Oricât de paradoxal s-ar părea, Biserica lui Cristos este cea mai mare luptătoare pe care a văzut-o lumea vreodată. Şi totuşi urmaşii lui Cristos sunt instruiţi, ca atât cât depinde de ei, să “urmărească pacea cu toţi şi sfinţirea" şi “să trăiască în pace cu toţi oamenii". Aceasta însă, se bazează pe principiul că “cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate" (Matei 5:9; Evrei 12:14; Rom. 12:18; 14:19; Prov. 16:32). Cu toate acestea, această clasă este chemată să lupte “lupta cea bună", lupta credinţei.

În textul nostru, apostolul Pavel se adresează numai diviziei Regelui Însuşi. Ca purtătorul de cuvânt al marelui Căpitan al mântuirii noastre, apostolul dă aceast ordin soldaţilor credincioşi ai crucii. Ar fi cu totul nepotrivit ca un ofiţer să dea ordin celor care niciodată nu s-au înrolat în armata sa, şi nu-i recunosc autoritatea. Deci este foarte clar că textul acesta nu se adresează lumii, cum se poate vedea din introducerea tuturor epistolelor apostolului; pentru că ele sunt adresate “sfinţilor şi fraţilor în Hristos". Sfântul Pavel, ca un locotenent credincios, ne dă instrucţiunile superiorului său, a Domnului Isus, Generalul Şef al Armatei lui Iehova.

Iehova mai are încă o armată mare, o agenţie pe care o întrebuinţează, acum, în acest timp de mare strâmtorare, dar armata la care se referă textul nostru este compusă numai din cei mai credincioşi soldaţi ai crucii. Ea este o companie selecţionată dintre cei mai viteji şi devotaţi. Privită din punctul de vedere al lumii, ea nu este numeroasă; meritul ei nu constă în cantitate, ci în calitate.

Lupta noastră nu este împotriva semenilor

Contra ce şi contra cui trebuie să lupte aceşti soldaţi? Răspundem: lupta noastră nu este contra semenilor noştri şi de aceea nici armele nu sunt carnale. Fireşte, noi avem mare simpatie chiar şi pentru cei mai neînduplecaţi duşmani ai noştri, care neavând cunoştinţă despre cauza luptei noastre, atât cât le permite civilizaţia modernă, sunt gata să ne trateze în mod dispreţuitor şi răutăcios, să ne persecute şi să zică tot felul de lucruri rele contra noastră, pe nedrept. Noi putem vedea uşor, că într-o mare măsură ei sunt orbi din cauza prejudecăţii şi a doctrinelor şi superstiţiilor înşelătoare ale adversarului. De cele mai multe ori orbirea lor se trage din ambele cauze arătate mai sus. Şi de aceea lupta noastră nu este îndreptată contra lor, ci dimpotrivă, la toată ocazia ce ni se oferă, suntem bucuroşi să le facem bine, “îndreptând cu blândeţe pe potrivnici", — aţâţaţi ei înşişi împotriva noastră.

Aşa dar, când avem de-a face cu aceştia, în loc să ne luptăm cu ei, răsplătind rău pentru rău, le răsplătim răul cu bine, asprimea cu blândeţă, lipsa de politeţe cu bunăvoinţă, aşa cum ne-a instruit Căpitanul nostru. Noi căutăm să facem bine celor ce ne vorbesc de rău, ca astfel ochii înţelegerii lor, dacă este cu putinţă, să se poată deschide pentru a observa spiritul iubirii, al dărniciei şi al toleranţei, al răbdării şi al îndurării, în timp ce ei presupun că toţi sunt îmboldiţi de acelaşi spirit al duşmăniei şi al amărăciunii, de acelaşi spirit al egoismului care-i stăpâneşte pe ei.

