W. T. 1 Iulie 1916, R5921

,,Iubiţi-vă unul pe altul cum v-am iubit Eu”, este instrucţiunea Învăţătorului. (Ioan 15:12). ,,Ar trebui să ne punem viaţa pentru fraţi” scrie apostolul (1 Ioan 3:16). ,,Oricine iubeşte pe Cel ce L-a născut, iubeşte pe cel născut din El” (1 Ioan 5:1). De fapt, toţi cei care aparţin Bisericii lui Cristos au spiritul iubirii, când sunt concepuţi de spirit. Dacă se progre­sează în pregătirea pentru împărăţie, acel spirit al iubirii creşte din ce în ce, până se va desăvârşi la înviere. Atunci vom avea corpuri noi, care vor permite inimilor noastre iubitoare să se manifeste pe deplin. Dar, între timp, cât de adesea, iubiţii fraţi ai Domnului se încearcă serios unul pe altul, se ofensează şi nu se îndeamnă la dragoste şi fapte bune, ci se îndeamnă mai degrabă la neînţelegeri.

Deşi am atribui aceste slăbiciuni, pe bună dreptate, nu noii creaturi, ci celei vechi, totuşi să nu uităm niciodată că creşterea noii creaturi înseamnă moartea celei vechi, şi deci în măsura în care carnea noastră nu este moartă pentru păcat şi pentru egoism, în aceea măsură noi, ca şi noi creaturi, n-am ajuns la idealul pentru care ne luptăm.

Editorul primeşte adesea scrisori de la bătrâni de adunări, care cer sfaturi cum să procedeze cu adunarea, şi de la membrii adunărilor care întreabă cum să procedeze cu bătrânii şi diaconii aleşi de ei. Servii aleşi ai adunărilor simt adesea că fraţii lor, care i-au ales, nu au destulă încredere în ei şi nu-i împuternicesc destul cu conducerea treburilor adunării, că adunarea vrea să-şi conducă singură afacerile, având doar sfatul bătrânilor. În astfel de cazuri recomandăm ca bătrânii să fie pe deplin mulţumiţi cu această situaţie, căci adunarea ca întreg reprezintă pe Domnul, şi nici un serv al adunării n-are privilegiul de a-şi depăşi autoritatea pe care i-a dat-o adunarea prin votul ei.

Din experienţa noastră, studenţii Bibliei simt mare nevoie de a-şi apăra drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile pe care Domnul le-a impus.

Desigur, ei sunt de scuzat, chiar dacă par să exercite prea multă grijă în aceasta, ţinând seama de exemplele din jur, atât printre protestanţi cât şi printre catolici, de puterea clericală şi de înclinaţiile de a pune mâna pe putere şi autoritate, şi de a nesocoti biserica.

Pe de altă parte, în mod frecvent adunările simt că sunt ,,dominate” de către bătrânii lor — dacă este aşa într-adevăr. Adunările se plâng uneori, de exemplu, că bătrânii aleargă febril după predici şi doresc să ţină cuvântări cu orice ocazie posibilă, uneori chiar transformând adunările de rugăciune şi mărturisire şi studiile Bereene în ocazii de predicat. Dacă se dă de înţeles că se preferă studiul Bereean, sau că schimbările de ordine din adunare nu sunt apreciate, bătrânii uneori se supără pe întreaga adunare, spunând că nu sunt apreciaţi; alteori, fie că se supără pe cel care în mod blând a avut curajul să ridice problema, fie că-şi închipuie că acesta este doar o excepţie, dar adunarea este mulţumită, caz de prea mare apreciere de sine uneori.

SFATURI PASTORALE

Este greu de ştiut cum să sfătuim adunările în astfel de cazuri, unde bătrânii par să fi pierdut, nu spiritul Domnului, ci echilibrul unei minţi sănătoase. În general sfătuim pe cei ce întreabă să revadă subiectul aşa cum este tratat în Studii în Scripturi Vol. 6; să revadă şi să se conformeze. Dar, chiar după recitire unele din oile dragi ale Domnului nu ştiu cum să înţeleagă ordinea scripturală, să menţină libertăţile adunării şi să oprească pe bătrâni de a-şi face rău sieşi şi adunării.

Sfatul nostru general este ca fraţii să ducă astfel de probleme în rugăciune la Domnul, şi să vegheze ca să promoveze cu orice ocazie ceea ce gândim a fi voinţa Domnului pentru adunare. Pe de o parte, trebuie să admitem că ar fi cu totul greşit să se permită unui bătrân să stăpânească, cum spune Sf. Petru: ,,Să domnească peste moştenirea lui Dumnezeu” (1 Petru 5:3). Ar fi dăunător atât pentru bătrân cât şi pentru adunare.

