunt "credincioşi pînă la moarte" vor fi în Biserica Triumfătoare.
Sf. Pavel, pe care Dumnezeu l-a pus într-o poziţe foarte înaltă în Biserică, s-a
temut că ar putea fi lepădat. El a spus: "Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin
în stăpînire, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi
dezaprobat" (1 Cor. 9:27). În timp ce suntem în trup ne sunt date diferite
privilegii şi ocazii, şi acceptarea noastră la sfîrşit şi participarea noastră
în gloria de dincolo va depinde de credincioşia noastră aici. Apostolul spune că diferitele membre "bine închegate, cresc ca să fie
un Templu sfînt în Domnul" (Efes. 2:21 — Cornilescu). Noi nu putem lua această
ilustraţie prea literal căci am intra în confuzie. Pietrele din Templu diferă
într-o anumită măsură una de alta. În ceea ce se numeşte "o construcţie
obişnuită" există locuri pentru pietre mici şi locuri pentru pietre mai mari.
Aceasta ne poate reprezenta în unele privinţe pe noi, ca fiind pietre mai mari
sau mai mici în Templu — reprezentînd privilegiile sau onoarea pe care am
putea-o avea dincolo de văl. Sf. Pavel de asemenea spune că el încerca să facă mult mai mult, că
el încerca să aibă o parte mai mare în încercări şi negare de sine pentru ca să
poată avea o parte mai mare în lucrarea de dincolo. Aceasta n-a însemnat că el a
dorit preamărire de sine sau că a fost mîndru sau egoist. Nici noi nu vom fi aşa dacă vrem să atingem
ceea ce Dumnezeu vrea să atingem — glorioasa asemănarea de caracter cu
Învăţătorului nostru. 148) BISERICĂ—Baza potrivită de onoare în biserică.
(Q119-2) Întrebare (1915-Z)—2—În Matei 20:27
citim: "Şi oricare va voi să fie cel dintîi între voi, să fie robul vostru".
Este o dorinţă potrivită să fii cel dintîi în poporul Domnului, şi să înţelegem
că poziţiile în Împărăţia Cerurilor vor fi stabilite în întregime pe bazele a
cît serviciu facem aici? Răspuns—Domnul le-a arătat ucenicilor Săi o anumită slăbiciune a lor — o
dorinţă de a fi cel mai mare — o dorinţă care este generală în familia umană —
un spirit ambiţios. Contextul spune că între neamuri sunt unii care exercită o
domnie şi au pe alţii care să-i servească în mod umil, dar că nu acesta trebuia
să fie cazul între ucenicii lui Isus. Ei trebuiau să fie însufleţiţi de un
spirit diferit. La urmaşii lui Cristos nu trebuie să fie un spirit de dominare,
de a conduce pe alţii, ci un spirit de iubire care caută să servească pe alţii,
să facă ceva pentru alţii, un spirit care voieşte să sacrifice interesele
personale în serviciul altora. Pe această bază luăm în considerare mai departe
cuvintele acestui text. Vor exista unii în poporul Domnului care vor fi cei
dintîi. Este necesar să fie aşa în fiecare adunare sau asociaţie unde oamenii nu
sunt toţi egali în talente — unde unii sunt născuţi cu mai multe talente şi
alţii cu mai puţine. Cineva trebuie să fie cel dintîi. O egalitate absolută nu
este posibilă. Este recomandabil, de asemenea, să fie unii între sfinţii lui
Dumnezeu care să călăuzească Biserica. Atunci care trebuie să fie standardul
referitor la cine să fie cel mare? Să fie unul care să înfrunte pe alţii? Nu; nu
acesta este standardul. Să fie unul care să aibă o influenţă stăpînitoare şi
cuvinte plăcute, care să domine numai
pentru că are talent, sau din cauza educaţiei superioare sau bogăţiei — ceva de
felul acesta? Nu; nu poate fi acesta standardul. Care să fie atunci standardul
pentru aceia care să fie recunoscuţi ca cei dintîi în Biserică?
SĂ NU AIBĂ AMBIŢIE PENTRU GLORIE
PERSONALĂ Răspunsul nostru este: trebuie să căutăm pe aceia care au cel mai
mult din spiritul de serviciu. Cel care face cel mai mult serviciu şi aduce cea
mai mare binecuvîntare spirituală adunării — cel care încearcă într-adevăr să servească cel mai mult
— consideraţi-l cel dintîi între voi.
În timp ce cuvintele Domnului nostru au fost adresate tuturor apostolilor, şi nu
numai unei persoane, ele sunt de asemenea aplicabile şi individual. Gîndul
trebuie să vină la inima fiecăruia dintre noi, că dacă vreunul avem ambiţie
pentru serviciu în vreo calitate deosebită, nu trebuie să facem ca şi oamenii
lumeşti. Trebuie să facem invers şi să lăsăm orice onoare de la oameni complet
în afara problemei. Trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să Se îngrijească de acest
lucru după cum I se va părea Lui mai bine, şi să fim mulţumiţi numai a fi serv
al fraţilor. Să vadă Domnul cît de mult vrei să serveşti în orice
fel. Persoana fără nici o ambiţie nu ajunge niciodată la nimic. Trebuie să
avem ambiţie fie că semănăm sau arăm sau orice am face — avem nevoie de ambiţie
care să ne îndemne să facem ceea ce facem într-un mod satisfăcător. Şi astfel
dacă avem ocazia de a servi Adevărul, trebuie să căutăm a-l servi în cel mai bun
mod posibil. Altfel nu vom fi servi buni pentru Domnul. Dar trebuie să lăsăm deoparte orice dorinţă de a fi cel dintîi în
ceea ce priveşte ambiţia după glorie personală. Noi trebuie să căutăm să servim
pe Domnul cît putem mai bine. Dacă
voi puteţi să-l serviţi pe Domnul în unele privinţe mai bine decît mine şi eu
pot învăţa ceva de la voi, foarte bine. Şi dacă după aceea voi puteţi învăţa
ceva de la mine, aşa să fie. Este adevărat, trebuie să fim modelaţi după ceea ce
este în mod special vrednic de laudă şi să facem tot ce putem pentru promovarea
Cauzei Domnului. Şi acest serviciu trebuie determinat de iubire. Orice serviciu
care nu este determinat de iubire nu este acceptabil în ochii Domnului.
UMILINŢA, O PRIMĂ
CERINŢĂ Apostolul Pavel spune că acei care doresc funcţia de
episcop doresc un lucru bun. Este un serviciu nobil. Funcţia în zilele
apostolilor nu era poziţia oficială înaltă cum se înţelege a fi azi în sistemele
bisericii nominale. Un episcop era atunci un serv al Bisericii umilit, fără
titlu, îngrijindu-se de interesele oilor. Fiecare servitor al Bisericii trebuie
să caute să fie eficient, să-i placă a fi, pe cît este în stare, un îngrijitor
peste turma lui Dumnezeu. Printre aceşti fraţi Bătrîni, pastori ai adunării, vor
fi din aceia cu diferite abilităţi naturale. Fiecare trebuie să caute să-şi
folosească talentele, ocaziile, în serviciul Domnului, al fraţilor şi al
Adevărului. E păcat ca vreunul din poporul Domnului de astăzi să uite standardul
pe care ni-l pune aici Învăţătorul. Aceştia par să creadă că funcţia de Bătrîn
le revine lor de drept, în loc să înţeleagă că numirea în această funcţie este
prin votul Eclesiei, turma poporului
Domnului, şi trebuie să fie glasul
Bisericii. Noi credem că atitudinea fiecăruia trebuie să fie să vrea să
accepte vocea Eclesiei, Biserica, fără rezerve. Dacă devine un membru al
adunării, unindu-şi soarta cu ceilalţi, el devine astfel supus regulilor ce
reprezintă majoritatea care
are controlul, fie că această majoritate va fi de 1% sau mai mare. Făcînd aceasta, el
trebuie să caute a continua în această atitudine, fie că el este ales de Bătrîn
fie că este ales altul. Foarte frecvent o adunare face greşeala de a alege de Bătrîn un frate
care nu are calităţile potrivite. Aceasta înseamnă uneori nemulţumire din partea
unora din adunare, şi conduce la desprinderea unora pentru a forma altă adunare.
Noi credem că nu aceasta este calea înţeleaptă. Noi credem că dacă adunarea a
făcut o greşeală, Domnul este în stare s-o conducă spre bine; şi că prin urmare
cei care se retrag pierd unele experienţe care ar fi valoroase pentru
ei. Totuşi, noi nu suntem totdeauna siguri că adunarea a
făcut o greşeală. Cum putem şti că Domnul are o lecţie în acest lucru? Dacă am
cerut binecuvîntarea Domnului asupra oricui ar fi ales, trebuie să rămînem cu
acea alegere. Dacă cel neales are abilitate pentru a prezenta potrivit Adevărul
şi ştie anumite locuri unde poate fi folosit şi folositor, noi credem că fratele
trebuie să profite de oricare ocazii i s-ar ivi. Oricum, nu e nevoie să
părăsească adunarea. El ar putea îndeplini orice serviciu i-ar veni la mînă.
Probabil şi-ar putea folosi timpul şi talentul în activitatea din afara adunării
— nesimţindu-se împiedicat în această direcţie din cauză că nu a fost ales ca
Bătrîn. El ar putea merge să găsească ocazii de a servi. Aşa că schimbarea
Bătrînilor, poate însemna, pentru fratele neales sau nereales, că Domnul i-a
indicat un alt teren de a fi folosit. Providenţa Domnului ar putea să-l conducă
în afară pentru o mai largă influenţă şi folosinţă.
Noi nu trebuie să fim influenţaţi de ceea ce vor
spune sau vor gîndi despre noi oamenii din lume. Aceasta este fără însemnătate;
şi este fără importanţă ce va gîndi Biserica. Noi trebuie să căutăm să-i plăcem
Domnului. Nu trebuie să ne estimăm prea înalt, ci mai curînd în estimarea
noastră să dăm altora preferinţa. Poziţiile în Împărăţia Cerurilor, cum
înţelegem noi, vor fi acordate după gradul de dezvoltare a roadelor Spiritului
sfînt; şi aceasta înseamnă o iubire care ne va conduce la zel în serviciul
Domnului. 149) BISERICĂ—Cînd este ungerea?