Lupta noastră este contra păcatului, contra marelui duşman care a capturat rasa noastră în urmă cu şase mii de ani şi care a ţinut neamul omenesc ca pe un rob, de atunci până acum. Numai puţini au rupt aceste legături ale robiei, prin darul lui Dumnezeu şi sunt înscrişi în lupta contra păcatului şi a lui Satan, prin care păcatul a câştigat stăpânire asupra omenirii. Satan este, de asemenea, duşmanul special al soldaţilor lui Cristos. Dar lupta noastră nu este direct contra lui Satan, şi nici nu trebuie să aducem o “judecată batjocoritoare" asupra lui. Mai degrabă să zicem şi noi ca Mihail — marele nostru Căpitan — “Domnul să te mustre" (Iuda 9); pentru că aşteptăm, ca la timpul cuvenit şi în felul Său, Domnul să-l mustre pe Satan. Cu toate acestea, noi trebuie să stăm contra lui: să rezistăm influenţei, înşelăciunilor şi străduinţelor sale de a ne induce în eroare şi păcat.

Domnul ne instruieşte prin apostolul Pavel, că “lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutăţii în locuri cereşti"—”puterea văzduhului" (Efes. 6:12-18; 2:2). Satan, ca marele general al armatei păcatului, are mult de-a face cu diferitele influenţe contra cărora luptăm. Viclenia, “şiretenia" sa supraveghează bătălia împotriva noastră. Şi fiindcă el este o fiinţă spirituală de un grad înalt, şi de aceea cu mult mai inteligent decât noi, lupta ar fi una inegală fără un conducător puternic, spiritual şi mai înţelept decât el. Dar noi nu suntem lăsaţi fără ajutor în bătălia împotriva unei înţelepciuni şi abilităţi superioare. Căpitanul nostru, Domnul Isus, a învins păcatul şi a fost înălţat la cea mai înaltă poziţie în Univers, al doilea după Iehova. De aceea cu încredere putem zice: “Cel care este în noi este mai mare decât cel care este în lume" (1 Ioan 4:4). Nici Satan, nici cohorta sa de îngeri căzuţi şi nici una din uneltele sale pământeşti nu pot să ne facă rău, atâta timp cât ne vom încrede în Isus Cristos, Căpitanul nostru şi vom urma cu credincioşie instrucţiunile Sale.

Duşmanii noştri — lumea, corpul nostru şi diavolul

Apostolul Pavel vrea să ne spună, în rezumat, care sunt agenţiile prin care marele duşman, păcatul, caută din nou să ne subjuge. Acestea sunt trei: lumea, corpul şi diavolul. Toţi care au spiritul lumii sunt amăgiţi prin vicleşugurile adversarului, Satan, care se va strădui să ne întoarcă înapoi din lupta în care ne-am înscris, să ne tragă înapoi în lume, la deşertăciunile ei. Noi trebuie să ne luptăm cu acest spirit al lumii. Trebuie să luptăm ca să ne împotrivim lui. Noi nu trebuie să permitem ademenirilor, ambiţiilor şi mândriei să ne influenţeze din nou şi să ne aducă din nou în sclavie. Contra acestora trebuie să rezistăm în mod ferm, şi aceasta este o luptă zilnică — 1 Ioan 2:15-17.

Dar cea mai înfocată şi continuă parte a luptei noastre, ca soldaţi ai Domnului, este cu corpul nostru. Acesta este întotdeauna cu noi. De când a intrat păcatul în lume prin persoana tatălui Adam, sclavia păcatului a contribuit la degradarea mintală, morală şi fizică. Singura lui tendinţă este spre rău, şi aceasta în continuu. Numai în măsura în care scăpăm de sub influenţa orbitoare şi gusturile depravate, de dorinţele, ambiţiile şi speranţele pe care păcatul le cultivă, suntem în stare a vedea lucrurile în adevărata lor lumină şi a ne da seama de starea noastră naturală căzută şi degradată. Dar Căpitanul nostru ne-a răscumpărat din servitutea păcatului. “Căci ştiţi că … aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care l-aţi moştenit de la părinţii voştri … cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără de pată". Astfel noi suntem “eliberaţi de sub păcat" pe tot timpul cât stăm sub protecţia acestui Răscumpărător, şi ţinând ochii credinţei în continuu la El şi urmând cu credincioşie conducerea Sa în toate împrejurările, bune sau rele, păcatul nu va putea să ne ia din nou în stăpânire — 1 Petru 1:18, 19; Rom. 6:18.