Pe de altă parte, adunările să caute a evita obiceiul de a critica şi a găsi greşeli. Să aprecieze spiritul Domnului, spiritul de devotare, cunoştinţa adevărului şi talentul de a-l prezenta, oriunde s-ar găsi acestea; şi să fie bucuroşi să se ajute unul pe altul la dezvoltarea în har, cunoştinţă şi exprimare — fiecare după talentul dat de Domnul şi în armonie cu instrucţiunile Cuvântului Domnului. Să fie cultivate îngăduinţa unuia pentru altul, bunăvoinţa de a spăla, simbolic, pi­cioarele unul altuia, şi aprecierea unuia pentru altul, pentru toate calităţile asemănătoare cu Cristos.

Deşi voinţa adunării, cu privire la toată ordinea şi aranjamentele afacerilor sale, trebuie să fie căutată cu grijă de către orice bătrân şi trebuie să fie exprimată pe de-a-ntregul de către orice adunare, totuşi să nu fim prea exigenţi în legătură cu felul în care este exprimată voinţa adunării. Cu alte cuvinte, să avem în vedere ceea ce mulţumeşte majori­tatea adunării. Să nu li se găsească greşeli bătrânilor, pur şi simplu pentru că mulţumirea adunării n-a fost exprimată într-un anumit fel. Altfel spus,

o minoritate să nu aibă libertatea să deranjeze, să stârnească nemulţumire, pur şi simplu pentru că metodele preferate de acea minoritate n-au fost urmate întocmai. Fiecare membru al adunării are deplina libertate să-şi exprime convingerea la timpul potrivit — în spe­cial când se face alegerea; dar să fie mulţumit pe deplin după ce şi-a exprimat gândul şi preferinţa, să se împace cu preferinţa majorităţii, fie că este exprimată pozitiv, fie negativ.

ÎNTÂI DREPTATEA, APOI IUBIREA

Dragi fraţi, să ne amintim întotdeuna că în timp ce ne străduim pentru iubire şi legătura desăvârşirii, acţiunile noastre trebuie să fie conform mai întâi dreptăţii absolute; numai apoi iubirea poate adăuga oricât de mult doreşte. De exemplu, la o alegere un frate poate propune, în mod neînţelept, pentru un serviciu în adunare pe un frate care nu este potrivit pentru acea poziţie. Noi nu trebuie să găsim greşeală la fratele acela, deoarece el are libertatea de a face propunerea şi de a-şi manifesta lipsa de înţelepciune; dar, pe de altă parte, noi să nu ne simţim obligaţi de propunerea lui, şi nici să nu permitem ca frica de a ofensa pe fratele propus să ne împiedice de la exprimarea prin vot a ceea ce înţelegem că ar fi voia Domnului în acea problemă. Şi dacă fratele propus nu este votat de adunare, acesta n-are nici un drept să se supere, ci mai curând să admire curajul fraţilor, exprimat prin respingerea lui.

Unul respins astfel, n-are dreptul să întrebe adunarea sau pe vreun membru de ce l-a respins. Aceasta este problema lor şi nicidecum a lui. Ei şi-au exercitat doar dreptul pe care-l au, conform conştiinţei lor. Este

o problemă de dreptate. Iubirea, în sensul simpatiei umane, n-are loc în astfel de chestiuni, în care cuvântul lui Dumnezeu fixează reguli de urmat pentru fiecare membru al bisericii. Nerecunoaşterea principiilor dreptăţii

— neprihănirii — pare să stea la baza aproape a tuturor greutăţilor din adunare. Îndemnăm pe toţi care au astfel de necazuri să meargă la Domnul în rugăciune, şi apoi să analizeze problema cu absolută dreptate.

În Studii în Scripturi Vol. 6 am pledat pentru ideea că, dacă este posibil, voinţa adunării să fie exprimată prin majoritate — cel puţin 85% din numărul total. Aceasta nu înseamnă însă că dreptatea sau iubirea vor lăsa afacerile adunării în mâna restului de 15%, permiţându-le să dicteze, ca de exemplu, permiţându-le să hotărască faptul că nu vor fi bătrâni sau diaconi aleşi pentru că minoritatea deţine 15% din total şi insistă să i se satisfacă idealul, ori toată activitatea adunării să se oprească. Aceasta n-ar fi nici iubitor, nici drept şi nu trebuie să se cedeze.

Regula majorităţii este măsura dreptăţii, şi ceea ce am sugerat în plus este o îngăduinţă a iubirii — o încercare de a satisface gusturile şi preferinţele, dacă este posibil, ale întregii adunări, sau cel puţin ale unei mari majorităţi. Majoritatea trebuie să dorească iubitor să regleze afacerile adunării, pe cât posibil convenabil fiecărui membru; orice nereuşită în a se realiza aceasta, înseamnă o invitaţie la discordie şi dezbinare în adunare. Deşi, desigur, o despărţire a intereselor în două adunări este întotdeauna deplorabilă şi trebuie să se lupte împotriva ei, şi să se facă de către toţi sacrificii pentru a se ,,menţine unitatea spiritului în legătura păcii” dar, o despărţire a adunării pentru un timp, ar fi desigur preferabilă unei neînţelegeri continue, care ar împiedica progresul spiritual al tuturor.