(Q121-1) Întrebare (1915)—1—Noi, Biserica, primim
partea deplină în ungere instantaneu sau treptat? Răspuns—Expresia, "ungere cu Spirit" este uşor diferită de expresia
"concepere de Spirit". Ideea legată de cuvîntul "concepere" este aceea a unei
lucrări instantanee, în timp ce ideea legată de cuvîntul "ungere" este mai mult
o lucrare treptată. Noi ne aflăm sub procesul ungerii de cînd intrăm în familia
Domnului, de cînd suntem recunoscuţi ca membri ai familiei lui Cristos şi primim
un loc în compania glorioasă a Preoţilor Împărăteşti. Ştim că unii nu reuşesc să
obţină o ungere deplină. Unii dintre aceia care au fost primiţi potrivit şi
concepuţi de Spiritul sfînt nu vor reuşi să fie unşi pe deplin, şi de aceea nu
vor reuşi să fie din Clasa Preoţimii Împărăteşti. În schimb ei vor fi din Clasa
Marii Mulţimi. De aceea noi credem că expresia "ungerea cu Spirit", trebuie să
includă acea dezvoltare ce înmoaie şi maturizează, care vine cu cît creştem în
har şi cunoştinţă şi nu numai atunci cînd am fost unşi (concepuţi) să venim în
familia lui Dumnezeu. 150) BISERICĂ—Schimbarea membrelor picioare unul
cîte unul. (Q122-1) Întrebare (1915)—2—Există vreo scriptură
care arată că membrii picioare ai lui Cristos vor fi schimbaţi toţi
deodată? Răspuns—Noi credem contrariul — că în loc ca toţi membrii picioare să fie
schimbaţi deodată, aceasta se va desfăşura treptat. Unul poate fi schimbat în
această noapte, altul mîine etc.; şi totuşi schimbarea lor se poate spune că
este a tuturor deodată în sensul că totul este în timpul Secerişului, toţi la
sfîrşitul Veacului. Schimbarea unora va fi la sfîrşitul perioadei de Seceriş.
Din punct de vedere individual, va fi o persoană după alta. Apostolul spune, "Nu
toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi" (1 Cor. 15:51); deoarece "carne şi
sînge nu poate moşteni Împărăţia lui Dumnezeu". Schimbarea noastră va fi
"într-un moment, într-o clipeală de ochi". Nu va fi o schimbare treptată pentru
persoană, ci una instantanee. În loc să dormim cum au făcut sfinţii din trecut,
cînd ne va veni timpul să murim schimbarea noastră va fi instantanee. Psalmistul
profeţind spune: "Eu am zis: Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai
Celui-Prea-Înalt. Dar veţi muri ca un om" (Psa. 82:6-7); şi această scriptură,
noi înţelegem că se referă la procesul morţii care vine peste toată Biserica, la
fel ca şi peste lume în general. Noi suntem Creaturi Noi şi de aceea este
expresia că vom "muri ca nişte
oameni". După cum mor oamenii, aşa vom muri şi noi. Oamenii în general nu mor în
cete; aşa şi noi, credem că ar fi ciudat ca mulţi dintre noi să moară odată.
Lumea nu va discerne nici o diferenţă între moartea noastră şi moartea altor
oameni. 151) BISERICĂ—Jertfa pentru păcat făcută de Marele
Preot. (Q122-2) Întrebare (1915)—1—Pentru ce păcate
suferă Biserica? Răspuns—Membrii Bisericii suferă pentru orice păcate ale cărnii de care nu
se pocăiesc în mod cuvenit şi nu le îndreaptă în mod cuvenit. Apostolul spune că
dacă ne-am judeca pe noi înşine, dacă ne-am pedepsi, ne-am corecta, n-am fi
judecaţi de Domnul. Dacă am fi deplin atenţi la aceste lucruri n-ar trebui să
fim pedepsiţi de Domnul. El găseşte necesar să lucreze cu noi ca să nu fim
condamnaţi împreună cu lumea. Întreaga lume este într-o stare condamnată. Dumnezeu
alege pe unii care vor fi îndreptăţiţi la viaţă veşnică pe plan spiritual. Dacă
suntem credincioşi nu va fi necesar ca Domnul să ne pedepsească ci mai curînd să
ne încurajeze şi să ne ajute. Aceasta nu va însemna că nu vom avea încercări şi
dificultăţi, ci înseamnă că dacă noi înşine ne pedepsim nu vom fi pedepsiţi de
Domnul pentru păcatele noastre, pentru slăbiciunile cărnii noastre pe care le-am
fi putut evita şi pentru care suntem responsabili într-o anumită
măsură. Nu trebuie să presupunem că o Nouă Creatură ar
păcătui cu voia. Dacă ar păcătui astfel, n-ar mai fi Nouă Creatură. S-ar
întoarce, ca şi scroafa care a fost spălată, să se tăvălească în mocirlă.
Păcatele pentru care Noua Creatură ar suferi, ar fi acele păcate ale cărnii pe
care le-ar fi putut evita şi pe care nu le-a îndreptat. Aceste suferinţe i-ar da
o apreciere mai bună a datoriilor sale; ele l-ar disciplina pentru binele lui.
Dar poate nu acesta este gîndul celui care întreabă. El poate vrea să
spună: "Ce are Biserica de-a face cu Jertfa pentru păcat?" Biserica nu are nimic
de-a face cu Jertfa pentru păcat, ca Biserică. Domnul Isus este Cel
responsabil pentru toată problema. În tip nu preoţii subordonaţi au făcut
jertfa, ci marele preot. Aşa că Domnul Isus a fost Cel care S-a jertfit pe Sine.
El ne jertfeşte pe noi ca membri ai Săi, dar nu face aceasta contrar voinţei
noastre. Noi dorim să ne jertfească ca părţi din El ca astfel să putem avea o
parte în "suferinţele lui Cristos şi în gloria care va urma". Doar meritul Său
este cel care dă virtute sacrificiului nostru. De aceea, întreaga responsabilitate este în mîinile Marelui Preot,
Domnul nostru. Noi avem parte cu El în Jertfa pentru păcatul lumii, ca membri ai
Săi. Noi participăm în suferinţele
care sunt socotite ca suferinţe ale Sale. Voi şi cu mine nu putem fi
ispăşire pentru păcate prin suferinţele noastre — nici pentru propriile noastre
păcate, nici pentru ale altora. Acestea toate sunt în mîinele
Domnului. 152) BISERICĂ—Cristos, totul în toate pentru noi.
(Q123-1) Întrebare (1915)—2—"Şi voi, prin El,
sunteţi în Cristos Isus, care ne-a fost făcut înţelepciune de la Dumnezeu,
dreptate, sfinţire şi răscumpărare" (1 Corinteni 1:30). Cum este Cristos făcut
pentru noi Înţelepciune, Dreptate, Sfinţire şi
Răscumpărare? Răspuns—Dumnezeu L-a făcut pe Isus să fie toate aceste lucruri pentru
Biserică. Adică, Biserica trebuie să ajungă la toate aceste diferite lucruri
prin Isus. Voi de la voi înşivă nu puteţi ajunge la nici un lucru din acestea.
Eu de la mine însumi nu pot ajunge la ele. Într-adevăr, nimeni nu poate. De
aceea alegerea lui Dumnezeu este ca toate aceste calităţi şi binecuvîntări să
vină la noi prin Domnul Isus. Mai întîi de toate, Isus este făcut pentru noi
Înţelepciune. El ne dă cunoştinţa necesară să venim la Dumnezeu. Acesta este
primul pas. "Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine" (Ioan 14:6). Încă n-ai
devenit un copil al lui Dumnezeu, dar ai nevoie de o anumită măsură de
înţelepciune pentru a putea veni la Tatăl. Aşa că Isus devine pentru noi
Înţelepciune; şi El continuă să fie Înţelepciunea noastră pe toată
calea. Apoi Cristos "este făcut pentru noi Dreptate" —
îndreptăţire. Cînd a fost făcut mai întîi Înţelepciune noi n-am fost pe deplin
îndreptăţiţi. Dar am fost îndreptăţiţi cînd am acceptat termenii arătaţi de acea
Înţelepciune şi ne-am consacrat în acord cu aceşti termeni. Atunci Cristos a
devenit îndreptăţirea noastră. Cum? Atribuindu-ne meritul sacrificiului Său.
Acesta ne-a îndreptăţit legal. De cît merit avem nevoie? Fiecare are nevoie de
cît îi lipseşte pînă la perfecţiune. Tuturor ne lipseşte cîte ceva pînă la
perfecţiune. Unora le lipseşte mai mult şi altora mai puţin. Nu există nici unul
drept — perfect. Am putea pune standardul perfect la 100. Putem spune
că unii ar atinge 50 la sută (jumătate de bărbat sau femeie în calitatea
morală). Poate că unii ar avea doar 25 la sută (un sfert de bărbat sau femeie).
Ce vrei să spui prin un sfert de bărbat sau femeie? Vreau să spun că sunt
depravaţi, decăzuţi, în măsură de trei sferturi. O astfel de persoană ar avea
doar un sfert din ce s-ar cere pentru a fi un om perfect. Cred că o persoană
medie nu atinge mai mult decît nivelul de 25 la sută, sau este un sfert dintr-un
om adevărat. Cred că aceasta este proporţia. Nu trebuie să judec în nici un caz
individual. Judecaţi-vă singuri după propria voastră estimare a acestui
lucru. Atunci, persoanei care este un sfert dintr-un om perfect îi lipsesc
trei sferturi, şi ca Isus să-l îndreptăţească ar însemna să-i atribuie trei
sferturi; pentru că înţelesul cuvîntului îndreptăţire este a face drept, a face perfect. Dacă de
exemplu, ai nevoie de un dolar şi ai doar 25 de cenţi, cineva ar trebui să
completeze 75 de cenţi. Este la fel şi cu greutatea. Dacă ai doar 250g şi
trebuie să ai un kilogram, cineva ar trebui să completeze celelalte 750g. Aşa şi
cu îndreptăţirea, 100 fiind standardul. Dacă ai doar 25 la sută din sănătatea
fizică şi a caracterului, ai nevoie tocmai de 75 la sută să ţi se atribuie. Dacă
ai 50 la sută, Domnul va completa celelalte 50 la sută. Pentru persoana care are
doar 10 la sută din caracter, Domnul propune să completeze celelalte 90 la sută.
Deci cu cît eşti mai bun natural, cu atît mai puţin va face Domnul pentru tine.