Înotdeauna trebuie să ne amintim că noi trăim în aceste corpuri pământeşti decăzute care au în ele semnele păcatului. Acestea Domnul ni le lasă să le folosim şi să ne dezvoltăm în ele ca noi creaturi. Prin urmare, fiind acum liberi în Cristos şi servind cu mintea Regelui ceresc, şi fiind înscrişi sub steagul Fiului Regelui, luptându-ne în marea Sa armată, suntem totuşi, încă expuşi la tot felul de ispite, atât dinafară cât şi dinăuntru şi nu trebuie niciodată să ne încredem, nici pentru un moment, că vom putea sta prin puterea noastră. Noi constatăm că suntem încă hărţuiţi, mai mult sau mai puţin, de către gusturile şi înclinaţiile stricate ale cărnii să-i servim vechiului supraveghetor şi în felul acesta aflăm că lupta noastră cu vechea noastră natură, de asemenea, este o luptă zilnică, şi de aceea zilnic trebuie să cerem putere de sus, de la Dătătorul tuturor darurilor bune şi desăvârşite.

Supravegherea continuă necesară

Deşi carnea noastră este socotită moartă, şi legal este moartă, totuşi în realitate ea este vie şi se cere o continuă supraveghere şi rugăciune din partea noastră. Trebuie să fim în stare a spune împreună cu apostolul: “Mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat" (1 Corinteni 9:27). Când Satan ne atacă, el întotdeauna mai întâi apelează la aceşti duşmani ce se află ascunşi în carnea noastră, şi caută să-i încurajeze într-o luptă împotriva noastră ca Noi Creaturi, ca soldaţi ai armatei Domnului. Prin slăbiciunile şi tendinţele cărnii noastre depravate spiritul lumii se apropie de noi şi caută să ne captureze şi să ne împingă din nou în vechea robie.

Noua Creatură este asediată şi înconjurată din toate părţile de duşmani, care caută dezastrul nostru spiritual. Noi trebuie să luptăm — să luptăm pentru noi înşine, pentru libertatea noastră ca Noi Creaturi — să luptăm pentru a câştiga învingerea asupra slăbiciunilor şi asupra dorinţelor corpului nostru, să luptăm contra spiritului acestei lumi rele şi să luptăm contra amăgirilor şi a curselor puse pentru picioarele noastre de marele duşman, Satan, care caută să facă în aşa fel ca răul să apară bine şi binele să apară rău şi dreptatea să pară de nedorit. Nu este de mirare că soldaţii lui Cristos sunt îndemnaţi de Cuvântul lui Dumnezeu să fie în continuu veghetori şi să aibă “toată armătura lui Dumnezeu" (Efeseni 6 :11-18). Nu este de mirare că sunt avertizaţi împotriva duşmanilor lor vicleni şi în special asupra acelora din carnea lor! “

Oamenilor drepţi le stă bine lauda"

Mulţumire fie adusă lui Dumnezeu pentru marele Căpitan al mântuirii noastre! Mulţumire fie adusă lui Dumnezeu pentru marea armătură a Cuvântului Său binecuvântat, din care primim “coiful mântuirii", sau cunoştinţa intelectuală care ne apără de amăgirile naturii noastre depravate şi de înşelăciunile adversarului sufletelor nostre! Mulţumire fie adusă lui Dumnezeu pentru “platoşa dreptăţii", meritul iubitului nostru Răscumpărător, care ne acoperă toate imperfecţiunile şi petele noastre şi ne păzeşte de săgeţile arzătoare ale celui rău. Lăudat să fie numele Său pentru “scutul credinţei", al încrederii în El “care ne-a răscumpărat … cu sângele scump al lui Hristos" şi care ne asigură, că Acela care a început lucrul bun în noi îl va duce la bun sfârţit! Lăudat să fie numele Lui pentru “încălţămintea", pregătirea de a purta cu răbdare greutăţile ca soldaţi buni! Noi Îl lăudăm pentru minunata “sabie a Duhului", Cuvântul adevărului Său, care este o armă de ofensivă şi defensivă, cu care putem rezista atacurilor duşmanului, atât interne cât şi externe, şi putem ieşi “mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit".