Oricît de ciudată ar părea această propoziţie, totuşi acesta este cazul. Cu atît
mai puţin va fi nevoie să facă pentru
tine. Aceasta este chestiunea cu îndreptăţirea, a te face drept. Nimeni nu e
nevoie să fie mai mult decît drept, doar drept. Apoi Isus devine Sfinţirea noastră în sensul că El este Învăţătorul
nostru. Noi intrăm în Şcoala lui Cristos ca elevi şi avem nevoie de sfinţire. El
nu numai că ne sfinţeşte în sensul că ne aduce în relaţie de legămînt cu Tatăl
nostru Ceresc cînd suntem puşi deoparte în calitate de copii ai lui Dumnezeu
prin darea Spiritului sfînt, ci El continuă să fie Sfinţitorul nostru,
Instructorul nostru, chiar pînă la sfîrşit, instruindu-ne în Adevăr, făcîndu-ne
tot mai mult puşi deoparte, după cum S-a rugat pentru Biserică — "Sfinţeşte-i
prin Adevărul Tău, Cuvîntul Tău este Adevărul" (Ioan 17:17). Domnul nostru Isus
este Cel care aplică Adevărul la Biserică, care este Corpul Său. Şi această
aplicare a Adevărului — învăţîndu-ne şi conducîndu-ne pe calea dreaptă — este
calea Lui de sfinţire. Se poate spune că Tatăl este Cel care sfinţeşte. Aşa
este; şi la fel se poate spune că Tatăl este Cel care îndreptăţeşte, face drept
înaintea legii; dar El face toate acestea prin Fiul. Este de asemenea adevărat
că Tatăl dă înţelepciunea, dar prin Fiul. Dumnezeu a onorat pe Fiul prin numirea
lui ca moştenitor al tuturor lucrurilor. Aşa este şi cu Eliberarea. Aceasta ne va fi adusă prin marea
schimbare a învierii şi Isus va fi Eliberatorul nostru. El este Cel care cheamă
pe toţi sfinţii din somnul morţii, după cum declară, vă amintiţi: "Toţi cei din
morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi din ele" (Ioan 5:28, 29). Şi noi care
suntem în viaţă şi rămînem la venirea Sa, vom fi schimbaţi de El. El va fi
Eliberatorul întregii Sale Biserici. Deşi Biblia spune că Tatăl este Marele
Eliberator, şi Tatăl a fost Cel care L-a înviat pe Domnul nostru Isus şi care
"ne va învia şi pe noi" din mormînt, totuşi aceasta va fi prin Isus. Toate
lucrurile sunt de la Tatăl şi prin Fiul. 153) BISERICĂ—Unii lucrînd independent.
(Q125-1) Întrebare (1916)—1—Este bine ca un grup
de studenţi ai Bibliei să lucreze independent de eclesia din acea localitate, ei
fiind membri ai acelei eclesii? Răspuns—Există, bineînţeles, o anumită măsură de libertate creştinească pe
care noi credem că Domnului i-ar place ca oamenii întotdeauna s-o exercite. De
exemplu, să presupunem că un frate merge acasă la alt frate şi doi sau trei
vecini au venit la el să-şi petreacă seara. Apoi să presupunem că unul ar spune:
"Să facem o partidă de şah" iar altul ar spune: "Nu, să facem un studiu Biblic".
Noi nu credem că ar fi voia Domnului să se spună: "Nu, nu putem face un studiu
Biblic, pentru că nu este autorizat de adunarea noastră, aşa că vom juca şah".
Putem gîndi în mod potrivit că din moment ce nu s-a aranjat nici o adunare de
către eclesie, nu poate exista nici o obiecţie de a avea un studiu Biblic sau de
a discuta din Biblie. Gazda poate spune: "Vom invita mai mulţi vecini pentru o
altă întrunire săptămîna viitoare. Am încercat să le spun despre aceste lucruri
şi voi fi bucuros să le audă de la tine". Nu pot vedea să fie ceva rău procedînd
astfel. Dacă participanţii ar dori o întrunire regulată, trebuie informată
adunarea locală a A. I. S. B. care va asigura conducători. Dar acum să presupunem că unii dintr-o adunare spun: "Noi vom începe
altă întrunire regulată"; acesta ar fi un caz total diferit. Ei au dreptul să
formeze o nouă eclesie, dar făcînd aşa s-ar rupe de eclesia iniţială. Atunci ei
nu pot în mod cuvenit să meargă înapoi la cealaltă adunare şi să spună: "Vom
vota aici". Trebuie să fie consistenţă în ceea ce facem. Toţi cei care devin
membri ai unei eclesii îşi predau, mai mult sau mai puţin, libertăţile personale, ca să poată avea avantajele
cooperării. Dar aceasta nu ar însemna o astfel de îngrădire încît să nu putem
avea un studiu Biblic ci să trebuiască să ne petrecem seara jucînd
jocuri. 154) BISERICĂ—Partea ei în legarea regilor.
(Q125-2) Întrebare (1916)—1—Ce parte va avea
Biserica în legarea regilor? Răspuns—Se pare, dragi prieteni, că Biserica nu are acum nici o parte în
legarea regilor. Cel puţin încă nu vedem cum voi şi cu mine avem vreo parte în
acea lucrare; noi nu vedem că regii sunt legaţi. Ce parte poate avea Biserica
mai tîrziu în această lucrare nu ştim. Biblia arată că ei vor avea o parte
importantă, dar cum îşi vor exercita acest privilegiu cînd va veni timpul,
rămîne de văzut. Dumnezeu n-a arătat întocmai cum va fi îndeplinit planul Său.
Noi trebuie să fim în poziţia de a ne face partea cînd vine timpul, dar trebuie
să fim mulţumiţi să lăsăm problema în mîinile Domnului. În armatele lumii
oamenii de pe front nu ştiu cînd va fi un atac decît cînd se dă ordinul de a
înainta. La timpul potrivit voi şi cu mine ne vom primi ordinele. Între timp
trebuie să păstrăm armura pe noi; să o ţinem curată şi strălucitoare; nu trebuie
să fim somnoroşi sau să obosim în facere de bine ci să creştem tari în Domnul şi
în puterea tăriei Lui. 155) BISERICĂ—Cei glorificaţi vor avea putere de a
da viaţă?* (Q125-3) (*Vestitorul Dimineţii Milenare pag.
60) Întrebare (1916-Z)—2—Isus singur va fi
Dătătorul de viaţă în Mileniu, sau va fi şi Biserica asociată cu El ca membri ai
Dătătorului de viaţă şi să aibă putere să trezească
morţii? Răspuns—Subiectul acordării vieţii poate fi privit din puncte de vedere
diferite. Într-un anumit sens, şi mama şi tata sunt dătătorii de viaţă unui
copil — în sensul că acesta n-ar fi putut ajunge la existenţă individuală fără
mama. Şi totuşi, strict vorbind, numai tata este dătătorul de viaţă deoarece
agentul vieţii vine de la el. Astfel Biblia foloseşte ilustraţia naturală a unui
tată sau dătător de viaţă pămîntesc pentru a ilustra un mare adevăr spiritual.
Lumea este moartă în Adam — sub sentinţa morţii. Isus a depus preţul de
Răscumpărare care va anula acea sentinţă. În virtutea acestui fapt, imediat ce
meritul jertfei Sale va fi aplicat pentru lume, El va avea dreptul să devină
Dătătorul de viaţă al lui Adam şi al rasei sale. Drepturile de viaţă umană pe
care le va da vor fi acelea pe care El Însuşi le-a depus în
moarte. Dar, deoarece prin voia lui Dumnezeu Isus Şi-a
asociat cu Sine Biserica, atît în suferinţele din prezent, cît şi în gloria care
va urma, ea va avea de-a face cu acordarea vieţii pentru lume. Lucrarea ei este
ilustrată în mama Eva şi în femei în general. Lucrarea Bisericii va fi să
hrănescă lumea — să hrănescă scînteia de viaţă pe care o vor primi de la
Răscumpărătorul. Sub această hrănire şi grijă, toţi aceia din lume care vor
coopera, se vor ridica din starea de păcat şi moarte la
perfecţiune. Astfel Mireasa lui Cristos va avea de-a face cu acordarea vieţii, dar
numai ca asociaţi ai marelui Dătător de viaţă. Răscumpărătorul, Isus, este
singurul care poate da propriile Sale drepturi de viaţă. Iar Isus a spus El
Însuşi: "cei morţi vor auzi glasul Fiului
lui Dumnezeu … şi vor ieşi din ele" (Ioan 5:25, 29). Orice lucrare pe care
Biserica glorificată o va putea face în legătură cu restabilirea lumii va fi ca
ajutoare ale Lui. 156) BISERICĂ—Ce cumpără Biserica. (Q126-1) Întrebare (1916)—1—Biserica, cei aleşi,
cumpără lumea în timpul acestui Veac Evanghelic? Paragraful 3, pagina 99 din
Umbrele Cortului Întîlnirii ar părea să indice aceasta. Răspuns—N-a fost intenţia nici unui paragraf din Umbrele Cortului Întîlnirii
să indice ceva de felul acesta. Aş vrea să repet aceasta de zece mii de ori:
Numai o singură persoană a putut cumpăra lumea pentru că a fost numai un singur
om care a păcătuit, şi astfel numai un singur om a fost de răscumpărat.
Răscumpărarea este un preţ corespunzător. El S-a dat pe Sine ca o răscumpărare,
nu cu Biserica, ca şi cum este ceva care continuă să o facă prin ei. El a
terminat-o la Calvar. El încă nu a aplicat-o în mod real, dar asigurarea
preţului de răscumpărare a fost făcută înainte de a intra noi în planul lui
Dumnezeu. Noi nu am intrat în acest plan pînă cînd Isus şi-a terminat lucrarea
la Calvar. Apoi a venit alegerea Bisericii. Mai întîi El trebuia să fie
Căpetenia mîntuirii noastre şi apoi a putut avea un corp de soldaţi sub El. El
trebuia să fie Capul peste urmaşii Săi. Alegerea acestor camarazi a început după
completarea sacrificiului Său. Numai Isus a murit, S-a înălţat la cer şi a făcut
mulţumire şi atribuire, (Dumnezeu n-a recunoscut pe nimeni din Biserică), şi
apoi, cînd aceasta s-a făcut — Biserica nefiind în aceasta deloc — Dumnezeu prin
Isus a vărsat Spiritul sfînt. Noi nu avem nimic de-a face cu plătirea acelui
preţ. Acela este în totalitate opera lui Isus. 157) BISERICĂ—Privitor la meritul ei.
(Q127-1) Întrebare (1916)—2—Are Biserica,
individual sau colectiv, vreun merit al ei personal, în vreun sens?
Răspuns—Nu ştiu ce a fost în mintea celui care a pus această Întrebare.
Biserica nu are merit după trup, dar Biserica nu este în trup. "Voi însă nu mai
sunteţi pămînteşti, ci duhovniceşti" (Rom. 8:9 — Cornilescu). Corpul lui Cristos
este noua creaţie şi ea are deja mult merit. Cînd Dumnezeu ne-a făcut Noi
Creaturi noi am avut ceva merit, şi sper că vom păstra acel merit pe care
Dumnezeu îl dă tuturor acelora care sunt copiii Lui. Fiecare trebuie să aibă
ceva merit, altfel Dumnezeu nu l-ar recunoaşte deloc. În Efeseni citim că
Dumnezeu va face pentru noi mult mai mult decît putem cere sau gîndi: trebuie să
existe ceva merit. Apoi citim despre faptul de a fi vrednici. Unele
binecuvîntări vor veni la Biserică pentru că Biserica va fi găsită
vrednică. Are Biserica vreun merit pămîntesc pe care să-l
poată aplica pentru lume? Meritul Noii Creaturi este un lucru, dar noi nu avem
merit după carne pe care să-l putem da. Dar avem noi ceva de genul acesta? Da.
Biblia arată că dacă suferi pentru dreptate în trup, atunci se îndeplineşte un
lucru merituos în ceea ce te priveşte pe tine. Prin aceea tu ai suferit o
pierdere a drepturilor tale. Există o anumită măsură de merit aparţinînd acelor
drepturi pe care tu le-ai pierdut şi o anumită lipsă pentru aceia care au cauzat
această pierdere. Dumnezeu ilustrează aceasta ca un fel de atribuire pentru
lume.Vă amintesc de Levitic 16 că anumite păcate ale oamenilor în afara celor
obişnuite acoperite în Ziua sacrificiilor de Ispăşire trebuiau să fie ispăşite
în alt mod, şi tot aşa, în timp ce iertarea de tot păcatul adamic aparţine de
Isus, totuşi ceea ce am suferi noi pentru dreptate, toată această suferinţă ar
putea să meargă ca un fel de credit pentru altcineva şi să servească pentru a
completa pierderile altora care au făcut rău în afară de ceea ce se poate
atribui tatălui Adam. Aceasta va face un echilibru. Totul va fi echilibrat
înainte ca noul Veac să vină. Acesta este motivul pentru care vine strîmtorarea,
pentru că Dumnezeu va echilibra contul. Biserica va avea ceva în creditul ei
conform unei părţi a ilustraţiei din Levitic
16. 158) BISERICI NOMINALE—Referitor la vizitarea lor.
(Q510-1) Întrebare (1910)—1—Cu privire la faptul
că mai mulţi fraţi dragi vin la adevăr, sugestia dintr-un Turn de Veghere recent
de a vizita bisericile nominale s-ar aplica şi la congregaţiile de
"Holy Rollers" (sectă creştină a căror întruniri sunt caracterizate
prin agitaţie mentală şi emoţională violentă, n. t.), etc.? Aprobi vizitarea
unor astfel de întruniri în vreo împrejurare? Răspuns—Sugestia noastră din Turnul de Veghere a avut mesajul că nu trebuie
considerat ca un lucru păcătos ca noi să vizităm unele din bisericile nominale.
Am aflat că unii fraţi şi surori dragi par să simtă că chiar şi numai să intre
într-o biserică nominală ar însemna să comită un păcat. Cred că ei fac o
greşeală; şi acea greşeală va ieşi la suprafaţă cumva în experienţele lor cu
alţii şi va fi vătămător pentru cauză şi pentru ei înşişi. De aceea, acest
Răspuns în Turnul de Veghere a fost cu scopul că dacă nu sunt alte întruniri la
care să putem participa şi n-ar fi neglijat un alt serviciu prin participarea
noastră la acestea, n-ar fi greşit ca uneori să mergi la întrunirile unei
biserici nominale şi să iei parte, de exemplu, la o întrunire de experienţă,
folosindu-ne ocazia împreună cu alţii pentru a face o mărturie sau a te ruga şi
a te uni cu ei în cîntări. Eu aş putea merge în aproape orice congregaţie
Metodistă sau Presbiteriană şi sunt sigur că m-aş simţi bine cu ei. Cred că
mulţi dintre ei sunt bine intenţionaţi. Faptul că ei nu sunt atît de avansaţi în
studiul Bibliei ca şi noi şi nu văd planul divin atît de clar cum îl vedem noi
nu trebuie să ne împiedice a avea legături bune cu ei în măsura în care ei văd
planul. Dacă ei iubesc pe Dumnezeu, dacă ei cinstesc numele Domnului Isus
Cristos şi dacă ei caută să umble onest, sobru şi decent, să fim bucuroşi să le
arătăm recunoaşterea noastră în acea măsură. Nu vreau să fiu înţeles că
sfătuiesc pe cineva să neglijeze întrunirile unde pot merge pentru mai mult
avantaj spiritual. După cum spune apostolul, Nu părăsiţi adunarea voastră
laolaltă. Este totuşi mai bine dacă te poţi întîlni cu aceia care sunt avansaţi
în adevăr şi care te pot ajuta, şi pentru care tu, ca Răspuns, le poţi fi de un
ajutor special. Desigur acesta trebuie să fie cursul tău şi desigur aceasta este
ceea ce trebuie să faci. Apoi cu privire la întîlnirea cu Adventiştii de Ziua
a Şaptea, Holy Rollers, Ştiinţa Creştină şi Spiritiştii — nu ştiu pe cîţi a
inclus fratele în Întrebarea sa, dar v-aş sfătui să staţi cît puteţi de departe
de astfel de persoane; nu pentru că sunt afară din alergarea generală, ci pentru
că ei par să fie, după judecata noastră, în mod serios afară de pe cale. Nu-mi
pot imagina, de exemplu, că putem ajuta sau obţine ceva bun de la o întrunire a
adepţilor Ştiinţei Creştine. Sunt sigur că pentru mine ar fi rău şi că mi-aş da
influenţa spre ceva ce ar fi în mod real vătămător, dăunător. M-aş simţi diferit
mergînd între Metodişti, Presbiterieni, Baptişti şi Episcopali; simt că n-aş
face nici un fel de rău grav, şi poate aş avea o ocazie de a face ceva
bun. Cît despre Spiritişti, nu m-aş întîlni cu ei cu nici
un chip, n-aş participa la o şedinţă nici dacă mi-aţi da o mie de dolari. De ce?
Pentru că cred pe deplin că aceasta este de la adversar şi cred că m-aş pune pe
calea răului, şi că foarte probabil mi s-ar întîmpla ceva rău, nu ştiu cum. Dacă
n-aş şti atît de bine acest lucru ar fi total diferit, dar din moment ce ştiu,
sunt responsabil pentru ceea ce cunosc; şi, similar, pentru cei care nu prea
înţeleg despre Ştiinţa Creştină. Fără îndoială că între ei sunt oameni oneşti şi
că între ei vin oameni oneşti. Dar, după înţelegerea mea, şi Spiritiştii şi
adepţii Ştiinţei Creştine neagă bazele
creştinismului. Acum, despre Holy Rollers. Nu mă îndoiesc că unii
dintre ei sunt foarte bine intenţionaţi şi sunt înşelaţi de adversar, şi îmi
pare rău pentru ei. Dar aceasta n-ar însemna că eu să îi încurajez în vreun fel
sau să particip cu ei; conştiinţa mea nu mi-ar permite. Simt că aş dezonora pe
Domnul şi că le-aş dăuna prin a fi cu ei şi să par a fi de acord într-o anumită
măsură. Dar aceste lucruri sunt pentru conştiinţa fiecăruia şi dacă vreunul
gîndeşte diferit, Dumnezeu să-l binecuvînteze şi să-şi urmeze propria lui
conştiinţă. 159) BLÎNDEŢE—În contrast cu umilinţa.
(Q469-1) Întrebare (1913)—1—Care este diferenţa
dintre blîndeţe şi umilinţă? Răspuns—A fi blînd înseamnă a putea fi învăţat. A fi smerit înseamnă a nu fi
mîndru. Un om poate fi un mare învăţător, poate fi învăţat, poate fi foarte
blînd; aşa că orice persoană ar putea veni la el să-i spună: Iată o problemă,
uită-te la ea, şi dacă el este suficient de blînd va spune: Mi-ar face plăcere
să mă uit, iar dacă nu, va spune: Ce idee să vii la mine! Eu sunt profesorul
cutare şi cutare. Aţi întîlnit uneori oameni, caractere nobile, care erau foarte
blînde şi dispuse să înveţe, gata să înveţe, întotdeauna căutînd adevărul; ei
spun: Nu ştiu totul, şi pot învăţa şi de la un copil. Orice om înţelept poate
învăţa ceva de la un copil. Dar oricine nu este blînd îi este greu să înveţe de
oriunde. De aceea, binecuvîntaţi sunt cei blînzi; ei vor avea mai mult din
binecuvîntările lui Dumnezeu; ei nu sunt prea mîndri ca să înveţe. Acum, a fi
smerit înseamnă a-ţi lua onoarea, cunoştinţa, sau orice ar putea fi, şi a le
purta într-o manieră modestă, nu lăudăros, nu făcînd paradă, nu mergînd ţanţoş
ca păunul, arătîndu-ţi toate penele strălucitoare. Un curcan nu este modest;
este mîndru. 160) BOALĂ—Referitor la încetarea ei după 1914.
(Q647-1) Întrebare (1909)—1—Cît timp după 1914
crezi că vor continua condiţiile prezente de boală, suferinţă şi moarte
adamică? Răspuns—Tocmai am Răspuns la aceasta. Cred că fratele vrea să spună 1915.
Unele lucruri din Scriptură implică faptul că acestea ar putea dura şapte ani,
altele un an, dar nu este nimic clar. Moartea adamică, boala, durerea şi
suferinţa vor continua pînă ce persoana respectivă va accepta pe Cristos — nu
există viaţă fără Cristos. Acest lucru se va face cunoscut fiecărei creaturi, şi
această cunoştinţă şi binecuvîntare şi turnare a Spiritului sfînt vor merge la
Israel şi treptat la întreaga lume, la toate familiile, şi ei vor recunoaşte pe
Mijlocitorul, Legămîntul şi canalul providenţelor lui Dumnezeu pentru Israel în
trup, şi vor vedea împărăţia pămîntească stabilită, şi pe măsură ce vor veni în
armonie cu ea păcatul şi moartea vor fi treptat îndepărtate şi ei vor trăi. Cel
care are pe Fiul are viaţă, dar cel care n-are pe Fiul nu va avea viaţă, va
continua să fie în moarte. 161) BOGATUL ŞI LAZĂR—Pilda.
(Q597-2) Întrebare (1911)—2—Explică pilda cu
bogatul şi Lazăr. Răspuns—Mai întîi de toate trebuie să dovedim că este o pildă pentru că atît
de mulţi prieteni dragi cred că aceasta nu este o pildă ci declararea unei
întîmplări literale. Ei spun, "Se spune că a fost un anume om bogat, şi nu
spune, Aceasta este o pildă". Noi suntem de acord întru totul; de aceea trebuie
să dovedim că este o pildă. Şi pentru a dovedi că este o pildă, trebuie să
arătăm că, dacă este interpretată ca o afirmaţie literală, este o absurditate,
şi fiind o absurditate dacă este interpretată literal, suntem nevoiţi s-o privim
ca pildă şi să încercăm să găsim o interpretare. Că ar fi o absurditate dacă ar
fi luată literal, remarcaţi aceasta. Nu se spune că bogatul era un om rău; nu se
spune nici că săracul era un om bun; exista un anume om bogat. A fi bogat nu
este în mod necesar un lucru rău. Au existat oameni bogaţi buni. Avraam a fost
foarte bogat. Tatăl nostru ceresc este foarte bogat. Nu numai sărăcia produce
bunătate, nu-i aşa? Şi Domnul nostru este bogat şi pentru noi s-a făcut sărac.