Noi ne luptăm pentru binele nostru personal şi pentru binele reciproc. Ne luptăm pentru a nimici creatura veche ca să putem menţine libertatea noastră şi libertatea altora. Apostolul zice: “Nu v-aţi împotrivit încă până la sânge luptând împotriva păcatului"(Evrei 12 : 4), dar noi trebuie să continuăm lupta până la vărsarea sângelui în cauza glorioasă în care ne-am înscris. Aceasta este o luptă până la sfârşitul vieţii noastre — până la moarte. Noi nu trebuie să cruţăm duşmanul, nici să căutăm să ne menajăm pe noi. Noi nu trebuie să fim din aceia care atunci când este lupta mai grea dezertează. Soldatul credincios, sigur se va afla în faţa duşmanului atunci când lupta va fi mai aprigă. În această linie de bătaie nu se află laşi şi nici dezertori. Să apărăm onoarea şi guvernământul Său drept.

Scopul deosebit al luptei

Afară de cele amintite mai sus, lupta noastră mai are încă o trăsătură specială. Ca să observăm această trăsătură, în mod clar, trebuie să privim mai mult şi să notăm nu numai întreaga acţiune a conflictului, care are loc de peste optsprezece secole, dar de asemenea trebuie să notăm şi scopul special despre care Regele Însuşi a spus că va fi ajuns în această mare luptă. Acesta este următorul: nu numai Biserica, dar întreg neamul omenesc a fost “vândut păcatului" prin neascultarea primului nostru părinte — Adam. Şi marele nostru Răscumpărător, Căpitanul nostru care ne-a cumpărat, Şi-a dat viaţa Sa ca “ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale întregii lumi"(1 Ioan 2:2). În felul acesta El a obţinut dreptul nu numai să elibereze pe cei care sunt acum înscrişi ca soldaţi ai Săi, dar de asemenea să elibereze întreaga omenire care zace în robia păcatului sub cârmuirea acestui domnitor al întunericului.

Marele Răscumpărător, până acum nu a lucrat la eliberarea robilor din întunericul care acopere pământul, ci Ş-a limitat lucrarea la alegerea unei “turme mici", o clasă specială care va fi întrebuinţată în perioada de mai târziu a lucrării Sale, ca asociaţi şi împreună moştenitori cu El. Întreaga omenire va fi eliberată în veacul viitor prin aceia, care acuma se luptă sub steagul Regelui ceresc. Când aceştia îşi vor termina lupta, ei vor fi ridicaţi ca să domnească împreună cu Fiul Regelui.

Ce viitor glorios şi ce ambiţie bună sunt puse în evanghelie pentru toţi aceia care acum sunt chemaţi să devină fii al lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Cristos Isus, dacă vor lupta cu credincioşie pentru cauza Sa — cauza dreptăţii şi a adevărului. O, cât de mult dorim noi să fim printre “învingători", ca să putem obţine acea mare binecuvântare —să ajungem împreună cu Răscumpărătorul nostru, în lucrarea Sa pentru binecuvântarea omenirii întregi.

Însufleţiţi de această glorie viitoare, să ne întoarcem acum la textul nostru, să cercetăm mai departe datorinţele acestei companii pe care marele Rege o alege în mod special pentru Sine. Fiecare soldat ştie deja când se înrolează, că el de aceea a intrat în oaste ca să lupte şi nu numai într-o luptă, ci în multe; şi cu toate că luptele speciale vor fi numai în anumite timpuri, totuşi ostilităţile nu vor înceta până la sfârşitul luptei. Dar, pentru că în această armată sunt numai voluntari (Luca 14:28), fiecare este liber să se retragă din luptă dacă doreşte. Nimeni nu este ţinut obligatoriu, dar adevăraţii soldaţi vor fi totdeauna la posturile lor.