Deci noi nu trebuie să gîndim că bogăţia înseamnă răutate. Nu citim că acest om
bogat era un om rău, sau un hulitor, sau altceva de genul acesta, ci doar că era
bogat şi trăia somptuos în fiecare zi — lua trei sau patru mese bogate pe zi şi
purta purpură şi in subţire; aceasta a fost vina lui; orice ar fi fost, era
cumva legat de acest lucru. A spune că cineva va fi chinuit veşnic pentru că a
purtat purpură sau pentru că a purtat in subţire şi a avut mîncare din belşug,
şi pentru că a fost foarte bogat, n-ar fi raţional. Apoi să-l luăm pe sărac. Nu este nimic special care
să spună că el era un om sărac dar bun, nici că s-a rugat mult — nici o sugestie
că el s-ar fi rugat; el a fost pur şi simplu un om sărac şi stătea la poarta
bogatului, şi era plin de bube şi cîinii îi lingeau bubele, şi mînca
fărîmiturile care cădeau de la masa omului bogat, şi a fost dus de îngeri în
sînul lui Avraam. A lua aceasta literal ar fi de asemenea absurd. Aceasta ar
însemna, în primul rînd, că singurele persoane care ar merge în sînul lui Avraam
ar fi cei care au stat la poarta unui om bogat. Aceasta nu v-ar include pe voi
şi nici pe mine — cel puţin nu m-ar include pe mine, pentru că mie niciodată nu
mi-au lins cîinii bubele şi niciodată nu am mîncat fărîmituri etc. Deci vedeţi
că aceasta ar fi o absurditate. Pe lîngă aceasta, dacă în sînul lui Avraam ar fi
numai doi sau trei oameni mai robuşti numiţi Lazăr, i s-ar lungi mîinile
încercînd să-i ţină în sînul lui. Dacă este cumva literal, întreaga chestiune
este literală, şi dacă este cumva simbolic, totul este simbolic. De aceea noi
spunem fără nici o îndoială că aceasta este o pildă pentru că a o lua literal ar
înseamna a ne implica în afirmaţii absurde. Cînd o luăm ca pildă, este foarte frumoasă, foarte
armonioasă cu tot Cuvîntul lui Dumnezeu, de la început pînă la
sfîrşit. Acel om bogat care trăia somptuos este poporul evreu; el trăia
somptuos pe baza promisiunilor pline de har ale Cuvîntului lui Dumnezeu. Toate
acele promisiuni preţioase ale Cuvîntului lui Dumnezeu în acel timp aparţineau
evreilor — nici una din ele nu s-a extins dincolo de limitele lui, la neamuri,
decît că toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate prin evrei. Toate
promisiunile preţioase aparţineau Israelului. Apoi el avea o haină de purpură.
Purpura a fost întotdeauna un simbol al regalităţii. În ce fel au avut ei
regalitate? Ei au avut împărăţia sau Teocraţia divină stabilită în naţiunea lor,
şi deşi coroana a fost luată în zilele lui Zedechia, Dumnezeu a promis că o va
da la timpul potrivit Celui a căruia este dreptul şi că Mesia va fi din ramura
lui David. Deci ei încă aveau purpura. Ei încă pretindeau că sunt împărăţia lui
Dumnezeu. Şi aveau in subţire. Ce simbolizează inul subţire? Simbolizează
dreptatea, puritatea. Inul subţire în Scripturi reprezintă dreptatea. De unde au
primit ei dreptatea? De unde au primit ei mai multă dreptate decît au avut
neamurile? Noi răspundem că prin legămîntul lui Dumnezeu cu ei, legămîntul
legii, El a făcut un aranjament special prin care, pe baza oferirii anumitor
sacrificii an de an, în fiecare an, naţiunea era îmbrăcată cu dreptate pentru un
an. La sfîrşitul anului aveau o nouă Zi de Ispăşire şi făceau noi sacrificii
pentru păcat, şi atunci dreptatea lor era înnoită pentru încă un an, în acest
mod naţional. Aşa că acest om bogat, naţiunea evreiască, cînd Domnul a folosit
aceste cuvinte, a împlinit toate aceste condiţii. El a avut mai mult decît şi-a
putut însuşi din promisiunile lui Dumnezeu din Scripturi şi din toţi sfinţii
profeţi şi tipurile şi umbrele legii — toate acele lucruri. Şi a intervenit o
schimbare — a murit; a murit faţă de toate acele binecuvîntări. A murit? Toţi
sunt de acord cu aceasta? Da. Sunt de acord şi evreii? Da. Ei ştiu că nu se
bucură de binecuvîntările de care s-au bucurat înainte. Ei ştiu că din anul 70
cînd naţiunea lor a pierit, ei n-au mai fost într-o stare de favoare divină în
care au fost înainte. Unde sunt acum? Ca naţiune ei sunt încă morţi. Ca naţiune
ei sunt încă în hades — uitare. Nu
puteţi găsi pe evrei ca naţiune, în sensul potrivit al acestui termen. Naţiunea
evreiască sau guvernămîntul a mers în hades, în mormînt. Va fi înviată? O, da, naţiunea evreiască va fi înviată,
după cum am încercat să arătăm seara trecută. Sionismul este premergătorul
învierii naţiunii evreieşti. Orice merge în hades trebuie să iasă. Acesta este
înţelesul lui hades. Înseamnă un loc
de oprire temporar din care persoana sau lucrul va ieşi. Aşa că atunci cînd
despre naţiunea evreiască se spune că a mers în hades, aceasta implică faptul că naţiunea va avea o înviere, sau va ieşi ca
naţiune din acel hades, sau starea hades-ului. Dar
în timp ce naţiunea a fost inconştientă, poporul acelei naţiuni a fost viu toate
aceste sute de ani. Ei sunt un popor foarte viu azi. Nu există în lume popor mai
viu decît poporul evreu şi ei au unele dintre acele suferinţe din partea
creştinilor care sunt ilustrate în pildă — sau din partea celor care-şi spun
creştini. Cei care au fost înşelaţi crezînd că sunt creştini au persecutat pe
evrei, şi ei au avut parte de strîmtorarea care este ilustrată aici în mod
simbolic. Şi ei doreau ca neamurile să le răcorească limba. S-a împlinit
aceasta? Da. Cînd şi cum? De multe ori. Vă voi da o ilustraţie din zilele
noastre. Nu demult, pe cînd preşedintele Roosevelt era în funcţie, evreii din
Statele Unite au făcut o petiţie extraordinară cerînd preşedintelui Roosevelt,
după ce a avut unele convorbiri bune cu naţiunea rusă, să folosească autoritatea
Statelor Unite şi propria lui influenţă pe lîngă guvernul Rusiei pentru a înceta
persecuţiile severe împotriva evreilor din Rusia — "Faceţi ceva să răcoriţi
limbile noastre uscate" este ideea. "Daţi-ne cel puţin o picătură de apă rece".
Preşedintele Roosevelt n-a putut face aceasta. Exact ca în pildă. Citim că
picătura de apă i-a fost refuzată. Preşedintele Roosevelt a spus că ar vrea
foarte mult să facă ceva ca Răspuns la această cerere. El personal avea simpatie
pentru rasa evreiască, dar a spus că ar fi exclus ca guvernul Statelor Unite să
încerce să critice o naţiune străină cu care trăim în pace şi să le dictăm vreun
fel de politică pe care s-o urmeze în propriul lor guvern. Aşa că săracul evreu
n-a putut obţine nici acel mic ajutor. Aceasta este adevărat şi în pildă. Pilda
nu continuă să ne arate că va veni timpul cînd evreii vor ieşi din acel timp de
strîmtorare. Ea îi lasă în strîmtorare. Pilda vorbeşte despre cinci fraţi. Cine ar fi ei? Noi răspundem că
deşi toate cele 12 seminţii au fost reprezentate atunci în Palestina, totuşi
majoritatea aparţineau seminţiei lui Iuda şi Beniamin. În principal aceştia doi
constituie omul bogat. Celelalte seminţii au fost în principal risipite în jur,
în Grecia, Roma, Asia Mică etc., şi Întrebarea de aici este pentru a arăta că
procedura lui Dumnezeu cu evreii care au fost risipiţi printre neamuri va fi
aceeaşi ca şi procedura Lui cu poporul din Palestina. Pentru că Răspunsul este,
"Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei. Dacă nu ascultă de ei atunci
trebuie să suporte consecinţele". Cine are pe Moise şi pe profeţi? Păgînii? Nu,
păgînii niciodată n-au avut pe Moise şi pe profeţi. Cine a avut pe Moise şi pe
profeţi ca să poată asculta de ei? Numai această naţiune evreiască, numai acest
om bogat şi fraţii lui — două seminţii, şi celelalte zece. Două seminţii
reprezentate în omul bogat, şi celelalte zece seminţii reprezentate în cei cinci
fraţi. Vedeţi că doi fac pe unul, şi proporţional zece ar face
cinci. Am văzut pe omul bogat, acum cum este cu Lazăr? Să
vedem cînd apare el. Lazăr era săracul din pildă care sta la poarta bogatului
dorind să se hrănească cu unele fărîmituri care cădeau de la masa bogatului. Ce
clasă era aceasta? Erau nişte străini? Da. Cine erau ei? Ei erau nişte păgîni
evlavioşi. Vă reamintesc pe unii dintre ei din Scriptură. Vă amintiţi în Noul
Testament că este menţionat un sutaş şi evreii L-au rugat pe Isus să vindece pe
servul sutaşului; ei au spus, "Este vrednic să-i faci acest bine, căci iubeşte
poporul nostru şi el ne-a construit sinagoga" (Luca 7:4-5); şi Isus a vindecat
pe rob. El a vrut să aibă unele din favorurile lui Dumnezeu. El a ştiut totuşi
că aceste favoruri aparţineau naţiunii evreieşti, că nu erau ale lui; el era
străin. Vă reamintesc de Corneliu, despre care citim că a servit pe Dumnezeu
zilnic, s-a rugat neîncetat, a dat multă pomană oamenilor şi a respectat pe
Dumnezeu. Un om destul de bun, nu-i aşa? Da. Totuşi nici o rugăciune şi nici o
pomană nu s-a ridicat la Dumnezeu. Dumnezeu n-a acceptat pe nici una dintre ele.
Este, să spunem aşa, ca şi tămîia care s-a ridicat pînă la un loc şi mai sus n-a
putut să se ridice. De ce nu? Pentru că el era dintre neamuri. De ce a avut
aceasta importanţă? Pentru că toate binecuvîntările lui Dumnezeu au aparţinut
naţiunii lui Israel. Cînd Dumnezeu a spus, "Eu v-am ales numai pe voi, dintre
toate familiile pămîntului" (Amos 3:2), El vorbeşte aici despre Israel şi despre
privilegiile şi binecuvîntările speciale care aparţin lui Israel, dar imediat ce
zidul din mijloc al separării dintre evrei şi neamuri a fost şters, exact la
trei ani şi jumătate după cruce, exact cînd perioada specială de favoare pentru
evrei s-a terminat, neamurile au intrat în aceeaşi favoare ca şi evreii — nici
mai mult, nici mai puţin. Şi atunci Dumnezeu a binecuvîntat pe Corneliu şi a
trimis un înger la Corneliu să-i spună, "Rugăciunile şi milosteniile tale s-au
suit ca aducere aminte înaintea lui Dumnezeu" (Fapt. 10:4). De ce nu înainte?
Ele nu s-au putut ridica mai sus, dar acum favoarea specială pentru Israel fiind
sfîrşită, milosteniile şi rugăciunile tale s-au ridicat înaintea Mea ca o
aducere aminte. Trimite acum la Iope la unul numit Petru şi cînd va veni el îţi
va spune cuvintele care vor fi pentru mîntuirea ta şi a casei tale; şi atunci
vei intra în legătură cu Mine. Cînd a venit Petru, el a predicat pe Cristos lui
Corneliu. Şi Corneliu a primit mesajul şi a fost binecuvîntat cu Spiritul sfînt
şi de atunci încolo a avut toate privilegiile şi favorurile pe care le-a primit
orice evreu care a auzit şi a acceptat Evanghelia — binecuvîntările de la
Cincizecime au venit şi asupra lui. Acum să ne întoarcem la săracul care sta la poarta
bogatului. Aceasta este înainte de schimbare; aceasta este înainte de a fi
lăsată pustie casa lui Israel, înainte ca neamurile să fie binecuvîntate.
Neamurile erau în starea de sărăcie reprezentată de acel sărac, cu bube pe
corpul lui care reprezintă păcatul şi boala. Presupun, ca studenţi ai Bibliei,
că toţi de aici înţeleg ideea că bubele ar reprezenta păcatul, şi cîinii care îi
ling bubele ar reprezenta neamurile pentru că aceasta era o expresie
predominantă printre evrei, că toţi ceilalţi afară de evrei erau numai cîini
păgîni. Evreii nu-i socoteau la egalitate cu ei. Dar săracul dorea să se
hrănească cu fărîmiturile căzute de la masa bogatului. Adică, aş vrea să am
unele binecuvîntări pe care Dumnezeu le dă. Vă amintiţi femeia siro-feniciană
despre care citim că a venit la Isus şi a zis, Doamne, fiica mea este stăpînită
de un demon; te rog s-o vindeci. Isus nu i-a dat nici o atenţie, dar ea a
stăruit şi a stăruit; în final Isus i-a spus, "Lasă să se sature mai întîi
copiii, căci nu este drept să iei pîinea copiilor şi s-o arunci la căţei" (Marcu
7:27). Nu ştii că eşti cîine păgîn? N-ai ştiut aceasta pînă acum? Ea a Răspuns,
"Da, Doamne, dar şi căţeii de sub masă mănîncă din fărîmiturile copilaşilor"
(vers 28). Ea voia să mărturisească faptul că era cîine păgîn, că n-avea nici un
drept să pretindă vreuna din acele binecuvîntări de vindecare pentru fiica ei
pentru că nu era din naţiunea evreiască — dar Doamne, nu obţin cîinii ocazional
fărîmituri de la masă? "Lasă-mi această fărîmitură, vindecă-mi fiica". Isus
admirîndu-i credinţa i-a spus, "Du-te! A ieşit demonul din fiica ta" (vers 29).
Aşa că a plecat. Fiica i-a fost vindecată. Ea a fost un tip al acestui Lazăr,
vedeţi, primind o fărîmitură de la masa
bogatului. Apoi Lazăr a murit, adică această clasă Lazăr a
murit faţă de condiţiile lor nefavorabile şi îngerii l-au dus în sînul lui
Avraam. Ce înseamnă aceasta? Ei n-au fost îngropaţi. Cînd neamurile au murit
faţă de condiţiile lor nefavorabile, îngerii care i-au dus în sînul lui Avraam
au fost apostolii. Vedeţi cum sfîntul Petru l-a dus pe Corneliu chiar în sînul
lui Avraam. El i-a explicat că trebuia să fie unul din copiii lui Avraam, nu-i
aşa? Şi aceasta vrea să se spună prin ilustraţia de a ajunge în sînul lui
Avraam. Dacă eşti tată şi ai cît de cît iubire pentru familia ta, şi copiii se
apropie de tine, îi iei la sîn; sunt copiii tăi; tu eşti tatăl lor. Şi aceasta
este ilustraţia. Acesta este toată chestiunea — Avraam şi copiii săi. Evreii
erau copiii naturali ai lui Avraam dar ei n-au reuşit să ajungă în sînul lui
Avraam, iar neamurile care erau respinse, care în starea lor umilită erau mai
bine pregătiţi să primească harul lui Dumnezeu în felul în care lui Dumnezeu i-a
plăcut să-l dea, au devenit copii ai lui Avraam prin credinţă. Şi aceasta este
exact ce spune apostolul, "Şi dacă sunteţi ai lui Cristos, sunteţi “sămînţa” lui
Avraam" (Gal. 3:29). Acum voi sunteţi în sînul lui Avraam. Mă bucur că sunt în
sînul lui Avraam şi că am şi unele binecuvîntări. Sunt bucuros că favoarea lui
Dumnezeu pentru Israel trebuie să apară în curînd. Toţi vor veni în sînul lui
Avraam, nu pe plan spiritual, ci ca sămînţă naturală se vor întoarce la
ascultarea şi credinţa lui Avraam, şi mă bucur de această glorioasă
perspectivă. 162) BOTEZ—În numele Spiritului sfînt.
(Q31-1) Întrebare (1907)—1—Cineva a întrebat de
ce noi botezăm în numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului sfînt, dacă
Spiritul sfînt nu este o persoană? Răspuns—Mai întîi, aceasta este formula dată în Scripturi, şi al doilea,
aceasta este ideea corectă. Noi nu botezăm în numele nostru propriu, sau în
numele Bisericii Baptiste sau în numele altor biserici. Dar ce autoritate
recunoaştem noi? Recunoaştem noi autoritatea şi aprobarea Tatălui de a boteza?
Da, desigur. Recunoaştem noi autoritatea şi aprobarea Fiului de a boteza? Da,
desigur. Recunoaştem că Spiritul aprobă această chestiune a botezului? Da,
desigur. Atunci noi facem botezul în numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului
sfînt, fiind ceea ce reprezintă voinţa lui Dumnezeu şi în toate sensurile
Spiritul voinţei şi învăţăturii Domnului. Ideea este că chestiunea botezului
este aprobată de Domnul Isus, de Tatăl ceresc şi aprobată de spiritul
sfinţeniei, spiritul lui Dumnezeu, spiritul adevărului. 163) BOTEZ—Cuvinte folosite în Serviciu.
(Q31-2) Întrebare (1909)—1—Doctrina sfintei
treimi fiind nescripturală, de ce, făcînd botezul, noi botezăm în numele
Tatălui, al Fiului şi al Spiritului sfînt? Răspuns—Pentru că Domnul Isus se pare că a dat această formulă cînd a spus:
"În numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului sfînt". Ce nume? Ei bine, în autoritatea, nu în asemănarea morţii Tatălui, Fiului şi
Spiritului sfînt, pentru că Tatăl şi Spiritul sfînt nu au murit, şi noi nu îi
botezăm în Tatăl şi în Spiritul sfînt. Noi suntem botezaţi în Cristos, dar în numele Tatălui şi al Spiritului
sfînt. Nu este numai ceva ce Domnul nostru Isus a instituit şi a vrut ca noi să
comemorăm, ci El a vrut ca noi să ştim că atunci cînd am făcut aceasta, am făcut
ceva în armonie cu voinţa Tatălui şi cu voinţa Spiritului sfînt, precum şi în
armonie cu propriul Său Spirit. 164) BOTEZ—Referitor la iertarea păcatelor.
(Q31-3) Întrebare (1909)—2—(Fapt. 2:38, 39)
"Pocăiţi-vă, le-a zis Petru, şi fiecare din voi să fie botezat în
Numele lui Isus Cristos, spre iertarea păcatelor voastre; şi veţi primi darul
Sfîntului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi
pentru toţi cei care sunt departe acum, în oricît de mare număr îi va chema
Domnul Dumnezeul nostru". Dacă, după porunca lui Petru, toţi cei chemaţi trebuie
să fie botezaţi pentru iertarea păcatelor pentru a primi Spiritul sfînt, cum
explici aceasta în legătură cu scriptura că numai evreii au fost botezaţi pentru
iertarea păcatelor? Răspuns—Răspunsul meu este că Scripturile nu spun ceea ce crezi tu că spun
ele aici. Citeşte de mai multe ori. Cei mai mulţi oameni trebuie să citească
orice de mai multe ori. Nu trebuie să te simţi jignit, pentru că şi alţii
trebuie să facă la fel. Cîte texte scripturale ai citit de o sută de ori? Foarte
multe. Petru spune aici că aceia care au fost înaintea lui trebuia să fie
botezaţi pentru iertarea păcatelor lor, ca să poată primi darul Spiritului
sfînt şi mai departe el dovedeşte că are dreptate în afirmaţie pentru că făgăduinţa este pentru voi şi pentru
copiii voştri şi de asemenea pentru aceia care sunt departe, dar el nu spune că
aceia de departe au nevoie să fie botezaţi pentru iertarea păcatelor, pentru că
ei erau neamuri. Făgăduinţele nu au
fost doar pentru voi şi pentru copiii voştri. Petru, vorbind sub inspiraţia
Spiritului sfînt, ca purtător de cuvînt al lui Dumnezeu, a spus, "şi pentru toţi
cei ce sunt departe acum", dar el nu a spus cum pot fi primiţi cei de departe,
nici ce fel de botez era necesar pentru ei. 165) BOTEZ—Le-a fost poruncit evreilor să fie botezaţi.
(Q32-1) Întrebare (din public) (1911)—3—A fost vreo poruncă
pentru evrei de la Iehova ca ei să fie botezaţi? Răspuns—Tocmai am spus că nu a fost nimic în Lege. Ce a făcut Ioan era ceva
special pentru acea ocazie, căci Isus a spus că dacă ei ar fi crezut pe Ioan şi
ar fi primit ceea ce a spus, ei ar fi fost pregătiţi şi L-ar fi crezut pe El.