Multe corpuri de armată falsă

Căpitanul nostru vrea ca în armata Sa să fie doar cei care-I servesc pentru că le place şi iubesc adevărul, care au o adevărată dorinţă de a servi. Oricine s-a înscris în armată din alte motive şi nu din cele arătate mai sus, va da greş şi va fi silit să părăsească armata. Cerinţa pentru fiecare din aceşti adevăraţi soldaţi este următoarea: “Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii" (Apocalipsa 2:10). Numai în moarte putem sfârşi alergarea noastră şi putem fi eliberaţi din război.

Toţi cei care doresc să fie într-adevăr soldaţi ai lui Cristos, trebuie să se păzească de amăgirile sigure pe care marele Adversar le aduce, prin care el doreşte să ne angajeze în armate false, arătându-se pe sine ca un înger de lumină, ca un serv al dreptăţii, ca un luptător în cauza Domnului. El a organizat numeroase corpuri de armată falsă, în care încearcă să atragă pe toţi care au învăţat ceva despre libertatea în Cristos şi doresc să devină soldaţii Săi. Pentru ca lucrurile să fie mai înşelătoare, adversarul se apără cu grijă împotriva oricărei aluzii a relaţiei lui cu acestea. Într-adevăr, el pune drept conducători şi subofiţeri în aceste diferite armate pe toţi acei soldaţi ai crucii pe care îi poate aduce într-o stare de înşelare, pentru ca aceste armate să fie cu atât mai atractive pentru cei care caută servicul adevăratului Rege.

Aceste armate nu sunt aşa de selecte, dar ele oferă multe ademeniri soldaţilor, şi atrag pe foarte mulţi dintre aceia care în realitate sunt servi ai marelui duşman al Regelui, pentru că ele promit răsplată mare şi luptă foarte puţină, sau nici o luptă, şi în general o viaţă plăcută şi stare socială. Aceste condiţii arată cu mult mai favorabile decât condiţiile puse în armata specială şi toate aceste armate sunt mari şi frumoase şi atrăgătoare încât mulţi dintre soldaţii crucii din greşeală se înscriu sub aceste steaguri false.

Steagul Regelui Însuşi are pe el o cruce şi coroană, iar pe cealaltă parte numele marelui Rege şi al marelui General. Legea acestei armate se cuprinde într-un singur cuvânt — “iubire". Deci, soldaţii care ţin cont de aceste semne şi cu bucurie se supun la legea acestei armate, niciodată nu vor da greş. Dacă vreunul din adevăraţii soldaţi ai Regelui, din neatenţie, a ajuns în aceste armate false, cu toată siguranţa că mai târziu o să vadă greşeala sa şi imediat se va retrage de acolo şi va intra în armata credincioşilor.

Într-adevăr o “luptă a credinţei"

În textul nostru aceasta se numeşte o luptă bună, o “luptă a credinţei", şi este pe bună dreptate numită astfel, pentru că în orice privinţă ea este o luptă a credinţei. Ea este o luptă sub comanda unui conducător nevăzut şi este împotriva unui duşman, de asemenea, nevăzut. Numai prin ochii credinţei putem recunoaşte pe Căpitanul mântuirii noastre şi numai prin ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu putem recunoaşte pe conducătorul şiret, care ni se opune. Aceasta este o luptă care poate reuşi numai prin rugăciune serioasă şi priveghere statornică. Dacă începem a ne încrede în puterea şi vitejia noastră şi uităm să privim întotdeauna la Căpitanul nostru pentru îndrumări, atunci cu siguranţă vom slăbi în faţa duşmanului şi suntem în pericol să fim învinşi. Dar privind cu ochii credinţei totdeauna la El şi ţinând steagul nostru desfăşurat şi fâlfâind în continuu ca o inspiraţie a noastră, niciodată nu putem cădea. În felul acesta putem spune cu Apostolul: “Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos" (1 Corinteni 15:57).