Mesajul lui Ioan a fost un mesaj special, botezul lui un botez special pentru un
scop special, nu un lucru intenţionat să atragă pe cei din afară pentru că el nu
a pretins a atrage pe cineva. Cînd Isus a venit la Ioan, Ioan a ştiut că El era
sfînt, nevinovat, curat şi deosebit de păcătoşi. Ioan a obiectat şi a spus, "Nu
aşa, Domnul meu, căci dacă unul din noi trebuie să fie botezat, dacă unul din
noi este păcătos, eu sunt acela, nu Tu, şi Tu trebuie să mă botezi pe mine mai
curînd decît să Te botez eu pe Tine". Dar Isus nu l-a botezat pe Ioan şi nici nu
i-a explicat deloc această filosofie. El a spus doar: "Ioan, lasă ca aceasta să
fie aşa acum; nu-ţi voi explica de ce". Acum putem şti de ce. Isus nu a avut
nici un păcat de spălat, de aceea nu trebuie să fie aşa cum prietenul nostru a
sugerat, că acesta este un exemplu pentru toţi păcătoşii, că ei trebuie să-şi
spele păcatele, deoarece cum putea Isus, care nu a avut păcate, să fie un
exemplu pentru ca toţi păcătoşii să-şi spele păcatele? Răspunsul pe care vrem
să-l dăm este că ceea ce a făcut Isus este ceva nou, special şi deosebit,
diferit de ceea ce a făcut Ioan atunci, înainte sau după aceea. El a împlinit
ceva ce Ioan nu a înţeles deloc. Isus a pus temelia pentru o nouă ordine de
lucruri şi prin botezul Său El nu a simbolizat înlăturarea murdăriei cărnii,
înlăturarea păcatului, deoarece El nu a avut păcat, ci El a simbolizat deplina
consacrare a vieţii Sale, chiar pînă la moarte. Şi după cum El Şi-a pus viaţa,
în ilustraţie, printr-un botez în moarte, nu prin spălarea păcatelor, ci prin
botez în moarte, după cum spune Sf. Pavel, tot aşa, toţi credincioşii ale căror
păcate sunt iertate au privilegiul să fie botezaţi în moarte cu El, pentru că ei
nu au păcate care să fie spălate ci ei trebuie să fie botezaţi în moartea Lui,
după cum Sf. Pavel declară în Romani 6, "Toţi cîţi am fost botezaţi pentru
Cristos Isus, (în gloriosul corp al lui Mesia, în care El este capul) — toţi
cîţi am fost botezaţi pentru Cristos Isus, am fost botezaţi pentru moartea Lui —
nu botezaţi pentru iertarea păcatelor, nu botezaţi în apă, ci botezaţi în
moartea Sa" (vers 3). Şi deci, toţi cîţi am fost botezaţi în moarte cu Cristos,
predîndu-ne voinţa pentru a face voinţa Tatălui chiar pînă la moarte, cum a
făcut-o El — toţi cîţi iau această poziţie, Scripturile ne spun că acest lucru
este plăcut în ochii lui Dumnezeu şi că noi trebuie să simbolizăm acest lucru,
să simbolizăm această consacrare, printr-o scufundare în apă, aşa cum Isus Şi-a
simbolizat consacrarea printr-o scufundare în apă. Deci noi vom urma exemplul
Său. 166) BOTEZ—În numele cui?
(Q33-1) Întrebare (1911)—1—"Botezîndu-i în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh!". Ar fi corect să spunem că acesta
implică trei botezuri într-unul — adică: în numele Tatălui pentru îndreptăţirea
noastră, în numele Fiului pentru sacrificiul nostru şi în numele Spiritului
sfînt ca să fim botezaţi pentru conceperea noastră de
Spirit? Răspuns—Răspunsul nostru este: "Nu". După înţelegerea mea nu acesta ar fi
gîndul. Noi suntem botezaţi în numele — adică, prin autoritatea; nu numai că
Isus zice, Aceasta este ceva de-al Meu ce vă dau vouă, dar El vrea să ne dea de
înţeles că acest botez pe care El l-a poruncit bisericii a fost un botez în
numele adică, prin autoritatea, Tatălui, a Fiului şi a Spiritului sfînt; exact
ca şi cînd ar folosi un nume de firmă, Smith, Jones şi Brown, şi Smith discutînd
chestiunea, nu ar spune numai, Du-te şi botează în numele meu, ci fă aceasta cu
autoritatea întregii firme, Smith, Jones şi Brown. Deci Isus spune: "Du-te şi
botează în numele, prin autoritatea, Tatălui, a Fiului şi a Spiritului
sfînt". 167) BOTEZ—Dacă toţi apostolii au primit botezul lui
Ioan. (Q33-2) Întrebare (1911)—1—Au făcut toţi
apostolii şi Israeliţii adevăraţi o scufundare în apă, fie botezul lui Ioan fie
botezul nostru simbolic? Răspuns—Noi ştim despre apostolul Pavel că a făcut botezul în apă, dar el nu
a făcut botezul în acelaşi sens în care l-au făcut neamurile convertite. El era
evreu şi pentru evrei erau condiţii diferite. Evreii, în virtutea legămîntului
legii care s-a aplicat doar la ei şi nu la neamuri, erau deja în relaţie cu
Dumnezeu, şi de aceea cînd un evreu credea în Cristos, în mintea lui, Cristos
lua locul lui Moise, stătea în locul lui Moise pentru acela care era evreu şi
credea în Isus. Şi dacă el ca evreu era deja în Moise, atunci ca evreu, cînd a
recunoscut pe Cristos ca Moise cel antitipic, el era în Moise cel antitipic,
prin credinţă. De aceea el nu avea nevoie de acelaşi fel de botez în Cristos de
care ar avea nevoie unul dintre neamuri şi nici un evreu n-a avut un astfel de
botez pe timpul acela. Botezul pe care l-au făcut evreii a fost o spălare
simbolică a murdăriei lor, ca evrei. Adică, a reprezentat doar o curăţire a
trupului lor, venind înapoi în armonie cu legea divină şi înlăturînd
întinăciunile cărnii. Ioan n-a propovăduit botezul pe care îl practicăm
noi acum. El a propovăduit un botez special pentru evrei, special pentru ei ca
păcătoşi, zicînd, "Pocăiţi-vă, reformaţi-vă şi botezaţi-vă". A spus el,
botezaţi-vă în Cristos? O, nu, ei erau deja botezaţi în Moise. Ci pocăiţi-vă,
botezaţi-vă şi spălaţi-vă păcatele. Ce păcate şi-au spălat ei? Toate lucrurile
împotriva legămîntului Mozaic, împotriva legămîntului legii, toate încălcările
exterioare pe care le făcuseră pe care le-ar fi putut evita. Astfel ei trebuiau
să arate că s-au întors de la ele, s-au căit de ele şi le-au pus înapoia lor. Ei
acum trebuiau să umble într-o viaţă curată, pură, în măsura în care erau
capabili. Acest lucru l-au făcut toţi evreii care au venit la Ioan pentru botez.
Nu avem motiv să credem că vreunul dintre ucenici a participat în acel botez sau
că însuşi Ioan Botezătorul l-a făcut. De ce nu? Pentru că ei n-au fost din clasa
celor numiţi păcătoşi la acel timp. Ioan Botezătorul n-a fost un păcătos. El
căuta să umble după cum putea mai bine în armonie cu Domnul. Nici ucenicii n-au
fost păcătoşi. Ei toţi s-au străduit să umble pe cît au putut de aproape ca
oameni sfinţi, umblînd în acord cu cerinţele legii; ei n-au păcătuit cu voia
împotriva legii. De aceea vedem de ce nu este nici o relatare că vreun Apostol,
cu excepţia Sf. Pavel, a fost botezat în apă. Nu este nici o relatare că Ioan
Botezătorul a fost botezat. Cînd Isus a venit la Ioan Botezătorul să fie
botezat, Ioan a spus: "O nu, nu m-aş gîndi să Te botez; Tu nu eşti un păcătos,
Tu n-ai păcate ca să le speli. Tu n-ai trăit încălcînd Legea; eu nu chem pe cei
ca Tine. Dacă unul din noi are nevoie să fie botezat atunci desigur că eu aş fi
acela mai curînd decît Tine. Tu eşti sfînt, nevinovat, nepătat şi separat de
păcătoşi. Eu nu sunt atît de perfect şi totuşi nici eu nu am nevoie să fiu
botezat". Deci toţi evreii erau într-o stare specială,
diferită de a celorlalţi. Neamurile însă erau în afară de orice legătură cu
Dumnezeu; a fost necesar ca ele să fie aduse în relaţie cu El. Atîta timp cît ei
nu trebuiau să intre în Moise şi să fie transferaţi din Moise în Cristos, ei au
fost aduşi prin botez, credinţă şi ascultare direct în Cristos, în loc să meargă
prin intermediul lui Moise. Nu sunt sigur dacă am explicat destul de clar. Ar
trebui cel puţin o oră pentru a discuta botezul. Dacă există vreo Întrebare la
acest punct o voi discuta, dar dacă toţi sunteţi în clar, nu este nevoie să
intru mai departe în subiect. 168) BOTEZ—Feluri de păcate iertate de botezul lui
Ioan. (Q34-1) Întrebare (1911)—1—A fost botezul lui
Ioan pentru iertarea păcatelor făcute împotriva Legămîntului Legii care puteau
fi evitate sau care nu puteau fi evitate? Răspuns—A fost pentru iertarea păcatelor ce puteau fi evitate, păcate mari,
dar nu s-a intenţionat, nu s-a aşteptat ca evreii evlavioşi să vină la Ioan ca
să fie botezaţi. Acest botez a fost pentru clasa păcătoşilor — pentru toate
clasele care şi-au dat seama că nu erau în armonie cu Dumnezeu. El a spus:
"Veniţi acum, dacă vreţi să vă pregătiţi pentru împărăţia lui Mesia, şi
încercaţi să ţineţi Legea cît puteţi mai bine şi faceţi această scufundare în
apă acceptînd-o ca pe un semn al înlăturării păcatului vostru şi a începerii
unei vieţi noi". Aceasta este tot ce a însemnat botezul pentru evrei. Aceasta
n-a fost o instituire obişnuită. A fost un lucru special care a aparţinut numai
de sfîrşitul Veacului, şi Ioan a încercat să pregătească în mod special un popor
pentru Mesia, prin această propovăduire a sfinţeniei şi a înlăturării păcatelor;
pentru că mărturia spune că dacă ei ar fi crezut pe Ioan, ar fi crezut şi pe
Isus. Dacă ei n-au crezut pe Ioan şi au nesocotit ce a spus el, şi n-au avut
grijă să se întoarcă la armonie cu Dumnezeu şi să devină cît puteau de sfinţi,
atunci ei nu erau într-o stare pentru a putea primi mesajul pe care Dumnezeu îl
avea de dat. 169) BOTEZ—De ce apa este un tip?