Această credinţă pe care trebuie să o avem ca adevăraţi soldaţi, nu este o credinţă în Dumnezeu numai a intelectului nostru, ci şi a inimii — adică atât a intelectului, cât şi a afecţiunilor. Unii au credinţa minţii. Alţii au numai emoţia. Totuşi, nici una dintre acestea, singură, nu este suficientă. Nici una nu va putea suporta proba de foc. Ele trebuie să fie împreună, dacă cineva voieşte să rămână credincios până la sfârşit, ca să poată câştiga răsplata promisă. Încercarea credinţei noastre, la care se referă Domnul şi apostolii, nu este numai o recunoaştere intelectuală a adevărului divin, ci şi al încrederii inimii în Dumnezeu. Fiecare fiu al lui Dumnezeu va găsi în amândouă privinţele încercată greu credinţa Sa şi ca soldat credincios, fiecare să îmbrace toată armătura pentru luptă.

Dacă a avut loc un atac asupra fundamentului intelectual al credinţei noastre, ar trebui să vedem dacă avem totdeauna un “aşa zice Domnul", pentru fiecare punct al credinţei noastre. Fiecare întrebare trebuie să fie lămurită cu Cuvântul lui Dumnezeu şi nici o filozofie umană, oricât ar fi de ingenioasă, să nu ne conducă în eroare, pentru că dacă temelia credinţei devine schimbătoare, suprastructura nu poate sta în picioare când vântul şi inundaţiile adversităţii bat împotriva acesteia. Îndoiala şi frica o vor face să tremure, şi fiind astfel slăbită, adversarul şiret cu siguranţă va trimite un atac de ispite asupra ei şi mare va fi atunci pericolul sufletului.

“Curăţiţi, albiţi şi lămuriţi"

Având însă doctrinele Cuvântului lui Dumnezeu atât de clar înţelese, ca o bază sigură a credinţei, noi trebuie să ne uităm bine la suprastructura, care într-adevăr este în mai mare pericol decât însăşi temeila, fiind expusă permanent tuturor vânturilor şi vijeliilor. Apostolul Petru, un alt locotenent credincios în armata Regelui, ne spune că o credinţă încercată şi demonstrată, o credinţă care trecând prin încercarea de foc a ieşit învingătoare, este foarte preţioasă în ochii lui Dumnezeu — 1 Petru 1 : 7. Întotdeauna când trecem prin încercări şi rămânem statornici, nu numai în susţinerea adevărului, dar şi în încrederea noastră în Dumnezeu şi în promisiunile Lui, în integritatea inimii şi a scopului, în speranţa şi zelul nostru pentru dreptate, caracterul nostru creşte puternic, mai simetric, mai asemănător lui Cristos şi deci suntem cu mult mai plăcuţi Regelui nostru, care ne supune la aceste disciplinări până la sfârşit.

Aşa dar, “preaiubiţilor, nu vă miraţi de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s­ar întâmpla ceva neobişnuit; dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de suferinţele lui Hristos ca să vă bucuraţi nespus de mult şi la descoperirea slavei Lui". (1 Petru 4: 12, 13). Profetul Daniel zice că în acest timp — timpul sfârşitului prezentei domnii a răului — “Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi" (Daniel 12: 10). Profetul Maleahi compară încercările acestui timp cu “focul topitorului" şi cu “leşia înălbitorului" (Maleahi 3 :2, 3). Cuvântul lui Dumnezeu este plin de tot felul de promisiuni, preveniri şi sfaturi pentru aceşti soldaţi, care luptă viteji pentru Domnul şi adevărul Său. Multe sunt cuvintele de mângâiere şi încurajare pentru poporul lui Dumnezeu în această magazie de comori pentru poporul luptător al lui Dumnezeu — atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament.

Eşti tu, dragă frate sau soră, tovarăş preaiubit în corpul de armată al Regelui nostru, greu apăsat din toate părţile cu ispite ca să te îndoieşti că marele nostru Rege se gândeşte la tine? Eşti tu ispitit să te îndoieşti că iubirea şi grija Sa sunt ale Tale, că promisiunile Sale preţioase îţi aparţin? Ai crescut tu descurajat şi dezorientat? Par duşmanii tăi prea mulţi şi prea puternici? Reproşurile vin cu influenţe zdrobitoare şi norii atârnă greu peste capul aşazişilor fără apărare? Ah, tocmai aici este locul unde credinţa noastră trebuie să-şi dovedească biruinţa. Nu este oare scris: “ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră"? (1 Ioan 5:4) Credinţa voastră este acuma în încercare. Voi aţi fost binecuvântaţi cu înţelegerea adevărului glorios al lui Dumnezeu, pe care înţelegere o au puţini şi pe care nici chiar sfinţii mai dinainte n-au avut-o. Binecuvântările mari, lumina mare cer o credinţă corespunzătoare. Veţi face faţă onorabil situaţiei? Veţi dovedi a fi solsaţi credincioşi ai crucii, care vor rezista săgeţilor arzătoare ale duşmanului?

Fericirea încrederii perfecte

Poţi tu să te îndoieşti că Acela care se îngrijeşte de crinii câmpului, se îngrijeşte de tine? Este posibil ca Acela care dă ploaia şi căldura soarelui pentru creşterea şi dezvoltarea acestor floricele în frumuseţea şi măreţia lor, să fie mai neglijent faţă de copiii Săi? Crinii nu sunt îngrijoraţi pentru cele necesare creşterii lor. Ei, simplu, se uită în sus spre Dumnezeu şi primesc totul ce le este necesar.

Un scriitor creştin a descris atitudinea potrivită a adevăratului fiu al lui Dumnezeu în felul următor: “Nu te opune puterii Sale de viaţă dătătoare, care lucrează în tine toate plăcerile voinţei Sale bune. Supune-te pe tine însuţi cu totul controlului Său binecuvântat. Încredinţează-ţi creşterea ta mâinilor Sale, aşa cum ţi-ai pus toate celelalte afaceri ale tale în mâinile Sale. Permite-I să conducă aceasta aşa cum vrea El. Nu te priveşte pe tine, nici chiar să gândeşti la aceasta. Încrede-te în El în mod absolut şi întotdeauna. Acceptă fiecare aranjament aşa cum vine la tine din mâinile Sale dragi, ca fiind soarele necesar sau roua pentru acel moment al creşterii. Spune un continuu “da" voinţei Tatălui."

Făcând aşa, Noua Creatură se va dezvolta rapid şi va creşte în asemănarea Învăţătorului, marele nostru Conducător şi Căpitan. Nici un necaz nu ne poate lua pe neaşteptate, dacă mâna Sa dragă ni-l va prescrie. Nimic nu poate veni copilului lui Dumnezeu din întâmplare. Este fericit a ne da astfel pe noi înşine cu totul Domnului, cu o încredere perfectă, siguranţă şi resemnare. Aceasta aduce o pace pe care nu o poate şti cel care nu se pune pe el însuşi în întregime în mâinile Sale printr-o credinţă copilărească, fericit să se lase condus unde voieşte El. Lipsa de credinţă cauzează o frică de a ne da pe noi înşine astfel în întregime lui Dumnezeu şi “fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui" (Evrei 11:6). Dacă noi credem într-adevăr în iubirea Sa infinită faţă de noi şi în înţelepciunea şi puterea Sa înfinite, nu ne putem îndoi de El.