(Q34-2) Întrebare (1912)—2—De ce se vorbeşte
despre acest botez în apă a lui Cristos ca despre un tip? În cazul Lui a fost
botezul un simbol ca şi în cazul nostru? Răspuns—Da, exact ca şi în cazul nostru — un simbol al consacrării Sale, un
simbol al morţii Sale şi al învierii Sale din moarte. Toate acestea au fost
simbolizate în cazul Lui ca şi în al nostru. Deşi uneori se vorbeşte despre el ca despre un tip, strict vorbind,
acesta n-a fost un tip. Uneori cuvintele sunt folosite vag. Acesta a fost un simbol, nu un tip. Dacă eu am folosit
vreodată cuvîntul tip în legătură cu botezul, înseamnă că mi-a scăpat cuvîntul
corect şi mi-a venit cuvîntul greşit. 170) BOTEZ—În cazul lui Isus a fost mai întîi apa
sau spiritul? (Q35-1) Întrebare (1912)—3—A fost Isus botezat în
apă înainte ca El să fie botezat cu spirit? Care a fost
întîi? Răspuns—Relatarea pare să implice că Dumnezeu a făcut să se manifeste
coborîrea Spiritului peste Isus după botezul Său. Isus a fost botezat în moarte
înainte ca El să intre în apă, în sensul că Şi-a dat voinţa Lui, în sensul în
care apostolul citează din Vechiul Testament, "Iată-Mă, vin; — în sulul cărţii
este scris despre mine — desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu"
(Psa. 40:7). El a venit să facă tot ce este scris în Carte privitor la El. El
era deja mort faţă de voinţa Sa
altfel El n-ar fi venit la Ioan. Dar manifestarea acceptării de către Dumnezeu a
sacrificiului de Sine al lui Isus se pare că a aşteptat pînă după ce Isus a
făcut simbolul. Astfel citim că Spiritul a venit asupra Lui după ce a ieşit din
apă, şi Dumnezeu a dat acest semn exterior. Acest semn vizibil n-a fost pentru
toţi, ci pentru Ioan — Ioan a văzut, Ioan a relatat etc. 171) BOTEZ—Israeliţii şi botezul lui Ioan.
(Q35-2) Întrebare (1913)—1—În tip, au avut
israeliţii adevăraţi nevoie de botezul lui Ioan? Răspuns—Noi nu înţelegem că israeliţii adevăraţi au avut nevoie de botezul
lui Ioan, pentru că Ioan nu a anunţat pe cei sfinţi dintre israeliţi să vină la
botezul său. El a invitat să vină pe aceia care trăiau într-o stare de păcat. Nu
este nici o dovadă că Ioan Botezătorul a fost botezat cu propriul botez, iar
cînd a venit Isus, el a obiectat şi a spus: Desigur Tu nu eşti un păcătos, de ce
trebuie să vii la mine? Eu botez pe păcătoşi, spunîndu-le să iasă din
neascultare şi să se întoarcă la armonie cu Legea Mozaică. Isus nu S-a oprit să
discute cu Ioan acest lucru, pentru că Ioan n-ar fi putut înţelege; nu era
timpul potrivit pentru ca Ioan să înţeleagă, el nefiind dintre cei concepuţi de
Spiritul sfînt; nimeni n-a fost conceput de Spiritul sfînt pînă la Cincizecime.
De aceea Isus n-a discutat problema cu el ci doar a spus, Ioan, lasă să fie aşa
acum; ştiu Eu ce fac. Isus făcea un tip al unui lucru nou. El nu S-a asociat cu
botezul lui Ioan. El nu Şi-a spălat păcatele pentru a Se întoarce la armonie cu
Legea, pentru că El niciodată nu fusese în dezacord cu Legea. 172) BOTEZ—Întrebări puse candidaţilor.
(Q35-3) Întrebare (1913-Z)—2—Care sunt
întrebările puse de obicei de fratele Russell cînd primeşte candidaţi pentru
botez în apă? Răspuns—Veţi remarca faptul că ele sunt în linii generale — întrebări la
care orice creştin, oricare i-ar fi confesiunea, să fie în stare să răspundă
afirmativ, fără ezitare, dacă el este potrivit să fie recunoscut ca un membru al
Bisericii lui Cristos: (1) Te-ai pocăit de păcat refăcîndu-ţi viaţa atît
cît poţi şi crezi în meritul sacrificiului lui Cristos pentru iertarea păcatelor
tale şi ca bază a îndreptăţirii tale? (2) Ai făcut o deplină consacrare cu toate puterile
pe care le ai — talent, bani, timp, influenţă — toate pentru Domnul, ca să fie
folosite cu credincioşie în serviciul Său chiar pînă la
moarte? (3) Pe baza acestor mărturisiri, noi te recunoaştem
ca membru al Casei Credinţei şi ca atare îţi întindem mîna în semn de părtăşie,
nu în numele unei secte, partide sau crez, ci în numele Răscumpărătorului,
Domnul nostru glorificat şi a urmaşilor Săi
credincioşi. 173) BOTEZ—Scufundarea în apă, referitor la Domnul
nostru şi la apostoli. (Q36-1) Întrebare (1913)—1—Văzînd că Domnul
nostru Isus Şi-a simbolizat consacrarea prin scufundarea în apă, de ce apostolii
nu au făcut-o? Răspuns—Nu ştiu. 174) BOTEZ—Al Domnului nostru.
(Q36-2) Întrebare (1913-Z)—2—A fost Domnul nostru
botezat în apă înainte de a fi botezat cu Spiritul sfînt? Răspuns—Relatarea scripturală a botezului Domnului nostru la Iordan pare să
implice că Dumnezeu a făcut să se manifeste coborîrea Spiritului sfînt peste
Isus după botezul Său în apă. El a fost botezat în moarte înainte de a intra în apă, în
sensul că El Şi-a predat voinţa Sa
proprie; în sensul în care apostolul citează din Vechiul Testament —
"Iată-mă, vin; — în sulul cărţii este scris despre mine — desfătarea mea este să
fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu" (Psa. 40:7, 8; Evrei 10:7). Domnul nostru a
venit să facă tot ce era scris în Carte cu privire la El. Domnul nostru era deja mort faţă de propria Sa voinţă; altfel
El nu putea merge la Ioan la Iordan. Dar manifestarea acceptării de către
Dumnezeu a sacrificiului lui Isus se pare că a aşteptat pînă după ce Isus a
făcut simbolul. Astfel citim că după ce El a ieşit din apă, Spiritul sfînt a
coborît în chip de porumbel. Dumnezeu a dat acest semn exterior nu pentru toţi, ci pentru Ioan, care "a văzut şi a scris" după cum
declară Scripturile — Ioan 1:32, 34. 175) BOTEZ—Nu este un semn sigur al consacrării.
(Q36-3) Întrebare (1916)—3—Să luăm cazul unui
frate tînăr care nu este sigur că o consacrare simbolizată cu cîtva timp în urmă
a fost completă, şi nu este sigur dacă el este conceput de spirit sau nu. Care
ar fi sfatul tău într-un astfel de caz? Răspuns—Sfatul meu este să se asigure. Dacă cineva este nesigur în legătură
cu un lucru ca acesta cred că lucrul cel mai bun este să se asigure de el.
Acesta ar fi sfatul meu în astfel de cazuri. În acest caz, aş face o deplină
consacrare a întregului meu suflet, minte şi putere pentru Domnul, şi L-aş ruga
să o primească îndurător prin Cristos şi aş crede că El ar primi-o. Dacă nu se
lasă nimic afară ştiu că aceasta este exact ce cere Dumnezeu şi prin credinţă
m-aş baza pe acea declaraţie şi aş spune: eu sunt al Domnului şi El este Tatăl
meu. Cu privire la dovezile de primire a Spiritului sfînt eu le-aş căuta în
diferite feluri: într-o dorinţă crescîndă din partea mea să-L cunosc pe Domnul,
să fiu familiar cu El, şi de aceea, să studiez Cuvîntul Său pentru a-l cunoaşte;
şi dorinţa mea de a-L servi şi de a căuta ocazii în care să-L pot servi; toate
acestea ar arăta că am acelaşi Spirit care a fost în Isus Cristos, acelaşi
Spirit care L-a îndemnat şi L-a mişcat pe El, care L-a condus să facă voia
Tatălui. M-aş aştepta ca ochii înţelegerii mele să vadă tot mai clar, aşa încît
să pot fi în stare să cuprind împreună cu toţi sfinţii lungimea, lăţimea,
înălţimea şi adîncimea marii Sale iubiri şi a marelui Său plan şi aş continua în
acest fel şi cred că făcînd aşa aş obţine premiul. 176) BUCURIE—Baza pentru a te bucura totdeauna.
(Q579-2) Întrebare (1913)—1—Cum se manifestă
"Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul!" (Fil. 4:4)? Să aşteptăm o stare în
care nu vom avea perioade de tristeţe şi mîhnire? Răspuns—Cînd ne gîndim la lucruri ca acestea, privim în mod potrivit înapoi
spre Domnul. Vedem că în timpul celor trei ani şi jumătate ai serviciului Său,
Lui I-a plăcut într-adevăr să facă voia Tatălui şi totuşi aflăm că la sfîrşitul
cursului Său pămîntesc a avut ceasul întunecat din Ghetsimani. Şi dacă
Învăţătorul a avut un astfel de ceas întunecat de tristeţe şi nesiguranţă pentru
un moment, pînă cînd a primit asigurarea de la Tatăl, şi voi şi cu mine vom avea
în mod sigur. De aceea n-ar fi bine să spunem că bucuria noastră în Domnul poate
fi o astfel de bucurie încît să nu cunoaştem niciodată lacrima, suspinul,
tristeţea sau teama. Dar noi trebuie să ne bucurăm tot mai mult pe măsură ce
avem experienţa dovezilor că Dumnezeu este pentru noi şi că toate lucrurile
lucrează spre binele nostru. "Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic:
Bucuraţi-vă!". Dacă vine vreun ceas de supărare şi apoi îl învingeţi,
bucuraţi-vă iarăşi. 177) BUZE CURATE—Ce sunt buzele curate?
(Q430-1) Întrebare (1909)—2—Ce vrea să spună
scriptura care zice: "voi da popoarelor buze curate"? (Ţefania 3:8,
9) Răspuns—Noi înţelegem că aceste "buze curate" înseamnă o metodă curată — metoda curată a planului lui Dumnezeu. Lumea nu cunoaşte această
metodă acum. Numai noi ştim care este metoda curată. Ea ne-a adus viaţă, bucurie
şi binecuvîntare, şi promisiunea este că la timpul potrivit El va pune în toţi o
metodă nouă — nu vor auzi flecăreala care se desfăşoară acum. Unul spune: Cred
că trebuie să intri în apă — altul spune că este har liber etc., etc. Oamenii nu
au o metodă curată. Fiecare are o metodă diferită. După acest mare timp de
strîmtorare, cînd întreaga lume va fi umilită, atunci El va da oamenilor o
metodă curată. Ei nu vor servi Metodismul sau vreun alt ism, ci vor servi pe
Împăratul Împăraţilor şi pe Domnul Domnilor.