Un exemplu vrednic al credinţei

Iubitul apostol Pavel a fost un exemplu vrednic al acestei credinţe ferme. El spune despre el însuşi şi despre alţi apostoli: “Urmaţi­ne … după modelul pe care îl aveţi în noi" (Filipeni 3:17; 1 Petru 5:3). Şi ei au fost exemple nobile de credincioşie, de zel, de răbdare, de rezistenţă, de curaj, de eroism al creştinului adevărat. La începutul carierei creştine a sfântului Pavel, Domnul a spus despre el: “îi voi arăta cât de mult trebuie să sufere pentru Numele Meu" şi apostolul nu peste mult a dovedit adevărul acestei preziceri. Dar în loc ca suferinţa viitoare, continuă, să-l facă să slăbească, el s-a bucurat în privilegiul astfel permis să-i încerce iubirea faţă de Domnul. El spune: “Şi acum, iată, fiind legat în duhul meu, mă duc la Ierusalim, fără să ştiu ce mi se va întâmpla acolo, decât numai că Duhul Sfânt îmi mărturiseşte în fiecare cetate, că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri. Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu" (Fapte. 20:22-24).

Ascultă mărturia apostolului despre experienţele sale: “… În munci, şi mai mult; în lovituri, fără număr; în închisori, şi mai mult; de multe ori în primejdii de moarte. De cinci ori am primit de la iudei patruzeci de lovituri fără una, de trei ori am fost biciuit cu nuiele, odată am fost împroşcat cu pietre, de trei ori am suferit naufragiu, o noapte şi o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilorîn primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în deşert, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţi mincinoşi. În muncă şi în oboseală, în vegheri adesea, în foame şi în sete, în posturi adesea, în frig şi în lipsă de îmbrăcăminte. Şi pe lângă aceste lucruri de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate bisericile" (2 Corinteni 11:23-28).

Prin toate aceste suferinţe, admirabilul apostol, niciodată nu a şovăit în ce priveşte credinţa sa în Dumnezeu. Zilnic a înaintat către premiu, luptând nu ca unul “nesigur", nici ca unul care “loveşte în vânt". Unitatea scopului l-a apărat împotriva multor ispite care vin la aceia care sunt, mai mult sau mai puţin cu două feţe. El a mers pe drumul pe care a fost sigur că va câştiga şi nu pe alte drumuri. El nu şi-a aţintit privirea asupra altor obiective, în altă parte, faţă de acela spre care alerga, ci şi-a ţinut ochii în mod constant fixaţi pe ţinta spre care şi-a îndreptat toată energia.

Numai astfel putem câştiga acest premiu promis nouă de către Dumnezeul nostru, marele nostru Rege. Credinţa şi încrederea în Domnul şi supunerea deplină a inimii faţă de El sunt extrem de esenţiale în câştigarea victoriei noastre în gloriosa luptă în care suntem angajaţi. Dacă credinţa noastră este de felul acesta, noi putem spune cu psalmistul: “… nu mă tem de nici un rău … toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie" (Psalm 23:4). Astfel şi numai astfel putem fi conduşi de către Domnul în acest timp, când putem umbla prin credinţă şi nu prin vedere. Numai aşa vom avea încredere să mergem înainte luptându-ne cu multe opoziţii înăuntru şi înafară. Dragi fraţi, colegi soldaţi în această luptă glorioasă, să avem o astfel de încredere fără rezerve şi siguranţă în Domnul nostru Isus şi o astfel de supunere întreagă şi fericită voinţei Sale că toată furia duşmanului, toate mizeriile şi suferinţele căii, toate furtunile bătăliei şi obuzele, oboselile vieţii de campanie a soldatului, marşul jalnic, oboseala — nimic — nu ne va determina să-L părăsim pe marele nostru Căpitan.

Fiecare dintre noi să ne dovedim curajul. Oştile cereşti privesc jos, asupra noastră. Noi nu putem lupta singuri. Forţa necesară va fi a noastră în fiecare zi şi oră şi moment. Bătălia va fi aspră şi scurtă. Bătălia veacului duce la un sfârşit glorios. Victoria este sigură pentru toţi soldaţii credincioşi. Peste scurt timp duşmanii vor pieri de ruşine şi noi vom triumfa prin El, care ne-a condus şi care nu poate avea niciodată înfrângeri.

Turnul de Veghere din 01. 08. 1917 (6127)